ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7037/2007

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1039 din 21 septembrie 2006, Tribunalul Prahova a respins contestația

formulată de reclamanții C.E.G., C.A., A.C.L., G.L., P.M.S. și I.V. în

contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Ploiești și primarul

municipiului Ploiești.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată,

reclamanții au formulat contestație împotriva deciziei nr. 108 din 11 ianuarie

2006, emisă de Primăria municipiului Ploiești, solicitând obligarea acesteia să

restituie în natură imobilul situat în Ploiești.

Tribunalul a mai

reținut că imobilul a fost expropriat de la P.D., autorul reclamanților.

Notificarea formulată de reclamanți a fost respinsă prin dispoziția nr. 108 din

11 ianuarie 2006, cu motivarea că terenul a cărei restituire se solicită este

afectat de utilitate publică, fiind ocupat de Halele Centrale Ploiești și

amenajările aferente. In această situație, Primăria municipiului Ploiești a

propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin dispoziția

atacată s-a reținut în mod corect că terenul nu poate fi restituit în natură,

deoarece, din probele administrate în cauză a rezultat că scopul exproprierii a

fost realizat, situație în care devin incidente dispozițiile art. 11 alin. (3)

și (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.

A mai reținut

tribunalul, că nu pot fi reținute susținerile reclamanților în sensul că

trebuia să li se achite contravaloarea imobilului, așa cum a fost stabilită de

către expert deoarece, potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

verificarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor este atribuția

Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.

Prin decizia civilă

nr. 40 din 26 ianuarie 2007, Curtea de Apel Ploiești a constatat nulitatea

apelului declarat de apelantele P.M.S. și I.V. și a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanții C.E.G., C.A., G.L. și A.C.L.

Curtea de apel

a reținut că apelantele P.M.S. și I.V. nu au semnat cererea de apel, deși au

fost citate cu mențiunea de a se prezenta în instanță în acest scop.

Instanța de apel a

mai constatat că tribunalul a reținut în mod corect incidența dispozițiilor

art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, față de

împrejurarea că imobilul nu poate fi restituit în natură pentru că s-a realizat

scopul exproprierii.

Nivelul

despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari se apreciază de către autorități

și după procedura instituită prin art. 36 și urm. din Legea nr. 10/2001,

această operațiune nefiind de competența instanțelor de judecată, chiar dacă

prin expertiză imobilul a fost evaluat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții.

Invocând la

modul general dispozițiile art. 299-316 C. proc. civ., recurenții au arătat că

în mod greșit instanța de apel a reținut că nu se poate analiza legalitatea și

temeinicia cuantumului și tipului despăgubirilor, deși în art. 4 al dispoziției

contestate se prevede expres că aceasta poate fi contestată în termen de 30 de

zile, drept ce este prevăzut și în art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nu a

observat că nu a fost abrogat Cap. V din Legea nr. 10/2001 care prevede

posibilitatea acordării de despăgubiri bănești.

Mai arată recurenții,

că măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc doar cu acordul persoanei

îndreptățite, iar în lipsa acestui acord, litigiul se soluționează de instanța

de judecată competentă. Aceste constatări ale instanțelor de judecată sunt în

contradicție cu jurisprudența CEDO.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar

nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în

special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu

este posibilă, deținătorul imobilului sau unitatea notificată este obligată ca,

prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în

compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În cauză, notificarea

reclamanților a fost soluționată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

iar aceștia nu au solicitat acordarea măsurii compensării cu alte bunuri sau

servicii.

În această situație,

acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv, prin

expropriere, se face în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor.

De altfel,

nici înainte de modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005,

pentru imobilele expropriate nu se puteau acorda măsuri reparatorii sub forma

despăgubirilor bănești, pentru că regimul juridic al acestor imobile este

reglementat de art. 11 din Legea nr. 10/2001, iar dispozițiile acestui articol

au caracter de normă specială, prin raportare la art. 24 alin. (2) care

prevedea posibilitatea acordării despăgubirilor bănești pentru construcțiile cu

destinația de locuință.

După abrogarea alin.

(2) al art. 24, acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor

bănești nu mai este posibilă, astfel încât, în prezent, indiferent de

modalitatea de preluare și natura imobilului, măsurile reparatorii sunt cele

prevăzute de legea specială.

Art. 16 alin. (2) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că notificările nesoluționate până la

data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Acordarea de Despăgubiri, însoțite de decizia sau dispoziția

conținând propunerea motivată de acordare de despăgubiri și de documentația

aferentă.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și (7) al textului de lege

invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de

Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Prin urmare,

aceste dispoziții legale au schimbat esențial procedura de atacare în instanță

a deciziilor emise în faza administrativă prealabilă, precum și instanța

competentă să le soluționeze.

Astfel, pentru

deciziile sau dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

competența instanței civile se păstrează doar în ceea ce privește procedura

derulată în etapa prealabilă la unitatea deținătoare, în situația în care aceasta

refuză să soluționeze notificarea, respinge notificarea ori respinge cererea de

restituire în natură.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin

decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De altfel,

problema competenței instanțelor de judecată de a hotărî cu privire la

cuantumul despăgubirilor acordate a făcut și obiectul recursului în interesul

legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 52 din

4 iunie 2007, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și urm.

din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În cauză, prin

dispoziția nr. 731 din 6 februarie 2006, emisă ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005, primarul municipiului Ploiești a respins cererea de

restituire în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificării transmise de

reclamanți Primăriei municipiului Ploiești și a propus acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr.

10/2001, modificată și republicată.

Prin urmare,

dispoziția fiind emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, procedura

contestării acesteia este cea prevăzută de noile dispoziții legale.

Mențiunea din art. 4

al dispoziției, referitoare la termenul de contestație, se justifică prin aceea

că unitatea deținătoare a respins cererea de restituire în natură, situație în

care, așa cum s-a arătat, persoana îndreptățită se poate adresa instanței civile.

De aceea, ambele

instanțe au făcut o corectă aplicare a legii atunci când au constatat că

stabilirea cuantumului despăgubirilor nu poate face obiectul de analiză al

instanței de judecată, despăgubirile urmând a fi stabilite prin decizie a

Comisiei Centrale.

Soluția nu

este în dezacord cu principiile și jurisprudența CEDO, deoarece dreptul de

acces la o instanță de judecată nu este un drept absolut. El poate fi supus

condiției prealabile a unei proceduri administrative, pentru că ceea ce

interesează este ca limitările aduse acestui drept să nu fie de natură a goli

de conținut însuși conținutul dreptului ocrotit.

Or, dreptul

de acces la instanță nu este negat, dar este supus condiției epuizării

procedurii derulate la Comisia Centrală.

În schimb,

posibilitatea atacării cuantumului despăgubirii de două ori în instanță ar fi

de natură a prejudicia durata rezonabilă a procedurii și dreptul de a obține în

termen scurt măsurile reparatorii acordate de lege.

Față de cele arătate,

recursul declarat se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va fi respins ca atare.

În ceea ce privește

recursul reclamantelor P.M.S. și I.V., se va constata că acesta este nul.

Astfel, conform

dispozițiilor art. 302

1

C. proc. civ., cererea de recurs, sub sancțiunea

nulității, va cuprinde și semnătura persoanei care uzează de calea de atac.

În cauză, cererea de

declarare a recursului poartă o singură semnătură, indescifrabilă, care

aparține, conform susținerilor făcute de reclamanții C.E.G., C.A. și G.L. în ședința

din 25 octombrie 2007, reclamantei A.C.

Reclamantele P.M.S.

și I.V., deși au fost citate cu mențiunea de a se prezenta în instanță pentru

au semna cererea de declarare a recursului nu au dat curs acestei solicitări.

Prin urmare,

se va consta că recursul declarat de acestea este nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul

declarat de reclamanții C.E.G., C.A., A.C.L. și G.L. împotriva deciziei nr. 40

din 26 ianuarie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Constată nul

recursul declarat de reclamanții P.M.S. și I.V. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25

octombrie 2007.