ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4108/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4108/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 592 din 25 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de Statul Român, a fost admisă acțiunea formulată de

reclamantele G.A. și P.E., în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.,

Municipiul Cluj-Napoca și Primarul Municipiului Cluj-Napoca și, în consecință,

a fost modificată în parte Dispoziția Primarului Municipiului Cluj-Napoca din 29

decembrie 2005, în sensul că Statul Român, prin M.F.P., a fost obligat să

plătească reclamantelor suma de 576.307 lei cu titlu de despăgubiri, pentru

suprafața de teren de 781 mp și pentru cota de 168/192 parte din construcția

demolată, înscrise în C.F. Cluj.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că prin Decizia civilă nr. 87/A/2008 pronunțată de

Curtea de Apel Cluj, a fost anulată în parte Dispoziția Primarului municipiului

Cluj-Napoca din 29 decembrie 2005, s-a dispus restituirea în natură a

suprafeței de 239 mp din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj,

conform raportului de expertiză și a schiței efectuate de expert F.F., menținându-se

dispoziția atacată, privind acordarea de despăgubiri, în condițiile legii

speciale, pentru diferența de teren cuvenită de 781 mp și pentru cota de 168/192 parte din construcția demolată, condiționat de restituirea

despăgubirilor încasate în 1987, pentru imobilul expropriat în sumă totală de

80.563 lei actualizată.

Partea din hotărâre

referitoare la îndreptățirea reclamantelor la restituirea prin echivalent, mai

exact întinderea acesteia, a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a

Deciziei civile nr. 8066/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Având în vedere

dispoziția instanței de casare și constatarea calității procesuale pasive a

Statului Român, instanța a dispus efectuarea a trei expertize, în vederea

determinării cuantumului sumei ce se cuvine a fi acordată, cu titlu de

despăgubiri, pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură.

Obiecțiunile

formulate de reclamante cu privire la această expertiză au fost respinse ca

nefondate, întrucât criticile aduse nu au privit în mod obiectiv lucrarea, ci

diferențele decurgând din altă expertiză, efectuată cu mult timp înainte.

În ceea ce privește

evaluarea bunurilor, instanța a avut în vedere valorile bunurilor la momentul

pronunțării hotărârii, neputând fi avute în vedere valori determinate la

momente diferite (terenul expertizat în 2007, iar casa demolată expertizată în

2010).

În plus, nu poate fi

luată în considerare o valoare care, sub un anume aspect, profită doar uneia

dintre părți; de exemplu, în cazul în care s-ar avea în vedere valoarea

imobilului la data notificării, respectiv din anul 2001, mult mai mică decât

cea de la data pronunțării hotărârii.

Prin Decizia nr. 368

din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, au fost respinse ca nefondate

apelurile declarate împotriva sentinței menționate de reclamante și, respectiv

de pârâții Primarul mun. Cluj-Napoca, Municipiul Cluj Napoca și Statul Român

prin M.E.F., prin D.G.F.P. Cluj.

Prin Decizia civilă nr.

367 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost admise

recursurile declarate de către reclamante și de către pârâții Statul Român,

prin M.F.P. și Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, împotriva deciziei menționate,

dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

curte de apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de casare a reținut, în ceea ce privește calitatea procesuală

pasivă a M.F.P., că excepția cu acest obiect a fost respinsă de instanță cu

motivarea că este vorba de o chestiune deja tranșată, cu putere de lucru judecat,

prin decizia de casare.

Or, dezlegând această

chestiune, ca și pe aceea legată de acordarea unor măsuri reparatorii în altă

formă decât cea prevăzută de lege, instanța a avut în vedere situația existentă

la acel moment (anul 2008) în legătură cu lipsa de eficiență a Fondului

Proprietatea, cu toate că, pentru a se stabili în ce fel soluția din

dispozitivul unei hotărâri intră în autoritate de lucru judecat, este necesar

să fie verificate considerentele care justifică și explicitează respectiva

soluție.

Hotărârile

judecătorești care statuează pro tempore asupra situației părților beneficiază

de o autoritate de lucru judecat limitată, până la momentul la care intervin

schimbări în circumstanțele care au determinat-o.

De aceea, ignorând că

statuările instanței de recurs au fost făcute în considerarea unor circumstanțe

prezente la acel moment, instanța de rejudecare a apreciat greșit că se impune

autoritatea de lucru judecat și că nu mai trebuie să facă propriile verificări

legate de apărările pârâtului și de pretinsa eficientizare în prezent a

Fondului „Proprietatea”.

În aceste condiții,

în mod greșit instanța nu a realizat propria verificare jurisdicțională, pentru

a stabili circumstanțele pricinii asupra cărora să aplice corect legea.

Înlăturarea apărărilor

pârâtului vizând lipsa calității sale procesuale s-a făcut printr-o aplicare

greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. care, impunând

caracter obligatoriu dezlegărilor în drept date de instanța de recurs, au în

vedere acele statuări irevocabile, înzestrate cu autoritate de lucru judecat și

care nu mai pot fi supuse reevaluării, impunându-se ca atare instanței de

trimitere.

În rejudecare,

dosarul a fost înregistrat sub nr. 2396/117/2009.

Prin Decizia nr. 2

din 16 noiembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinței civile nr. 592/

F din 25 iunie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în sensul că a

respins acțiunea reclamantelor împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P.,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

A admis apelurile

declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Municipiul

Cluj-Napoca prin primar împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în

sensul că a respins acțiunea reclamantelor împotriva acestor pârâți, având ca

obiect obligarea la plata despăgubirilor pentru terenul de 781 mp și pentru

cota de 168/192 parte din construcția demolată înscrisă în C.F.

A respins apelul

reclamantelor G.A. și P.E. împotriva aceleași sentințe.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel, aplicând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., a

analizat, cu precădere, cadrul procesual cu care reclamantele au învestit

instanța.

Reclamantele G.A. și

M.E. au solicitat anularea dispoziției din 29 decembrie 2005 privind imobilul

înscris în C.F. Cluj, întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile art. 26 din Legea nr.

10/2001.

Această plângere, în

primul ciclu procesual, a fost admisă prin Decizia civilă nr. 87/A/2008

pronunțată în apel de către Curtea de Apel Cluj, prin care, schimbându-se

sentința civilă nr. 773/2007 a Tribunalului Cluj, s-a dispus restituirea în

natură către reclamante a unei suprafețe de 239 mp din imobilul în litigiu, iar

pentru suprafața de teren de 781 mp și cota de 168/192 parte din construcția

demolată s-au stabilit despăgubiri în sumă de 80.563 lei.

Decizia Curții de

Apel a rămas irevocabilă în ceea ce privește restituirea în natură a terenului

de 239 mp, deoarece a fost casată în parte numai în privința dispoziției

privind obligarea pârâtului Statul Român prin M.E.F. la plata echivalentului

bănesc al părții din imobilul imposibil de restituit în natură.

În cel de-al doilea

ciclu procesual, înainte de pronunțarea Deciziei nr. 367 din 25 ianuarie 2012

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a pronunțat Decizia nr. 27 din

14 noiembrie 2011 în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că în

acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

prin care se solicită obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri bănești

pentru imobilele preluate abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală

pasivă, deoarece această calitate îi este conferită numai emitentului

dispoziției sau deciziei împotriva căreia s-a formulat plângere.

Înalta Curte de Casație

și Justiție a apreciat, în esență, că obligarea Statului Român la despăgubiri

motivat de faptul că reclamantele beneficiază de garanțiile oferite de art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, deoarece la

momentul sesizării instanței, reclamantul nu avea un bun și nicio creanță

suficient de consolidată pentru a-l face să se prevaleze de o speranță

legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În ceea ce privește

raporturile juridice stabilite prin transmiterea notificării de către

reclamante unității deținătoare, este de remarcat că aceasta este obligată să

răspundă notificării prin dispoziție sau decizie motivată, care poate fi

atacată cu plângere, după cum rezultă din art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În cazul de față,

deși a fost împrocesuat primarul, care a emis dispoziția împotriva căreia s-a

făcut plângere, alături de acesta a fost împrocesuat și M.F.P., însă având în

vedere dispozițiile legale mai sus arătate, curtea a constatat că, potrivit

Legii nr. 10/2001, acesta nu este titular de drepturi și obligații.

Prin urmare, avându-se

în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și Decizia nr. 27/2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

s-a constatat că pârâtul Statul Român prin M.F.P. nu are calitate procesuală

pasivă, apelul acestui pârât fiind întemeiat.

Pârâții Municipiul

Cluj-Napoca și Primarul municipiului Cluj-Napoca au arătat că stabilirea

despăgubirilor direct de către instanță este nelegală deoarece aceasta a omis

procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Această critică este

fondată, deoarece procedura în fața Fondului estre o procedură execuțională

care intervine după ce dreptul reclamantelor a fost stabilit, fie prin decizia

Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor, fie prin hotărâre a instanței,

dacă persoanele îndreptățite nu au fost mulțumite de decizia Comisiei Centrale

de stabilire a despăgubirilor.

Prin urmare, nu se

poate susține cu succes că instanța poate să stabilească despăgubiri în

plângere la Legea nr. 10/2001, deoarece aceste despăgubiri pot fi stabilite

numai în procedura execuțională, printr-un mecanism complex și care nu poate fi

cenzurat pe calea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.

De altfel, în considerentele

Deciziei nr. 27/2011 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe de la data publicării

în M. Of. din 17 februarie 2012, s-a statuat că „prin crearea unei

jurisprudențe prin care statul să poată fi obligat direct la despăgubiri nu ar

reprezenta doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea

mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. De altfel, și prin

hotărâre pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României,

Curtea Europeană a avut în vedere și achitarea despăgubirilor direct de la

bugetul de stat și a constatat că există o problemă structurală în mecanismul

acordării măsurilor reparatorii, însă în prezent procedura de acordare a

despăgubirilor este suspendată și urmează ca până la expirarea termenului

acordat de Curtea Europeană, Guvernul și Legislativul să adopte măsurile care

se impun.

În prezent este

suspendată emiterea titlurilor de plată până la data de 15 martie 2013, însă

această măsură a Guvernului nu justifică menținerea soluției instanței de fond

de stabilire a despăgubirilor direct de instanță în plângerea întemeiată pe

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 pentru considerentele mai sus

reținute.

Apelul declarat de

reclamante vizează cuantumul despăgubirilor la care statul va fi obligat,

solicitând majorarea acestora, potrivit raportului de expertiză dispus în

cauză, însă acest apel este nefondat, atât timp cât reclamantele nu sunt

îndreptățite la stabilirea despăgubirilor direct de către instanță în acțiunea

având ca obiect plângere împotriva dispoziției emisă în temeiul Legii nr. 10/2001,

a conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele G.A. și P.E., criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

- Decizia recurată nu

este motivată în ceea ce privește dispozițiile privitoare la admiterea apelului

declarat de către Municipiul Cluj-Napoca și Primarul Municipiului Cluj-Napoca

și, consecutiv, la respingerea cererii reclamantelor de obligare a celor doi pârâți

la plata despăgubirilor pentru terenul în suprafața de 781 mp și cota de

168/192 drept de proprietate din construcția demolată înscrisă în C.F. Cluj-Napoca,

fiind încălcate prevederile imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. (art. 304 pct. 7).

Întreaga motivare a

instanței de apel, cu prilejul rejudecării, se concentrează asupra chestiunii

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a imposibilității de

obligare a acestui intimat la plata despăgubirilor, fără a fi putea fi

identificat un singur considerent din cuprinsul hotărârii de apel care să se

refere în mod explicit ori implicit la motivele de apel ale celorlalți pârâți,

prevederile legale și probele prin prisma cărora instanța de apel apreciază aceste

critici ca fiind întemeiate.

Nemotivarea hotărârii

pe acest aspect aduce atingere dreptului la apărare al recurentelor, cu atât

mai mult cu cât, în lipsa considerentelor, nu se poate susține că instanța de

apel a rostit dreptul și a tranșat litigiul dintre părți, în condițiile în care

nu doar dispozitivul hotărârii se bucură de autoritate de lucru judecat, ci și

considerentele decisive care au stat la baza formării convingerii instanței cu

privire la soluția adoptată.

- Hotărârea recurată

a fost pronunțată cu încălcarea limitelor învestirii și a dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9).

Este incontestabil că

Decizia nr. 8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curți, irevocabilă, pronunțată

în cadrul primului ciclu procesual al prezentului litigiu, este intrată în

puterea lucrului judecat, iar aspectele dezlegate prin această hotărâre sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului, în considerarea art. 315 C. proc. civ.

În același sens, Decizia

nr. 8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție produce

efecte și în prezent deoarece nu a fost desființată prin vreunul dintre

mijloacele prevăzute de legea procesul civilă, ca efect al exercitării de către

o parte interesată a cailor de atac extraordinare de retractare (contestație în

anulare ori revizuire), acest demers fiind de altfel imposibil în prezent având

în vedere expirarea tuturor termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea

cailor de atac extraordinare împotriva acestei hotărâri.

Totodată, prin Decizia

nr. 367/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, irevocabilă, pronunțată în

cadrul celui de-al doilea ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare

pentru ca instanța de apel să realizeze propria sa analiză și interpretare a

prevederilor legale incidente speței, atât sub aspectul cadrului procesual, în

ceea ce privește părțile litigante, cât și sub aspectul fondului cererilor de

apel formulate de către părți - la momentul actual.

Din chiar cuprinsul Deciziei

civile nr. 367/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă în mod

neechivoc împrejurarea că instanța de recurs nu a statuat și nu a dat indicații

instanței de apel, în sensul că Statul Român nu ar avea calitate procesuală

pasivă.

Dimpotrivă,

rejudecarea cauzei a fost dispusă pentru a se analiza apelurile pârâților în

raport de situația existentă în prezent în ceea ce privește despăgubirea

proprietarilor ale căror imobile au fost naționalizate și pentru a se verifica

dacă au intervenit modificări față de temeiurile și situația avute în vedere de

către Înalta Curte la pronunțarea Deciziei nr. 8066 din 12 decembrie 2008, care

s-ar putea repercuta în mod semnificativ asupra hotărârilor pronunțate în

prezentul litigiu, întemeiate pe dezlegările date în recurs prin această

decizie.

În cadrul rejudecării,

instanța de apel distorsionează în mod evident cele statuate prin Decizia civilă

nr. 367/2012 a Înaltei Curți, întrucât atât apelul declarat de către Statul Român,

cât și apelul reclamantelor, sunt analizate pornind de la premisa că Decizia nr.

367/2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, statuează

în mod efectiv că Statul Român nu ar avea calitate procesuală pasivă, iar

asemenea dezlegări ar fi obligatorii cu ocazia rejudecării și pronunțării

hotărârii atacate.

Or, această premisă

este greșită, atât timp cât soluția de casare cu trimiterea cauzei spre

rejudecare nu s-ar fi justificat dacă nu ar fi fost necesare verificări de fond,

ce puteau fi realizate numai în cadrul unei proceduri devolutive, de analiza a situației

de fapt și a probelor.

În cadrul

rejudecării, aceasta analiză dispusă de către instanța de recurs, cu caracter

obligatoriu pentru instanța de rejudecare a apelului, nu a fost realizată în

mod efectiv. Dacă o asemenea analiză ar fi fost realizată și s-ar fi dat

eficiență probelor administrate în cauză, inclusiv aspectelor cu caracter

notoriu în legătura cu situația plații despăgubirilor acordate foștilor

proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001, s-ar fi impus concluzia că situația

existentă la momentul pronunțării Deciziei civile nr. 8066 din 12 decembrie 2008

a Înaltei Curții de Casație și Justiție, nu a înregistrat vreo

modificare, Fondul „Proprietatea”, precum și mecanismele de despăgubire, nefiind

funcționale nici în prezent.

Această împrejurare

rezultă chiar din cuprinsul Hotărârii pilot în cauza Atanasiu ș.a. contra

României, la care s-a făcut referire în decizia recurată, termenul acordat

Guvernului și legislativului național de către C.E.D.O. fiind motivat tocmai pe

considerentul inexistenței unui mecanism de despăgubire funcțional, situația în

acest moment fiind mai dezastruoasă decât cea de la nivelul anului 2008.

În condițiile în care

reclamantele ar trebui să inițieze o nouă procedură administrativă în fața C.C.S.D.,

conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 - obligativitatea acordării

despăgubirilor doar prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 fiind

tranșată cu putere de lucru judecat prin Decizia Înaltei Curți nr. 8066 din 12

decembrie 2008 -, acestea sunt în imposibilitate să își valorifice dreptul

subiectiv, se găsesc într-o stare de incertitudine cu privire la dreptul lor,

care tinde să devină iluzoriu și lipsit de conținut.

Recurentele au

invocat și Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

într-un recurs în interesul legii. Soluționarea pe fond a notificării

presupune, în spiritul acestei decizii, și stabilirea despăgubirilor, pentru

evitarea a unui nou proces, care la rândul lui ar duce la o durată nerezonabilă

a soluționării notificării.

În prezent nu se emit

titluri de plată, procedura fiind suspendată, neexistând vreo speranță la

despăgubiri într-un termen măcar previzibil, dacă nu și rezonabil.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

apreciază că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește dispoziția

instanței de apel privind admiterea apelului declarat de către pârâții Primarul

municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca și, prin urmare, respingerea

cererii formulate de către reclamante în contradictoriu cu acești pârâți, criticile

recurentelor au vizat nemotivarea deciziei recurate pe acest aspect, din

perspectiva nerespectării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la obligația inserării, în cuprinsul unei

hotărâri judecătorești, a motivelor de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile

părților.

Criticile astfel

formulate sunt nefondate, întrucât prin decizia recurată a fost redat unicul

motiv de apel conceput de către pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și

Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 592 din 25 iunie 2010 a

Tribunalului Cluj și au fost expuse considerentele pentru care susținerile

acestor apelanți au fost apreciate ca fiind întemeiate.

Astfel, instanța de

apel a reținut că, prin motivele de apel, cei doi pârâți au arătat că

stabilirea despăgubirilor direct de către instanța de judecată este nelegală,

fiind de natură să încalce prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, și a

apreciat că, într-adevăr, nu este posibilă determinarea cuantumului

despăgubirii în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 din

Legea nr. 10/2001, atât timp cât Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede o

procedură specială în acest sens, ce se derulează abia după stabilirea îndreptățirii

la despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001. Instanța de apel a justificat această

apreciere și în raport de considerentele Deciziei nr. 27/2011 pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în

interesul legii.

Ca atare, hotărârea

recurată cuprinde argumentele pentru care instanța de apel a considerat că

apelul celor doi pârâți este fondat, astfel încât urmează a fi înlăturate susținerile

recurentelor pe acest aspect.

Este de precizat că

recurentele au formulat critici de nelegalitate, în contextul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în legătură cu puterea lucrului judecat a Deciziei nr. 8066 din 12

decembrie 2008 a Înaltei Curți, însă în ceea ce privește cererea în pretenții

formulată în contradictoriu cu Statul Român, și nu cu pârâții Primarul

municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca.

În privința cererii

împotriva acestor din urmă pârâți, recurentele au susținut, dimpotrivă, că a

fost tranșată cu putere de lucru judecat obligativitatea parcurgerii procedurii

prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru calcularea și plata

despăgubirilor, ceea ce confirmă absența vreunei critici a recurentelor asupra

aprecierii instanței de apel în sensul că unitatea deținătoare nu poate fi

obligată, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, la

acordarea de despăgubiri, ci doar la emiterea unei decizii cu propunere de

despăgubiri, urmând a fi derulată procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

În ceea ce privește

cererea de obligare a Statului Român, prin M.F.P., la acordarea despăgubirilor

la care reclamantele sunt, în mod necontestat, îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001

pentru terenul de 781 mp și pentru cota de 168/192 parte din construcția

demolată înscrisă în C.F., se constată că motivele de recurs pe acest aspect

sunt nefondate.

Contrar susținerilor

recurentelor, instanța de apel nu a pornit de la premisa că prin decizia de

casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cel de-al doilea

ciclu procesual parcurs în cauză, respectiv Decizia nr. 367 din 25 ianuarie 2012,

s-ar fi tranșat irevocabil chestiunea legitimării procesuale pasive a Statului

Român. Dimpotrivă, instanța de rejudecare, în aplicarea deciziei de casare, a

socotit că are obligația, de a se pronunța ea însăși asupra acestei chestiuni,

din perspectiva indicată prin decizia de casare, sens în care a și procedat, ceea

ce atestă tocmai respectarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Cât privește Decizia nr.

8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curți, pronunțate în primul ciclu

procesual din prezenta cauză, efectele acesteia în cadrul rejudecării

apelurilor au fost stabilite prin Decizia de casare nr. 367 din 25 ianuarie 2012

a Înaltei Curți, prin care s-a arătat că respectiva hotărâre beneficiază de

autoritate de lucru judecat doar atât timp cât se mențin împrejurările de fapt

avute în vedere la momentul adoptării soluției.

Or, în condițiile în

care se deduce din considerentele deciziei recurate că instanța de apel a ajuns

la concluzia că, în raport de Decizia nr. 27/2011 pronunțată în interesul

legii, împrejurările de fapt actuale sunt diferite de cele reținute în decizia

de casare anterioară, efectele acelei hotărâri care a statuat pro tempore au

încetat, fiind justificată ignorarea sa în soluția pronunțată în cauză.

Pentru a se conforma Deciziei

de casare nr. 367 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curți în verificarea circumstanțelor

factuale avute în vedere la pronunțarea Deciziei anterioare nr. 8066 din 12

decembrie 2008, instanța de rejudecare s-a raportat la Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.

Această abordare de

analiză a apelului declarat de către Statul Român este corectă, de asemenea și

concluzia la care a ajuns instanța de apel în aplicarea deciziei pronunțate în

interesul legii, pentru considerente ce urmează a fi expuse, motiv pentru care decizia

recurată va fi menținută ca atare, chiar dacă această dispoziție impune

completarea argumentării instanței de apel, în susținerea soluției legal

adoptate.

Decizia nr. 27/2011 a

fost pronunțată, într-adevăr, anterior Deciziei de casare nr. 367 din 25

ianuarie 2012, astfel cum, în mod corect, se observă în considerentele

hotărârii recurate în cauză, însă a fost publicată abia la data de 17 februarie

2012 (M. Of. nr. 120, Partea I), dată de la care dezlegarea dată problemelor de

drept judecate a devenit obligatorie pentru instanțe, conform prevederilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Chiar dacă

decizia în interesul

legii nu a fost invocată în cuprinsul Deciziei de casare nr. 367 din 25

ianuarie 2012, efectele sale s-au produs pe deplin în etapa rejudecării, dezlegările

din acea hotărâre neputând fi ignorate de către instanța de apel, astfel cum,

în mod corect, s-a reținut prin decizia recurată, fără ca motivele de recurs să

conțină vreo critică pe acest aspect.

Prin Decizia nr. 27/2011,

s-a statuat că, în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea

statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod

abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă.

În considerentele

deciziei, s-a arătat că este greșită practica acelor instanțe - dintre liniile

jurisprudențiale ce au generat practica neunitară pe aspectul dezlegat în

soluționarea recursului în interesul legii - care, a considerat, întemeindu-se

pe jurisprudența constantă a C.E.D.O., că nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea”

reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și impune obligarea statului român la

despăgubiri, deoarece acesta are obligația de a pune la punct mecanismul

destinat garantării dreptului de proprietate.

Cercetând jurisprudența

recentă a C.E.D.O. în materia art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

în special

hotărârea-pilot

pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (la data de 12

octombrie 2010),

instanța

supremă a apreciat că la momentul sesizării instanței pe calea contestației întemeiate

pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu are un bun și nici o creanță

suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță

legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, astfel încât obligarea statului român la despăgubiri nu poate fi primită.

S-a apreciat că nici

constatarea nefuncționalității Fondului „Proprietatea” în cadrul numeroaselor

hotărâri pronunțate de C.E.D.O. în cauze împotriva României nu poate atrage

calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul contestației întemeiate pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Aplicarea deciziei în

interesul legii presupune în cauză valorificarea raționamentului juridic al

instanței supreme în analiza calității procesuale pasive a Statului Român,

într-un cadru similar celui în care instanța supremă a evaluat întrunirea aceluiași

statut în persoana celui chemat în judecată pentru plata despăgubirilor

recunoscute în procedura Legii nr. 10/2001. Considerentele deciziei pronunțate în

condițiile art. 330

7

C. proc. civ., menite să susțină dispoziția

adoptată, au caracter obligatoriu pentru instanțe întocmai ca dispoziția

însăși.

În aplicarea deciziei

în interesul legii, răspunzându-se indicațiilor de analiză regăsite în decizia

de casare, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se constată că

împrejurările de fapt actuale, în ceea ce privește mecanismul de plată a

despăgubirilor prin intermediul Fondului „Proprietatea”, sunt diferite de cele avute

în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 8066/2008, față de evoluțiile intervenite

în jurisprudența C.E.D.O. și, în special, față de

hotărârea-pilot

pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, astfel cum au

fost redate și aplicate în Decizia nr. 27/2011.

În raport de dispozițiile

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., considerentele deciziei în

interesul legii se impun ca atare în cauză, aspectele cercetate neputând face

obiectul unei reevaluări ale instanței în diferitele cauze pendinte, drept

pentru care vor fi înlăturate motivele de recurs prin care se tinde tocmai la

valorificarea jurisprudenței C.E.D.O., în special a hotărârii pronunțate în

cauza Faimblat contra României, care a fost deja avută în vedere la pronunțarea

Deciziei nr. 27/2011.

De altfel, „

acumularea

de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, ce

persistă după adoptarea hotărârilor

Viașu,

Faimblat

și

Katz”

(

parag. 228 din hotărârea - pilot)

a determinat instanța europeană să pronunțe hotărârea -

pilot, prin care a dispus obligarea

statului român să ia măsurile care să garanteze protecția

efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1

din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare, conform

principiilor consacrate de Convenție,

sens în care a

hotărât acordarea unui termen de 18 luni

de la data rămânerii definitive a hotărârii (ulterior prelungit).

În

privința măsurilor cu caracter general ce se impun a fi adoptate, Curtea a apreciat

că statului român „trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a

alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau

să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în

aplicare” (parag. 233)

.

Se constată, în

aceste condiții, că preconizata modificare substanțială a mecanismului de

despăgubire, dispusă de C.E.D.O., cu respectarea drepturilor tuturor

persoanelor interesate sau afectate și cu păstrarea unui just echilibru între

interesele individuale și cele ale întregii comunități, constituie o schimbare

esențială a împrejurărilor de fapt pe care s-a întemeiat Decizia de casare nr. 8066/2008,

deoarece se vor înlătura disfuncționalitățile create de actualul sistem de

despăgubire.

În consecință, în mod

corect instanța de apel, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și raportându-se

la Decizia nr. 27/2011, a constatat că Decizia de casare nr. 8066/2008 nu mai

produce efecte în cauză, totodată, că Statul Român nu are calitate procesuală

pasivă, față de considerentele deciziei în interesul legii și în baza art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantele G.A. și P.E. împotriva Deciziei nr. 2/ A din

16 ianuarie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 septembrie 2013.