ÎCCJ, decizie (scj.ro #81811)

Acțiune privind obligarea unității deținătoare de a emite decizie/dispoziție pentru acordarea măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Acordarea despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005. Cuprins pe materii. Drept civil. Acțiune privind obligarea unității deținătoare de a emite decizi/dispoziție pentru acordarea măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Acordarea despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005 Index alfabetic . Drept civil.

- notificare - decizie - despăgubiri Legea nr. 247/2005: Titlul VII Considerentul instanțelor potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire și nefuncționalității Fondului Proprietatea, au fost pronunțate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea europeană, nu este în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege pentru că în felul acesta nu se asigură înlăturarea deficiențelor de sistem și eficacitatea reparațiilor. Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional – deși potrivit jurisprudenței recente a instanței de contencios european (de exemplu, cauza Matieș împotriva României din 8 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluții în ce privește funcționalitatea și plata sumelor datorate – nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta, creată pe cale pretoriană.

În timp ce legea prevede proceduri stricte de urmat și creează fondul din care persoanele îndreptățite ar trebui să fie îndestulate, o jurisprudență creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le impune Convenția europeană Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1832 din 2 martie 2011. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș (ca urmare a declinării de competență pronunțată de Judecătoria Timișoara) reclamanta P.A.F. a chemat în judecată Statul Român prin Prefectura Timiș, SC A.D.P. SA și Primarul Municipiului Timișoara, precum și pe pârâții D.G.

și D.C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să confirme titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în Timișoara, Calea Aradului, județul Timiș, în locul Statului Român înscris în cartea funciară, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului încheiat între SC ADP SA și pârâții D., să oblige pârâții să retrocedeze imobilul și să-i acorde daune materiale de 100.000.000 lei vechi, morale de 350.000.000 lei și daune cominatorii de 250.000 lei pentru fiecare zi de întârziere peste termenele stabilite de instanță, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de unic moștenitor al defunctei M.E., decedată la 13 iunie 1991, fost proprietar al imobilului preluat de Statul Român.

Că, imobilul a fost supus exproprierii în două etape: prin Decretul nr.437 din 13 decembrie 1979, nepublicat, s-a expropriat fără despăgubiri cea mai mare parte a terenului, iar într-o a doua etapă, prin Decretul nr.361 din 20 noiembrie 1985, de asemenea nepublicat, urma să fie expropriat restul de 350 mp pe care era construită casa; această expropriere nu a avut însă loc datorită schimbărilor politice care au urmat după 1989. Din suprafața totală inițială de 3754 mp, 1879 mp expropriați prin Decretul nr. 437/1979, au fost acoperiți de blocurile edificate, iar 1875 mp aparțin în prezent pârâților D. (1525 mp teren fără construcție expropriat prin Decretul nr.437/1979 și 350 mp casă de locuit și teren, obținută de pârâții D. prin justiție.

S-a mai învederat de către reclamantă că imobilul de 1875 mp a fost solicitat în natură prin notificarea 535 din 1 noiembrie 2001, iar ulterior, o suprafață 1525 mp din acest teren a fost solicitată și prin notificarea nr. 145 din 12 februarie 2002, la care primăria nu a răspuns până în prezent. Prin sentința civila nr.590 din 27 iunie 2003 Tribunalul Timiș a respins acțiunea împotriva Prefecturii Timiș și SCADP SA pentru lipsa calității procesuale pasive și ca neîntemeiată acțiunea formulată față de pârâții D. și Statul Român reprezentat de Consiliul local și Primăria Municipiului Timișoara, anulându-se ca netimbrate capetele de cerere vizând despăgubirile materiale și daunele morale.

Prin decizia civilă nr.177 din 13 noiembrie 2003 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței . Recursul exercitat de reclamantă împotriva deciziei a fost admis prin decizia nr. 9622 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind casată hotărârea Curții de Apel Timișoara, admis apelul și desființată sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că într-adevăr, terenul și construcția de pe acesta au făcut obiectul Decretelor de expropriere nr. 439/1979 și nr. 361/1985, legea nefăcând distincție în ceea ce privește măsurile reparatorii cuvenite persoanelor îndreptățite după valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.

Cu privire la construcții, corect s-a reținut de către instanța de apel că au fost dobândite de familia D. prin contractul de vânzare – cumpărare și că nu poate fi constatată nulitatea absolută a lui, deoarece cumpărarea s-a făcut în baza unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 17488 din 19 octombrie 1999 a Judecătoriei Timișoara), nefiind incident nici un motiv de nulitate absolută. De altfel, desființarea contractului ar echivala cu lipsirea de efecte a unei hotărâri judecătorești pe o altă cale, decât exercitarea împotriva ei a căilor de atac prevăzute de lege. De aceea, în mod corect s-a considerat că toate criticile privitoare la nelegala încheiere a contractului de închiriere pe numele pârâților D.G.

și D.C., deveniți ulterior cumpărători și la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale HG nr. 11/1997 nu pot fi primite în cauză. S-a mai reținut de către instanța de recurs că reclamanta a notificat Primăria Municipiului Timișoara, solicitând să i se restituie terenul expropriat și neutilizat prin construirea blocurilor, în suprafață de 1525 mp, nefiind făcută dovada emiterii dispoziției de soluționare a notificării. Totodată, cu trimitere la dispozițiilor art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a reținut că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu unul de recomandare și că nesoluționarea de către primărie a notificării, înăuntrul termenului legal deschide, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 acțiune în justiție, astfel încât nu se poate susține prematuritatea cererii.

Procedând la rejudecarea cauzei, Tribunalul Timiș a pronunțat sentința civilă nr. 2148 din 6 noiembrie 2009, prin care: a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Prefectura județului Timiș și a respins acțiunea în contradictoriu cu această parte; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea în daune morale, respingând ca prescris acest capăt de cerere; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare; a admis în parte acțiunea formulată și a obligat pârâtul Primarul Municipiului Timișoara să emită o dispoziție privind soluționarea notificării nr. 145/2002 a reclamantei, prin care să propună acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul ce face obiectul notificării, sub sancțiunea unor daune cominatorii în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii; a respins, ca nefondate, capetele de cerere privind confirmarea titlului reclamantei asupra imobilului, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, retrocedarea în natură a imobilului și acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, pe aspectul lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Prefectura Județului Timiș, că reclamanta nu încearcă valorificarea vreunui drept potrivnic față de acest pârât, nejustificându-i prezența în proces, în timp ce excepția lipsei calității procesual pasive a SC ADP SA este nefondată, având în vedere cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de această parte cu pârâții D.G. și D.C. Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiunea în daune morale, tribunalul a reținut că reclamanta putea și trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea din chiar momentul producerii faptelor, având în vedere natura acestor fapte care au condus la producerea prejudiciului (șocurile emoționale și suferința psihică ce i-au fost cauzate sieși și întregii familii, uzurparea proprietății și lăsarea ei în ruină, distrugerea grădinii).

Față de acest moment tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată formulată la 17 mai 2002 este depusă după împlinirea termenului de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În schimb, excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a fost găsită neîntemeiată față de dispozițiile art. 45 alin. (1) și 5 din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora termenul de atacare a unor asemenea acte în justiție s-a împlinit la 14 august 2002), dată față de care înregistrarea acțiunii pe rolul Judecătoriei Timișoara la 17 mai 2002, se dovedește a fi în termen. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că potrivit Decretului nr. 437/1979 al Consiliului de Stat a fost expropriată o suprafață de 3404 mp teren (fără construcții) de la numiți M.E.

și M.I., iar prin Decretul nr. 361/1985 al aceluiași consiliu a fost expropriată o suprafață de 350 mp teren și construcțiile existente pe aceasta de la aceleași persoane. Prin contractul încheiat la 6 mai 1998 între Consiliul Local Timișoara reprezentat prin SC ADP SA și pârâtul D.G., acesta din urmă a primit cu chirie locuința din Timișoara Calea Aradului, ulterior fiind încheiat contract de vânzare-cumpărare, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, prin care SC ADP SA a fost obligată la vânzare. Prin notificarea nr. 145 din 12 februarie 2002, reclamanta a solicitat retrocedarea în natură a terenului în suprafață de 1525 mp situat în Timișoara, Calea Aradului, precum și a construcțiilor de pe acesta.

S-a reținut că, potrivit deciziei de casare, obligatorie față de art. 315 alin. (1) C.p.c, instanța are de analizat situația terenului ce a făcut obiectul notificării, în suprafață de 1525 mp, întrucât în privința construcțiilor ce au format obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de recurs a stabilit că acestea fiind vândute în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate fi pusă în discuție. S-a constatat, conform concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, că pe suprafața de teren ce face obiectul notificării sunt amplasate mai multe rețele de utilități subterane și supraterane, accese și platforme care asigură funcționarea normală a casei cu nr. de înscriere 28 și că nu există suprafețe de teren care să poată fi dezmembrate și restituite în natură.

În speță, nu a fost exprimat acordul persoanei îndreptățite pentru compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea notificării, astfel încât, în situația imposibilității de restituire în natură, măsurile reparatorii pot consta doar în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Ca atare, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligat Primarul municipiului Timișoara să emită o dispoziție de soluționare a notificării nr. 145/2002, prin care să propună acordarea de despăgubiri bănești pentru imobil, sub sancțiunea unor daune cominatorii în cuantum de 50 lei/zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În instituirea obligației pârâtului Primarul municipiului Timișoara de a emite o dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri bănești, tribunalul a avut în vedere faptul că, așa cum s-a reținut în repetate rânduri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, calea oferită de legile speciale de reparație trebuie să fie una efectivă. Împotriva sentinței civile a Tribunalului Timiș au declarat apel reclamanta P.A.F. și pârâtul Primarul municipiului Timișoara. În motivarea apelului său, reclamanta P.A.-F. a susținut că rejudecarea cauzei a însemnat, prin soluția adoptată, „o nesocotire judiciară postumă, prin nelegalitate” a drepturilor antecesoarei sale, defuncta E.M., precum și ale sale ca moștenitoare legală.

Apelantul-pârât a arătat că instanța nu poate obliga pe Primarul municipiului Timișoara la emiterea unei dispoziții privind acordarea de despăgubiri bănești, întrucât dispozițiile art.16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin OUG nr. 81/2007, prevăd doar posibilitatea emiterii unei dispoziții privind despăgubirile, urmând ca după primirea dispoziției notificatorul să facă opțiunea între despăgubirile bănești și acordarea de acțiuni în cadrul Fondului Proprietatea, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin decizia civilă nr. 137/A din 5 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. A fost admis apelul pârâtului și în consecință, schimbată în parte sentința în sensul respingerii cererii reclamantei pentru daune cominatorii.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că la rejudecare tribunalul s-a conformat limitelor judecății așa cum au fost stabilite prin decizia de casare a Înaltei Curți. Astfel, prin decizia instanței supreme s-a statuat că primarul are obligația de a răspunde notificării reclamantei; că, în cauză nu mai poate fi pusă în discuție valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului către pârâții D., întrucât contractul acestora s-a încheiat în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile. Prin aceeași decizie s-a stabilit și faptul că obiectul judecății îl reprezintă solicitarea reclamantei pentru restituirea terenului în suprafață de 1525 mp (teren expropriat de stat și rămas neutilizat, în opinia reclamantei, prin construirea blocurilor).

Ca atare, ținându-se seama, în temeiul art. 315 C.pr.civ., de dezlegările în drept ale deciziei de casare, apelul reclamantei prin care s-a criticat însăși hotărârea instanței supreme a fost găsit neîntemeiat. Întrucât reclamanta nu mai poate pune în discuție valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâții D. au dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței, nu poate pretinde nici restituirea în natură a construcției, care nu se mai află în proprietatea statului. Având în vedere că limitele rejudecării au vizat suprafața de 1525 mp și măsura în care aceasta poate fi sau nu restituită în natură iar din raportul de expertiză a rezultat că întreaga suprafață este aferentă casei cu nr. 28 (existând rețele edilitare care îi asigură exploatarea normală și fără posibilitatea dezmembrării unor parcele), în mod corect tribunalul a apreciat că imobilul nu poate fi restituit în natură, ci prin echivalent.

Apelul pârâtului Primarul Municipiului Timișoara vizând greșita obligare a sa la emiterea dispoziției cu propunere de despăgubiri în favoarea reclamantei a fost apreciat neîntemeiat. Pe acest aspect, s-a reținut că deși art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede o anumită procedură pentru acordarea titlurilor de despăgubire, procedura anevoioasă și posibilitățile limitate de valorificare a acestor titluri de despăgubire au fost criticate în repetate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a condamnat Statul Român pentru încălcarea art. 6 din C.E.D.O., tocmai pentru ineficiența Fondului Proprietatea. A fost găsită însă întemeiată critica pârâtului referitoare la daunele cominatorii față de dispozițiile art. 580 3 C.pr.civ., potrivit cărora nu se mai pot stabili de către instanță asemenea daune pentru refuzul debitorului de a îndeplini o obligație de a face.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanta P.A.F. și Primarul municipiului Timișoara. 1) În motivele de recurs formulate reclamanta a susținut că instanța a ignorat probatoriul, acoperind acte de abuz și fals, iar procesul de rejudecare impus de decizia de casare a însemnat „o nouă măcelărie judiciară”. - Judecarea unei cereri de retrocedare a unei proprietăți însușite abuziv nu poate să nu înceapă cu verificarea deținerii titlului de proprietate de către proprietarul deposedat și în niciun caz refuzul cererilor repetate ale reclamantei pe acest aspect nu poate fi considerat echitabil. Considerentul instanței conform căruia „atâta vreme cât reclamantei nu i se poate restitui în natură imobilul în litigiu și cererea de confirmare a titlului de proprietate al antecesoarei sale este neîntemeiată” reprezintă un raționament ilogic.

- În afara „argumentării verbale din acțiune și explicațiilor suplimentare” ale reclamantei, la dosar se află o serie de probe (enumerate de către recurentă) care demonstrează dreptul de proprietate al autoarei acesteia și faptul că nu a avut loc o „efectivitate a exproprierii”. - Scopul rejudecării procesului ar fi trebuit să fie constatarea nulității absolute a sentinței civile nr. 17488/1998 a Judecătoriei Timișoara, or, negându-se existența titlului antecesoarei reclamantei și refuzându-se examinarea probatoriului prezentat în acest sens a devenit imposibilă descoperirea adevărului, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ. - Instanța a depășit limitele puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C.pr.civ.) admițând legalitatea însușirii proprietății autoarei reclamantei sub pretextul unor decrete de expropriere care nu numai că sunt nepublicate, dar au fost și abrogate.

- Decizia instanței de apel ignoră prevederile Legii nr. 10/2001 care consacră ca fiind abuzivă preluarea imobilelor pe temeiul unor decrete de expropriere nepublicate, precum și dispozițiile art. 9 din aceeași lege, potrivit cărora imobilele se restituie în natură, în starea în care se aflau la depunerea cererii și libere de orice sarcini. - Întrucât decizia atacată reprezintă un regres față de decizia nr. 177/2003 a Curții de Apel Timișoara, s-a solicitat să fie aplicat principiul non reformatio in peius. 2. Primarul municipiului Timișoara a formulat critici sub următoarele aspecte: - În mod greșit instanța a obligat pe pârâtul-recurent la emiterea unei dispoziții privind acordarea de despăgubiri bănești întrucât art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007 prevede doar posibilitatea emiterii unei dispoziții privind despăgubirile, urmând ca după primirea dispoziției notificatoarea să facă opțiunea între despăgubirile bănești și acordarea de acțiuni în cadrul Fondului Proprietatea la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. - Nu poate fi reținut refuzul instituției recurente de a soluționa pe cale administrativă dosarele aferente notificărilor, în realitate procedura fiind suspendată de drept conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la soluționarea acțiunii în instanță. Ulterior deciziei de casare (și exercitării mai multor căi extraordinare de atac de către reclamantă împotriva acesteia) suspendarea de drept a fost înlocuită cu suspendarea convențională, reclamanta solicitând expres luarea acestei măsuri.

Ca atare, neputându-se reține un refuz de soluționare, instanța de judecată nu poate soluționa pe fond notificarea, suprimând etapa administrativă obligatorie. Față de aceste considerente, instanța trebuia să acorde un termen rezonabil recurentului-pârât în vederea soluționării notificărilor. - Având în vedere că antecesoarea reclamantei a primit suma de 80.788 lei cu titlu de despăgubiri pentru preluarea terenului notificat, acordarea măsurilor reparatorii presupune restituirea despăgubirilor actualizate în condițiile legii. - Terenul ce face obiect al notificării se încadrează la art. 14 din Legea nr. 10/2001, constituind obiect al unui contract de concesiune, ceea ce înseamnă că, fiind vorba de un contract valabil încheiat, el este opozabil reclamantei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. La data de 2 septembrie 2010 s-a înregistrat la dosar o completare a motivelor de recurs de către Primarul municipiului Timișoara, prin care s-au făcut precizări în legătură cu regimul juridic al terenului, parte închiriat și parte constituind obiect al unui contract de concesiune. Fiind vorba de motive depuse în afara termenului prevăzut de art. 301 C.pr.civ. (de 15 zile de la comunicarea hotărârii, care în speță a avut loc la 26 mai 2010) și cum, pe de altă parte, nu se invocă motive de ordine publică în sensul art. 306 alin. (2) C.pr.civ., urmează să se constate că acestea nu au realizat o legală învestire a instanței pentru a face obiect de analiză în recurs.

Intimații-pârâți D.G. și C. au depus întâmpinare prin care au solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului declarat de reclamantă pentru imposibilitatea încadrării criticilor în vreunul din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.pr.civ. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului întrucât situația juridică a terenului, așa cum a rezultat din probele administrate, îl face impropriu restituirii în natură, iar în ce privește construcția, există deja o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel încât valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate fi pusă în discuție. Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul reclamantei nu poate fi primit, parte din critici fiind neîncadrabile în drept iar celelalte având caracter neîntemeiat.

Astfel, referirea recurentei-reclamante la ignorarea de către instanță a probatoriului administrat excede analizei care poate fi realizată în calea de atac a recursului, unde nedevoluându-se fondul, nu se examinează probele, ci doar legalitatea soluției respectiv, corecta aplicare a legii asupra situației de fapt deduse judecății, astfel cum a fost determinată de către instanțele fondului. - Susținerea că instanța nu ar fi verificat titlul de proprietate al antecesoarei reclamantei este lipsită de fundament juridic deoarece tocmai în considerarea existenței unui asemenea titlu a fost stabilit dreptul la măsuri reparatorii, în caz contrar nefiind dovedită calitatea de persoană îndreptățită.

Considerentul instanței de apel potrivit căruia este neîntemeiată „cererea de confirmare a titlului de proprietate al antecesoarei reclamantei” este în realitate, răspunsul la pretenția formulată de către reclamantă, care prin „confirmarea titlului” a înțeles și a pretins restituirea în natură a imobilului. Or, motivând de ce o asemenea măsură reparatorie nu poate fi dispusă, instanța a concluzionat în mod logic – iar nu pe baza unui raționament „ilogic și inversat”, cum se pretinde – că nu poate fi primită pretenția de „confirmare a titlului” în sensul afirmat de către reclamantă. - Referirea la „argumentarea verbală” a acțiunii, ca și la explicațiile suplimentare ulterioare, precum și enumerarea mijloacelor de probă sunt aspecte nesusceptibile de încadrare în vreun motiv de recurs.

- Este lipsită de orice fundament afirmația recurentei conform căreia scopul rejudecării l-ar fi reprezentat constatarea nulității absolute a sentinței civile nr. 17488/1998 a Judecătoriei Timișoara (respectiv, hotărârea în baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare al pârâților D.). Pe de o parte, o hotărâre judecătorească nu poate face obiectul unei acțiuni în nulitate întrucât, spre deosebire de actul juridic obișnuit, cel jurisdicțional poate fi cenzurat sub aspectul valabilității și legalității sale doar prin intermediul căilor de atac. Odată epuizat exercițiul căilor de atac, hotărârea intră în autoritate de lucru judecat, valabilitatea constatărilor jurisdicționale nemaiputând fi pusă în discuție ulterior.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat corect că tribunalul a judecat în limitele învestirii date prin decizia de casare, cea care tranșase că obiectul judecății îl reprezintă solicitarea de restituire a terenului de 1525 mp transmisă prin notificarea nr. 145 din 12 februarie 2002 și că valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al intimaților-pârâți D. nu mai poate fi pusă în discuție (față de existența unei hotărâri irevocabile pe acest aspect), ceea ce impune și soluția asupra măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul-construcție. De aceea, invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 și pct. 9 C.pr.civ. cu privire la această critică s-a realizat în mod formal, în condițiile în care reclamanta-recurentă nu a indicat norma de drept material care ar fi fost nesocotită și nu a demonstrat în ce ar consta lipsa de temei legal a hotărârii.

Tot astfel, referirea la art. 304 pct. 8 C.pr.civ. este lipsită de orice susținere în dezvoltarea motivelor de recurs, având în vedere că partea nu indică actul juridic în înțelesul lui material (de negotium iuris) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate greșit de către instanță, denaturându-li-se înțelesul. - Critica potrivit căreia prin decizia adoptată sunt nesocotite dispozițiile Legii nr. 10/2001 care consfințesc ca preluare abuzivă trecerea imobilelor în patrimoniul statului pe temeiul unor decrete de expropriere nepublicate este de asemenea, neîntemeiată și în contradicție cu soluția instanței. Tocmai pentru că a apreciat preluarea ca fiind abuzivă, instanța a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii.

În ce privește imposibilitatea restituirii în natură, ea a fost corect determinată față de dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Stabilindu-se, ca situație de fapt și regim juridic al terenului, că acesta este afectat de rețele edilitare, că este aferent și necesar exploatării construcției de la nr. 28, neexistând posibilitatea dezmembrării în parcele restituibile în natură, s-a concluzionat în mod corect că singura formă de reparație este cea prin echivalent.

- Susținerea că s-ar fi încălcat principiul non reformatio in peius, întrucât decizia atacată cu recurs reprezintă „un regres” față de decizia nr. 177/2003 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată într-o etapă jurisdicțională anterioară (în soluționarea unui apel împotriva primei sentințe a fondului) este neîntemeiată în condițiile în care hotărârea la care se face referire este lipsită de orice efect juridic, fiind casată prin decizia nr. 9622 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, potrivit art. 311 C.pr.civ., hotărârea casată „nu are nicio putere”, astfel încât recurenta nu se poate raporta, pentru a susține agravarea situației în propria cale de atac la efectele unei hotărâri care practic și-a încetat existența juridică (prin desființarea ei în cadrul normal al exercițiului căilor de atac).

Ca atare, toate criticile reclamantei au fost găsite nefondate, recursul acesteia urmând să fie respins în consecință. 2. Recursul exercitat de către pârâtul Primarul municipiului Timișoara este fondat, având în vedere următoarele considerente: Prin soluția adoptată, obligând primarul la emiterea unei dispoziții prin care să propună acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, instanțele au nesocotit prevederile legii speciale în cadrul căreia se valorificau pretențiile și au stabilit măsuri reparatorii în afara cadrului normativ existent. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constau în „compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.

Or, prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. De asemenea, potrivit O.U.G. nr. 81/2007 dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia poate solicita conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau acordarea de despăgubiri în numerar (iar când valoarea este mai mare de 500.000 lei se pot solicita exclusiv acțiuni sau titluri de plată, în funcție de opțiunea titularului). În speță, înlăturând dispozițiile legii speciale, instanțele fondului au apreciat că „procedura anevoioasă și posibilitățile limitate de valorificare a titlurilor de despăgubire” permit suprimarea acestei proceduri legale și instituirea, pe cale jurisdicțională, a altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege.

O asemenea manieră de a proceda înseamnă însă, din partea instanțelor, crearea dreptului într-o materie în care nu există lacună legislativă pentru ca acest lucru să fie permis, depășindu-se astfel funcția jurisdicțională care presupune aplicarea legii și iar nu crearea acesteia. Judecătorul tranșează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale și reglementare (art. 4 C.civ.), pentru că altminteri, ar însemna că ia locul puterii legiuitoare. Or, așa cum puterea executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie să asigure măsuri pentru executarea lor, tot astfel, puterea judecătorească este chemată să aplice și să interpreteze legea, nu să o creeze , asigurându-se astfel, respectarea principiului separației puterilor în stat.

Punând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor – respectiv, despăgubiri bănești –, instanțele fondului și-au arogat practic, o funcție normativă, creând reguli de drept material noi, ca și când ar fi avut delegată puterea legislativă. În felul acesta, se nesocotește principiul care se află la fundamentul oricărui stat de drept, conform căruia puterea judecătorească nu-și poate crea norme de drept a căror aplicare să o facă ulterior pentru că în timp ce o lege este un act de suveranitate, o decizie a instanței de judecată nu este decât un act de jurisdicție.

Considerentul instanțelor potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire și nefuncționalității Fondului Proprietatea, au fost pronunțate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea europeană, nu este în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege pentru că în felul acesta nu se asigură înlăturarea deficiențelor de sistem și eficacitatea reparațiilor. Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional – deși potrivit jurisprudenței recente a instanței de contencios european (de exemplu, cauza Matieș împotriva României din 8 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluții în ce privește funcționalitatea și plata sumelor datorate – nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta, creată pe cale pretoriană.

În timp ce legea prevede proceduri stricte de urmat și creează fondul din care persoanele îndreptățite ar trebui să fie îndestulate, o jurisprudență creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le impune Convenția europeană. Ca atare, nimic nu ar împiedica instanța de contencios european – la jurisprudența căreia s-a făcut referire pentru a se justifica acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege – să constate în continuare aceleași încălcări ale Convenției, când în locul legii este pusă așa – numita normă pretoriană. Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat pentru plata despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți.

Or, principiul legalității ca parte a preeminenței dreptului căruia instanța europeană îi acordă importanță primordială în jurisprudența sa, presupune existența unor norme accesibile, precise și previzibile, exigențe cărora nu le corespunde jurisprudența creată prin înlăturarea cadrului normativ. În realitate, invocata nefuncționalitate a Fondului Proprietatea atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței. În acest sens, în hotărârea – pilot (cauza Maria Atanasiu ș.a.

împotriva României) s-a reținut că „dată fiind acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, este imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter general , care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză” (par. 228); că, este nevoie de o „refacere totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate” (par. 235) și de „implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă , care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză” (par. 232). Or, practica judiciară poate fi coerentă atunci când se întemeiază pe norme de drept a căror aplicare este chemată să o facă și nu atunci când creează ea norme care pot fi diferite de la o speță la alta (având în vedere că rolul firesc al legiuitorului este preluat de către judecătorul cauzei) deși situațiile sunt comparabile.

În același timp, în legătură cu lipsa de funcționalitate imputată Fondului Proprietatea nu trebuie ignorat faptul că începând cu 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de Valori București. În consecință, hotărârile pronunțate în cauză de către instanțele fondului care au stabilit obligarea primarului la emiterea dispoziției prin care să propună acordarea de despăgubiri bănești sunt lipsite de fundament legal, statuând în afara cadrului normativ. De aceea, conform art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recursul pârâtului a fost admis și modificată în parte decizia în sensul că prin admiterea apelului primarului (în afara înlăturării obligației acestuia la plata daunelor cominatorii, dispuse deja prin decizia recurată) a fost stabilită obligația acestuia de a propune măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Celelalte critici din recursul pârâtului potrivit cărora nu este vorba despre un refuz de soluționare a notificării (procedura fiind suspendată ca urmare a solicitării reclamantei) și că ar trebui stabilit un termen rezonabil pentru soluționarea acesteia, nu pot fi primite. Învestirea instanței de judecată s-a realizat tocmai pentru nerespectarea termenului reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 înăuntrul căruia entitatea deținătoare trebuia să se pronunțe asupra solicitării persoanei îndreptățite iar prin decizia de casare s-a stabilit că nu este vorba de un termen de recomandare, ci de unul imperativ care a fost nesocotit. În plus, la 10 ani de la data transmiterii notificării nu mai poate fi vorba de rezonabilitatea unui termen care să înceapă să curgă de la acest moment pentru a i se da pârâtului posibilitatea rezolvării notificării.

Față de soluția adoptată, critica referitoare la restituirea despăgubirilor primite cu ocazia exproprierii a rămas fără suport, având în vedere că stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii se va face de către Comisia Centrală, care va avea ține seama la determinarea întinderii acestora și de eventualele despăgubiri primite, în sensul art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. Totodată, este lipsită de fundament critica potrivit căreia terenul ar face obiectul unui contract de concesiune, situație care ar fi fost relevantă doar în măsura în care s-ar fi dispus restituirea în natură a acestuia și când s-ar fi pus într-adevăr, problema opozabilității unui asemenea contract.