ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7109/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7109/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 14 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții

M.L. și M.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor, obligarea

pârâților la plata sumei de 257.400 euro, echivalentul a 1.081.080 RON, la

cursul de 4,2 RON/euro, reprezentând contravaloarea despăgubirilor plus

dobânzile și majorări de la data rămânerii definitive a hotărârilor și până la

plata efectivă, pentru imobilul teren din str. B., în suprafață de 1.029 mp

preluat abuziv de către Statul Român.

Prin Sentința civilă

nr. 951 din 17 noiembrie 2011 a Tribunalului Cluj, s-a respins, ca inadmisibilă,

acțiunea formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Dispoziția din 13

octombrie 2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca s-a dispus respingerea

notificării din 27 iunie 2001 formulată de reclamanții M.L. și M.E. pentru

terenul situat în Cluj-Napoca str. B., pe considerentul că terenul a fost

trecut în anexa nr. 39 pentru acordarea de despăgubiri.

Din adresa nr.

12341/1130/IV/I din 18 noiembrie 2010 a Prefectului județului Cluj rezultă că

dosarul reclamanților privind acordarea de despăgubiri în baza legilor fondului

funciar pentru terenul în suprafață de 1.029 mp a fost transmis Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Din adresele nr.

8127/DFF din 28 octombrie 2010 și nr. 8770/DFF din 26 noiembrie 2010 ale

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților rezultă că dosarul

reclamanților a fost înregistrat cu nr. 22472/FFCC/2010.

Raportat la cele

menționate mai sus, chestiunea care se impune a fi analizată de către tribunal

este posibilitatea stabilirii în mod direct, nemijlocit de către instanța de

judecată, a cuantumului despăgubirilor la care ar fi îndreptățiți reclamanții.

Tribunalul a

considerat că, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat s-a

stabilit o lege specială care prevede condițiile în care persoanele

îndreptățite beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în

despăgubiri, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, nu

se poate reține că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate față de legea

specială.

Pe de altă parte, nu

s-a putut susține nici existența unei încălcări a exigențelor Convenției pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, având în vedere că,

așa cum s-a reținut și în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva

România, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă

cu limitările acceptate de Curtea Europeană privind dreptul de acces la o

instanță.

Tribunalul a mai

constatat că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (de ex.

Decizia nr. 2966 din 31 martie 2011, Decizia nr. 1832 din 2 martie 2011) s-a

stabilit că "prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce

pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005 și constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor".

De asemenea, potrivit

O.U.G. nr. 81/2007, dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă de maxim

500.000 RON, titularul acestuia poate solicita conversia în acțiuni emise de

Fondul Proprietatea sau acordarea de despăgubiri în numerar (iar când valoarea

este mai mare de 500.000 RON se pot solicita exclusiv acțiuni sau titluri de

plată, în funcție de opțiunea titularului).

Considerentul

instanțelor potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de valorificare a

titlurilor de despăgubire și nefuncționalității Fondului Proprietatea, au fost

pronunțate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea

europeană, nu este în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii

decât cele prevăzute de lege pentru că în felul acesta nu se asigură

înlăturarea deficiențelor de sistem și eficacitatea reparațiilor.

Faptul că Fondul

Proprietatea nu ar fi funcțional - deși potrivit jurisprudenței recente a

instanței de contencios european (de exemplu, cauza Matieș împotriva României

din 8 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluții în ce privește

funcționalitatea și plata sumelor datorate, nu justifică suprimarea unei

proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În timp ce legea

prevede proceduri stricte de urmat și creează fondul din care persoanele

îndreptățite ar trebui să fie îndestulate, o jurisprudență creată în afara

legii ar încălca în egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le

impune Convenția europeană.

În realitate,

invocata nefuncționalitate a Fondului Proprietatea atrage obligația pentru stat

de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația

pentru instanțele judecătorești de a legifera, punând în locul măsurilor

reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că

aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.

În acest sens, în

Hotărârea pilot (cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României) s-a reținut că

"dată fiind acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de

restituire sau de despăgubire, este imperativ ca statul să ia măsuri cu

caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la

restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele

interese în cauză" (parag. 228); că, este nevoie de o "refacere

totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate"

(parag. 235) și de "implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și

eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și

administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între

diferitele interese în cauză" (parag. 232).

Or, practica

judiciară poate fi coerentă atunci când se întemeiază pe norme de drept a căror

aplicare este chemată să o facă și nu atunci când creează ea norme care pot fi

diferite de la o speță la alta (având în vedere că rolul firesc al legiuitorului

este preluat de către judecătorul cauzei) deși situațiile sunt comparabile.

În același timp, în

legătură cu lipsa de funcționalitate imputată Fondului Proprietatea nu trebuie

ignorat faptul că începând cu 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de

Valori București.

Mai mult, tribunalul

a reținut că prin Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al

Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilind că acțiunile în acordarea

de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit

în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și

ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile.

Față de cele ce

preced, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii, fiind de

prisos să fie analizate celelalte excepții invocate de pârâți, precum și fondul

litigiului dedus judecății, și a respins acțiunea reclamanților.

Împotriva acestei

sentințe reclamanții au declarat apel, solicitând modificarea hotărârii

atacate, în sensul desființării ei în totalitate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin Decizia nr. 13/A

din data de 16 februarie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins,

ca nefondat, apelul reclamanților.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, în prezenta cerere de chemare în

judecată formulată direct împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și

Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor, pentru obligarea la plata

despăgubirilor în sumă de 257.400 euro, reprezentând valoarea de circulație a

imobilului preluat abuziv, care nu poate fi restituit în natură, cauza

acțiunii, înțeleasă ca scop către care se îndreaptă voința celui care reclamă

în justiție, este unică, fiind dată de intenția reclamanților de a obține despăgubiri

într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

prin invocarea ineficienței sistemului reparator astfel conceput, sancționată

în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, în mod corect

și legal tribunalul a statuat că o astfel de acțiune directă, îndreptată

împotriva pârâților, prin care se solicită despăgubiri bănești este

inadmisibilă și nu poate fi primită deoarece ignoră principiul specialia

generalibus derogant.

Contrar susținerilor

reclamanților, în speță este pe deplin aplicabilă Decizia nr. 27/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, prin care s-au admis recursurile în interesul

legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și

Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, stabilindu-se că acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și

pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această

Convenție, sunt inadmisibile.

Față de obiectul

prezentei acțiuni civile, analiza posibilității de a cere despăgubiri în

justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri

de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității

procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni.

Raționamentul este

identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008, unde a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză se

analizează posibilitatea pe care o au reclamanții de a beneficia de despăgubiri

în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială,

precum și posibilitatea stabilirii în mod direct, nemijlocit de către instanța

de judecată, a cuantumului despăgubirilor la care aceștia se pretind a fi

îndreptățiți.

Este așadar evidentă

similitudinea problemei de drept în discuție cu aceea soluționată prin Decizia

în interesul legii nr. 33/2008, singura deosebire constând în natura măsurii

reparatorii solicitate de reclamanți.

Astfel, prin decizia

menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea

specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia

generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs

cu legea specială.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de

despăgubiri.

Astfel, în Cauza

Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică

și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de

aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea, fie

legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de

autorități este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a

aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi

revin.

Or, în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în

special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile

reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei

legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată

de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului

evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest

aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în

Hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva

României (parag. 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii

pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a

antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior Hotărârii-pilot pronunțate în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că Statul

Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor

îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor

Omului nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci

doar faptul că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este

funcțional.

Cu atât mai mult nu

se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului după pronunțarea Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de

la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile

care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1

din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în

contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție.

Este important de

subliniat că și în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de

apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea

drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din

țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a

drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane

afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al

statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând

intervenția diverselor autorități interne" (parag. 233).

De altfel, chiar

dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o

hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a

stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui

"bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii

de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul

eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de

art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și

previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor

administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

În același sens, în

Cauza Flaimbat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

arătat că nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele de a

implementa proceduri administrative prealabile accesului concret și efectiv la

o instanță, că "nu contestă nici eficiența pe care o poate avea procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calității de

persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea

metodei de despăgubire", dar "executarea deciziei administrative sau

judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea

nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea".

Prin Hotărârea-pilot

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noțiunile de "bun

actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că existența unui

"bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a dus mai departe raționamentul în ceea ce

privește existența unui "bun actual" și a statuat că nu este

suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate

nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în

sensul restituirii bunului către reclamant.

Cât privește

"valoarea patrimonială", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul

patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Și sub acest aspect

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost mult mai concretă în

hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială,

nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază

reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului

intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de

dreptul consacrat prin lege.

În aceste

circumstanțe, obligarea pârâților la plata despăgubirilor, motivat de faptul că

reclamanții beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, iar procedura instituită de Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 nu garantează plata efectivă a acestora într-un termen rezonabil,

nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței,

reclamanții nu au un bun și nicio creanță suficient consolidată, de natură a-i

face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, întrucât nu au epuizat procedura specială

prevăzută de legile de reparație, precum și căile de atac prevăzute de aceste

legi.

Procedura în fața

Fondului Proprietatea este o procedură execuțională, care intervine după ce

dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a

Despăgubirilor sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea

dispozițiilor art. 6 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod

eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră

drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea

prezentei acțiuni civile prin care reclamanții tind la schimbarea mecanismului

de achitare a despăgubirilor care urmează eventual a fi stabilite.

Împotriva acestei

decizii au exercitat calea de atac a recursului reclamanții M.L. și M.E.,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. și

solicitând desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Primul motiv de

nelegalitate este cel care privește temeiul legal al acțiunii pe care instanța de

apel îl definește ca fiind dreptul comun încălcând în acest fel principiul

disponibilității, care statuează că reclamantul este cel care potrivit art. 112

C. proc. civ. stabilește cadrul procesual al acțiunii și temeiul de drept.

Reclamanții au arătat

că înțeleg să își întemeieze acțiunea pe prevederile Legii nr. 10/2001 cu

modificările aduse de Legea nr. 247/2005 privind Titlu VII introdus și care

reglementează calea obținerii sumelor la care au dreptul ca urmare a preluării

abuzive a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. B., în valoare de 257.400

euro.

Un alt motiv de

nelegalitate este încălcarea de către cele două instanțe a prevederilor Legii

nr. 10/2001 care fac vorbire de termenele în care autoritățile sunt obligate să

emită actele și să facă plățile, precum și modul în care apreciază instanțele

momentul rezonabil de soluționare a plății despăgubirilor ce li se cuvin

reclamanților.

Motivul neplății nu

este faptul că reclamanții nu au un bun sau creanță suficient consolidate, de

natură a-i îndreptăți la o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și că procedura specială nu a

fost epuizată, ci faptul că Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Centrală pentru Restituirea Despăgubirilor au

încălcat de foarte demult, în mod repetat, termenele prevăzute de Legea nr.

10/2001 modificată, începând cu art. 25 din Legea nr. 10/2001, adică cel de 60

de zile de la depunerea notificării.

Mai mult, instanțele

de fond și de apel trebuiau să observe că legiuitorul a prevăzut și sancțiuni

la art. 33 din Capitolul IV din Legea nr. 10/2001, în cazul nerespectării

dispozițiilor legii, indiferent cine este cel care încalcă aceste prevederi.

Fiind reglementată

răspunderea civilă în cadrul legii speciale, apreciază recurenții că

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală

pentru Plata Despăgubirilor pot fi și trebuie trași la răspundere și sunt în

speța de față, în culpă civilă delictuală raportat la modul în care au înțeles

să finalizeze faza plății efective a despăgubirilor.

Acest aspect este un

alt motiv de nelegalitate pe care îl invocă recurenții, raportat la faptul că

cele două instanțe tratează această fază de valorificare a drepturilor

reclamanților ca fiind reglementate de o altă lege decât Legea nr. 10/2001.

Este o singură lege,

cu mai multe faze de realizare și valorificare care cuprind "mecanismul

apt să asigure în mod eficient și la timp a despăgubirilor", iar potrivit

Legii nr. 10/2001 și acest mecanism se supune termenelor și sancțiunilor legii

speciale.

Mai direct, este

nelegal ca reclamanții să nu obțină plata despăgubirilor pentru că acționarii

de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia

Centrală a Despăgubirilor nu respectă termenele și procedurile prevăzute de

Titlul VII din lege și că nu-și îndeplinesc atribuțiile de serviciu, prelungind

în mod nejustificat termenele de plată efectivă a despăgubirilor.

Prevede și legea

sancțiuni și răspunderi pentru aceștia. Plătiții fiind din banii cetățenilor,

este total nelegal și nejustificat ca prin lipsa lor de activitate să așteptăm

ani și ani să obținem niște drepturi, indiferent cât de consolidate sau nu sunt

aceste drepturi, ce sunt garantate de Constituția României și Legea nr.

10/2001.

Prin acțiunea de

față, reclamanții nu doresc să eludeze prevederile Legii nr. 10/2001, ci doresc

ca instanțele să oblige, în limitele rezonabile a unor termene de soluționare

și a respectării egalității în fața legii a reclamanților, raportat la

autoritățile ce pun în aplicare prevederile ei. Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală a Despăgubirilor să facă plata

efectivă a despăgubirilor la are au dreptul reclamanții.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În primul rând,

reclamanții au invocat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a definit greșit temeiul

legal al acțiunii, ca fiind dreptul comun, când reclamanții au arătat că

înțeleg să își întemeieze cererea de chemare în judecată pe prevederile Legii

nr. 10/2001, cu modificările aduse de Legea nr. 247/2005 - Titlul VII.

Însă, aceste critici

nu pot fi încadrate în prevederile legale enunțate, deoarece ipoteza

reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății, ceea ce a determinat schimbarea naturii sau a

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Aplicarea acestui

text de lege se face atunci când instanța a dat actului juridic dedus judecății

o altă calificare și a comis o denaturare a acestuia când, supunându-l

interpretării, i-a atribuit un alt înțeles.

În speță, criticile

formulate în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează în realitate o greșită

interpretare și aplicare a legii. Ca urmare, toate susținerile formulate de

reclamanți în motivarea recursului se circumscriu motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această

perspectivă.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Centrală pentru plata despăgubirilor la plata

despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului situat în Cluj-Napoca,

str. B.

Pentru acest imobil,

preluat abuziv în timpul regimului comunist, reclamanții au formulat notificare

în baza Legii nr. 10/2001, iar prin Dispoziția din 13 octombrie 2003, a fost

respinsă notificarea, cu mențiunea că petenții au fost trecuți pe Anexa nr. 39

pentru acordarea de despăgubiri. Totodată, documentația pentru plata

despăgubirilor a fost transmisă la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților București și Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor, de

unde s-a comunicat reclamanților că urmează a se face raportul de evaluare.

Însă nu au fost emise deciziile și nu s-a făcut plata despăgubirilor efective.

Așadar, problema de

drept adusă în discuție privește analizarea posibilității pe care o au

persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în

altă procedură decât cea instituită prin legea specială, adoptată în vederea

soluționării situației imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989.

Astfel, în situația

cererilor formulate direct împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de

circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură,

cauza acțiunii este unică, fiind dată de intenția celui care reclamă în

justiție, de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficiența sistemului reparator,

sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor

astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște calitatea procesuală

pasivă, respectiv dacă între reclamanți (ce invocă încălcarea obligațiilor

pozitive ale Statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art.

1 al Primului Protocol adițional) și pârâtul chemat în judecată, există sau nu

un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în

afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea

dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 13 din același act

normativ, rezultă neechivoc că părțile raportului juridic creat ca urmare

formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la

una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - și entitatea

învestită cu soluționarea cererii de restituire, respectiv de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent.

În speță, petenții

M.L. și M.E., respectând procedura prevăzută de legea specială - Legea nr.

10/2001, a învestit cu soluționarea notificării privind imobilul Primăria

municipiului Cluj-Napoca, care a și emis dispoziția, comunicând petenților că

au fost trecuți pe Anexa nr. 39 pentru acordarea de despăgubiri.

Ca urmare, părțile

raportului juridic creat urmare a formulării notificării sunt în cazul de față

notificatorii M.L. și M.E. și unitatea deținătoare a imobilului, astfel cum

este determinată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv Primăria

municipiului Cluj-Napoca, aceste două entități putând avea calitate procesuală

în situația promovării unui litigiu pe cale judecătorească cu privire la

cererea de restituire a imobilului preluat abuziv.

De asemenea, textele

mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare,

cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate

abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, stabilind

calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, urmare a recunoașterii unui alt raport juridic vizând acordarea

despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că

instanțele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura

instituită de legiuitorul național, deși - cu referire la concordanța dintre

legea specială și Convenție - jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor

legislative cuvenite pentru restituirea proprietăților preluate abuziv de stat

sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, s-a decis (a

se vedea cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României) că parcurgerea

unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările

acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o

instanță.

De altfel, această

chestiune a fost definitiv tranșată prin Decizia în interesul legii nr. 27 din

14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat

că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele

legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului cel

mai adecvat.

Astfel, se arată,

controlul de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația

de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, parag. 1 din Convenție și

art. 1 din Primul Protocol adițional.

Față de toate

considerentele reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o

corectă interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005, verificând și concordanța dintre legea

specială aplicabilă și Convenția europeană și analizând, totodată,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Ca urmare, recursul

este nefondat și urmează a fi respins, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.L. și M.E. împotriva Deciziei nr.

13/A din data de 16 februarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - AS