ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7109/2012

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții M.L. și M.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor, obligarea pârâților la plata sumei de 257.400 euro, echivalentul a 1.081.080 RON, la cursul de 4,2 RON/euro, reprezentând contravaloarea despăgubirilor plus dobânzile și majorări de la data rămânerii definitive a hotărârilor și până la plata efectivă, pentru imobilul teren din str. B., în suprafață de 1.029 mp preluat abuziv de către Statul Român.

Prin Sentința civilă nr. 951 din 17 noiembrie 2011 a Tribunalului Cluj, s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanți. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Dispoziția din 13 octombrie 2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca s-a dispus respingerea notificării din 27 iunie 2001 formulată de reclamanții M.L. și M.E. pentru terenul situat în Cluj-Napoca str. B., pe considerentul că terenul a fost trecut în anexa nr. 39 pentru acordarea de despăgubiri. Din adresa nr. 12341/1130/IV/I din 18 noiembrie 2010 a Prefectului județului Cluj rezultă că dosarul reclamanților privind acordarea de despăgubiri în baza legilor fondului funciar pentru terenul în suprafață de 1.029 mp a fost transmis Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din adresele nr. 8127/DFF din 28 octombrie 2010 și nr. 8770/DFF din 26 noiembrie 2010 ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților rezultă că dosarul reclamanților a fost înregistrat cu nr. 22472/FFCC/2010. Raportat la cele menționate mai sus, chestiunea care se impune a fi analizată de către tribunal este posibilitatea stabilirii în mod direct, nemijlocit de către instanța de judecată, a cuantumului despăgubirilor la care ar fi îndreptățiți reclamanții. Tribunalul a considerat că, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat s-a stabilit o lege specială care prevede condițiile în care persoanele îndreptățite beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, nu se poate reține că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate față de legea specială.

Pe de altă parte, nu s-a putut susține nici existența unei încălcări a exigențelor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, având în vedere că, așa cum s-a reținut și în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva România, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană privind dreptul de acces la o instanță. Tribunalul a mai constatat că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (de ex. Decizia nr. 2966 din 31 martie 2011, Decizia nr. 1832 din 2 martie 2011) s-a stabilit că "prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor". De asemenea, potrivit O.U.G.

nr. 81/2007, dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă de maxim 500.000 RON, titularul acestuia poate solicita conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau acordarea de despăgubiri în numerar (iar când valoarea este mai mare de 500.000 RON se pot solicita exclusiv acțiuni sau titluri de plată, în funcție de opțiunea titularului). Considerentul instanțelor potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire și nefuncționalității Fondului Proprietatea, au fost pronunțate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea europeană, nu este în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege pentru că în felul acesta nu se asigură înlăturarea deficiențelor de sistem și eficacitatea reparațiilor.

Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional - deși potrivit jurisprudenței recente a instanței de contencios european (de exemplu, cauza Matieș împotriva României din 8 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluții în ce privește funcționalitatea și plata sumelor datorate, nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. În timp ce legea prevede proceduri stricte de urmat și creează fondul din care persoanele îndreptățite ar trebui să fie îndestulate, o jurisprudență creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le impune Convenția europeană.

În realitate, invocata nefuncționalitate a Fondului Proprietatea atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței. În acest sens, în Hotărârea pilot (cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României) s-a reținut că "dată fiind acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, este imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză" (parag.

228); că, este nevoie de o "refacere totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate" (parag. 235) și de "implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză" (parag. 232). Or, practica judiciară poate fi coerentă atunci când se întemeiază pe norme de drept a căror aplicare este chemată să o facă și nu atunci când creează ea norme care pot fi diferite de la o speță la alta (având în vedere că rolul firesc al legiuitorului este preluat de către judecătorul cauzei) deși situațiile sunt comparabile.

În același timp, în legătură cu lipsa de funcționalitate imputată Fondului Proprietatea nu trebuie ignorat faptul că începând cu 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de Valori București. Mai mult, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilind că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile.

Față de cele ce preced, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii, fiind de prisos să fie analizate celelalte excepții invocate de pârâți, precum și fondul litigiului dedus judecății, și a respins acțiunea reclamanților. Împotriva acestei sentințe reclamanții au declarat apel, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul desființării ei în totalitate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. Prin Decizia nr. 13/A din data de 16 februarie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în prezenta cerere de chemare în judecată formulată direct împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor, pentru obligarea la plata despăgubirilor în sumă de 257.400 euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului preluat abuziv, care nu poate fi restituit în natură, cauza acțiunii, înțeleasă ca scop către care se îndreaptă voința celui care reclamă în justiție, este unică, fiind dată de intenția reclamanților de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin invocarea ineficienței sistemului reparator astfel conceput, sancționată în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, în mod corect și legal tribunalul a statuat că o astfel de acțiune directă, îndreptată împotriva pârâților, prin care se solicită despăgubiri bănești este inadmisibilă și nu poate fi primită deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Contrar susținerilor reclamanților, în speță este pe deplin aplicabilă Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-au admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilindu-se că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile.

Față de obiectul prezentei acțiuni civile, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni. Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, unde a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au reclamanții de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială, precum și posibilitatea stabilirii în mod direct, nemijlocit de către instanța de judecată, a cuantumului despăgubirilor la care aceștia se pretind a fi îndreptățiți. Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție cu aceea soluționată prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamanți.

Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea, fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în Hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior Hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag.

233). De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite. Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

În același sens, în Cauza Flaimbat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative prealabile accesului concret și efectiv la o instanță, că "nu contestă nici eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire", dar "executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea". Prin Hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noțiunile de "bun actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui "bun actual" și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant. Cât privește "valoarea patrimonială", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Și sub acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

În aceste circumstanțe, obligarea pârâților la plata despăgubirilor, motivat de faptul că reclamanții beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, iar procedura instituită de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu garantează plata efectivă a acestora într-un termen rezonabil, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței, reclamanții nu au un bun și nicio creanță suficient consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, întrucât nu au epuizat procedura specială prevăzută de legile de reparație, precum și căile de atac prevăzute de aceste legi.

Procedura în fața Fondului Proprietatea este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea prezentei acțiuni civile prin care reclamanții tind la schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor care urmează eventual a fi stabilite. Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului reclamanții M.L.

și M.E., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. și solicitând desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Primul motiv de nelegalitate este cel care privește temeiul legal al acțiunii pe care instanța de apel îl definește ca fiind dreptul comun încălcând în acest fel principiul disponibilității, care statuează că reclamantul este cel care potrivit art. 112 C. proc. civ. stabilește cadrul procesual al acțiunii și temeiul de drept. Reclamanții au arătat că înțeleg să își întemeieze acțiunea pe prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse de Legea nr. 247/2005 privind Titlu VII introdus și care reglementează calea obținerii sumelor la care au dreptul ca urmare a preluării abuzive a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. B., în valoare de 257.400 euro.

Un alt motiv de nelegalitate este încălcarea de către cele două instanțe a prevederilor Legii nr. 10/2001 care fac vorbire de termenele în care autoritățile sunt obligate să emită actele și să facă plățile, precum și modul în care apreciază instanțele momentul rezonabil de soluționare a plății despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților. Motivul neplății nu este faptul că reclamanții nu au un bun sau creanță suficient consolidate, de natură a-i îndreptăți la o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și că procedura specială nu a fost epuizată, ci faptul că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Restituirea Despăgubirilor au încălcat de foarte demult, în mod repetat, termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 modificată, începând cu art. 25 din Legea nr. 10/2001, adică cel de 60 de zile de la depunerea notificării.

Mai mult, instanțele de fond și de apel trebuiau să observe că legiuitorul a prevăzut și sancțiuni la art. 33 din Capitolul IV din Legea nr. 10/2001, în cazul nerespectării dispozițiilor legii, indiferent cine este cel care încalcă aceste prevederi. Fiind reglementată răspunderea civilă în cadrul legii speciale, apreciază recurenții că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor pot fi și trebuie trași la răspundere și sunt în speța de față, în culpă civilă delictuală raportat la modul în care au înțeles să finalizeze faza plății efective a despăgubirilor. Acest aspect este un alt motiv de nelegalitate pe care îl invocă recurenții, raportat la faptul că cele două instanțe tratează această fază de valorificare a drepturilor reclamanților ca fiind reglementate de o altă lege decât Legea nr. 10/2001.

Este o singură lege, cu mai multe faze de realizare și valorificare care cuprind "mecanismul apt să asigure în mod eficient și la timp a despăgubirilor", iar potrivit Legii nr. 10/2001 și acest mecanism se supune termenelor și sancțiunilor legii speciale. Mai direct, este nelegal ca reclamanții să nu obțină plata despăgubirilor pentru că acționarii de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală a Despăgubirilor nu respectă termenele și procedurile prevăzute de Titlul VII din lege și că nu-și îndeplinesc atribuțiile de serviciu, prelungind în mod nejustificat termenele de plată efectivă a despăgubirilor. Prevede și legea sancțiuni și răspunderi pentru aceștia.

Plătiții fiind din banii cetățenilor, este total nelegal și nejustificat ca prin lipsa lor de activitate să așteptăm ani și ani să obținem niște drepturi, indiferent cât de consolidate sau nu sunt aceste drepturi, ce sunt garantate de Constituția României și Legea nr. 10/2001. Prin acțiunea de față, reclamanții nu doresc să eludeze prevederile Legii nr. 10/2001, ci doresc ca instanțele să oblige, în limitele rezonabile a unor termene de soluționare și a respectării egalității în fața legii a reclamanților, raportat la autoritățile ce pun în aplicare prevederile ei. Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală a Despăgubirilor să facă plata efectivă a despăgubirilor la are au dreptul reclamanții.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: În primul rând, reclamanții au invocat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a definit greșit temeiul legal al acțiunii, ca fiind dreptul comun, când reclamanții au arătat că înțeleg să își întemeieze cererea de chemare în judecată pe prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările aduse de Legea nr. 247/2005 - Titlul VII. Însă, aceste critici nu pot fi încadrate în prevederile legale enunțate, deoarece ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, ceea ce a determinat schimbarea naturii sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Aplicarea acestui text de lege se face atunci când instanța a dat actului juridic dedus judecății o altă calificare și a comis o denaturare a acestuia când, supunându-l interpretării, i-a atribuit un alt înțeles. În speță, criticile formulate în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează în realitate o greșită interpretare și aplicare a legii. Ca urmare, toate susținerile formulate de reclamanți în motivarea recursului se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru plata despăgubirilor la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului situat în Cluj-Napoca, str. B. Pentru acest imobil, preluat abuziv în timpul regimului comunist, reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin Dispoziția din 13 octombrie 2003, a fost respinsă notificarea, cu mențiunea că petenții au fost trecuți pe Anexa nr. 39 pentru acordarea de despăgubiri. Totodată, documentația pentru plata despăgubirilor a fost transmisă la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București și Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor, de unde s-a comunicat reclamanților că urmează a se face raportul de evaluare.

Însă nu au fost emise deciziile și nu s-a făcut plata despăgubirilor efective. Așadar, problema de drept adusă în discuție privește analizarea posibilității pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită prin legea specială, adoptată în vederea soluționării situației imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989. Astfel, în situația cererilor formulate direct împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acțiunii este unică, fiind dată de intenția celui care reclamă în justiție, de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficiența sistemului reparator, sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanți (ce invocă încălcarea obligațiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adițional) și pârâtul chemat în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 13 din același act normativ, rezultă neechivoc că părțile raportului juridic creat ca urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - și entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. În speță, petenții M.L. și M.E., respectând procedura prevăzută de legea specială - Legea nr. 10/2001, a învestit cu soluționarea notificării privind imobilul Primăria municipiului Cluj-Napoca, care a și emis dispoziția, comunicând petenților că au fost trecuți pe Anexa nr. 39 pentru acordarea de despăgubiri.

Ca urmare, părțile raportului juridic creat urmare a formulării notificării sunt în cazul de față notificatorii M.L. și M.E. și unitatea deținătoare a imobilului, astfel cum este determinată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv Primăria municipiului Cluj-Napoca, aceste două entități putând avea calitate procesuală în situația promovării unui litigiu pe cale judecătorească cu privire la cererea de restituire a imobilului preluat abuziv. De asemenea, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, urmare a recunoașterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că instanțele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul național, deși - cu referire la concordanța dintre legea specială și Convenție - jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăților preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o instanță.

De altfel, această chestiune a fost definitiv tranșată prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat. Astfel, se arată, controlul de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, parag.

1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, verificând și concordanța dintre legea specială aplicabilă și Convenția europeană și analizând, totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Ca urmare, recursul este nefondat și urmează a fi respins, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.L. și M.E. împotriva Deciziei nr. 13/A din data de 16 februarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AS