ÎCCJ, decizie (scj.ro #81811)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81811) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

privind obligarea unității deținătoare de a emite decizie/dispoziție

pentru acordarea măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

Acordarea despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005.

Cuprins

pe materii.

Drept civil. Acțiune privind obligarea unității

deținătoare de a emite decizi/dispoziție pentru acordarea

măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Acordarea

despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005

Index

alfabetic

. Drept civil.

-

notificare

-

decizie

-

despăgubiri

Legea nr. 247/2005: Titlul VII

Considerentul

instanțelor potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de

valorificare a titlurilor de despăgubire și

nefuncționalității Fondului Proprietatea, au fost

pronunțate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de

către Curtea europeană, nu este în măsură să justifice

acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege

pentru că în felul acesta nu se asigură înlăturarea

deficiențelor de sistem și eficacitatea reparațiilor.

Faptul

că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional – deși potrivit

jurisprudenței recente a instanței de contencios european (de

exemplu, cauza Matieș împotriva României din 8 iunie 2010) s-a consemnat

că s-au înregistrat evoluții în ce privește

funcționalitatea și plata sumelor datorate – nu justifică

suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta, creată pe cale

pretoriană.

În

timp ce legea prevede proceduri stricte de urmat și creează fondul

din care persoanele îndreptățite ar trebui să fie îndestulate, o

jurisprudență creată în afara legii ar încălca în

egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le

impune Convenția europeană

Î.C.C.J, Secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.  1832 din 2

martie 2011.

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș (ca urmare a

declinării de competență pronunțată de

Judecătoria Timișoara) reclamanta P.A.F. a chemat în judecată

Statul Român prin Prefectura Timiș, SC A.D.P. SA și Primarul Municipiului

Timișoara, precum și pe pârâții D.G. și D.C., solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să confirme

titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în

Timișoara, Calea Aradului, județul Timiș, în locul Statului

Român înscris în cartea funciară, să constate nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului încheiat între SC ADP SA

și pârâții D., să oblige pârâții să retrocedeze

imobilul și să-i acorde daune materiale de 100.000.000 lei vechi,

morale de 350.000.000 lei și daune cominatorii de 250.000 lei pentru

fiecare zi de întârziere peste termenele stabilite de instanță, cu

cheltuieli de judecată.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de unic

moștenitor al defunctei M.E., decedată la 13 iunie 1991, fost

proprietar al imobilului preluat de Statul Român. Că, imobilul a fost

supus exproprierii în două etape: prin Decretul nr.437 din 13 decembrie 1979,

nepublicat, s-a expropriat fără despăgubiri cea mai mare parte a

terenului, iar într-o a doua etapă, prin Decretul nr.361 din 20 noiembrie 1985,

de asemenea nepublicat, urma să fie expropriat restul de 350 mp pe care

era construită casa; această expropriere nu a avut însă loc

datorită schimbărilor politice care au urmat după 1989.

Din suprafața

totală inițială de 3754 mp, 1879 mp expropriați prin

Decretul nr. 437/1979, au fost acoperiți de blocurile edificate, iar 1875

mp aparțin în prezent pârâților D. (1525 mp teren fără

construcție expropriat prin Decretul nr.437/1979 și 350 mp casă

de locuit și teren, obținută de pârâții D. prin

justiție.

S-a mai

învederat de către reclamantă că imobilul de 1875 mp a fost

solicitat în natură prin notificarea 535 din 1 noiembrie 2001, iar

ulterior, o suprafață 1525 mp din acest teren a fost solicitată

și prin notificarea nr. 145 din 12 februarie 2002, la care primăria

nu a răspuns până în prezent.

Prin

sentința civila nr.590 din 27 iunie 2003 Tribunalul Timiș a respins acțiunea

împotriva Prefecturii Timiș și SCADP SA pentru lipsa

calității procesuale pasive și ca neîntemeiată

acțiunea formulată față de pârâții D. și Statul

Român reprezentat de Consiliul local și Primăria Municipiului

Timișoara, anulându-se ca netimbrate capetele de cerere vizând

despăgubirile materiale și daunele morale.

Prin decizia civilă nr.177 din 13

noiembrie 2003 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței .

Recursul

exercitat de reclamantă împotriva deciziei a fost admis prin decizia nr. 9622

din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, fiind casată hotărârea Curții de Apel

Timișoara, admis apelul și desființată sentința cu

trimiterea cauzei  spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de recurs a

reținut că într-adevăr, terenul și construcția de pe

acesta au făcut obiectul Decretelor de expropriere nr. 439/1979 și nr.

361/1985, legea nefăcând distincție în ceea ce privește

măsurile reparatorii cuvenite persoanelor îndreptățite după

valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.

Cu

privire la construcții, corect s-a reținut de către

instanța de apel că au fost dobândite de familia D. prin contractul

de vânzare – cumpărare și că nu poate fi constatată

nulitatea absolută a lui, deoarece cumpărarea s-a făcut în baza

unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 17488

din 19 octombrie 1999 a Judecătoriei Timișoara), nefiind incident

nici un motiv de nulitate absolută.

De

altfel, desființarea contractului ar echivala cu lipsirea de efecte a unei

hotărâri judecătorești pe o altă cale, decât exercitarea

împotriva ei a căilor de atac prevăzute de lege.

De

aceea, în mod corect s-a considerat că toate criticile privitoare la

nelegala încheiere a contractului de închiriere pe numele pârâților D.G.

și D.C., deveniți ulterior cumpărători și la

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale HG nr.

11/1997 nu pot fi primite în cauză.

S-a mai

reținut de către instanța de recurs că reclamanta a

notificat Primăria Municipiului Timișoara, solicitând să i se

restituie terenul expropriat și neutilizat prin construirea blocurilor, în

suprafață de 1525 mp, nefiind făcută dovada emiterii

dispoziției de soluționare a notificării.

Totodată,

cu trimitere la dispozițiilor art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a reținut că termenul

în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă

notificării persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu unul

de recomandare și că nesoluționarea de către primărie

a notificării, înăuntrul termenului legal  deschide, potrivit art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 acțiune în justiție, astfel încât nu

se poate susține prematuritatea cererii.

Procedând

la rejudecarea cauzei, Tribunalul Timiș a pronunțat sentința

civilă nr. 2148 din 6 noiembrie 2009, prin care: a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Prefectura

județului Timiș și a respins acțiunea în contradictoriu cu

această parte; a admis excepția prescripției dreptului material

la acțiunea în daune morale, respingând ca prescris acest capăt de

cerere; a respins excepția prescripției dreptului material la

acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare; a admis în parte acțiunea formulată și a

obligat pârâtul Primarul Municipiului Timișoara să emită o

dispoziție privind soluționarea notificării nr. 145/2002 a

reclamantei, prin care să propună acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilul ce face obiectul notificării, sub

sancțiunea unor daune cominatorii în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere,

începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii; a respins, ca

nefondate, capetele de cerere privind confirmarea titlului reclamantei asupra

imobilului, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, retrocedarea în

natură a imobilului și acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut, pe aspectul lipsei

calității   procesuale pasive a Statului Român prin Prefectura

Județului Timiș, că reclamanta nu încearcă valorificarea

vreunui drept potrivnic față de acest pârât, nejustificându-i

prezența în proces, în timp ce excepția lipsei calității

procesual pasive a SC ADP SA este nefondată, având în vedere cererea de

constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de această parte cu pârâții D.G. și D.C.

Asupra excepției

prescripției dreptului material la acțiunea în daune morale,

tribunalul a reținut că reclamanta putea și trebuia să

cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea din

chiar momentul producerii faptelor, având în vedere natura acestor fapte care

au condus la producerea prejudiciului (șocurile emoționale și

suferința psihică ce i-au fost cauzate sieși și întregii

familii, uzurparea proprietății și lăsarea ei în

ruină, distrugerea grădinii). Față de acest moment

tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată

formulată la 17 mai 2002 este depusă după împlinirea termenului

de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În

schimb, excepția prescripției dreptului material la acțiunea în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a fost

găsită neîntemeiată față de dispozițiile art. 45

alin. (1)  și 5 din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora  termenul de

atacare a unor asemenea acte în justiție s-a împlinit la 14 august 2002),

dată față de care înregistrarea acțiunii pe rolul

Judecătoriei Timișoara la 17 mai 2002, se dovedește a fi în

termen.

Pe

fondul cauzei, instanța a reținut că potrivit Decretului nr.

437/1979 al Consiliului de Stat  a fost expropriată o suprafață

de 3404 mp teren (fără construcții) de la numiți M.E.

și M.I., iar prin Decretul nr. 361/1985 al aceluiași consiliu a fost

expropriată o suprafață de 350 mp teren și

construcțiile existente pe aceasta de la aceleași persoane.

Prin

contractul încheiat la 6 mai 1998 între Consiliul Local Timișoara

reprezentat prin SC ADP SA și pârâtul D.G., acesta din urmă a primit

cu chirie locuința din Timișoara Calea Aradului, ulterior fiind

încheiat contract de vânzare-cumpărare, în baza unei hotărâri

judecătorești irevocabile, prin care SC ADP SA a fost obligată

la vânzare.

Prin

notificarea nr. 145 din 12 februarie 2002, reclamanta a solicitat retrocedarea

în natură a terenului în suprafață de 1525 mp situat în

Timișoara, Calea Aradului, precum și a construcțiilor de pe

acesta.

S-a

reținut că, potrivit deciziei de casare, obligatorie față

de art. 315 alin. (1) C.p.c, instanța are de analizat situația

terenului ce a făcut obiectul notificării, în suprafață de

1525 mp, întrucât în privința construcțiilor ce au format obiectul

cererii de chemare în judecată, instanța de recurs a stabilit că

acestea fiind vândute în baza unei hotărâri judecătorești

irevocabile, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate

fi pusă în discuție.

S-a

constatat, conform concluziilor raportului de expertiză întocmit în

cauză, că pe suprafața de teren ce face obiectul

notificării sunt amplasate mai multe rețele de utilități

subterane și supraterane, accese și platforme care asigură

funcționarea normală a casei cu nr. de înscriere 28 și că

nu există suprafețe de teren care să poată fi dezmembrate

și restituite în natură.

În

speță, nu a fost exprimat acordul persoanei îndreptățite

pentru compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de

entitatea învestită cu soluționarea notificării, astfel încât,

în situația imposibilității de restituire în natură,

măsurile reparatorii pot consta doar în despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Ca

atare, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind

obligat Primarul municipiului Timișoara să emită o

dispoziție de  soluționare a notificării nr. 145/2002, prin care

să propună acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobil, sub sancțiunea unor daune cominatorii în cuantum de 50 lei/zi de

întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În

instituirea obligației pârâtului Primarul municipiului Timișoara de a

emite o dispoziție prin care să propună acordarea de

despăgubiri bănești, tribunalul a avut în vedere faptul că,

așa cum s-a reținut în repetate rânduri de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, calea oferită de legile speciale de

reparație trebuie să fie una efectivă.

Împotriva

sentinței civile a Tribunalului Timiș au declarat apel reclamanta P.A.F.

și pârâtul Primarul municipiului Timișoara.

În

motivarea apelului său, reclamanta P.A.-F. a susținut că

rejudecarea cauzei a însemnat, prin soluția adoptată, „o nesocotire

judiciară postumă, prin nelegalitate” a drepturilor antecesoarei

sale, defuncta E.M., precum și ale sale ca moștenitoare legală.

Apelantul-pârât

a arătat că instanța nu poate obliga pe Primarul municipiului

Timișoara la emiterea unei dispoziții privind acordarea de

despăgubiri bănești, întrucât dispozițiile art.16 Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin OUG nr. 81/2007, prevăd

doar posibilitatea emiterii unei dispoziții privind despăgubirile,

urmând ca după primirea dispoziției notificatorul să facă

opțiunea între despăgubirile bănești și acordarea de

acțiuni în cadrul Fondului Proprietatea, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin

decizia civilă nr. 137/A din 5 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. A fost admis

apelul pârâtului și în consecință, schimbată în parte

sentința în sensul respingerii cererii reclamantei pentru daune

cominatorii. Au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a reținut că la rejudecare

tribunalul s-a conformat limitelor judecății așa cum au fost

stabilite prin decizia de casare a Înaltei Curți.

Astfel,

prin decizia instanței supreme s-a statuat că primarul are

obligația de a răspunde notificării reclamantei; că, în

cauză nu mai poate fi pusă în discuție valabilitatea contractului

de vânzare-cumpărare a imobilului către pârâții D., întrucât

contractul acestora      s-a încheiat în baza unei hotărâri

judecătorești irevocabile. Prin aceeași decizie s-a stabilit

și faptul că obiectul judecății îl reprezintă

solicitarea reclamantei pentru restituirea terenului în suprafață de

1525 mp (teren expropriat de stat și rămas neutilizat, în opinia

reclamantei, prin construirea blocurilor).

Ca

atare, ținându-se seama, în temeiul art. 315 C.pr.civ., de dezlegările în drept ale deciziei de casare, apelul reclamantei prin care s-a

criticat însăși hotărârea instanței supreme a fost

găsit neîntemeiat.

Întrucât

reclamanta nu mai poate pune în discuție valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare prin care pârâții D. au dobândit dreptul de proprietate

asupra locuinței, nu poate pretinde nici restituirea în natură a

construcției, care nu se mai află în proprietatea statului.

Având

în vedere că limitele rejudecării au vizat suprafața de 1525 mp

și măsura în care aceasta poate fi sau nu restituită în

natură iar din raportul de expertiză a rezultat că întreaga

suprafață este aferentă casei cu nr. 28 (existând rețele

edilitare care îi asigură exploatarea normală și fără

posibilitatea dezmembrării unor parcele), în mod corect tribunalul a

apreciat că imobilul nu poate fi restituit în natură, ci prin

echivalent.

Apelul

pârâtului Primarul Municipiului Timișoara vizând greșita obligare a

sa la emiterea dispoziției cu propunere de despăgubiri în favoarea

reclamantei a fost apreciat neîntemeiat.

Pe

acest aspect, s-a reținut că deși art. 16 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 prevede o anumită procedură pentru acordarea

titlurilor de despăgubire, procedura anevoioasă și

posibilitățile limitate de valorificare a acestor titluri de

despăgubire au fost criticate în repetate rânduri de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, care a condamnat Statul Român pentru încălcarea art.

6 din C.E.D.O., tocmai pentru ineficiența Fondului Proprietatea.

A fost

găsită însă întemeiată critica pârâtului referitoare la

daunele cominatorii față de dispozițiile art. 580

3

C.pr.civ., potrivit cărora nu se mai pot stabili de către

instanță asemenea daune pentru refuzul debitorului de a îndeplini o

obligație de a face.

Decizia

a fost atacată cu recurs de către reclamanta P.A.F. și Primarul

municipiului Timișoara.

1)

În motivele de recurs formulate reclamanta a susținut că

instanța a ignorat probatoriul, acoperind acte de abuz și fals, iar

procesul de rejudecare impus de decizia de casare a însemnat „o nouă

măcelărie judiciară”.

-

Judecarea unei cereri de retrocedare a unei proprietăți însușite

abuziv nu poate să nu înceapă cu verificarea deținerii titlului

de proprietate de către proprietarul deposedat și în niciun caz

refuzul cererilor repetate ale reclamantei pe acest aspect nu poate fi

considerat echitabil.

Considerentul

instanței conform căruia „atâta vreme cât reclamantei nu i se poate

restitui în natură imobilul în litigiu și cererea de confirmare a

titlului de proprietate al antecesoarei sale este neîntemeiată”

reprezintă un raționament ilogic.

- În

afara „argumentării verbale din acțiune și explicațiilor

suplimentare” ale reclamantei, la dosar se află o serie de probe

(enumerate de către recurentă) care demonstrează dreptul de

proprietate al autoarei acesteia și faptul că nu a avut loc o

„efectivitate a exproprierii”.

-

Scopul rejudecării procesului ar fi trebuit să fie constatarea

nulității absolute a sentinței civile nr. 17488/1998 a

Judecătoriei Timișoara, or, negându-se existența titlului

antecesoarei reclamantei și refuzându-se examinarea probatoriului

prezentat în acest sens a devenit imposibilă descoperirea adevărului,

ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ.

-

Instanța a depășit limitele puterii judecătorești

(art. 304 pct. 4 C.pr.civ.) admițând legalitatea însușirii

proprietății autoarei reclamantei sub pretextul unor decrete de

expropriere care nu numai că sunt nepublicate, dar au fost și

abrogate.

-

Decizia instanței de apel ignoră prevederile Legii nr. 10/2001 care

consacră ca fiind abuzivă preluarea imobilelor pe temeiul unor

decrete de expropriere nepublicate, precum și dispozițiile art. 9 din

aceeași lege, potrivit cărora imobilele se restituie în natură,

în starea în care se aflau la depunerea cererii și libere de orice sarcini.

-

Întrucât decizia atacată reprezintă un regres față de

decizia nr. 177/2003 a Curții de Apel Timișoara, s-a solicitat

să fie aplicat principiul non reformatio in peius.

2.

Primarul municipiului

Timișoara a formulat critici sub

următoarele aspecte:

- În mod

greșit instanța a obligat pe pârâtul-recurent la emiterea unei

dispoziții privind acordarea de despăgubiri bănești

întrucât art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată prin

O.U.G. nr. 81/2007 prevede doar posibilitatea emiterii unei dispoziții

privind despăgubirile, urmând ca după primirea dispoziției

notificatoarea să facă opțiunea între despăgubirile

bănești și acordarea de acțiuni în cadrul Fondului

Proprietatea la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

- Nu

poate fi reținut refuzul instituției recurente de a soluționa pe

cale administrativă dosarele aferente notificărilor, în realitate

procedura fiind suspendată de drept conform art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, până la soluționarea acțiunii în

instanță.

Ulterior

deciziei de casare (și exercitării mai multor căi extraordinare

de atac de către reclamantă împotriva acesteia) suspendarea de drept

a fost înlocuită cu suspendarea convențională, reclamanta

solicitând expres luarea acestei măsuri.

Ca

atare, neputându-se reține un refuz de soluționare, instanța de

judecată nu poate soluționa pe fond notificarea, suprimând etapa

administrativă obligatorie.

Față

de aceste considerente, instanța trebuia să acorde un termen

rezonabil recurentului-pârât în vederea soluționării notificărilor.

- Având

în vedere că antecesoarea reclamantei a primit suma de 80.788 lei cu titlu

de despăgubiri pentru preluarea terenului notificat, acordarea

măsurilor reparatorii presupune restituirea despăgubirilor

actualizate în condițiile legii.

-

Terenul ce face obiect al notificării se încadrează la art. 14 din

Legea nr. 10/2001, constituind obiect al unui contract de concesiune, ceea ce

înseamnă că, fiind vorba de un contract valabil încheiat, el este

opozabil reclamantei.

În

drept, au fost invocate dispozițiile  art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

La data

de 2 septembrie 2010 s-a înregistrat la dosar o completare a motivelor de

recurs de către Primarul municipiului Timișoara, prin care s-au

făcut precizări în legătură cu regimul juridic al

terenului, parte închiriat și parte constituind obiect al unui contract de

concesiune.

Fiind

vorba de motive depuse în afara termenului prevăzut  de art. 301 C.pr.civ. (de 15 zile de la comunicarea hotărârii, care în speță a avut loc la 26

mai 2010) și cum, pe de altă parte, nu se invocă motive de

ordine publică în sensul art. 306 alin. (2) C.pr.civ., urmează

să se constate că acestea nu au realizat o legală învestire a

instanței pentru a face obiect de analiză în recurs.

Intimații-pârâți

D.G. și C. au depus întâmpinare

prin care au solicitat, în

principal, să se constate nulitatea recursului declarat de reclamantă

pentru imposibilitatea încadrării criticilor în vreunul din cazurile de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C.pr.civ. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului întrucât situația juridică a terenului,

așa cum a rezultat din probele administrate, îl face impropriu restituirii

în natură, iar în ce privește construcția, există deja o

hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel încât

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate fi pusă

în discuție.

Analizând

criticile deduse judecății prin intermediul celor două

recursuri, Înalta Curte constată următoarele:

1.

Recursul reclamantei nu poate fi primit, parte din critici fiind neîncadrabile

în drept iar celelalte având caracter neîntemeiat.

Astfel,

referirea recurentei-reclamante la ignorarea de către instanță a

probatoriului administrat excede analizei care poate fi realizată în calea

de atac a recursului, unde nedevoluându-se fondul, nu se examinează probele,

ci doar legalitatea soluției respectiv, corecta aplicare a legii asupra

situației de fapt deduse judecății, astfel cum a fost

determinată de către instanțele fondului.

-

Susținerea că instanța nu ar fi verificat titlul de proprietate

al antecesoarei reclamantei este lipsită de fundament juridic deoarece

tocmai în considerarea existenței unui asemenea titlu a fost stabilit

dreptul la măsuri reparatorii, în caz contrar nefiind dovedită

calitatea de persoană îndreptățită.

Considerentul

instanței de apel potrivit căruia este neîntemeiată „cererea de

confirmare a titlului de proprietate al antecesoarei reclamantei” este în

realitate, răspunsul la pretenția formulată de către

reclamantă, care prin „confirmarea titlului” a înțeles și a

pretins restituirea în natură a imobilului.

Or,

motivând de ce o asemenea măsură reparatorie nu poate fi

dispusă, instanța a concluzionat în mod logic – iar nu pe baza unui

raționament „ilogic și inversat”, cum se pretinde – că nu poate

fi primită pretenția de „confirmare a titlului” în sensul afirmat de

către reclamantă.

-

Referirea la „argumentarea verbală” a acțiunii, ca și la

explicațiile suplimentare ulterioare, precum și enumerarea

mijloacelor de probă sunt aspecte nesusceptibile de încadrare în vreun

motiv de recurs.

- Este

lipsită de orice fundament afirmația recurentei conform căreia

scopul rejudecării l-ar fi reprezentat constatarea nulității

absolute a sentinței civile nr. 17488/1998 a Judecătoriei

Timișoara (respectiv, hotărârea în baza căreia s-a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare al pârâților D.).

Pe de o

parte, o hotărâre judecătorească nu poate face obiectul unei

acțiuni în nulitate întrucât, spre deosebire de actul juridic

obișnuit, cel jurisdicțional poate fi cenzurat sub aspectul

valabilității și legalității sale doar prin

intermediul căilor de atac.

Odată

epuizat exercițiul căilor de atac, hotărârea intră în

autoritate de lucru judecat, valabilitatea constatărilor

jurisdicționale nemaiputând fi pusă în discuție ulterior.

Pe de

altă parte, instanța de apel a constatat corect că tribunalul a

judecat în limitele învestirii date prin decizia de casare, cea care

tranșase că obiectul judecății îl reprezintă

solicitarea de restituire a terenului de 1525 mp transmisă prin notificarea

nr. 145 din 12 februarie 2002 și că valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare al intimaților-pârâți D. nu mai poate fi

pusă în discuție (față de existența unei hotărâri

irevocabile pe acest aspect), ceea ce impune și soluția asupra

măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul-construcție.

De

aceea, invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 și pct. 9 C.pr.civ. cu privire la această critică s-a realizat în mod formal, în condițiile în

care reclamanta-recurentă nu a indicat norma de drept material care ar fi

fost nesocotită și nu a demonstrat în ce ar consta lipsa de temei

legal a hotărârii.

Tot

astfel, referirea la art. 304 pct. 8 C.pr.civ. este lipsită de orice

susținere în dezvoltarea motivelor de recurs, având în vedere că

partea nu indică actul juridic în înțelesul lui material (de negotium

iuris) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate

greșit de către instanță, denaturându-li-se înțelesul.

-

Critica potrivit căreia prin decizia adoptată sunt nesocotite

dispozițiile Legii nr. 10/2001 care consfințesc ca preluare abuzivă

trecerea imobilelor în patrimoniul statului pe temeiul unor decrete de

expropriere nepublicate este de asemenea, neîntemeiată și în

contradicție cu soluția instanței.

Tocmai

pentru că a apreciat preluarea ca fiind abuzivă, instanța a

recunoscut dreptul la măsuri reparatorii.

În ce

privește imposibilitatea restituirii în natură, ea a fost corect

determinată față de dispozițiile art. 11 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001. Stabilindu-se, ca situație de fapt și regim

juridic al terenului, că acesta este afectat de rețele edilitare,

că este aferent și necesar exploatării construcției de la

nr. 28, neexistând posibilitatea dezmembrării în parcele restituibile în

natură, s-a concluzionat în mod corect că singura formă de

reparație este cea prin echivalent.

-

Susținerea că s-ar fi încălcat principiul non reformatio in

peius, întrucât decizia atacată cu recurs reprezintă „un regres”

față de decizia nr. 177/2003 a Curții de Apel Timișoara,

pronunțată într-o etapă jurisdicțională

anterioară (în soluționarea unui apel împotriva primei sentințe

a fondului) este neîntemeiată în condițiile în care hotărârea la

care se face referire este lipsită de orice efect juridic, fiind

casată prin decizia nr. 9622 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or,

potrivit art. 311 C.pr.civ., hotărârea casată „nu are nicio putere”,

astfel încât recurenta nu se poate raporta, pentru a susține agravarea

situației în propria cale de atac la efectele unei hotărâri care

practic și-a încetat existența juridică (prin desființarea

ei în cadrul normal al exercițiului căilor de atac).

Ca

atare, toate criticile reclamantei au fost găsite nefondate, recursul

acesteia urmând să fie respins în consecință.

2.

Recursul exercitat de către pârâtul Primarul municipiului Timișoara

este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Prin

soluția adoptată, obligând primarul la emiterea unei dispoziții

prin care să propună acordarea de despăgubiri bănești

pentru imobilul în litigiu, instanțele au nesocotit prevederile legii

speciale în cadrul căreia se valorificau pretențiile și au

stabilit măsuri reparatorii în afara cadrului normativ existent.

Astfel,

potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin

echivalent constau în „compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit legii cu

soluționarea notificării sau despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv”.

Or,

prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi

acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

și constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De

asemenea, potrivit O.U.G. nr. 81/2007 dacă titlul de despăgubire este

emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia poate solicita

conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau acordarea de

despăgubiri în numerar (iar când valoarea este mai mare de 500.000 lei se

pot solicita exclusiv acțiuni sau titluri de plată, în funcție

de opțiunea titularului).

În

speță, înlăturând dispozițiile legii speciale,

instanțele fondului au apreciat că „procedura anevoioasă și

posibilitățile limitate de valorificare a titlurilor de

despăgubire” permit suprimarea acestei proceduri legale și

instituirea, pe cale jurisdicțională, a altor măsuri reparatorii

decât cele prevăzute de lege.

O

asemenea manieră de a proceda înseamnă însă, din partea

instanțelor, crearea dreptului într-o materie în care nu există

lacună legislativă pentru ca acest lucru să fie permis,

depășindu-se astfel  funcția jurisdicțională care

presupune aplicarea legii și iar nu crearea acesteia.

Judecătorul

tranșează litigii prin aplicarea normei de drept incidente,

nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale și

reglementare (art. 4 C.civ.), pentru că altminteri, ar însemna că ia

locul puterii legiuitoare.

Or,

așa cum puterea executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie

să asigure măsuri pentru executarea lor, tot astfel, puterea

judecătorească este chemată să aplice și să

interpreteze legea, nu să

o creeze

,

asigurându-se astfel,

respectarea principiului separației puterilor în stat.

Punând

alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor – respectiv,

despăgubiri bănești

–, instanțele fondului

și-au arogat practic, o funcție normativă, creând reguli de

drept material noi, ca și când ar fi avut delegată puterea

legislativă.

În

felul acesta, se nesocotește principiul care se află la fundamentul

oricărui stat de drept, conform căruia puterea

judecătorească nu-și poate crea norme de drept a căror

aplicare să o facă ulterior pentru că în timp ce o lege este un

act de suveranitate, o decizie a instanței de judecată nu este decât

un act de jurisdicție.

Considerentul

instanțelor potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de

valorificare a titlurilor de despăgubire și

nefuncționalității Fondului Proprietatea, au fost

pronunțate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de

către Curtea europeană, nu este în măsură să justifice

acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege

pentru că în felul acesta nu se asigură înlăturarea

deficiențelor de sistem și eficacitatea reparațiilor.

Faptul

că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional – deși potrivit

jurisprudenței recente a instanței de contencios european (de

exemplu, cauza Matieș împotriva României din 8 iunie 2010) s-a consemnat

că s-au înregistrat evoluții în ce privește

funcționalitatea și plata sumelor datorate – nu justifică

suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta, creată pe cale

pretoriană.

În timp

ce legea prevede proceduri stricte de urmat și creează fondul din

care persoanele îndreptățite ar trebui să fie îndestulate, o

jurisprudență creată în afara legii ar încălca în

egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le

impune Convenția europeană.

Ca

atare, nimic nu ar împiedica instanța de contencios european – la

jurisprudența căreia s-a făcut referire pentru a se justifica

acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege –

să constate în continuare aceleași încălcări ale

Convenției, când în locul legii este pusă așa – numita

normă pretoriană.

Aceasta,

cu atât mai mult cu cât instanțele de judecată nu pot să

aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii

de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat pentru

plata despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de

eficientizare a acestor plăți.

Or,

principiul legalității ca parte a preeminenței dreptului

căruia instanța europeană îi acordă importanță

primordială în jurisprudența sa, presupune  existența  unor

norme  accesibile,  precise și previzibile, exigențe cărora nu

le corespunde jurisprudența creată prin înlăturarea cadrului

normativ.

În

realitate, invocata nefuncționalitate a Fondului Proprietatea atrage

obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face

funcțional, iar nu obligația pentru instanțele

judecătorești de a legifera, punând în locul măsurilor

reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru

că aceasta ar însemna depășirea funcției

jurisdicționale a instanței.

În

acest sens, în hotărârea – pilot (cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva

României) s-a reținut că „dată fiind acumularea de

disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de

despăgubire, este imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter

general

,

care să poată conduce la realizarea efectivă a

dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just

echilibru între diferitele interese în cauză” (par. 228); că, este

nevoie de o „refacere totală a legislației, care să conducă

la reguli de procedură clare și simplificate” (par. 235) și de

„implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente,

întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară

și administrativă coerentă

,

care să poată

menține un just echilibru între diferitele interese în cauză” (par.

232).

Or,

practica judiciară poate fi coerentă atunci când se întemeiază

pe norme de drept a căror aplicare este chemată să o facă

și nu atunci când creează ea norme care pot fi diferite de la o

speță la alta (având în vedere că rolul firesc al legiuitorului

este preluat de către judecătorul cauzei) deși situațiile

sunt comparabile.

În

același timp, în legătură cu lipsa de funcționalitate

imputată Fondului Proprietatea nu trebuie ignorat faptul că începând

cu 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de Valori București.

În

consecință, hotărârile pronunțate în cauză de

către instanțele fondului care au stabilit obligarea primarului la

emiterea dispoziției prin care să propună acordarea de despăgubiri

bănești sunt lipsite de fundament legal, statuând în afara cadrului

normativ.

De

aceea, conform art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recursul pârâtului a fost admis

și modificată în parte decizia în sensul că prin admiterea

apelului primarului (în afara înlăturării obligației acestuia la

plata daunelor cominatorii, dispuse deja prin decizia recurată) a fost

stabilită obligația acestuia de a propune măsuri reparatorii

prin echivalent conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Celelalte

critici din recursul pârâtului potrivit cărora nu este vorba despre un

refuz de soluționare a notificării (procedura fiind suspendată

ca urmare a solicitării reclamantei) și că ar trebui stabilit un

termen rezonabil pentru soluționarea acesteia, nu pot fi primite.         Învestirea

instanței de judecată s-a realizat tocmai pentru nerespectarea

termenului reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 înăuntrul

căruia entitatea deținătoare trebuia să se pronunțe

asupra solicitării persoanei îndreptățite iar prin decizia de

casare s-a stabilit că nu este vorba de un termen de recomandare, ci de

unul imperativ care a fost nesocotit. În plus, la 10 ani de la data

transmiterii notificării nu mai poate fi vorba de rezonabilitatea unui

termen care să înceapă să curgă de la acest moment pentru a

i se da pârâtului posibilitatea rezolvării notificării.

Față

de soluția adoptată, critica referitoare la restituirea

despăgubirilor primite cu ocazia exproprierii a rămas fără

suport, având în vedere că stabilirea cuantumului măsurilor

reparatorii se va face de către Comisia Centrală, care va avea

ține seama la determinarea întinderii acestora și de eventualele

despăgubiri primite, în sensul art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Totodată,

este lipsită de fundament critica potrivit căreia terenul ar face

obiectul unui contract de concesiune, situație care ar fi fost

relevantă  doar în măsura în care s-ar fi dispus restituirea în

natură a acestuia și când s-ar fi pus într-adevăr, problema

opozabilității unui asemenea contract.