ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4108/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 592 din 25 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantele G.A. și P.E., în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., Municipiul Cluj-Napoca și Primarul Municipiului Cluj-Napoca și, în consecință, a fost modificată în parte Dispoziția Primarului Municipiului Cluj-Napoca din 29 decembrie 2005, în sensul că Statul Român, prin M.F.P., a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 576.307 lei cu titlu de despăgubiri, pentru suprafața de teren de 781 mp și pentru cota de 168/192 parte din construcția demolată, înscrise în C.F.

Cluj. În motivarea sentinței, s-a reținut că prin Decizia civilă nr. 87/A/2008 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a fost anulată în parte Dispoziția Primarului municipiului Cluj-Napoca din 29 decembrie 2005, s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 239 mp din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj, conform raportului de expertiză și a schiței efectuate de expert F.F., menținându-se dispoziția atacată, privind acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru diferența de teren cuvenită de 781 mp și pentru cota de 168/192 parte din construcția demolată, condiționat de restituirea despăgubirilor încasate în 1987, pentru imobilul expropriat în sumă totală de 80.563 lei actualizată.

Partea din hotărâre referitoare la îndreptățirea reclamantelor la restituirea prin echivalent, mai exact întinderea acesteia, a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a Deciziei civile nr. 8066/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Având în vedere dispoziția instanței de casare și constatarea calității procesuale pasive a Statului Român, instanța a dispus efectuarea a trei expertize, în vederea determinării cuantumului sumei ce se cuvine a fi acordată, cu titlu de despăgubiri, pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură. Obiecțiunile formulate de reclamante cu privire la această expertiză au fost respinse ca nefondate, întrucât criticile aduse nu au privit în mod obiectiv lucrarea, ci diferențele decurgând din altă expertiză, efectuată cu mult timp înainte.

În ceea ce privește evaluarea bunurilor, instanța a avut în vedere valorile bunurilor la momentul pronunțării hotărârii, neputând fi avute în vedere valori determinate la momente diferite (terenul expertizat în 2007, iar casa demolată expertizată în 2010). În plus, nu poate fi luată în considerare o valoare care, sub un anume aspect, profită doar uneia dintre părți; de exemplu, în cazul în care s-ar avea în vedere valoarea imobilului la data notificării, respectiv din anul 2001, mult mai mică decât cea de la data pronunțării hotărârii. Prin Decizia nr. 368 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinței menționate de reclamante și, respectiv de pârâții Primarul mun.

Cluj-Napoca, Municipiul Cluj Napoca și Statul Român prin M.E.F., prin D.G.F.P. Cluj. Prin Decizia civilă nr. 367 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost admise recursurile declarate de către reclamante și de către pârâții Statul Român, prin M.F.P. și Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, împotriva deciziei menționate, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Pentru a decide astfel, instanța de casare a reținut, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a M.F.P., că excepția cu acest obiect a fost respinsă de instanță cu motivarea că este vorba de o chestiune deja tranșată, cu putere de lucru judecat, prin decizia de casare.

Or, dezlegând această chestiune, ca și pe aceea legată de acordarea unor măsuri reparatorii în altă formă decât cea prevăzută de lege, instanța a avut în vedere situația existentă la acel moment (anul 2008) în legătură cu lipsa de eficiență a Fondului Proprietatea, cu toate că, pentru a se stabili în ce fel soluția din dispozitivul unei hotărâri intră în autoritate de lucru judecat, este necesar să fie verificate considerentele care justifică și explicitează respectiva soluție. Hotărârile judecătorești care statuează pro tempore asupra situației părților beneficiază de o autoritate de lucru judecat limitată, până la momentul la care intervin schimbări în circumstanțele care au determinat-o.

De aceea, ignorând că statuările instanței de recurs au fost făcute în considerarea unor circumstanțe prezente la acel moment, instanța de rejudecare a apreciat greșit că se impune autoritatea de lucru judecat și că nu mai trebuie să facă propriile verificări legate de apărările pârâtului și de pretinsa eficientizare în prezent a Fondului „Proprietatea”. În aceste condiții, în mod greșit instanța nu a realizat propria verificare jurisdicțională, pentru a stabili circumstanțele pricinii asupra cărora să aplice corect legea. Înlăturarea apărărilor pârâtului vizând lipsa calității sale procesuale s-a făcut printr-o aplicare greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. care, impunând caracter obligatoriu dezlegărilor în drept date de instanța de recurs, au în vedere acele statuări irevocabile, înzestrate cu autoritate de lucru judecat și care nu mai pot fi supuse reevaluării, impunându-se ca atare instanței de trimitere.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. 2396/117/2009. Prin Decizia nr. 2 din 16 noiembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinței civile nr. 592/ F din 25 iunie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea reclamantelor împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., pentru lipsa calității procesuale pasive. A admis apelurile declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca prin primar împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea reclamantelor împotriva acestor pârâți, având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor pentru terenul de 781 mp și pentru cota de 168/192 parte din construcția demolată înscrisă în C.F.

A respins apelul reclamantelor G.A. și P.E. împotriva aceleași sentințe. Pentru a dispune astfel, instanța de apel, aplicând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., a analizat, cu precădere, cadrul procesual cu care reclamantele au învestit instanța. Reclamantele G.A. și M.E. au solicitat anularea dispoziției din 29 decembrie 2005 privind imobilul înscris în C.F. Cluj, întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. Această plângere, în primul ciclu procesual, a fost admisă prin Decizia civilă nr. 87/A/2008 pronunțată în apel de către Curtea de Apel Cluj, prin care, schimbându-se sentința civilă nr. 773/2007 a Tribunalului Cluj, s-a dispus restituirea în natură către reclamante a unei suprafețe de 239 mp din imobilul în litigiu, iar pentru suprafața de teren de 781 mp și cota de 168/192 parte din construcția demolată s-au stabilit despăgubiri în sumă de 80.563 lei.

Decizia Curții de Apel a rămas irevocabilă în ceea ce privește restituirea în natură a terenului de 239 mp, deoarece a fost casată în parte numai în privința dispoziției privind obligarea pârâtului Statul Român prin M.E.F. la plata echivalentului bănesc al părții din imobilul imposibil de restituit în natură. În cel de-al doilea ciclu procesual, înainte de pronunțarea Deciziei nr. 367 din 25 ianuarie 2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a pronunțat Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, deoarece această calitate îi este conferită numai emitentului dispoziției sau deciziei împotriva căreia s-a formulat plângere.

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, în esență, că obligarea Statului Român la despăgubiri motivat de faptul că reclamantele beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, deoarece la momentul sesizării instanței, reclamantul nu avea un bun și nicio creanță suficient de consolidată pentru a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. În ceea ce privește raporturile juridice stabilite prin transmiterea notificării de către reclamante unității deținătoare, este de remarcat că aceasta este obligată să răspundă notificării prin dispoziție sau decizie motivată, care poate fi atacată cu plângere, după cum rezultă din art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În cazul de față, deși a fost împrocesuat primarul, care a emis dispoziția împotriva căreia s-a făcut plângere, alături de acesta a fost împrocesuat și M.F.P., însă având în vedere dispozițiile legale mai sus arătate, curtea a constatat că, potrivit Legii nr. 10/2001, acesta nu este titular de drepturi și obligații. Prin urmare, avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a constatat că pârâtul Statul Român prin M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă, apelul acestui pârât fiind întemeiat. Pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Primarul municipiului Cluj-Napoca au arătat că stabilirea despăgubirilor direct de către instanță este nelegală deoarece aceasta a omis procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Această critică este fondată, deoarece procedura în fața Fondului estre o procedură execuțională care intervine după ce dreptul reclamantelor a fost stabilit, fie prin decizia Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor, fie prin hotărâre a instanței, dacă persoanele îndreptățite nu au fost mulțumite de decizia Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor. Prin urmare, nu se poate susține cu succes că instanța poate să stabilească despăgubiri în plângere la Legea nr. 10/2001, deoarece aceste despăgubiri pot fi stabilite numai în procedura execuțională, printr-un mecanism complex și care nu poate fi cenzurat pe calea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001. De altfel, în considerentele Deciziei nr. 27/2011 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of.

din 17 februarie 2012, s-a statuat că „prin crearea unei jurisprudențe prin care statul să poată fi obligat direct la despăgubiri nu ar reprezenta doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. De altfel, și prin hotărâre pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, Curtea Europeană a avut în vedere și achitarea despăgubirilor direct de la bugetul de stat și a constatat că există o problemă structurală în mecanismul acordării măsurilor reparatorii, însă în prezent procedura de acordare a despăgubirilor este suspendată și urmează ca până la expirarea termenului acordat de Curtea Europeană, Guvernul și Legislativul să adopte măsurile care se impun.

În prezent este suspendată emiterea titlurilor de plată până la data de 15 martie 2013, însă această măsură a Guvernului nu justifică menținerea soluției instanței de fond de stabilire a despăgubirilor direct de instanță în plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 pentru considerentele mai sus reținute. Apelul declarat de reclamante vizează cuantumul despăgubirilor la care statul va fi obligat, solicitând majorarea acestora, potrivit raportului de expertiză dispus în cauză, însă acest apel este nefondat, atât timp cât reclamantele nu sunt îndreptățite la stabilirea despăgubirilor direct de către instanță în acțiunea având ca obiect plângere împotriva dispoziției emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, a conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele G.A. și P.E., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: - Decizia recurată nu este motivată în ceea ce privește dispozițiile privitoare la admiterea apelului declarat de către Municipiul Cluj-Napoca și Primarul Municipiului Cluj-Napoca și, consecutiv, la respingerea cererii reclamantelor de obligare a celor doi pârâți la plata despăgubirilor pentru terenul în suprafața de 781 mp și cota de 168/192 drept de proprietate din construcția demolată înscrisă în C.F. Cluj-Napoca, fiind încălcate prevederile imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. (art. 304 pct. 7). Întreaga motivare a instanței de apel, cu prilejul rejudecării, se concentrează asupra chestiunii lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a imposibilității de obligare a acestui intimat la plata despăgubirilor, fără a fi putea fi identificat un singur considerent din cuprinsul hotărârii de apel care să se refere în mod explicit ori implicit la motivele de apel ale celorlalți pârâți, prevederile legale și probele prin prisma cărora instanța de apel apreciază aceste critici ca fiind întemeiate. Nemotivarea hotărârii pe acest aspect aduce atingere dreptului la apărare al recurentelor, cu atât mai mult cu cât, în lipsa considerentelor, nu se poate susține că instanța de apel a rostit dreptul și a tranșat litigiul dintre părți, în condițiile în care nu doar dispozitivul hotărârii se bucură de autoritate de lucru judecat, ci și considerentele decisive care au stat la baza formării convingerii instanței cu privire la soluția adoptată.

- Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea limitelor învestirii și a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9). Este incontestabil că Decizia nr. 8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curți, irevocabilă, pronunțată în cadrul primului ciclu procesual al prezentului litigiu, este intrată în puterea lucrului judecat, iar aspectele dezlegate prin această hotărâre sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, în considerarea art. 315 C. proc. civ.

În același sens, Decizia nr. 8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție produce efecte și în prezent deoarece nu a fost desființată prin vreunul dintre mijloacele prevăzute de legea procesul civilă, ca efect al exercitării de către o parte interesată a cailor de atac extraordinare de retractare (contestație în anulare ori revizuire), acest demers fiind de altfel imposibil în prezent având în vedere expirarea tuturor termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea cailor de atac extraordinare împotriva acestei hotărâri.

Totodată, prin Decizia nr. 367/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, irevocabilă, pronunțată în cadrul celui de-al doilea ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru ca instanța de apel să realizeze propria sa analiză și interpretare a prevederilor legale incidente speței, atât sub aspectul cadrului procesual, în ceea ce privește părțile litigante, cât și sub aspectul fondului cererilor de apel formulate de către părți - la momentul actual. Din chiar cuprinsul Deciziei civile nr. 367/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă în mod neechivoc împrejurarea că instanța de recurs nu a statuat și nu a dat indicații instanței de apel, în sensul că Statul Român nu ar avea calitate procesuală pasivă.

Dimpotrivă, rejudecarea cauzei a fost dispusă pentru a se analiza apelurile pârâților în raport de situația existentă în prezent în ceea ce privește despăgubirea proprietarilor ale căror imobile au fost naționalizate și pentru a se verifica dacă au intervenit modificări față de temeiurile și situația avute în vedere de către Înalta Curte la pronunțarea Deciziei nr. 8066 din 12 decembrie 2008, care s-ar putea repercuta în mod semnificativ asupra hotărârilor pronunțate în prezentul litigiu, întemeiate pe dezlegările date în recurs prin această decizie.

În cadrul rejudecării, instanța de apel distorsionează în mod evident cele statuate prin Decizia civilă nr. 367/2012 a Înaltei Curți, întrucât atât apelul declarat de către Statul Român, cât și apelul reclamantelor, sunt analizate pornind de la premisa că Decizia nr. 367/2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, statuează în mod efectiv că Statul Român nu ar avea calitate procesuală pasivă, iar asemenea dezlegări ar fi obligatorii cu ocazia rejudecării și pronunțării hotărârii atacate. Or, această premisă este greșită, atât timp cât soluția de casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-ar fi justificat dacă nu ar fi fost necesare verificări de fond, ce puteau fi realizate numai în cadrul unei proceduri devolutive, de analiza a situației de fapt și a probelor.

În cadrul rejudecării, aceasta analiză dispusă de către instanța de recurs, cu caracter obligatoriu pentru instanța de rejudecare a apelului, nu a fost realizată în mod efectiv. Dacă o asemenea analiză ar fi fost realizată și s-ar fi dat eficiență probelor administrate în cauză, inclusiv aspectelor cu caracter notoriu în legătura cu situația plații despăgubirilor acordate foștilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001, s-ar fi impus concluzia că situația existentă la momentul pronunțării Deciziei civile nr. 8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, nu a înregistrat vreo modificare, Fondul „Proprietatea”, precum și mecanismele de despăgubire, nefiind funcționale nici în prezent.

Această împrejurare rezultă chiar din cuprinsul Hotărârii pilot în cauza Atanasiu ș.a. contra României, la care s-a făcut referire în decizia recurată, termenul acordat Guvernului și legislativului național de către C.E.D.O. fiind motivat tocmai pe considerentul inexistenței unui mecanism de despăgubire funcțional, situația în acest moment fiind mai dezastruoasă decât cea de la nivelul anului 2008. În condițiile în care reclamantele ar trebui să inițieze o nouă procedură administrativă în fața C.C.S.D., conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 - obligativitatea acordării despăgubirilor doar prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 fiind tranșată cu putere de lucru judecat prin Decizia Înaltei Curți nr. 8066 din 12 decembrie 2008 -, acestea sunt în imposibilitate să își valorifice dreptul subiectiv, se găsesc într-o stare de incertitudine cu privire la dreptul lor, care tinde să devină iluzoriu și lipsit de conținut.

Recurentele au invocat și Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii. Soluționarea pe fond a notificării presupune, în spiritul acestei decizii, și stabilirea despăgubirilor, pentru evitarea a unui nou proces, care la rândul lui ar duce la o durată nerezonabilă a soluționării notificării. În prezent nu se emit titluri de plată, procedura fiind suspendată, neexistând vreo speranță la despăgubiri într-un termen măcar previzibil, dacă nu și rezonabil.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește dispoziția instanței de apel privind admiterea apelului declarat de către pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca și, prin urmare, respingerea cererii formulate de către reclamante în contradictoriu cu acești pârâți, criticile recurentelor au vizat nemotivarea deciziei recurate pe acest aspect, din perspectiva nerespectării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la obligația inserării, în cuprinsul unei hotărâri judecătorești, a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Criticile astfel formulate sunt nefondate, întrucât prin decizia recurată a fost redat unicul motiv de apel conceput de către pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 592 din 25 iunie 2010 a Tribunalului Cluj și au fost expuse considerentele pentru care susținerile acestor apelanți au fost apreciate ca fiind întemeiate. Astfel, instanța de apel a reținut că, prin motivele de apel, cei doi pârâți au arătat că stabilirea despăgubirilor direct de către instanța de judecată este nelegală, fiind de natură să încalce prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, și a apreciat că, într-adevăr, nu este posibilă determinarea cuantumului despăgubirii în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, atât timp cât Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede o procedură specială în acest sens, ce se derulează abia după stabilirea îndreptățirii la despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a justificat această apreciere și în raport de considerentele Deciziei nr. 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii. Ca atare, hotărârea recurată cuprinde argumentele pentru care instanța de apel a considerat că apelul celor doi pârâți este fondat, astfel încât urmează a fi înlăturate susținerile recurentelor pe acest aspect. Este de precizat că recurentele au formulat critici de nelegalitate, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu puterea lucrului judecat a Deciziei nr. 8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curți, însă în ceea ce privește cererea în pretenții formulată în contradictoriu cu Statul Român, și nu cu pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca.

În privința cererii împotriva acestor din urmă pârâți, recurentele au susținut, dimpotrivă, că a fost tranșată cu putere de lucru judecat obligativitatea parcurgerii procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru calcularea și plata despăgubirilor, ceea ce confirmă absența vreunei critici a recurentelor asupra aprecierii instanței de apel în sensul că unitatea deținătoare nu poate fi obligată, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, la acordarea de despăgubiri, ci doar la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri, urmând a fi derulată procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În ceea ce privește cererea de obligare a Statului Român, prin M.F.P., la acordarea despăgubirilor la care reclamantele sunt, în mod necontestat, îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001 pentru terenul de 781 mp și pentru cota de 168/192 parte din construcția demolată înscrisă în C.F., se constată că motivele de recurs pe acest aspect sunt nefondate. Contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel nu a pornit de la premisa că prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cel de-al doilea ciclu procesual parcurs în cauză, respectiv Decizia nr. 367 din 25 ianuarie 2012, s-ar fi tranșat irevocabil chestiunea legitimării procesuale pasive a Statului Român.

Dimpotrivă, instanța de rejudecare, în aplicarea deciziei de casare, a socotit că are obligația, de a se pronunța ea însăși asupra acestei chestiuni, din perspectiva indicată prin decizia de casare, sens în care a și procedat, ceea ce atestă tocmai respectarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Cât privește Decizia nr. 8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curți, pronunțate în primul ciclu procesual din prezenta cauză, efectele acesteia în cadrul rejudecării apelurilor au fost stabilite prin Decizia de casare nr. 367 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curți, prin care s-a arătat că respectiva hotărâre beneficiază de autoritate de lucru judecat doar atât timp cât se mențin împrejurările de fapt avute în vedere la momentul adoptării soluției.

Or, în condițiile în care se deduce din considerentele deciziei recurate că instanța de apel a ajuns la concluzia că, în raport de Decizia nr. 27/2011 pronunțată în interesul legii, împrejurările de fapt actuale sunt diferite de cele reținute în decizia de casare anterioară, efectele acelei hotărâri care a statuat pro tempore au încetat, fiind justificată ignorarea sa în soluția pronunțată în cauză. Pentru a se conforma Deciziei de casare nr. 367 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curți în verificarea circumstanțelor factuale avute în vedere la pronunțarea Deciziei anterioare nr. 8066 din 12 decembrie 2008, instanța de rejudecare s-a raportat la Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.

Această abordare de analiză a apelului declarat de către Statul Român este corectă, de asemenea și concluzia la care a ajuns instanța de apel în aplicarea deciziei pronunțate în interesul legii, pentru considerente ce urmează a fi expuse, motiv pentru care decizia recurată va fi menținută ca atare, chiar dacă această dispoziție impune completarea argumentării instanței de apel, în susținerea soluției legal adoptate. Decizia nr. 27/2011 a fost pronunțată, într-adevăr, anterior Deciziei de casare nr. 367 din 25 ianuarie 2012, astfel cum, în mod corect, se observă în considerentele hotărârii recurate în cauză, însă a fost publicată abia la data de 17 februarie 2012 (M. Of. nr. 120, Partea I), dată de la care dezlegarea dată problemelor de drept judecate a devenit obligatorie pentru instanțe, conform prevederilor art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Chiar dacă decizia în interesul legii nu a fost invocată în cuprinsul Deciziei de casare nr. 367 din 25 ianuarie 2012, efectele sale s-au produs pe deplin în etapa rejudecării, dezlegările din acea hotărâre neputând fi ignorate de către instanța de apel, astfel cum, în mod corect, s-a reținut prin decizia recurată, fără ca motivele de recurs să conțină vreo critică pe acest aspect. Prin Decizia nr. 27/2011, s-a statuat că, în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă.

În considerentele deciziei, s-a arătat că este greșită practica acelor instanțe - dintre liniile jurisprudențiale ce au generat practica neunitară pe aspectul dezlegat în soluționarea recursului în interesul legii - care, a considerat, întemeindu-se pe jurisprudența constantă a C.E.D.O., că nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea” reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și impune obligarea statului român la despăgubiri, deoarece acesta are obligația de a pune la punct mecanismul destinat garantării dreptului de proprietate. Cercetând jurisprudența recentă a C.E.D.O.

în materia art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în special hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (la data de 12 octombrie 2010), instanța supremă a apreciat că la momentul sesizării instanței pe calea contestației întemeiate pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu are un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, astfel încât obligarea statului român la despăgubiri nu poate fi primită. S-a apreciat că nici constatarea nefuncționalității Fondului „Proprietatea” în cadrul numeroaselor hotărâri pronunțate de C.E.D.O.

în cauze împotriva României nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Aplicarea deciziei în interesul legii presupune în cauză valorificarea raționamentului juridic al instanței supreme în analiza calității procesuale pasive a Statului Român, într-un cadru similar celui în care instanța supremă a evaluat întrunirea aceluiași statut în persoana celui chemat în judecată pentru plata despăgubirilor recunoscute în procedura Legii nr. 10/2001. Considerentele deciziei pronunțate în condițiile art. 330 7 C. proc. civ., menite să susțină dispoziția adoptată, au caracter obligatoriu pentru instanțe întocmai ca dispoziția însăși.

În aplicarea deciziei în interesul legii, răspunzându-se indicațiilor de analiză regăsite în decizia de casare, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se constată că împrejurările de fapt actuale, în ceea ce privește mecanismul de plată a despăgubirilor prin intermediul Fondului „Proprietatea”, sunt diferite de cele avute în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 8066/2008, față de evoluțiile intervenite în jurisprudența C.E.D.O. și, în special, față de hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, astfel cum au fost redate și aplicate în Decizia nr. 27/2011. În raport de dispozițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., considerentele deciziei în interesul legii se impun ca atare în cauză, aspectele cercetate neputând face obiectul unei reevaluări ale instanței în diferitele cauze pendinte, drept pentru care vor fi înlăturate motivele de recurs prin care se tinde tocmai la valorificarea jurisprudenței C.E.D.O., în special a hotărârii pronunțate în cauza Faimblat contra României, care a fost deja avută în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 27/2011. De altfel, „ acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, ce persistă după adoptarea hotărârilor Viașu, Faimblat și Katz” ( parag.

228 din hotărârea - pilot) a determinat instanța europeană să pronunțe hotărârea - pilot, prin care a dispus obligarea statului român să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenție, sens în care a hotărât acordarea unui termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii (ulterior prelungit). În privința măsurilor cu caracter general ce se impun a fi adoptate, Curtea a apreciat că statului român „trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” (parag.

233) . Se constată, în aceste condiții, că preconizata modificare substanțială a mecanismului de despăgubire, dispusă de C.E.D.O., cu respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate sau afectate și cu păstrarea unui just echilibru între interesele individuale și cele ale întregii comunități, constituie o schimbare esențială a împrejurărilor de fapt pe care s-a întemeiat Decizia de casare nr. 8066/2008, deoarece se vor înlătura disfuncționalitățile create de actualul sistem de despăgubire. În consecință, în mod corect instanța de apel, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și raportându-se la Decizia nr. 27/2011, a constatat că Decizia de casare nr. 8066/2008 nu mai produce efecte în cauză, totodată, că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, față de considerentele deciziei în interesul legii și în baza art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele G.A. și P.E. împotriva Deciziei nr. 2/ A din 16 ianuarie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2013.