ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6659/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Cluj, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 355/2011, a respins acțiunea formulată de reclamanții G.D.V. și M.I.M., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin art. 4 al Dispoziției nr. 1525 din 22 februarie 2008, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanților în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferența de 2.679 mp teren din imobilul expropriat și pentru construcțiile expropriate situate în mun.

Cluj-Napoca. Din Adresa nr. 2662/IV/I din 4 martie 2011, emisă de Instituția Prefectului Județului Cluj rezultă că, în urma exercitării controlului de legalitate potrivit art. 16 alin. (2 1 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost emis avizul de legalitate al prefectului. În ceea ce privește transmiterea dosarelor de despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a făcut precizarea că aceasta se realizează în baza unei proceduri stabilite de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv a unei programări pentru fiecare instituție a prefectului din țară. De asemenea, a rezultat că dosarul aferent dispoziției nu a fost încă înaintat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 1.600.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru imobilele situate la fostele numere administrative X din municipiul Cluj-Napoca, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, precum și art. 1, 11, 20 și 21 din Constituția României. În cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, invocată de altfel și de către reclamanți, Curtea a statuat în sensul că, față de acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, ce persistă după adoptarea hotărârilor Viașu, Faimblat și Katz, este imperativ ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză.

Este considerentul pentru care, prin hotărârea menționată, statul a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 în contextul tuturor cauzelor similare cu cea examinată, conform principiilor consacrate de Convenție. Aceste măsuri vor trebui puse în practică în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii. În același timp, s-a decis suspendarea pentru o perioadă de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii menționate a analizei tuturor cererilor rezultate din aceeași problematică generală.

În consecință, având în vedere dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, împrejurarea că Statul Român a fost obligat prin hotărârea-pilot examinată să ia măsurile ce se impun în vederea eficientizării procedurii de despăgubire și ținând cont de faptul că Fondul Proprietatea este în prezent listat la bursă, Tribunalul a apreciat că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, aceasta fiind respinsă. Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin Decizia civilă nr. 268 din 16 septembrie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții G.D.V. și M.I.M., împotriva Sentinței civile nr. 355 din 1 aprilie 2011 a Tribunalului Cluj.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata sumei de 1.600.000 euro reprezentând despăgubiri pentru imobilele situate în Cluj-Napoca, compuse din construcții (3 case și anexe gospodărești) și teren în suprafață de 2679 mp, drept recunoscut prin Dispoziția nr. 1525 din 27 februarie 2008 a Primarului mun. Cluj-Napoca, precum și dobânda legală aplicată asupra sumei, de la data la care hotărârea va deveni definitivă și până la plata efectivă.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au învederat faptul că Legea nr. 247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, astfel încât în speță trebuie aplicate dispozițiile Convenției, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 13, precum și art. 1, art. 11, art. 20 și art. 21 din Constituția României, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Radu c. României, Katz c. României și Maria Atanasiu c. României. Conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

În calea de atac a apelului, reclamanții au invocat, pentru prima dată, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 16 din Constituția României, menționând că obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 1.600.000 euro se impune tocmai pentru respectarea principiului interzicerii discriminării și a principiului egalității în drepturi, întrucât sunt puși într-o situație mai grea, întrucât nu au obținut nicio despăgubire față de persoanele care au obținut deja restituirea în natură a imobilelor naționalizate sau au primit despăgubiri pentru aceste imobile.

Având în vedere că prin cauza acțiunii se înțelege temeiul juridic al acesteia, Curtea a apreciat că prin invocarea principiilor de drept reglementate de prevederile legale mai sus menționate, pentru prima dată în apel, reclamanții au tins la obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate pentru încălcarea acestor principii de drept, fără a urmări înlăturarea apărărilor pârâtului, astfel încât fundamentul juridic indicat prin cererea de apel se deosebește de temeiul juridic al acțiunii civile înregistrată în fața primei instanțe, ceea ce semnifică schimbarea parțială a cauzei acțiunii, care este inadmisibilă în apel, deoarece controlul judiciar nu poate privi decât ceea ce s-a judecat și tranșat de către instanța de fond.

Prin art. 4 al Dispoziției nr. 1525 din 22 februarie 2008 emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferența de 2679 mp teren din imobilul expropriat și pentru construcțiile expropriate situate în mun. Cluj-Napoca, în favoarea reclamanților (dosar fond). Din Adresa nr. 2662/IV/I din 4 martie 2011 emisă de Instituția Prefectului Județului Cluj rezultă că, în urma exercitării controlului de legalitate potrivit art. 16 alin. (2 1 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat și completat prin O.U.G.

nr. 81/2007, a fost emis avizul de legalitate al prefectului. În ceea ce privește transmiterea dosarelor de despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, se face precizarea că aceasta se realizează în baza unei proceduri stabilite de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv a unei programări pentru fiecare instituție a prefectului din țară. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, reclamanții au avut în vedere raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert M.A. (dosar fond). În opinia reclamanților Legea nr. 247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, astfel încât trebuie aplicate dispozițiile acesteia din urmă iar statul, în calitatea sa de persoană juridică, este debitorul obligației de despăgubire.

Reclamanții sunt creditorii acestei obligații de despăgubire și sunt îndreptățiți să obțină, în mod direct, reparația de la debitor, indiferent ce organisme și-a creat statul pentru a administra plata obligației. Prin urmare, s-a apreciat de către reclamanți că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice trebuie, este obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii în favoarea lor, deoarece parcurgerea procedurii administrative instituite de Legea nr. 10/2001, cât și procedura de executare introdusă prin Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, nu sunt în măsură să conducă la plata de despăgubiri într-un termen rezonabil.

În situația prezentei cereri formulate direct împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea acestuia la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acțiunii, înțeleasă ca scop către care se îndreaptă voința celui care reclamă în justiție, este dată de intenția reclamanților de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin invocarea ineficienței sistemului reparator astfel conceput, sancționată în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În speță, dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent a fost stabilit, în procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin emiterea Dispoziției nr. 1525 din 22 februarie 2008 de Primarul mun.

Cluj-Napoca, necontestată în procedura jurisdicțională, astfel încât, în această ipoteză, Curtea a statuat că reclamanții au un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că "deciziile administrative necontestate prin care li se recunoaște părților interesate dreptul la o despăgubire fără a-i stabili suma reprezintă un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil și exigibil care se include în noțiunea de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (Matache ș.a c. România; Matieș c. România; Viașu c. România).

În hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unor despăgubiri, a statuat că, în aceste condiții "transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi." Astfel, în speță, s-a analizat dacă, în cadrul procedurilor astfel inițiate, Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice i se poate recunoaște sau nu calitatea procesuală pasivă în vederea obligării sale la plata despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, ce nu mai pot fi restituite în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Existența calității procesuale pasive presupune stabilirea identității dintre persoana pârâtului și cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății. Așadar, trebuia stabilit dacă între reclamanții care, invocând încălcarea obligațiilor pozitive ale statului sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol și art. 6 din Convenție, solicită obligarea pârâtului la plata despăgubirilor și pârâtul chemat în judecată a existat sau nu un raport juridic de drept material concret din care să rezulte această obligație de despăgubire în afara cadrului legal existent. În opinia instanței de apel nu a existat un astfel de raport juridic prin raportare la mecanismul prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și nici prin raportare la alte norme din dreptul intern pozitiv.

Sub acest aspect, Curtea a observat că este fondată apărarea intimatului Statul Român prin care se precizează că nu are calitate procesuală pasivă, în raport de două argumente: unul care se întemeiază pe prevederile legii interne, iar celălalt derivat din aplicarea directă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ca efect al înlăturării legii naționale contrare Convenției. Primul argument pornește de la dispozițiile legii interne, respectiv a legii speciale aplicabile în materia imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, Legea nr. 10/2001, care nu cuprinde nicio prevedere prin care să acorde Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, posibilitatea de a acorda despăgubiri bănești din alte fonduri decât cele menționate în Legea nr. 247/2005.

Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile bănești prevăzute în Legea nr. 10/2001 urmau a fi acordate de către o entitate ce urma a se stabili prin lege specială, potrivit art. 40 iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, posibilitatea de acordare a despăgubirilor bănești a fost suprimată odată cu abrogarea art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001. De asemenea, au fost abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 care acordau competența Ministerului Finanțelor Publice în emiterea titlurilor de valoare nominală, aceste titluri fiind convertite în titluri de despăgubire.

Deși în art. 28 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 se prevede posibilitatea chemării în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, atunci când nu poate fi identificată unitatea deținătoare, totuși, despăgubirile pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu cadrului legal existent la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor. Ulterior, prin Legea nr. 247/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților devine reprezentanta Statului Român în procedura de acordarea despăgubirilor, conform art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei legi. Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri bănești plafonate, posibilitate suspendată în prezent prin O.U.G.

nr. 62/2010. Potrivit art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin acest act normativ se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv și care nu mai pot fi restituite în natură, iar potrivit art. 13 alin. (1) din același act normativ, se stabilește în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire și adoptarea altor măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi.

Conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 274/2005, "titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise la Fondul Proprietatea și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute de prezenta lege." Procedura în această fază administrativă presupune parcurgerea următoarelor etape: (a) predarea deciziilor/dispozițiilor emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, a ordinelor conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubiri, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii (art. 16 alin. (1), (2), (2 1 ), (2 2 ) și (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005);

(b) analizarea în cadrul Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură (art. 16 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005); (c) întocmirea raportului de evaluare de către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată cu privire la cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire (art. 16 alin. (5) - (6 5 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005); (d) emiterea, în baza raportului de evaluare, a deciziei reprezentând titlu de despăgubire sau trimiterea dosarului spre reevaluare (art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005); (e) emiterea, de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pe baza opțiunii persoanelor îndreptățite, a unui titlu de conversie și/sau a unui titlu de plată (art. 16 alin. (8) și (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Valorificarea titlurilor de despăgubire se realizează în modalitățile prevăzute de Secțiunea I din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în funcție de valoarea despăgubirilor, fie prin emiterea de titluri de plată, fie prin conversie de acțiuni la Fondul Proprietatea, după distincțiile prevăzute de art. 18 1 alin. (1), (2) și (3) lit. a) și b). În privința Fondului Proprietatea, dispozițiile art. 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 arată că acesta funcționează sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice, potrivit acestei legi.

Transmiterea acțiunilor din proprietatea statului se realizează, fie prin transfer direct către persoanele despăgubite, respectiv deținătorilor de titluri de despăgubire și/sau de conversie, fie către persoanele care subscriu în cadrul ofertei/ofertelor publice de vânzare lansate de Ministerul Finanțelor Publice care va putea derula oferta publică de vânzare conform prevederilor Legii nr. 297/2007, cu modificările și completările ulterioare și reglementărilor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 8 din același act normativ, până la finalizarea procedurilor de despăgubire, Ministerul Finanțelor Publice va reprezenta statul român ca acționar al Fondului Proprietatea și va exercita toate drepturile care decurg din această calitate.

Potrivit Informării nr. 119 din 6 ianuarie 2011 a Bursei de Valori București, la data de 25 ianuarie 2011 a început tranzacționarea acțiunilor emise de S.C. F.P. În conformitate cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații și el participă, în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea nu stabilește o altă reprezentare. Or, calitatea pe care Statul Român o are în cadrul Fondului "Proprietatea" este aceea de unic acționar inițial, păstrându-și această calitate și în raport de persoanele care dobândesc, pe parcursul funcționării Fondului, acțiuni ori titluri de conversiune la acesta.

Raporturile juridice care se nasc în virtutea acestei calități se plasează pe două paliere: raporturile juridice dintre acționari și raporturile juridice dintre acționari și o societate care funcționează pe o piață reglementată și care s-a nasc, se modifică ori se sting în condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990, rep., Legea nr. 297/2004 privind piața de capital și Instrucțiunile Comisiei Naționale de Valori Mobiliare, emise în aplicarea legii. De asemenea, și raporturile juridice dintre societate ori acționari, pe de o parte, și terți, pe de altă parte, nu se pot naște în afara unui cadru legal, astfel încât, nici calitatea Statului român, de acționar la Fondul "Proprietatea" nu îi poate conferi acestuia, în lipsa unui raport juridic suficient configurat în dreptul intern, calitate procesuală pasivă în litigiile analizate prin care se solicită obligarea sa la despăgubiri aferente imobilelor ce nu pot fi restituite în natură.

Curtea a considerat că Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005 asigură persoanelor, care se pretind îndreptățite la despăgubiri, dreptul de acces la o instanță, cât și posibilitatea de recunoaștere într-un termen rezonabil a măsurilor reparatorii, inclusiv printr-o practică unitară a instanțelor în sensul de a se pronunța pe fondul cauzei, atunci când se întârzie în mod nejustificat finalizarea procedurii administrative, astfel cum s-a stabilit prin Decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din succesiunea modificărilor legislative enunțate, a rezultat că legiuitorul român nu a înțeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a despăgubirilor bănești reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate în mod abuziv, astfel încât, pârâtul nu a avut calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu există identitate între persoana pârâtului și cel care este obligat prin lege în raportul juridic de drept material dedus judecății.

Cu toate acestea, reclamanții au solicitat, în mod expres, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, întemeindu-și cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenției și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, anterior menționată, care a stabilit că Fondul Proprietatea nu funcționează, astfel încât, procedura de stabilire și plată a despăgubirilor, instituită de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este iluzorie. Această cerere, pune în discuție cel de-al doilea argument al Curții în admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, raportat la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Sub acest aspect, Curtea a considerat că realizarea unui alt cadru procesual decât cel determinat de legea internă, prin raportare la jurisprudența europeană, ar fi posibilă numai în situația în care instanța europeană ar fi constatat o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului de către legea internă, sub aspectul nerespectării garanțiilor procedurale.

Înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României, după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru protejarea cărora un resortisant al unui stat membru al Convenției solicită antrenarea mecanismului judiciar național.

De asemenea, s-a invocat imposibilitatea de punere în executare a despăgubirilor acordate deja printr-o dispoziție a Primarului municipiului Cluj-Napoca emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea, fond din care trebuie să fie asigurate resursele necesare acordării acestor despăgubiri. Fondul alocat de Statul Român acordării despăgubirilor recunoscute foștilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001 este Fondul Proprietatea, astfel încât, prin obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor bănești către reclamanți, din alt fond, cel al Ministerului Finanțelor Publice, nu se realizează respectarea dreptului de proprietate al reclamanților, deoarece este posibil ca, nici în acest caz, despăgubirile să nu fie plătite, din lipsă de fonduri.

Curtea a apreciat că, atâta vreme cât s-a recunoscut dreptul reclamanților la despăgubiri, prin dispoziția mai sus arătată, este suficient pentru recunoașterea de către puterea judecătorească a unui drept fundamental, dreptul de proprietate, pe care persoana îndreptățită să îl invoce în patrimoniul său în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Valorificarea acestui bun se va realiza în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, după ce, în prealabil, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va transforma în titluri de despăgubire, despăgubirile propuse prin dispoziția Primarului mun. Cluj-Napoca, astfel cum s-a motivat anterior.

Împrejurarea că Fondul Proprietatea, în opinia reclamanților, nu funcționează de o manieră care să asigure plata efectivă și rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanței posibilitatea de depășire a cadrului legal intern și de obligare directă a statului la acordarea de despăgubiri bănești către reclamanți, căci o astfel de obligație nu este prevăzută de legea internă, astfel încât, instanța ar depăși atributele puterii judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative. Statul Român trebuie să soluționeze problemele de reparație ce se acordă celor ale căror bunuri au fost trecute în proprietatea statului, prin măsuri coerente de ordin legislativ, administrativ și prin activitatea instanțelor de judecată în limita competențelor acestora.

Dreptul de acces la o instanță și dreptul la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 și 13 al Convenției, au o aplicabilitate directă în dreptul intern, ca și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Art. 6 are prioritate de aplicare față de art. 13 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ca articol special prin raportare la generalitatea art. 13. Astfel cum s-a arătat, nu există prevederi contrare ale Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, raportat la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care să determine o înlăturare a aplicării legii interne și o aplicare directă a acesteia, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Însă, așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în multe cauze împotriva României (Viașu, Matache, Katz, Faimblat, Atanasiu c. României), motivul constatării nerespectării dreptului de proprietate recunoscut fostului proprietar a cărui imobil a fost naționalizat de către stat în mod abuziv a fost imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești date în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imposibilitate datorată lipsei banilor, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea. Astfel fiind, sancționarea Statului Român nu s-a datorat în acest caz deficiențelor legislative sau încălcării de către instanțe a dreptului la un proces echitabil, ci neîndeplinirii de către Statul Român, prin organele sale cu atribuții executive, a obligațiilor pe care și le-a asumat prin lege.

Fiecărui stat semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului i s-a recunoscut dreptul de a acorda sau nu despăgubiri, în modalitatea și cuantumul pe care puterea legiuitoare le-a dorit. Constatând că a fost nejustificat de generoasă pentru posibilitățile materiale pe care le avea, puterea legiuitoare a adus numeroase modificări Legii nr. 10/2001, atât în ceea ce privește modalitățile de despăgubire, cât și de eșalonare a plății acestora, iar, ca sursă de finanțare, a fost creat, prin Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea pe care însă puterea executivă nu a reușit nici până în prezent să îl facă funcțional de o manieră care să permită plata imediată a despăgubirilor recunoscute persoanelor îndreptățite, astfel cum a constatat până în prezent Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin crearea unei obligații directe a Statului Român de despăgubire, în afara cadrului legal, puterea judecătorească nu poate suplini lipsa de diligență a puterii executive pentru punerea în aplicare a legilor, deoarece s-ar adăuga la legea internă și nici nu poate aplica direct art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cât timp nu există nici o certitudine că statul va putea plăti sumele astfel stabilite, îndeosebi în situația în care toți deținătorii unui bun în sensul art. 1 alin. (1) al Protocolului nr. 1 vor uza de o astfel de acțiune directă împotriva statului.

Condamnările multiple ale României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au determinat executivul să adopte măsurile necesare alocării de fonduri din alte surse decât Fondul Proprietatea pentru plata sumelor datorate ca măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce justifică concluzia că nici după obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor bănești nu există siguranța că aceste hotărâri vor fi puse în executare într-un termen rezonabil.

Deși este cunoscută jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că faza de executare face parte din cursul procesului civil, (astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în cauzele Croitoru, Abramiuc, Șandor, Ruianu c. României etc.), iar neexecutarea unei hotărâri judecătorești poate prelungi nejustificat durata procesului, ceea ce atrage o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, Curtea a considerat că nu poate crea un cadru procesual nou, numai luând în considerare imposibilitatea temporară de plată a despăgubirilor stabilite prin dispoziția primarului, ca urmare a suspendării plății despăgubirilor conform O.G.

nr. 62/2010. Soluția de a dispune obligarea directă a Statului Român la plata de despăgubiri în altă formă și după o altă procedură decât cea prevăzută de legea internă, motivat de constatarea imposibilității de punere în executare a unei hotărâri judecătorești, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea, ar putea fi justificată, prin aplicarea directă de către instanța națională a dispozițiilor art. 6 ale Convenției, numai în măsura în care soluția astfel pronunțată ar fi eficientă, în sensul de a eluda o procedură anevoioasă și lipsită de finalitate cum este cea de plată menționată în Legea nr. 247/2005 și de a asigura în toate cazurile plata efectivă și imediată a sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri.

Totodată, nu s-a putut reține că refuzul examinării pe fond a cauzei, motivat de împrejurarea că statul urmează să ia măsuri pentru a face eficient mecanismul de despăgubire prevăzut de Legea nr. 247/2005, echivalează cu o încălcare a art. 13 din Convenție, privind dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale. Aceasta deoarece legislația internă, Legea nr. 247/2005, prevede o procedură de urmat, atât pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, cât și pentru plata acestora, astfel încât nu există un vid legislativ sub aspectul existenței unei căi de atac efective. În jurisprudența Curții Europene, exprimată în cauza Rotaru c. României, se arată că autoritatea națională competentă trebuie să ofere o reparație adecvată atât sub aspect legislativ, cât și al rezultatului practic.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată, au declarat recurs reclamanții G.D.V. și M.I.M., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 deoarece: - Recurenții nu au schimbat temeiul juridic al acțiunii, el a rămas cel indicat în acțiunea introductivă. - Hotărârile pronunțate în prezentul dosar încalcă speranța legitimă pe care recurenții-reclamanți au dobândit-o prin introducerea unei acțiuni. - În mod nelegal instanța de apel a analizat calitatea procesuală pasivă a statului - Instanța de apel a statuat că reclamanții au un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. - Instanța de apel a ignorat însă să analizeze eficiența procedurii speciale în vederea obținerii despăgubirii efective, făcând o aplicare greșită a legii.

- Dispoziția de restituire a Primarului municipiului Cluj-Napoca din 22 februarie 2008 a creat un interes patrimonial apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată reclamanții: G.D.V. și M.I.M. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata sumei de 600.000 euro reprezentând despăgubiri pentru imobilele situate în Cluj-Napoca, compuse din construcții (3 case și anexe gospodărești și teren în suprafață de 2679 mp), drept recunoscut prin Dispoziția nr. 1525 din 27 februarie 2008 a Primarului municipiului Cluj-Napoca, precum și dobânda legală.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au învederat faptul că Legea nr. 247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, astfel încât, în speță, trebuie aplicate dispozițiile Convenției, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 13, precum și art. 1, art. 11, art. 20 și art. 21 din Constituția României, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Atanasiu c. României. Prin art. 4 al Dispoziției nr. 1525 din 22 februarie 2008 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferența de 2679 mp din imobilul expropriat și pentru municipiul Cluj-Napoca, în favoarea reclamanților.

În ce privește cuantumul despăgubirilor, reclamanții au avut în vedere raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert M.A. (dosar fond). Dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent a fost stabilită prin procedura administrativă prealabilă și obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin emiterea Dispoziției nr. 1525 din 22 februarie 2008 de Primarul municipiului Cluj-Napoca necontestată în procedura jurisdicțională, astfel încât, în această ipoteză, instanța de apel judicios a statuat că reclamanții au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a analiza dacă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște sau nu calitatea procesuală pasivă, în vederea obligării sale la plata despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, trebuie stabilit dacă între reclamanți, care solicită obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, și pârâtul chemat în judecată există sau nu un raport juridic de drept material, din care să rezulte această obligație. Este fondată apărarea intimatului Statul Român prin care se precizează că nu are calitate procesuală pasivă, în raport de două argumente; unul care se întemeiază pe dispozițiile legii interne, iar celălalt derivat prin aplicarea directă a Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului.

De asemenea, au fost abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, care acordau competența Ministerului Finanțelor Publice pentru emiterea titlurilor de valoare nominală, aceste titluri fiind convertite în titluri de despăgubire. Deși în art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se prevede posibilitatea chemării în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, atunci când nu poate fi identificată unitatea deținătoare, totuși despăgubirile pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu cadrului legal existent la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor. Ulterior, prin Legea nr. 247/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților devine reprezentanta Statului Român în procedura de acordare a despăgubirilor, conform art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei legi.

Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007 a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri bănești plafonate, posibilitate suspendată în prezent prin O.U.G. nr. 62/2010.

Valorificarea titlurilor de despăgubire se realizează prin modalitățile prevăzute de Secțiunea I din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în funcție de valoarea despăgubirilor, fie prin emiterea de titluri de plată, fie prin conversie de acțiuni la Fondul Proprietatea, după distincțiile prevăzute de art. 18 1 alin. (1), (2) și (3) lit. a) și b). În mod judicios, instanța de apel a statuat că Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005 asigură persoanelor, care se pretind îndreptățite la despăgubiri, dreptul de acces la o instanță, cât și posibilitatea de recunoaștere într-un termen rezonabil a măsurilor reparatorii, inclusiv printr-o practică unitară a instanțelor, în sensul de a se pronunța pe fondul cauzei, atunci când se întârzie în mod nejustificat finalizarea procedurii administrative, astfel cum s-a stabilit prin Decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din succesiunea modificărilor legislative enunțate, rezultă că legiuitorul român nu a înțeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a despăgubirilor bănești reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate în mod abuziv, astfel încât pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu există identitate între persoana pârâtului și cel care este obligat, prin lege, în raportul juridic de drept material dedus judecății.

Cu toate acestea, reclamanții au solicitat în mod expres obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, întemeindu-și cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, anterior menționată, care a stabilit că Fondul Proprietatea nu funcționează, astfel încât procedura de stabilire și plată a despăgubirilor instituită de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este iluzorie. În prezenta cauză se invocă imposibilitatea de punere în executare a despăgubirilor acordate deja printr-o dispoziție a Primarului municipiului Cluj-Napoca emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea, conf.

C. proc. civ., care trebuie să fie asigurate recursele necesare acordării acestor despăgubiri. Se apreciază că, atâta vreme cât s-a recunoscut dreptul reclamanților la despăgubiri prin dispoziția mai sus menționată, este suficient pentru recunoașterea de către puterea judecătorească a unui drept fundamental, dreptul de proprietate, pe care persoana îndreptățită să-l invoce în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și al libertăților fundamentale. Valorificarea acestui bun se va realiza în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, după ce, în prealabil, Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor va transforma în titluri de despăgubire, despăgubirile propuse prin dispoziția Primarului municipiului Cluj-Napoca, astfel cum s-a motivat anterior.

Constatând că a fost nejustificat de generoasă pentru posibilitățile Legii nr. 10/2001, atât în ce privește modalitățile de despăgubire, cât și de eșalonare a plății acestora, iar, ca sursă de finanțare, a fost creat, prin Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea pe care însă puterea executivă nu a reușit nici până în prezent să-l facă funcțional de o manieră care să permită plata imediată a despăgubirilor recunoscute persoanelor îndreptățite, astfel cum a constatat până în prezent Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin crearea unei obligații directe a Statului Român de despăgubire, în afara cadrului legal, puterea judecătorească nu poate suplini lipsa de diligență a puterii executive pentru punerea în aplicare a legilor, deoarece s-ar adăuga la legea internă și nici nu se poate aplica direct art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cât timp nu există nicio certitudine că statul va putea plăti sumele astfel stabilite, îndeosebi în situația în care toți deținătorii unui bun, în sensul art. 1 alin. (1) al Protocolului 1 vor uza de o astfel de acțiune directă împotriva statului. Pentru toate aceste considerente, se va constat că recursul declarat de reclamanții G.D.V.

și M.I.M., împotriva Sentinței civile nr. 355 din 1 aprilie 2001 a Tribunalului Cluj, nu este fondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții G.D.V. și M.I.M. împotriva Deciziei civile nr. 268 A din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL