ÎCCJ, decizie (scj.ro #81915)

Acțiune privind obligarea unității deținătoare de a emite decizi/dispoziție pentru acordarea măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Acordarea despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005. Cuprins pe materii. Drept civil. Acțiune privind obligarea unității deținătoare de a emite decizi/dispoziție pentru acordarea măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Acordarea despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005 Index alfabetic . Drept civil.

- notificare - decizie - despăgubiri Legea nr. 247/2005: Titlul VII Înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg ), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv – art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.

Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor pentru stabilirea și plata despăgubirilor (Titlul VII din Legea 247/2005), iar împrejurarea că se invocă refuzul nejustificat al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de sancționare a entității învestite cu soluționarea notificării (ceea ce ar fi antrenat oricum o răspundere contravențională a celor vinovați, fără implicație directă pentru drepturile legate de soluționarea notificării), ori termene nerezonabile, sau ineficiența sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, dar și prevenirea unor eventuale neconcordanțe între oferta de despăgubire și cuantumul pretins cu acest titlu, sunt chestiuni care, la acest moment (în absența inițierii procedurii în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005) exced cadrului procesual, și, în plus, limitelor competenței instanței civile, în contextul Legii nr. 10/2001 . Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6045 din 12 noiembrie 2010. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a Civilă R.I.

a chemat în judecată Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea notificării nr. 897/2001 cu privire la imobilul situat în București,în sensul obligării acestuia la plata despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulație, stabilite la momentul soluționării cererii. În motivarea acțiunii, reclamantul susține că autorii lui a fost proprietarii imobilului menționat mai sus, conform contractului de vânzare - cumpărare nr. 2332/1958 și că în urma adoptării Legii nr. 10/2001, a adresat unității deținătoare în vederea restituirii în natură a imobilului notificarea nr. 897/2001, formându-se dosarul nr. 3967/2001, notificare care nu a fost soluționată până la formularea cererii de chemare în judecată, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 25 din lege.

Pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate, arătând că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 nu a fost respectat, întrucât reclamantul nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris și nu a făcut dovada unei astfel de precizări, deși între unitatea deținătoare și persoana interesată s-a purtat corespondența prevăzută de lege. Termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, norma legală invocată având un caracter dispozitiv și nu imperativ, iar depășirea acestui termen poate fi cel mult sancționată cu obligarea unității deținătoare la despăgubiri.

S-a mai arătat că, în conformitate cu actualele reglementări legale, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, nu pot fi acordate decât măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu respectarea acestei proceduri în ceea ce privește modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor și instituția abilitată în acest sens. Prin sentința civilă nr. 570 din 17 aprilie 2009, Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.I., în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General și a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii 247/2005.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere faptul că reclamantul a formulat notificare către pârât prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv, fie restituirea în natură a imobilului din București, fie acordarea măsurilor prin echivalent pentru preluarea abuzivă de către stat a acestei proprietăți a autorilor săi. Instanța a constatat că potrivit art. 25 alin. (1) Legii 10/2001, republicată (fost art. 23, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 și OUG 209/2005), Primarului General al Municipiului București, ca reprezentant al unității deținătoare a imobilului amintit, îi incumbă obligația de a pronunța asupra cererii reclamantului formulate pe calea respectivei notificări, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, însă pârâtul nu s-a pronunțat asupra notificării până la data formulării cererii de chemare în judecată.

Tribunalul a reținut, totodată, că acest termen se poate calcula pornind de la doua date de referință: a înregistrării notificării, pentru cazul în care toate înscrisurile doveditoare necesare soluționării cererii au fost depuse odată cu notificarea sau data la care au fost depuse toate înscrisurile doveditoare a pretențiilor formulate. De asemenea, prima instanță a constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2332/1958 prin care autorii săi au dobândit imobilul situat în București, la acel moment, reclamantul fiind moștenitorul cumpărătorilor – R.V.

și R.G., conform certificatului de moștenitor nr. 20 din 24 iunie 2005. Constatând că pârâtul nu a dat curs, în termenul stabilit de lege, notificării adresate de reclamant și, prin urmare nu s-a emis dispoziție motivată, astfel cum prevede art. 25 alin.( 1) din Legea nr. 10/2001 republicată, instanța, văzând și dispozițiile art. 1073 și următoarele din Codul civil, a admis cererea și a dispus obligarea pârâtul să răspundă la notificare în conformitate cu dispozițiile anterior amintite.

În ceea ce privește modul de soluționare a notificării, tribunalul a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 nu mai este reglementată posibilitatea stabilirii de către instanță a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, date fiind prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (art. 16 și urm.), după ce, în prealabil, s-a constatat că restituirea în natură nu este posibilă ca de altfel, nici celelalte măsuri reparatorii prin echivalent dintre cele prevăzute de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe, reclamantul R.I.

a declarat apel, criticând-o sub aspectul faptului că, deși instanța de fond a analizat corect situația de fapt și de drept și a stabilit în mod legal calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, nu a soluționat pe fond notificarea apreciind că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, numai unitatea deținătoare este în măsură să propună acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În esență, apelantul a arătat că solicită instanței de apel o apreciere directă și completă asupra drepturilor sale cu caracter civil în procedura restituirii.

Invocând dispozițiile art. 3 Cod civil, art. 21 din Constituția României, art. 6 alin. (1) din CEDO, precum și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apelantul a susținut că ignorarea acestor prevederi legale conduce la încălcarea gravă a dreptului de acces la justiție, iar limitarea adusă acestui drept afectează însăși substanța dreptului său de proprietate. De asemenea, apelantul a arătat că Înalta Curte a stabilit că instanța de judecată, în atribuțiile sale de control judiciar stabilite potrivit dispozițiilor art. 30 alin. 6 și alin. 7 din Legea nr. 10/2001 poate determina și limita despăgubirile cuvenite petiționarilor. În acest fel este sancționată lipsa de diligentă a instituțiilor abilitate să rezolve notificarea și se elimină o viitoare neconcordanță între oferta instituției și acceptarea persoanei care revendică.

Raportat la aceste argumente și invocând de asemenea și hotărâri pronunțate în această materie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Viașu vs. României, Faimblat vs. România și Katz vs. România), precum și cele stabilite cu putere de lege de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, apelantul a solicitat schimbarea sentinței apelate, în sensul soluționării pe fond a notificării nr. 897/2001 și stabilirii despăgubirilor cuvenite, ca urmare a omologării rapoartelor de expertiză judiciare efectuate cu ocazia instrumentării cauzei în fața instanței de fond. Prin decizia civilă nr. 206 A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul formulat de reclamant a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 se realizează în cadrul unei proceduri speciale declanșate prin formularea notificării adresate de persoana îndreptățită deținătorului imobilului, acesta din urmă fiind obligat să soluționeze notificarea în termenele și modalitățile prevăzute de lege. Această procedură prealabilă administrativă este obligatorie și ea se finalizează prin emiterea de către entitatea notificată a unei decizii/dispoziții prin care se soluționează notificarea, respectiv, se acordă măsurile reparatorii stabilite de lege sau se respinge cererea.

Constatând refuzul pârâtului de a da curs notificării formulate de apelantul-reclamant, instanța de fond, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii, a constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001 și a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri, ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Instanța de apel a apreciat că modalitatea primei instanțe de soluționare a cererii cu care a fost învestită de reclamant nu constituie o îngrădire a dreptului acestuia de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Aceasta, deoarece nu intră în atributul instanței să stabilească valoarea echivalentă a imobilului nerestituit în natură, ci, potrivit reglementări cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este cea care stabilește cuantumul formei de despăgubire, la pronunțarea unității deținătoare imobilului, care emite o dispoziție în acest sens, pe care o înaintează Secretariatului Comisiei. Valoarea titlurilor de despăgubire ce vor fi acordate de Comisia Centrală este stabilită în urma întocmirii unui raport de evaluare ce este transmis acesteia de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnate potrivit procedurii reglementate de acest act normativ.

Curtea de apel a concluzionat că prima instanță n mod legal a reținut că actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri în echivalent bănesc, cum solicită apelantul-reclamant. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând că decizia instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul, în esență, a invocat Decizia nr. IX din 20 martie 2006 ca și Decizia XX din 19 martie 2007 ale Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recursuri în interesul legii în materia Legii nr. 10/2001, potrivit cărora instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond pretențiile deduse judecății prin formularea notificării în baza legii speciale, cenzurând refuzul nejustificat al entității notificate de a emite decizie sau dispoziție motivată în termenul legal. Or, soluționarea notificării în termenii solicitați de reclamant nu înseamnă o imixtiune în sfera altei puteri și nici o depășire a atributelor puterii judecătorești, ci doar exercitarea plenară a competențelor instanțelor de judecată și, implicit a garanțiilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

În exercitarea acestor atribute legale, instanțele de judecată pot stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001. Recurentul reiterează argumentele de jurisprudență a Curții Europene de la Strasbourg , susținând că în Cauze precum Faimblat, Viașu și Katz pronunțate contra României, s-a stabilit că Legea nr. 10/2001, legea specială nu asigură o despăgubire viabilă, efectivă a foștilor proprietari pentru bunurile ce le-au fost preluate de regimul anterior. Prin acțiunea formulată, mai arată recurentul, a solicitat o apreciere directă și completă asupra drepturilor sale cu caracter civil în procedura restituirii, ceea ce instanța de apel a refuzat, cu consecința încălcării accesului sau la justiție (art. 21 din Constituție și art. 1 paragr.

1 din Convenție) și prejudicierea dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție. Instanța de apel a argumentat în mod greșit, în opinia recurentului, că după modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, instanțele de judecată nu mai sunt competente în stabilirea cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin ca măsură reparatorie prin echivalent. Deși Decizia XX/2007 stabilește cu putere de lege abilitarea instanțelor de judecată în acest sens, instanța de apel nu a luat-o în considerare, după cum nu a aplicat nici dispozițiile legale ce stabilesc prerogativa instanțelor de a sancționa lipsa de diligență a instituțiilor abilitate cu soluționarea notificării, situație în care se putea elimina o viitoare neconcordanță între oferta instituției și acceptarea persoanei.

În consecința, lipsa de implicare a instanței de apel în soluționarea pe fond a notificării nu reprezintă decât o ratificare a conduitei abuzive a entității notificate și o sancționare a recurentului care a respectat legea și termenele prescrise de aceasta, în timp ce notificarea sa se află o durată considerabilă nesoluționată. Recurentul a mai depus în recurs traducerea Cauzei Andreescu Murăreț și alții pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului 28 iunie 2010 ca și o decizie de practică judiciară prin care autoritatea locală a fost obligată în mod direct la despăgubiri către persoana îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor. Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare, iar recurentul nu a administrat alte probe în această etapă procesuală.

Recursul formulat este nefondat, pentru cele ce succed. Recurentul reclamant a formulat cererea de chemare în judecată la data de 30 octombrie 2008 pentru a solicita sancționarea refuzului nejustificat al Municipiului București de a emite dispoziție motivată pentru soluționarea notificării adresate în termenul legal, prevăzut de art. 22 alin. 1 din Legea 10/2001, republicată, dispoziție ce trebuia emisă într-un interval de 60 de zile, în condițiile art. 25 alin. 1 din același act normativ. Cauza raportului juridic dedus judecății sau a cererii de chemare în judecată ( causa debendi ) este dată de textele anterior menționate, coroborate cu dispozițiile de drept material din cuprinsul legii reparatorii la a căror aplicare directă este ținută instanța, date fiind recursurile în interesul legii pronunțate în materia Legii nr. 10/2001, anume Decizia IX/2006, Decizia XX/2007, dar și Decizia LII/2007 pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deși nu face referire explicită la acestea, instanța de apel a pronunțat o soluție legală, soluționând pe fond notificarea cu care reclamantul a învestit Primăria Municipiului București și stabilind, în limitele Legii nr. 10/2001, calitatea acestuia de persoană îndreptățită ca și tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin, anume, despăgubiri ce urmează a fi stabilite și plătite în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, făcându-se o corectă aplicare a celor statuate prin Decizia XX/2007.

Principala critică a recurentului privește refuzul instanței de a stabili și cuantumul acestor despăgubiri și, mai mult decât atât, obligarea directă a entității notificate la plata acestora, având în vedere cum a fost formulat petitul cererii de chemare în judecată, susținând că, prin soluția confirmată în apel, i s-a încălcat dreptul de acces la o instanță, contrar dispozițiilor art. 3 Cod civil, art. 21 din Constituție, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană și chiar dreptul de proprietate, în însăși substanța sa, nesocotindu-se, prin urmare, dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție.

Soluția preconizată de recurent nu are corespondent în dispozițiile legii speciale, după cum, la acest moment, acesta nu a demarat în concret procedura instituită de Titlul VII din Legea 247/2005, pentru a se putea prevala de ineficiența ei, procedură ulterioară celei ce intră în competențele instanței civile, potrivit Legii 10/2001, și a pretinde a priori sancționarea acesteia.

Examinarea legalității și temeiniciei deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca și cenzurarea, din toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziții emise în baza Legii 10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005, legiuitorul a stabilit-o în competențele instanței de contencios administrativ, anume, a Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curții de Apel București, dacă reclamantul nu are reședința în România și nici reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii 247/2005 - art. 19 și art. 20). Solicitarea reclamantului de obligare directă a entității învestite la plata despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea notificării, trebuie să fie precedată de explicitarea raportului juridic obligațional în care o atare entitate are calitate procesuală pasivă și justificarea priorității acestei prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea recurentului la stabilirea și plata unor despăgubiri (ceea ce constituie obiectul acțiunii),

astfel cum au fost concepute și edictate de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii 10/2001. Înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg ), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sa a dreptului la un recurs efectiv – art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.

Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor recurentului reclamant: stabilirea și plata despăgubirilor (Titlul VII din Legea 247/2005), iar împrejurarea că acesta invocă refuzul nejustificat al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de sancționare a entității învestite cu soluționarea notificării (ceea ce ar fi antrenat oricum o răspundere contravențională a celor vinovați, fără implicație directă pentru drepturile legate de soluționarea notificării), ori termene nerezonabile, sau ineficiența sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, dar și prevenirea unor eventuale neconcordanțe între oferta de despăgubire și cuantumul pretins cu acest titlu, sunt chestiuni care, la acest moment (în absența inițierii procedurii în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005) exced cadrului procesual, și, în plus, limitelor competenței instanței civile, în contextul Legii nr. 10/2001.

Contrar celor susținute de recurent, adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificație pentru competența instanței civile, atrase în contextul promovării unei contestații, fie în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (atunci când s-a emis o dispoziție motivată), fie pentru sancționarea refuzului nejustificat de soluționare a notificării (ca în speță), în aplicarea efectelor Deciziei XX/2007 date în interesul legii, întrucât, adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii: 1. cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege – regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent – compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară și 2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind că efectele OUG nr. 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioadă de 2 ani prin OUG nr. 65/2010),

cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 lei, dacă persoana îndreptățită opta pentru încasarea unei sume în numerar, în această limită. În sensul acestei interpretări a fost pronunțată și Decizia LII/2007 de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat: „ Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

Per a contrario, deciziile sau dispozițiile emise ulterior adoptării Legii nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de față, întrucât recurentului reclamant de la momentul pronunțării deciziei recurate în prezenta pricină i s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri, respectiv, la 26 noiembrie 2009. Precizarea este necesară, întrucât anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dispozițiile de drept material din art. 24 (în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligația unității deținătoare, care constata imposibilitatea restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma despăgubirilor bănești, aspect care intra în competența instanței civile, astfel încât era posibilă fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestației împotriva dispoziției sau deciziei motivate conținând o atare propunere, fie chiar să le stabilească instanța însăși, în cadrul unei acțiuni de sancționare a refuzului nejstificat de a se emite decizia sau dispoziția.

Or, la acest moment, în acord cu cele anterior expuse, și având în vedere datele speței, instanța civilă sancționează refuzul nejustificat de emitere a dispoziției, soluționând direct pretențiile formulate prin notificare, astfel că, verifică și stabilește calitatea de persoană îndreptățită și identifică tipul de măsuri reparatorii incidente situației reținute, ceea ce instanța de apel a realizat, prin confirmarea sentinței atacate, sens în care s-a dat și dezlegarea obligatorie prin Decizia XX/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți. Au fost înlăturate ca nefondate și susținerile privind denegarea de dreptate (art. 3 Cod civil) sau încălcarea dreptului de acces la instanță (art. 21 din Cosntituție și art. 6 paragr 1 din Primul Protocol).

Limitarea dreptului de acces la o instanță nu este compatibilă cu admiterea parțială a unei cereri de chemare în judecată și cu atât mai puțin cu admiterea sa în tot. Nici respingerea unei cereri de chemare în judecată pentru considerentul existenței unei proceduri administrative prealabile prevăzute de o lege specială, prioritar de urmat, nu reprezintă o încălcare a “dreptului de acces la un tribunal”, de vreme ce actul normativ special prevede controlul judiciar (contestația) la momentul finalizării ei prin emiterea deciziei sau dispoziției motivate (potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001).

În plus, există și posibilitatea sancționării pasivității culpabile a entității învestite cu soluționarea notificării, în emiterea deciziei sau dispoziției motivate (Decizia XX/2007, pronunțată în recurs în interesul legii ori formularea unei cereri de chemare în judecată în condițiile art. 28 alin. 3 din lege), dar și controlul judiciar exercitat în etapa ulterioară, de finalizare a raportului juridic de reparație angajat de stat prin adoptarea Legii nr. 10/2001 (stabilirea cuantumului despăgubirilor de către Comisia Centrală și plata acestora, dacă măsura reparatorie în echivalent îmbracă această formă) și care se derulează în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și potrivit normelor procedurale și substanțiale acolo edictate.

Adoptarea unei reglementări speciale, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă, poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Totodată, se impune precizarea că anterior pronunțării instanței de apel, reclamantul nu avea un “bun actual” sau o “valoare patrimonială” (creanță) în virtutea căreia să fi putut pretinde că are cel puțin “speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, ci, dimpotrivă, prin soluția confirmată în apel recurentul a devenit titularul unei creanțe, deci o “valoare patrimonială” protejată din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție , astfel cum noțiunea a fost reconfirmată și prin Cauza pilot Atanasiu, Poenaru și Solon din 12 oct.

2010 a Curții Europene (paragr. 137), cu anumite nuanțări. Or, existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea. Recurentul reclamant invocă și încălcarea termenului rezonabil de soluționare a raportului de restituire, termen la determinarea căruia se raportează de la data formulării notificării și până în prezent.

Se poate constata însă, că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 30 octombrie 2008, ceea ce constituie o circumstanță deloc neglijabilă în conturarea conduitei sale, criteriu care, alături de conduita autorităților, mizei procesului și complexității cauzei, în jurisprudența Curții Europene, constituie criteriile de apreciere a duratei rezonabile a unei proceduri, jurisprudență creată în analiza încălcărilor privind durata excesivă a procedurilor judiciare; or, recurentul reclamant avea posibilitatea formulării unei acțiuni direct în instanță împotriva refuzului intimatului de a adopta conduita prescrisă de lege, chiar înaintea pronunțării Deciziei XX/2007 pentru a putea invoca anihilarea propriei sale culpe, imediat ce a expirat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată (fost art. 23 alin. 1). Față de cele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.