ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7005/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7005/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1354 din 7

iunie 2006 a Tribunalului Iași, s-a respins contestația formulată de

reclamantul G.I., având ca obiect anularea dispoziției nr. 3952 din 16

decembrie 2005, emisă de Primarul municipiului Iași, în contradictoriu cu acest

pârât.

În pronunțarea sentinței civile

sus-menționate, Tribunalul a reținut că reclamantul este moștenitorul

defuncților G.C. și A., în calitate de fiu.

Imobilul format din construcții și

terenul aferent, în suprafață de 646 mp, situat în Iași, a fost expropriat în

baza Decretului nr. 114/1983.

Conform raportului de expertiză

efectuat în cauză a rezultat că, pe amplasamentul fostei proprietăți, este

edificat blocul 744, iar suprafața de teren de 646 mp este ocupată în întregime

de construcții și elemente de sistematizare.

În consecință, în speță, sunt incidente

dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, contestatorul fiind îndreptățit la

măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul expropriat (construcții

demolate și terenul ocupat).

Reclamantul a optat pentru acordarea

unui teren în compensare, în condițiile Legii nr. 10/2001, în forma inițială,

de la data notificării, și despăgubiri bănești.

Pârâtul a propus acordarea măsurilor

reparatorii în varianta și conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005,

de modificare a Legii nr. 10/2001, pentru terenul în suprafață de 646 mp,

afectat de detalii de sistematizare, și pentru construcția demolată.

În ceea ce privește aplicarea în timp a

legii civile, în condițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României și art.

1 C. civ., prima instanță a reținut că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile

în vigoare la momentul soluționării contestației și nu cele de la momentul

formulării notificării.

Ca atare, odată cu Legea nr. 247/2005,

rămân fără aplicare dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma

inițială, care vizau și posibilitatea acordării măsurilor reparatorii constând

în despăgubiri bănești, noua lege excluzând din conținutul său o astfel de

opțiune.

În această ipoteză, măsurile

reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 646 mp și casa demolată, la

care este îndreptățit reclamantul, se vor acorda în procedura prevăzută de

Legea nr. 247/2005.

Prin decizia nr. 138 din 20 octombrie

2006 a Curții de Apel Iași, secția civilă, s-a respins apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței civile sus-menționate.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, care a fost admis prin decizia nr. 2621 din 23 martie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, au fost casate decizia recurată și sentința nr. 1354 din 7 iunie

2006 a Tribunalului Iași, fiind trimisă cauza spre rejudecare la această din

urmă instanță.

Instanța supremă a reținut că

Tribunalul s-a rezumat să analizeze contestația formulată de reclamant

împotriva dispoziției nr. 3952 din 16 decembrie 2005 doar din perspectiva

aplicării legii noi, respectiv a Legii nr. 247/2005, fără să verifice dacă

există posibilitatea atribuirii unui teren în compensare, astfel cum a

solicitat petiționarul.

In acest sens, Înalta Curte a făcut

referire la dispozițiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în forma

actuală.

În ceea ce privește despăgubirile cu

privire la construcții, instanțele au omis să se pronunțe, considerând că nu se

impune efectuarea unei expertize tehnice deoarece evaluarea trebuie efectuată

de către evaluatorul desemnat de Secretariatul Comisiei Centrale, în cadrul

procedurii administrative instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Pe cale de consecință, în cadrul

rejudecării cauzei, instanța de trimitere va ține seama de toate solicitările

reclamantului, asupra cărora nu s-a pronunțat, respectiv, va verifica

posibilitatea de acordare a unui teren în compensare și se va pronunța cu

privire la valoarea imobilului, teren și construcție demolată, în vederea

acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.

În fond după casare, prin sentința

civilă nr. 760 din 26 mai 2008 a Tribunalului Iași, s-a respins acțiunea

formulată de reclamant împotriva dispoziției nr. 3952 din 16 decembrie 2005, emisă

de Primarul municipiului Iași.

Instanța a reținut că, potrivit

relațiilor comunicate de către pârât, unitatea administrativ teritorială nu are

în proprietate terenuri care să poată fi oferite în compensare pentru imobilele

ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât această modalitate de reparație

nu este posibilă. De altfel, nici reclamantul nu a mai insistat asupra acestei

opțiuni, în concluziile orale asupra fondului arătând că solicită numai

acordarea despăgubirilor bănești.

Referitor la această formă de

despăgubiri, instanța a constatat că, ulterior soluționării recursului din

prezenta cauză, prin decizia nr. LII din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, fiind admis recursul în interesul

legii promovat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

s-a stabilit că prevederile cuprinse în art.16 și urm. din Legea nr. 247/2005

nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a

legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Cum dispoziția contestată de reclamant

este emisă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, procedura de

urmat în cazul de față este cea prevăzută de art. 16 alin. (2) din Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, iar controlul instanței trebuie să se limiteze doar la

stabilirea dreptului persoanei care a formulat notificarea de a primi măsuri

reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor prevăzute de noua lege,

fără a mai putea statua asupra valorii acestora, art. 16 conținând norme de

procedură care sunt de imediată aplicare.

Dispozițiile legale care prevedeau

acordarea despăgubirilor bănești (art. 36-40 din Legea nr. 10/2001) au fost

abrogate prin art. 33 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Potrivit legii

speciale, procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor prevede

competența specială a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să

emită titlul de despăgubire, astfel încât singura autoritate în drept să

stabilească cuantumul acestora, printr-o decizie ce poate fi atacată în

contencios administrativ, este Comisia Centrală și nu instanța de judecată de

drept comun în materia Legii nr. 10/2001, în cadrul contestației reglementate

prin art. 24 din acest act normativ.

Prin decizia nr. 194 din 19 noiembrie 2008

a Curții de Apel Iași, secția civilă, s-a respins apelul formulat de reclamant

împotriva sentinței civile sus-menționate, reluându-se, în esență,

considerentele primei instanțe în soluționarea cauzei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, criticând-o, pentru următoarele motive:

Decizia Curții de Apel este nelegală

deoarece instanța, deși recunoaște că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului, iar Tribunalul Iași trebuia să se conformeze celor

stabilite de instanța supremă, concluzionează în sens contrar, în raport de

dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, ambele hotărâri pronunțate în

fond după casare sunt nelegale deoarece instanțele respective aveau obligația

să respecte dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și ale art. 4 C. civ.

Caracterul obligatoriu, pentru

instanțele judecătorești, al deciziilor date de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, în recursurile în interesul legii, în ceea ce

privește dezlegările date problemelor de drept, este potrivnic reglementărilor

constituționale potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii, iar

judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Curtea de Apel nu a rezolvat problema

de drept invocată de reclamant, și anume conflictul dintre dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ. și obligativitatea respectării, pentru instanțe, a

deciziilor date de Secțiile Unite ale instanței supreme.

Decizia pronunțată în interesul legii,

avută în vedere de cele două instanțe, este un izvor de drept secundar.

Recurentul invocă, în continuare, art. 3

C. civ., privind denegarea de dreptate și art. 4 din același Cod, care

interzice judecătorului să se pronunțe pe baza unor decizii obligatorii.

De asemenea, hotărârea recurată este

nelegală și sub aspectul încălcării dreptului la apărare.

Împotriva susținerilor pârâtului, care

a pretins că nu poate oferi suprafața de 646 mp teren, în compensare,

reclamantul a probat, chiar dacă printr-o verificare jurnalistică, că

Municipiul Iași a obținut câștig de cauză într-un proces prin care a revendicat

peste 170 ha teren.

Pârâtul nu a contestat acest aspect,

instanța refuzând să efectueze verificările impuse de dispozițiile art. 129 C.

proc. civ.

Mai susține partea că hotărârile sunt

nelegale deoarece, în cel de-al doilea ciclu procesual, s-a încălcat principiul

inserat în art. 296 C. proc. civ., potrivit căruia apelantului nu i se poate

crea o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Prin decizia nr. 2621 din 23 martie

2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul reclamantului, iar problemele de drept asupra

cărora s-a pronunțat instanța de control judiciar deveniseră obligatorii pentru

instanțele din Iași, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Îndrumările acestei instanțe erau

favorabile reclamantului, precum și dispozițiile din decizia de casare

sus-menționată, care se refereau la evaluarea construcțiilor, precum și

îndrumările privind atribuirea unei suprafețe de 646 mp teren în compensare pe

un alt amplasament sau cele privind stabilirea valorii acestor bunuri, preluat

abuziv de la părinții reclamantului.

În concluzie, reclamantul susține că

decizia recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., cu încălcarea principiului neînrăutățirii situației acestei

părți în propria cale de atac și cu nerespectarea dispozițiilor art. 3 și art. 4

C. civ., instanțele din Iași refuzând soluționarea în fond a cauzei.

Recurentul reclamant a solicitat

admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, admiterea apelului,

desființarea sentinței pronunțate de Tribunalul Iași și admiterea plângerii, în

sensul desființării dispoziției nr. 3952 din 16 decembrie 2005, emisă de

Primarul municipiului Iași, atribuirea în compensare a unei suprafețe de teren

de 646 mp ori obligarea la plata unei despăgubiri pentru teren și construcțiile

demolate la valoarea stabilită prin expertizele efectuate după casarea primelor

hotărâri, cu cheltuieli de judecată.

Analizând decizia civilă recurată în

raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., „In caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului".

In speță, astfel cum deja s-a arătat,

prin decizia instanței de recurs nr. 2621 din 23 martie 2007, de casare a

hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele anterioare, s-a statuat, cu

putere de lucru judecat, în raport de dispozițiile art. 11 alin. (8) din Legea

nr. 10/2001, în forma actualizată, că măsurile reparatorii prin echivalent

cuvenite reclamantului pot consta și în compensare cu alte bunuri, ceea ce

implica obligația instanțelor de a verifica posibilitatea atribuirii unui teren

în compensare. Ca atare, instanța supremă a stabilit în sarcina primei instanțe

obligația de a verifica posibilitatea acordării unei asemenea forme de reparație.

De asemenea, Înalta Curte a menționat,

în decizia de recurs, ca instanța de trimitere să se pronunțate și cu privire

la valoarea imobilului, teren și construcție demolată, în vederea acordării

măsurilor reparatorii prin echivalent.

Pe de altă parte, conform art. 329

alin. (3) teza finală C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, în

cadrul soluționării recursurilor în interesul legii, este obligatorie pentru

instanțe.

Curtea de Apel a redat conținutul

ambelor texte de lege susceptibile de aplicare în cauza de față, dar a ținut

seama doar de cel de-al doilea, raportat la Decizia în interesul legii nr. LII

(52) din 4 iunie 2007, care, într-adevăr, stabilește că dispozițiile art.l6 și

următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru

acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Instanța nu a

arătat însă argumentele pentru care, între cele două texte de lege, cu

consecințe juridice diferite în ceea ce privește posibilitatea instanței de a

stabili valoarea imobilului în limitele căreia reclamantul este îndreptățit la

măsuri reparatorii prin echivalent, au prioritate dispozițiile art. 329 alin. (3)

C. proc. civ., iar nu cele ale art. 315 alin. (1) din același cod, ambele texte

având caracter obligatoriu pentru judecătorii fondului.

În speță, este aplicabil art. 315 alin.

(1), care înlătură incidența art. 329 alin. (3), deoarece instanța de recurs a

stabilit cu putere de lucru judecat pentru ipoteza concretă din dosarul de

față, că reclamantului i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent a căror

valoare trebuie constată de instanța de trimitere, sens în care a dat o

asemenea îndrumare prin decizia de recurs.

Posibilitatea reclamantului de a

cunoaște, în faza jurisdicțională, valoarea reparației cuvenite a fost

stabilită, cu putere de lucru judecat, de către instanța de recurs, decizia

instanței sub acest aspect fiind incontestabilă, în condițiile art. 1200 pct. 4

C. civ. Astfel, puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, cum este

decizia instanței de recurs, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.,

reprezintă o prezumție irefragabilă că hotărârea respectivă reflectă un adevăr

judiciar absolut, neputând fi încălcată sau înlăturată prin aplicarea niciunei

alte dispoziții legale.

Caracterul obligatoriu al dezlegării

date unei probleme de drept, de către instanța de recurs, în condițiile art. 315

alin. (1), se fundamentează tocmai pe puterea de lucru judecat a deciziei

acestei instanțe, așa încât, în cauza respectivă, în care s-a pronunțat

hotărârea, instanța de trimitere nu poate proceda la o altă interpretare

juridică decât cea dată de instanța de recurs. Ea este obligată să respecte

decizia din recurs chiar dacă aceasta este nelegală, cu atât mai mult în

litigiul de față, când problema în dezbatere este cea a unei interpretări

diferite date art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

De asemenea, din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, care ocrotește și garantează, în esență, dreptul de

proprietate, reclamantul se bucură de o speranță legitimă că va cunoaște, în

faza jurisdicțională a soluționării pretențiilor sale, valoarea în limitele

căreia va obține măsuri reparatorii prin echivalent. Astfel, beneficiind de o

hotărâre irevocabilă, decizia nr. 2621 din 23 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care

s-a menționat obligația instanței de trimitere de a se pronunța cu privire la

valoarea bunului-teren și construcție demolată, în raport de care se vor acorda

măsurile reparatorii, reclamantul are un bun în sensul documentului european,

constând în posibilitatea cunoașterii limitelor valorice în raport de care va

obține măsuri reparatorii prin echivalent.

Statuările instanței de recurs cu

privire la aspectul sus-menționat au intrat în puterea de lucru judecat, iar

instanța de fond nu mai avea posibilitatea să reaprecieze, indiferent de data

emiterii dispoziției atacate și de legea incidență, asupra posibilității

evaluării imobilului în litigiu.

Confirmând soluția Tribunalului, față

de data emiterii dispoziției contestate și de Decizia în interesul legii nr. LII

din 4 iunie 2007, Curtea de Apel a procedat la încălcarea obligativității

deciziei de casare, neconformare care determină modificarea hotărârii acestei

instanțe, în condițiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În ceea ce privește nerespectarea

dispozițiilor art. 3 și art. 4 C. proc. civ., susținerile recurentului sunt

neîntemeiate.

Astfel, primul dintre textele de lege

sus-enunțate vizează obligația judecătorului de a soluționa o cauză cu care a

fost învestit, neputându-se sustrage de la această activitate pe motiv că legea

este neclară sau incompletă, în caz contrar fiind culpabil de denegare de

dreptate. Nu se poate reține o incidența acestui text de lege în cauză deoarece

ambele instanțe au procedat la soluționarea cauzei în raport de dispozițiile

legale și de decizia pronunțată în interesul legii pe care le-au considerat

relevante în rezolvarea litigiului.

Art. 4 din

același cod se referă la interdicția judecătorului de a se pronunța, în cadrul

hotărârilor date, prin dispoziții generale și de reglementare, caracteristici

care privesc actele emise de puterea legiuitoare. Nici din această perspectivă

nu se poate considera că deciziile pronunțate în interesul legii, Decizia nr. LII/2007

fiind vizată prin critica respectivă, ar încălca textul de lege sus-menționat

întrucât prin deciziile în interesul legii nu „se creează" norme juridice,

ci doar se asigură interpretarea unitară a celor deja adoptate de către

legiuitor, în baza competenței stabilite tot prin lege (art. 329 C. proc. civ.)

în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. O asemenea atribuție, de

asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii, este stabilită în

sarcina instanței supreme și prin dispozițiile constituționale [art. 126 alin.

(3) din lege fundamentală].

De altfel, susținerea recurentului

privind pretinsa încălcare a dispoziției legale arătate nici nu mai prezintă

relevanță față de considerentele acestei instanțe în sensul aplicării

prioritare, în speța de față, a dispozițiilor art. 315 din Cod.

A mai criticat reclamantul încălcarea

independenței judecătorului, prin aplicarea în litigiul dat, a deciziei în

interesul legii în discuție, chestiune care, de asemenea, nu mai prezintă

importanță față de argumentele de mai sus, dar care nu este nici întemeiată.

Principiul independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, consacrat

în art. 124 alin. (3) din Constituția României, le asigură acestora libertatea

de a soluționa, numai în baza legii, litigiile cu care sunt învestiți și are semnificația

că judecătorii nu pot fi supuși niciunei ingerințe din partea celorlalte

autorități publice. Din conținutul art. 329 alin. (39 C. proc. civ., care

reglementează caracterul obligatoriu al deciziilor pronunțate în interesul

legii, nu rezultă posibilitatea exercitării unei atare ingerințe. Aplicarea, într-o

speță dată, a modalității de interpretare a unei chestiuni juridice soluționate

diferit de instanțele de judecată, reprezintă o conformare față de decizia în

interesul legii care are aplicabilitate în cauza respectivă, pronunțată de

organismul judiciar plasat pe cea mai Înaltă poziție în structura instanțelor

de judecată și care se pronunță în limitele competenței stabilite în favoarea

sa, prin lege [art. 329 alin. (3) și art. 4 pct. 2 C. proc. civ.; art. 126

alin. (3) din Constituția României]. Ca atare, nu se poate pune problema, în

circumstanțele legale date, că instanța învestită cu o cauză în care este

incidență o decizie în interesul legii, s-ar supune voinței unei autorități

lipsite de competență jurisdicțională și, prin aceasta, s-ar aduce o limitare

independenței judecătorilor care instrumentează procesul respectiv.

In privința încălcării dreptului la

apărare al reclamantului și a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului judiciar, criticile

recurentului referitoare la terenul solicitat în compensare sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

În cadrul apelului exercitat împotriva

hotărârii primei instanțe, pronunțată în fond după casare, partea nu a criticat

în mod explicit sentința respectivă sub aspectul acordării de teren în

compensare, neformulând o asemenea solicitare nici cu ocazia dezbaterilor pe

fond în fața primei instanțe.

Cu toate acestea, la

termenul de discutare a probelor, apelantul reclamant a solicitat și instanța a

încuviințat emiterea unei adrese către Primarul municipiului Iași, în vederea

furnizării relațiilor privind existența unor bunuri sau servicii ce ar fi putut

fi oferite în compensare, conform Legii nr. 10/2001; prin adresa nr. 83752 din 27

octombrie 2008, s-a comunicat inexistența în patrimoniul intimatului a unor

astfel de bunuri, ceea ce a determinat Curtea să mențină sentința atacată, sub

aspectul imposibilității acordării de teren în compensare. Nu se poate

considera, astfel, că s-a încălcat dreptul la apărare al apelantului sub

aspectul menționat, acestuia acordându-i-se posibilitatea de a efectua probe

privind existența unor terenuri disponibile în patrimoniul Municipiului Iași.

Cu privire la chestiunea menționată,

reclamantul nu poate solicita, în cadrul căii de atac de față, reevaluarea

situației de fapt în raport de probele administrate („Ziarul de Iași" din

19 noiembrie 2008), structura actuală a recursului nepermițând o asemenea

examinare din partea Înaltei Curți, față de abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În plus, nu se poate constata nici o

insuficientă stabilire a situației de fapt sub aspectul în discuție, care să

genereze aplicarea art. 314 C. proc. civ., Curtea de Apel fundamentându-și

soluția pe răspunsul Primarului municipiului Iași la relațiile solicitate, iar

informația din ziarul invocat viza o știre cu caracter generic, privind

câștigarea unui litigiu privind un teren de 170 ha din localitatea Moara de

Vânt, destinat construirii unui cartier de case pentru tineri. O asemenea

informație nu este de natură să implice în mod determinant necesitatea

completării probatoriului, neconstiruind premisa încălcării rolului activ al

instanței în materia administrării dovezilor concludente și utile pentru aflarea

adevărului judiciar din speță.

A mai susținut recurentul încălcarea

principiului „

non reformatio in pejus

" (al „ nereformării în rău"),

consacrat de art. 296 C. proc. civ., față de conținutul dispozițiilor din

decizia de casare nr. 2621 din 23 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care îi erau

favorabile.

Critica nu este corectă deoarece

principiul sus-enunțat se referă la neagravarea situației unei părți în propria

cale de atac și se raportează la soluția conținută în sentință, iar nu la

îndrumările obligatorii date prin decizia de casare. Or, în cauză, nu se poate

reține încălcarea acestui principiu deoarece, în ambele hotărâri, sentința

Tribunalului și decizia din apel, soluția dată pretențiilor reclamantului a

fost de respingere pe fond.

În concluzie, nelegalitatea deciziei

recurate constă în confirmarea hotărârii primei instanțe sub aspectul

imposibilității stabilirii limitelor valorice ale imobilului în cauză, în

raport de care i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului,

Tribunalul având, în realitate, obligația stabilirii cuantumului despăgubirilor

ce se vor acorda conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Curtea de Apel nu

putea constata că cererea reclamantului sub acest aspect nu are temei legal

față de Decizia în interesul legii nr. LII/2007, deoarece problema de drept

respectivă fusese dezlegată, cu putere de lucru judecat, prin decizia de casare

menționată mai sus.

Ca atare, pentru considerentele expuse,

în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr.

194 din 19 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, pe

care o va modifica și, pentru aceleași argumente, conform art. 296 din Cod, va

admite apelul declarat de partea sus-menționată împotriva sentinței civile nr. 760

din 26 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Iași.

Va schimba sentința civilă apelată, în

sensul că va admite în parte contestația și va dispune completarea articolului

nr. 4 din dispoziția nr. 3952 din 16 decembrie 2005, emisă de Primarul

municipiului Iași, și anume că propunerea de acordare de despăgubiri prin

echivalent pentru imobilul în litigiu se va efectua în limita valorii de

1.182.180 lei pentru terenul de 646 mp și a valorii de 41.504 lei pentru

construcția demolată, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, valori

stabilite prin rapoartele de expertiză întocmite în dosarul instanței de fond

de experți P.A. și G.V.

Va menține celelalte măsuri din

dispoziția atacată.

Va respinge capătul de cerere din

contestație referitor la acordarea de teren în compensare, ca neîntemeiat,

nefiind întrunite cerințele art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în forma

actuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul

G.I. împotriva deciziei nr. 194 din 19 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de

Apel Iași, secția civilă.

Modifică decizia atacată, în sensul că

admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 760 din 26

mai 2008, pronunțată de Tribunalul Iași.

Schimbă sentința civilă apelată, în

sensul că:

Admite în parte contestația, în sensul

completării articolului nr. 4 din dispoziția nr. 3952 din 16 decembrie 2005,

emisă de Primarul municipiului Iași, în sensul că propunerea de acordare de

despăgubiri prin echivalent pentru imobilul în litigiu se va efectua în limita

valorii de 1.182.180 lei pentru terenul de 646 mp și a valorii de 41.504 lei

pentru construcția demolată, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Menține

celelalte măsuri din dispoziția atacată.

Respinge capătul de cerere din

contestație referitor la acordarea de teren în compensare, ca neîntemeiat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 iunie 2009.