ÎCCJ, decizie (scj.ro #81915)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81915) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune privind obligarea

unității deținătoare de a emite decizi/dispoziție pentru

acordarea măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Acordarea

despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005.

Cuprins

pe materii.

Drept civil. Acțiune privind obligarea unității

deținătoare de a emite decizi/dispoziție pentru acordarea

măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Acordarea

despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005

Index

alfabetic

. Drept civil.

-

notificare

-

decizie

-

despăgubiri

Legea nr. 247/2005: Titlul VII

Înlăturarea unor dispoziții legale

din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității

blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu

jurisprudența Curții de

la Strasbourg

), sens în care sunt și

dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României (sau a

priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța

de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi

formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența

creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul

național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un

recurs efectiv – art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau

intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui

stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar

național.

Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul

legal pentru realizarea drepturilor pentru stabilirea și plata

despăgubirilor (Titlul VII din Legea 247/2005), iar împrejurarea că

se invocă refuzul nejustificat al Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților de sancționare a

entității învestite cu soluționarea notificării (ceea

ce ar fi antrenat oricum o răspundere

contravențională a celor vinovați, fără

implicație directă pentru drepturile legate de soluționarea

notificării), ori termene nerezonabile, sau ineficiența sistemului

adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul Comisiei

Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, dar și prevenirea unor

eventuale neconcordanțe între oferta de despăgubire și cuantumul

pretins cu acest titlu, sunt chestiuni care, la acest moment (în absența

inițierii procedurii în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005) exced

cadrului procesual, și, în plus, limitelor competenței instanței

civile, în contextul Legii nr. 10/2001

.

Î.C.C.J, Secția civilă

și de proprietate intelectuală, decizia nr.

6045 din 12 noiembrie 2010.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a

Civilă R.I. a chemat în judecată Municipiul București prin

Primarul General, solicitând instanței de judecată ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea

pârâtului la soluționarea notificării nr. 897/2001 cu privire la

imobilul situat în București,în sensul obligării acestuia la plata

despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulație, stabilite

la momentul soluționării cererii.

În

motivarea acțiunii, reclamantul susține că autorii lui a fost

proprietarii imobilului menționat mai sus, conform contractului de vânzare

- cumpărare nr. 2332/1958 și că în urma adoptării Legii nr.

10/2001, a adresat unității deținătoare în vederea

restituirii în natură a imobilului notificarea nr. 897/2001, formându-se

dosarul nr. 3967/2001, notificare care nu a fost soluționată

până la formularea cererii de chemare în judecată, fiind astfel

încălcate dispozițiile art. 25 din lege.

Pârâtul

a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiate, arătând că termenul de 60 de zile prevăzut de

art. 25 din Legea 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 nu a fost

respectat, întrucât reclamantul nu a arătat care este data depunerii

ultimului înscris și nu a făcut dovada unei astfel de precizări,

deși între unitatea deținătoare și persoana interesată

s-a purtat corespondența prevăzută de lege. Termenul de 60 de

zile este un termen de recomandare, norma legală invocată având un

caracter dispozitiv și nu imperativ, iar depășirea acestui

termen poate fi cel mult sancționată cu obligarea unității

deținătoare la despăgubiri.

S-a

mai arătat că, în conformitate cu actualele reglementări legale,

în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, nu pot

fi acordate decât măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile

titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu respectarea acestei proceduri în ceea

ce privește modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor

și instituția abilitată în acest sens.

Prin

sentința civilă nr. 570 din 17 aprilie 2009, Tribunalul

București, Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul R.I., în contradictoriu cu Municipiul

București prin Primar General și a obligat pârâtul să emită

dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi

stabilite în condițiile Titlului VII al Legii 247/2005.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere faptul că

reclamantul a formulat notificare către pârât prin care a solicitat

acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

respectiv, fie restituirea în natură a imobilului din București, fie

acordarea măsurilor prin echivalent pentru preluarea abuzivă de

către stat a acestei proprietăți a autorilor săi.

Instanța a

constatat că potrivit art. 25 alin. (1) Legii 10/2001, republicată

(fost art. 23, în forma anterioară modificării prin Legea nr.

247/2005 și OUG 209/2005), Primarului General al Municipiului

București, ca reprezentant al unității deținătoare a

imobilului amintit, îi incumbă obligația de a pronunța asupra

cererii reclamantului formulate pe calea respectivei notificări, în termen

de 60 de zile de la înregistrarea acesteia sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, însă pârâtul nu s-a pronunțat asupra

notificării până la data formulării cererii de chemare în

judecată.

Tribunalul a reținut, totodată,

că acest termen se poate calcula pornind de la doua date de

referință: a înregistrării notificării, pentru cazul în

care toate înscrisurile doveditoare necesare soluționării cererii au

fost depuse odată cu notificarea sau data la care au fost depuse toate

înscrisurile doveditoare a pretențiilor formulate.

De

asemenea, prima instanță a constatat că reclamantul are calitate

de persoană îndreptățită, așa cum rezultă din

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2332/1958 prin care

autorii săi au dobândit imobilul situat în București, la acel moment,

reclamantul fiind moștenitorul cumpărătorilor – R.V. și

R.G., conform certificatului de moștenitor nr. 20 din 24 iunie 2005.

Constatând

că pârâtul nu a dat curs, în termenul stabilit de lege, notificării

adresate de reclamant și, prin urmare nu s-a emis dispoziție

motivată, astfel cum prevede art. 25 alin.( 1) din Legea nr. 10/2001

republicată, instanța, văzând și dispozițiile art.

1073 și următoarele din

Codul

civil, a

admis cererea și a dispus

obligarea pârâtul să răspundă la notificare în conformitate cu

dispozițiile anterior amintite.

În

ceea ce privește modul de soluționare a notificării, tribunalul

a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 nu mai

este reglementată posibilitatea stabilirii de către

instanță a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului,

date fiind prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (art. 16 și

urm.), după ce, în prealabil, s-a constatat că restituirea în

natură nu este posibilă ca de altfel, nici celelalte măsuri

reparatorii prin echivalent dintre cele prevăzute de art. 1 alin. 2 din

Legea nr. 10/2001.

Împotriva

acestei sentințe, reclamantul R.I. a declarat apel, criticând-o sub

aspectul faptului că, deși instanța de fond a analizat corect

situația de fapt și de drept și a stabilit în mod legal

calitatea sa de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, nu a soluționat pe

fond notificarea apreciind că, după intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, numai unitatea deținătoare este în măsură să

propună acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

În

esență, apelantul a arătat că solicită instanței

de apel o apreciere directă și completă asupra drepturilor sale

cu caracter civil în procedura restituirii.

Invocând

dispozițiile art. 3 Cod civil, art. 21 din Constituția României, art.

6 alin. (1) din CEDO, precum și art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția

Europeană

a Drepturilor Omului, apelantul a

susținut că ignorarea acestor prevederi legale conduce la

încălcarea gravă a dreptului de acces la justiție, iar limitarea

adusă acestui drept afectează însăși substanța

dreptului său de proprietate. De asemenea, apelantul a arătat că

Înalta Curte a stabilit că instanța de judecată, în

atribuțiile sale de control judiciar stabilite potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. 6 și alin. 7 din Legea nr. 10/2001 poate determina și

limita despăgubirile cuvenite petiționarilor. În acest fel este

sancționată lipsa de diligentă a instituțiilor abilitate

să rezolve notificarea și se elimină o viitoare

neconcordanță între oferta instituției și acceptarea

persoanei care revendică.

Raportat

la aceste argumente și invocând de asemenea și hotărâri

pronunțate în această materie de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului (Viașu vs. României, Faimblat vs. România și Katz vs.

România), precum și cele stabilite cu putere de lege de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006,

apelantul a solicitat schimbarea sentinței apelate, în sensul

soluționării pe fond a notificării nr. 897/2001 și

stabilirii despăgubirilor cuvenite, ca urmare a omologării

rapoartelor de expertiză judiciare efectuate cu ocazia instrumentării

cauzei în fața instanței de fond.

Prin decizia

civilă nr.

206 A

din 26 noiembrie

2009 a

Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul formulat de

reclamant a fost respins ca nefondat.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a constatat că măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 se realizează în cadrul

unei proceduri speciale declanșate prin formularea notificării

adresate de persoana îndreptățită deținătorului

imobilului, acesta din urmă fiind obligat să soluționeze

notificarea în termenele și modalitățile prevăzute de lege.

Această

procedură prealabilă administrativă este obligatorie și ea

se finalizează prin emiterea de către entitatea notificată a

unei decizii/dispoziții prin care se soluționează notificarea,

respectiv, se acordă măsurile reparatorii stabilite de lege sau se

respinge cererea.

Constatând

refuzul pârâtului de a da curs notificării formulate de apelantul-reclamant,

instanța de fond, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă

sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a

măsurilor reparatorii, a constatat că reclamantul are calitate de

persoană îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001

și a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunerea de

acordare de despăgubiri, ce vor fi stabilite în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005.

Instanța

de apel a apreciat că modalitatea primei instanțe de soluționare

a cererii cu care a fost învestită de reclamant nu constituie o

îngrădire a dreptului acestuia de a se adresa justiției pentru

apărarea intereselor sale legitime.

Aceasta,

deoarece nu intră în atributul instanței să stabilească

valoarea echivalentă a imobilului nerestituit în natură, ci, potrivit

reglementări cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin care a fost

modificată Legea nr. 10/2001, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor este cea care stabilește cuantumul formei de

despăgubire, la pronunțarea unității deținătoare

imobilului, care emite o dispoziție în acest sens, pe care o

înaintează Secretariatului Comisiei.

Valoarea

titlurilor de despăgubire ce vor fi acordate de Comisia Centrală este

stabilită în urma întocmirii unui raport de evaluare ce este transmis

acesteia de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnate

potrivit procedurii reglementate de acest act normativ.

Curtea

de apel a concluzionat că prima instanță n mod legal a

reținut că actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu prevede posibilitatea

acordării de despăgubiri în echivalent bănesc, cum solicită

apelantul-reclamant.

În

termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă,

susținând că decizia instanței de apel este dată cu

aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurentul, în esență, a invocat Decizia nr. IX

din 20 martie 2006 ca și Decizia XX din 19 martie 2007 ale Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțate în recursuri în interesul legii în materia Legii nr. 10/2001,

potrivit cărora instanța de judecată este competentă

să soluționeze pe fond pretențiile deduse judecății

prin formularea notificării în baza legii speciale, cenzurând refuzul

nejustificat al entității notificate de a emite decizie sau

dispoziție motivată în termenul legal.

Or, soluționarea

notificării în termenii solicitați de reclamant nu înseamnă o

imixtiune în sfera altei puteri și nici o depășire a atributelor

puterii judecătorești, ci doar exercitarea plenară a

competențelor instanțelor de judecată și, implicit a

garanțiilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului.

În exercitarea acestor

atribute legale, instanțele de judecată pot stabili cuantumul

despăgubirilor cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii în baza Legii

nr. 10/2001.

Recurentul

reiterează argumentele de jurisprudență a Curții Europene

de

la Strasbourg

,

susținând că în Cauze precum Faimblat, Viașu și Katz

pronunțate contra României, s-a stabilit că Legea nr. 10/2001, legea

specială nu asigură o despăgubire viabilă, efectivă a

foștilor proprietari pentru bunurile ce le-au fost preluate de regimul

anterior.

Prin acțiunea

formulată, mai arată recurentul, a solicitat o apreciere directă

și completă asupra drepturilor sale cu caracter civil în procedura

restituirii, ceea ce instanța de apel a refuzat, cu consecința încălcării

accesului sau la justiție (art. 21 din Constituție și art. 1

paragr. 1 din Convenție) și prejudicierea dreptului de proprietate

din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adițional

la Convenție.

Instanța de apel

a argumentat în mod greșit, în opinia recurentului, că după

modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, instanțele de

judecată nu mai sunt competente în stabilirea cuantumului

despăgubirilor ce i se cuvin ca măsură reparatorie prin

echivalent.

Deși Decizia

XX/2007 stabilește cu putere de lege abilitarea instanțelor de

judecată în acest sens, instanța de apel nu a luat-o în considerare,

după cum nu a aplicat nici dispozițiile legale ce stabilesc

prerogativa instanțelor de a sancționa lipsa de diligență a

instituțiilor abilitate cu soluționarea notificării, situație

în care se putea elimina o viitoare neconcordanță între oferta

instituției și acceptarea persoanei.

În consecința,

lipsa de implicare a instanței de apel în soluționarea pe fond a

notificării nu reprezintă decât o ratificare a conduitei abuzive a

entității notificate și o sancționare a recurentului care a

respectat legea și termenele prescrise de aceasta, în timp ce notificarea

sa se află o durată considerabilă nesoluționată.

Recurentul a mai depus

în recurs traducerea Cauzei Andreescu Murăreț și alții

pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

28 iunie 2010 ca și o decizie de

practică judiciară prin care autoritatea locală a fost

obligată în mod direct la despăgubiri către persoana

îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent sub

forma despăgubirilor.

Intimatul pârât nu a

formulat întâmpinare, iar recurentul nu a administrat alte probe în

această etapă procesuală.

Recursul formulat este

nefondat, pentru cele ce succed.

Recurentul reclamant a

formulat cererea de chemare în judecată la data de 30 octombrie 2008

pentru a solicita sancționarea refuzului nejustificat al Municipiului

București de a emite dispoziție motivată pentru

soluționarea notificării adresate în termenul legal, prevăzut de

art. 22 alin. 1 din Legea 10/2001, republicată, dispoziție ce trebuia

emisă într-un interval de 60 de zile, în condițiile art. 25 alin. 1

din același act normativ.

Cauza raportului

juridic dedus judecății sau a cererii de chemare în judecată (

causa debendi

) este dată de textele

anterior menționate, coroborate cu dispozițiile de drept material din

cuprinsul legii reparatorii la a căror aplicare directă este

ținută instanța, date fiind recursurile în interesul legii

pronunțate în materia Legii nr. 10/2001, anume Decizia IX/2006, Decizia

XX/2007, dar și Decizia LII/2007 pronunțate de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deși nu face

referire explicită la acestea, instanța de apel a pronunțat o

soluție legală, soluționând pe fond notificarea cu care

reclamantul a învestit Primăria Municipiului București și

stabilind, în limitele Legii nr. 10/2001, calitatea acestuia de persoană

îndreptățită ca și tipul de măsuri reparatorii ce i se

cuvin, anume, despăgubiri ce urmează a fi stabilite și

plătite în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr.

247/2005, făcându-se o corectă aplicare a celor statuate prin Decizia

XX/2007.

Principala

critică a recurentului privește refuzul instanței de a stabili

și cuantumul acestor despăgubiri și, mai mult decât atât,

obligarea directă a entității notificate la plata acestora,

având în vedere cum a fost formulat petitul cererii de chemare în

judecată, susținând că, prin soluția confirmată în

apel, i s-a încălcat dreptul de acces la o instanță, contrar

dispozițiilor art. 3 Cod civil, art. 21 din Constituție, art. 6

paragraful 1 din Convenția Europeană și chiar dreptul de

proprietate, în însăși substanța sa, nesocotindu-se, prin

urmare, dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional

la Convenție.

Soluția

preconizată de recurent nu are corespondent în dispozițiile legii

speciale, după cum, la acest moment, acesta nu a demarat în concret

procedura instituită de Titlul VII din Legea 247/2005, pentru a se putea

prevala de ineficiența ei, procedură ulterioară celei ce

intră în competențele instanței civile, potrivit Legii 10/2001,

și a pretinde

a priori

sancționarea acesteia.

Examinarea

legalității și temeiniciei deciziilor emise de Comisia

Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca și cenzurarea, din

toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea

unei asemenea dispoziții emise în baza Legii 10/2001, cu propunerea de

acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea

247/2005, legiuitorul a stabilit-o în competențele instanței de

contencios administrativ, anume, a Secției de Contencios Administrativ

și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială

domiciliază reclamantul, sau a Curții de Apel București,

dacă reclamantul nu are reședința în România și nici

reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii 247/2005

- art. 19 și art. 20).

Solicitarea

reclamantului de obligare directă a entității învestite la plata

despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea

notificării, trebuie să fie precedată de explicitarea raportului

juridic obligațional în care o atare entitate are calitate procesuală

pasivă și justificarea priorității acestei prezumtive

construcții juridice, față de dispozițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu

privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în

favoarea recurentului la stabilirea și plata unor despăgubiri (ceea

ce constituie obiectul acțiunii), astfel cum au fost concepute și

edictate de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil

după epuizarea procedurii Legii 10/2001.

Înlăturarea unor

dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul

priorității blocului de convenționalitate (Convenția,

unită cu jurisprudența Curții de

la Strasbourg

), sens în

care sunt și dispozițiile art. 11 și art. 20 din

Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar,

ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite

pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția

și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid

legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne

sa a dreptului la un recurs efectiv – art. 13 din Convenție), în domeniul

drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un

resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea

mecanismului judiciar național.

Or, în sistemul

românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor recurentului

reclamant: stabilirea și plata despăgubirilor (Titlul VII din Legea

247/2005), iar împrejurarea că acesta invocă refuzul nejustificat al

Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților de sancționare a entității învestite cu

soluționarea notificării (ceea

ce ar fi antrenat oricum o răspundere contravențională a

celor vinovați, fără implicație directă pentru

drepturile legate de soluționarea notificării), ori termene

nerezonabile, sau ineficiența sistemului adoptat în vederea unei

despăgubiri efective prin intermediul Comisiei Centrale de Stabilire a

Despăgubirilor, dar și prevenirea unor eventuale neconcordanțe

între oferta de despăgubire și cuantumul pretins cu acest titlu, sunt

chestiuni care, la acest moment (în absența inițierii procedurii în

baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005) exced cadrului procesual, și, în

plus, limitelor competenței instanței civile, în contextul Legii nr.

10/2001.

Contrar celor

susținute de recurent, adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită

de semnificație pentru competența instanței civile, atrase în

contextul promovării unei contestații, fie în condițiile art. 26

din Legea nr. 10/2001 (atunci când s-a emis o dispoziție motivată),

fie pentru sancționarea refuzului nejustificat de soluționare a

notificării (ca în speță), în aplicarea efectelor Deciziei

XX/2007 date în interesul legii, întrucât, adoptarea acestui act normativ a

scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu

referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii:

prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în

care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită

și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de

lege – regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și

alternative, prin echivalent – compensare cu alte bunuri sau servicii), îl

reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de

acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori

în cea judiciară și

derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire

și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor

ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind că

efectele OUG nr. 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioadă de 2

ani prin OUG nr. 65/2010), cu efect pentru despăgubirile de până în

500.000 lei, dacă persoana îndreptățită opta pentru

încasarea unei sume în numerar, în această limită.

În sensul acestei

interpretări a fost pronunțată și Decizia LII/2007 de

către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin care s-a statuat: „

Prevederile

cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se

aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în

vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

Per a contrario, deciziile sau dispozițiile emise ulterior

adoptării Legii nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul

VII, cum este cazul de față, întrucât recurentului reclamant de la

momentul pronunțării deciziei recurate în prezenta pricină i s-a

recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană

îndreptățită la despăgubiri, respectiv, la 26 noiembrie

nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dispozițiile de drept material din

art. 24 (în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligația

unității deținătoare, care constata imposibilitatea

restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma

despăgubirilor bănești, aspect care intra în competența

instanței civile, astfel încât era posibilă fie cenzurarea

cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestației împotriva

dispoziției sau deciziei motivate conținând o atare propunere, fie

chiar să

le stabilească

instanța însăși, în cadrul unei acțiuni de sancționare

a refuzului nejstificat de a se emite decizia sau dispoziția.

Or, la acest moment, în acord cu cele anterior expuse, și având în

vedere datele speței, instanța civilă sancționează

refuzul nejustificat de emitere a dispoziției, soluționând direct

pretențiile formulate prin notificare, astfel că, verifică

și stabilește calitatea de persoană îndreptățită

și identifică tipul de măsuri reparatorii incidente

situației reținute, ceea ce instanța de apel a realizat, prin

confirmarea sentinței atacate, sens în care s-a dat și dezlegarea

obligatorie prin Decizia XX/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți.

Au fost înlăturate ca nefondate și susținerile privind

denegarea de dreptate (art. 3 Cod civil) sau încălcarea dreptului de acces

la instanță (art. 21 din Cosntituție și art. 6 paragr 1 din

Primul Protocol).

Limitarea

dreptului de acces la o instanță nu este compatibilă cu

admiterea parțială a unei cereri de chemare în judecată și

cu atât mai puțin cu admiterea sa în tot.

Nici respingerea

unei cereri de chemare în judecată pentru considerentul existenței

unei proceduri administrative prealabile prevăzute de o lege

specială, prioritar de urmat, nu reprezintă o încălcare a

“dreptului de acces la un tribunal”, de vreme ce actul normativ special prevede

controlul judiciar (contestația) la momentul finalizării ei prin

emiterea deciziei sau dispoziției motivate (potrivit art. 26 alin. 3 din

Legea nr. 10/2001).

În plus,

există și posibilitatea sancționării pasivității

culpabile a entității învestite cu soluționarea

notificării, în emiterea deciziei sau dispoziției motivate (Decizia

XX/2007, pronunțată în recurs în interesul legii ori formularea unei

cereri de chemare în judecată în condițiile art. 28 alin. 3 din

lege), dar și controlul judiciar exercitat în etapa ulterioară, de

finalizare a raportului juridic de reparație angajat de stat prin

adoptarea Legii nr. 10/2001 (stabilirea cuantumului despăgubirilor de

către Comisia Centrală și plata acestora, dacă măsura

reparatorie în echivalent îmbracă această formă) și care se

derulează în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și potrivit

normelor procedurale și substanțiale acolo edictate.

Adoptarea unei

reglementări speciale, nu încalcă art. 6 din Convenție, în

situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că

această cale specială este sau nu una efectivă, poate fi

constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Totodată,

se impune precizarea că anterior pronunțării instanței de

apel, reclamantul nu avea un “bun actual” sau o “valoare patrimonială”

(creanță) în virtutea căreia să fi putut pretinde că

are cel puțin “speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un

drept de proprietate, ci, dimpotrivă, prin soluția confirmată în

apel recurentul a devenit titularul unei creanțe, deci o “valoare

patrimonială” protejată din perspectiva art. 1 din Primul Protocol

adițional

la

Convenție

, astfel cum noțiunea a fost

reconfirmată și prin Cauza pilot Atanasiu, Poenaru și Solon din

12 oct.

2010 a

Curții Europene (paragr. 137), cu anumite nuanțări.

Or,

existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate

de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie

în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei

sale suverane de apreciere cu privire la acestea.

Recurentul reclamant invocă și

încălcarea termenului rezonabil de soluționare a raportului de

restituire, termen la determinarea căruia se raportează de la data

formulării notificării și până în prezent.

Se poate constata însă, că cererea de chemare în judecată a

fost formulată la 30 octombrie 2008, ceea ce constituie o

circumstanță deloc neglijabilă în conturarea conduitei sale,

criteriu care, alături de conduita autorităților, mizei

procesului și complexității cauzei, în jurisprudența

Curții Europene, constituie criteriile de apreciere a duratei rezonabile a

unei proceduri, jurisprudență creată în analiza

încălcărilor privind durata excesivă a procedurilor judiciare;

or, recurentul reclamant avea posibilitatea formulării unei acțiuni

direct în instanță împotriva refuzului intimatului de a adopta

conduita prescrisă de lege, chiar înaintea pronunțării Deciziei

XX/2007 pentru a putea invoca anihilarea propriei sale culpe, imediat ce a

expirat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr.

10/2001, modificată și republicată (fost art. 23 alin. 1).

Față de cele expuse, Înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins

recursul ca nefondat.