ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6659/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6659/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Cluj, secția civilă, prin Sentința

civilă nr. 355/2011, a respins acțiunea formulată de reclamanții G.D.V. și

M.I.M., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin art. 4 al

Dispoziției nr. 1525 din 22 februarie 2008, emisă de Primarul municipiului

Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanților în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, pentru diferența de 2.679 mp teren din imobilul expropriat

și pentru construcțiile expropriate situate în mun. Cluj-Napoca.

Din Adresa nr.

2662/IV/I din 4 martie 2011, emisă de Instituția Prefectului Județului Cluj

rezultă că, în urma exercitării controlului de legalitate potrivit art. 16

alin. (2

1

) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat și

completat prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost emis avizul de legalitate al

prefectului. În ceea ce privește transmiterea dosarelor de despăgubire către

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a făcut

precizarea că aceasta se realizează în baza unei proceduri stabilite de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv a unei

programări pentru fiecare instituție a prefectului din țară.

De asemenea, a

rezultat că dosarul aferent dispoziției nu a fost încă înaintat la

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Reclamanții au

solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

la plata sumei de 1.600.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru imobilele

situate la fostele numere administrative X din municipiul Cluj-Napoca, în

temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului, precum și art. 1, 11, 20 și 21 din Constituția României.

În cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României, invocată de altfel și de către

reclamanți, Curtea a statuat în sensul că, față de acumularea de

disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, ce

persistă după adoptarea hotărârilor Viașu, Faimblat și Katz, este imperativ ca

statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la

realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un

just echilibru între diferitele interese în cauză. Este considerentul pentru

care, prin hotărârea menționată, statul a fost obligat să ia măsurile care să

garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 în contextul tuturor cauzelor similare

cu cea examinată, conform principiilor consacrate de Convenție. Aceste măsuri

vor trebui puse în practică în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii. În același timp, s-a decis suspendarea pentru o

perioadă de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii menționate a

analizei tuturor cererilor rezultate din aceeași problematică generală.

În consecință, având

în vedere dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, împrejurarea că

Statul Român a fost obligat prin hotărârea-pilot examinată să ia măsurile ce se

impun în vederea eficientizării procedurii de despăgubire și ținând cont de

faptul că Fondul Proprietatea este în prezent listat la bursă, Tribunalul a

apreciat că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată, așa cum a fost

formulată, aceasta fiind respinsă.

Curtea de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin

Decizia civilă nr. 268 din 16 septembrie 2011, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanții G.D.V. și M.I.M., împotriva Sentinței civile nr. 355

din 1 aprilie 2011 a Tribunalului Cluj.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata sumei de 1.600.000 euro

reprezentând despăgubiri pentru imobilele situate în Cluj-Napoca, compuse din

construcții (3 case și anexe gospodărești) și teren în suprafață de 2679 mp,

drept recunoscut prin Dispoziția nr. 1525 din 27 februarie 2008 a Primarului

mun. Cluj-Napoca, precum și dobânda legală aplicată asupra sumei, de la data la

care hotărârea va deveni definitivă și până la plata efectivă.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamanții au învederat faptul că Legea nr. 247/2005

încalcă art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, astfel încât în speță trebuie

aplicate dispozițiile Convenției, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 și art.

13, precum și art. 1, art. 11, art. 20 și art. 21 din Constituția României,

precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Radu c.

României, Katz c. României și Maria Atanasiu c. României.

Conform art. 294

alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza

sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri

noi.

În calea de atac a

apelului, reclamanții au invocat, pentru prima dată, prevederile art. 1 din

Protocolul nr. 12 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale și art. 16 din Constituția României, menționând că

obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 1.600.000 euro se impune

tocmai pentru respectarea principiului interzicerii discriminării și a

principiului egalității în drepturi, întrucât sunt puși într-o situație mai

grea, întrucât nu au obținut nicio despăgubire față de persoanele care au

obținut deja restituirea în natură a imobilelor naționalizate sau au primit

despăgubiri pentru aceste imobile.

Având în vedere că

prin cauza acțiunii se înțelege temeiul juridic al acesteia, Curtea a apreciat

că prin invocarea principiilor de drept reglementate de prevederile legale mai

sus menționate, pentru prima dată în apel, reclamanții au tins la obligarea

pârâtului la plata despăgubirilor solicitate pentru încălcarea acestor

principii de drept, fără a urmări înlăturarea apărărilor pârâtului, astfel

încât fundamentul juridic indicat prin cererea de apel se deosebește de temeiul

juridic al acțiunii civile înregistrată în fața primei instanțe, ceea ce

semnifică schimbarea parțială a cauzei acțiunii, care este inadmisibilă în

apel, deoarece controlul judiciar nu poate privi decât ceea ce s-a judecat și

tranșat de către instanța de fond.

Prin art. 4 al

Dispoziției nr. 1525 din 22 februarie 2008 emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca,

s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferența de 2679 mp

teren din imobilul expropriat și pentru construcțiile expropriate situate în

mun. Cluj-Napoca, în favoarea reclamanților (dosar fond).

Din Adresa nr.

2662/IV/I din 4 martie 2011 emisă de Instituția Prefectului Județului Cluj

rezultă că, în urma exercitării controlului de legalitate potrivit art. 16

alin. (2

1

) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat și

completat prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost emis avizul de legalitate al

prefectului. În ceea ce privește transmiterea dosarelor de despăgubire către

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, se face

precizarea că aceasta se realizează în baza unei proceduri stabilite de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv a unei

programări pentru fiecare instituție a prefectului din țară.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, reclamanții au avut în vedere raportul de expertiză

tehnică extrajudiciară întocmit de expert M.A. (dosar fond).

În opinia reclamanților

Legea nr. 247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, astfel încât

trebuie aplicate dispozițiile acesteia din urmă iar statul, în calitatea sa de

persoană juridică, este debitorul obligației de despăgubire. Reclamanții sunt

creditorii acestei obligații de despăgubire și sunt îndreptățiți să obțină, în

mod direct, reparația de la debitor, indiferent ce organisme și-a creat statul

pentru a administra plata obligației.

Prin urmare, s-a

apreciat de către reclamanți că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice trebuie, este obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii

în favoarea lor, deoarece parcurgerea procedurii administrative instituite de

Legea nr. 10/2001, cât și procedura de executare introdusă prin Legea nr.

247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, nu sunt în măsură să conducă la

plata de despăgubiri într-un termen rezonabil.

În situația prezentei

cereri formulate direct împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru obligarea acestuia la plata despăgubirilor reprezentând

valoarea de circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite

în natură, cauza acțiunii, înțeleasă ca scop către care se îndreaptă voința

celui care reclamă în justiție, este dată de intenția reclamanților de a obține

despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr.

247/2005, prin invocarea ineficienței sistemului reparator astfel conceput,

sancționată în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

În speță, dreptul

reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent a fost stabilit, în

procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de Legea nr.

10/2001, prin emiterea Dispoziției nr. 1525 din 22 februarie 2008 de Primarul

mun. Cluj-Napoca, necontestată în procedura jurisdicțională, astfel încât, în

această ipoteză, Curtea a statuat că reclamanții au un "bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, conform jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că "deciziile administrative

necontestate prin care li se recunoaște părților interesate dreptul la o

despăgubire fără a-i stabili suma reprezintă un "interes patrimonial"

suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil și exigibil

care se include în noțiunea de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1" (Matache ș.a c. România; Matieș c. România; Viașu c. România).

În hotărârea pilot

pronunțată în cauza Maria Atanasiu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, constatând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr.

10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism

care trebuie să conducă, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unor

despăgubiri, a statuat că, în aceste condiții "transformarea într-o

valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de

atac prevăzute de aceste legi."

Astfel, în speță, s-a

analizat dacă, în cadrul procedurilor astfel inițiate, Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice i se poate recunoaște sau nu calitatea procesuală

pasivă în vederea obligării sale la plata despăgubirilor pentru imobilele

preluate abuziv, ce nu mai pot fi restituite în natură foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora.

Existența calității

procesuale pasive presupune stabilirea identității dintre persoana pârâtului și

cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății.

Așadar, trebuia

stabilit dacă între reclamanții care, invocând încălcarea obligațiilor pozitive

ale statului sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art. 1 al

Primului Protocol și art. 6 din Convenție, solicită obligarea pârâtului la

plata despăgubirilor și pârâtul chemat în judecată a existat sau nu un raport

juridic de drept material concret din care să rezulte această obligație de

despăgubire în afara cadrului legal existent.

În opinia instanței

de apel nu a existat un astfel de raport juridic prin raportare la mecanismul

prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și nici prin raportare la alte

norme din dreptul intern pozitiv.

Sub acest aspect,

Curtea a observat că este fondată apărarea intimatului Statul Român prin care

se precizează că nu are calitate procesuală pasivă, în raport de două

argumente: unul care se întemeiază pe prevederile legii interne, iar celălalt

derivat din aplicarea directă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, ca efect al înlăturării legii naționale

contrare Convenției.

Primul argument

pornește de la dispozițiile legii interne, respectiv a legii speciale

aplicabile în materia imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, Legea nr.

10/2001, care nu cuprinde nicio prevedere prin care să acorde Statului Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, posibilitatea de a acorda

despăgubiri bănești din alte fonduri decât cele menționate în Legea nr.

247/2005.

Astfel, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile bănești prevăzute în

Legea nr. 10/2001 urmau a fi acordate de către o entitate ce urma a se stabili

prin lege specială, potrivit art. 40 iar, după intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, posibilitatea de acordare a despăgubirilor bănești a fost suprimată

odată cu abrogarea art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, au fost

abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 care

acordau competența Ministerului Finanțelor Publice în emiterea titlurilor de

valoare nominală, aceste titluri fiind convertite în titluri de despăgubire.

Deși în art. 28 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 se prevede posibilitatea

chemării în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

atunci când nu poate fi identificată unitatea deținătoare, totuși,

despăgubirile pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu cadrului legal

existent la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Ulterior, prin Legea

nr. 247/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților devine

reprezentanta Statului Român în procedura de acordarea despăgubirilor, conform

art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei legi. Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007,

a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri bănești plafonate,

posibilitate suspendată în prezent prin O.U.G. nr. 62/2010.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin acest act normativ se

reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a

despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv și care nu mai pot fi

restituite în natură, iar potrivit art. 13 alin. (1) din același act normativ,

se stabilește în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire și

adoptarea altor măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi.

Conform dispozițiilor

art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 274/2005, "titlurile de

despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează

drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător

despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi

valorificate prin conversia lor în acțiuni emise la Fondul Proprietatea și/sau,

după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în

acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și

condițiile prevăzute de prezenta lege."

Procedura în această

fază administrativă presupune parcurgerea următoarelor etape: (a) predarea

deciziilor/dispozițiilor emise de entitățile învestite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, a ordinelor

conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea

notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca

despăgubiri, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului

obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv

orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana

îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii (art. 16 alin. (1), (2), (2

1

),

(2

2

) și (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005); (b) analizarea în

cadrul Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor în privința legalității

respingerii cererii de restituire în natură (art. 16 alin. (4) din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005); (c) întocmirea raportului de evaluare de către

evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată cu privire la cuantumul

despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire (art.

16 alin. (5) - (6

5

) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005); (d)

emiterea, în baza raportului de evaluare, a deciziei reprezentând titlu de

despăgubire sau trimiterea dosarului spre reevaluare (art. 16 alin. (7) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005); (e) emiterea, de către Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, pe baza opțiunii persoanelor îndreptățite, a

unui titlu de conversie și/sau a unui titlu de plată (art. 16 alin. (8) și (9)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Valorificarea

titlurilor de despăgubire se realizează în modalitățile prevăzute de Secțiunea

I din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în funcție de valoarea despăgubirilor,

fie prin emiterea de titluri de plată, fie prin conversie de acțiuni la Fondul

Proprietatea, după distincțiile prevăzute de art. 18

1

alin. (1), (2)

și (3) lit. a) și b).

În privința Fondului

Proprietatea, dispozițiile art. 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005 arată că acesta funcționează sub forma unei societăți de investiții de

tip închis, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de

acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către

persoane fizice sau juridice, potrivit acestei legi. Transmiterea acțiunilor

din proprietatea statului se realizează, fie prin transfer direct către

persoanele despăgubite, respectiv deținătorilor de titluri de despăgubire

și/sau de conversie, fie către persoanele care subscriu în cadrul

ofertei/ofertelor publice de vânzare lansate de Ministerul Finanțelor Publice

care va putea derula oferta publică de vânzare conform prevederilor Legii nr.

297/2007, cu modificările și completările ulterioare și reglementărilor

Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 8 din același act normativ, până la finalizarea

procedurilor de despăgubire, Ministerul Finanțelor Publice va reprezenta statul

român ca acționar al Fondului Proprietatea și va exercita toate drepturile care

decurg din această calitate.

Potrivit Informării

nr. 119 din 6 ianuarie 2011 a Bursei de Valori București, la data de 25

ianuarie 2011 a început tranzacționarea acțiunilor emise de S.C. F.P.

În conformitate cu

prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și

persoanele juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații și

el participă, în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanțelor Publice, afară

de cazurile în care legea nu stabilește o altă reprezentare.

Or, calitatea pe care

Statul Român o are în cadrul Fondului "Proprietatea" este aceea de

unic acționar inițial, păstrându-și această calitate și în raport de persoanele

care dobândesc, pe parcursul funcționării Fondului, acțiuni ori titluri de

conversiune la acesta.

Raporturile juridice

care se nasc în virtutea acestei calități se plasează pe două paliere:

raporturile juridice dintre acționari și raporturile juridice dintre acționari

și o societate care funcționează pe o piață reglementată și care s-a nasc, se

modifică ori se sting în condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990, rep., Legea

nr. 297/2004 privind piața de capital și Instrucțiunile Comisiei Naționale de

Valori Mobiliare, emise în aplicarea legii.

De asemenea, și

raporturile juridice dintre societate ori acționari, pe de o parte, și terți,

pe de altă parte, nu se pot naște în afara unui cadru legal, astfel încât, nici

calitatea Statului român, de acționar la Fondul "Proprietatea" nu îi

poate conferi acestuia, în lipsa unui raport juridic suficient configurat în

dreptul intern, calitate procesuală pasivă în litigiile analizate prin care se

solicită obligarea sa la despăgubiri aferente imobilelor ce nu pot fi

restituite în natură.

Curtea a considerat

că Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005 asigură persoanelor,

care se pretind îndreptățite la despăgubiri, dreptul de acces la o instanță,

cât și posibilitatea de recunoaștere într-un termen rezonabil a măsurilor

reparatorii, inclusiv printr-o practică unitară a instanțelor în sensul de a se

pronunța pe fondul cauzei, atunci când se întârzie în mod nejustificat

finalizarea procedurii administrative, astfel cum s-a stabilit prin Decizia în

interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din succesiunea

modificărilor legislative enunțate, a rezultat că legiuitorul român nu a

înțeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, la plata către reclamanți a despăgubirilor bănești reprezentând

valoarea de circulație a imobilelor preluate în mod abuziv, astfel încât,

pârâtul nu a avut calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu

există identitate între persoana pârâtului și cel care este obligat prin lege

în raportul juridic de drept material dedus judecății.

Cu toate acestea,

reclamanții au solicitat, în mod expres, obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor, întemeindu-și cererea de chemare în judecată pe dispozițiile

art. 1 din Protocolul 1 al Convenției și pe jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, anterior menționată, care a stabilit că Fondul Proprietatea

nu funcționează, astfel încât, procedura de stabilire și plată a

despăgubirilor, instituită de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, este iluzorie.

Această cerere, pune

în discuție cel de-al doilea argument al Curții în admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român, raportat la aplicarea Convenției

Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Sub acest aspect,

Curtea a considerat că realizarea unui alt cadru procesual decât cel determinat

de legea internă, prin raportare la jurisprudența europeană, ar fi posibilă

numai în situația în care instanța europeană ar fi constatat o încălcare a

Convenției Europene a Drepturilor Omului de către legea internă, sub aspectul

nerespectării garanțiilor procedurale.

Înlăturarea unor

dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul

priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența

Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și 20 din

Constituția României, după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate,

invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în

contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs

interne sau a dreptului la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din

Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru protejarea

cărora un resortisant al unui stat membru al Convenției solicită antrenarea

mecanismului judiciar național.

De asemenea, s-a

invocat imposibilitatea de punere în executare a despăgubirilor acordate deja

printr-o dispoziție a Primarului municipiului Cluj-Napoca emisă în aplicarea

Legii nr. 10/2001, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea, fond din

care trebuie să fie asigurate resursele necesare acordării acestor despăgubiri.

Fondul alocat de

Statul Român acordării despăgubirilor recunoscute foștilor proprietari în

temeiul Legii nr. 10/2001 este Fondul Proprietatea, astfel încât, prin

obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor bănești către

reclamanți, din alt fond, cel al Ministerului Finanțelor Publice, nu se

realizează respectarea dreptului de proprietate al reclamanților, deoarece este

posibil ca, nici în acest caz, despăgubirile să nu fie plătite, din lipsă de

fonduri.

Curtea a apreciat că,

atâta vreme cât s-a recunoscut dreptul reclamanților la despăgubiri, prin

dispoziția mai sus arătată, este suficient pentru recunoașterea de către

puterea judecătorească a unui drept fundamental, dreptul de proprietate, pe

care persoana îndreptățită să îl invoce în patrimoniul său în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Valorificarea acestui

bun se va realiza în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, după ce, în

prealabil, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va transforma în

titluri de despăgubire, despăgubirile propuse prin dispoziția Primarului mun.

Cluj-Napoca, astfel cum s-a motivat anterior.

Împrejurarea că

Fondul Proprietatea, în opinia reclamanților, nu funcționează de o manieră care

să asigure plata efectivă și rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005, nu poate atribui

instanței posibilitatea de depășire a cadrului legal intern și de obligare

directă a statului la acordarea de despăgubiri bănești către reclamanți, căci o

astfel de obligație nu este prevăzută de legea internă, astfel încât, instanța

ar depăși atributele puterii judecătorești, intrând în sfera de competență a

puterii legislative.

Statul Român trebuie

să soluționeze problemele de reparație ce se acordă celor ale căror bunuri au

fost trecute în proprietatea statului, prin măsuri coerente de ordin

legislativ, administrativ și prin activitatea instanțelor de judecată în limita

competențelor acestora.

Dreptul de acces la o

instanță și dreptul la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 și 13 al

Convenției, au o aplicabilitate directă în dreptul intern, ca și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului. Art. 6 are prioritate de aplicare față de

art. 13 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, ca articol special prin raportare la generalitatea art. 13.

Astfel cum s-a

arătat, nu există prevederi contrare ale Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, raportat la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, care să determine o înlăturare a

aplicării legii interne și o aplicare directă a acesteia, în temeiul art. 20

alin. (2) din Constituția României.

Însă, așa cum Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat în multe cauze împotriva României

(Viașu, Matache, Katz, Faimblat, Atanasiu c. României), motivul constatării

nerespectării dreptului de proprietate recunoscut fostului proprietar a cărui

imobil a fost naționalizat de către stat în mod abuziv a fost imposibilitatea

punerii în executare a hotărârii judecătorești date în aplicarea Legii nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imposibilitate

datorată lipsei banilor, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea.

Astfel fiind,

sancționarea Statului Român nu s-a datorat în acest caz deficiențelor

legislative sau încălcării de către instanțe a dreptului la un proces

echitabil, ci neîndeplinirii de către Statul Român, prin organele sale cu

atribuții executive, a obligațiilor pe care și le-a asumat prin lege.

Fiecărui stat

semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului i s-a recunoscut dreptul

de a acorda sau nu despăgubiri, în modalitatea și cuantumul pe care puterea

legiuitoare le-a dorit.

Constatând că a fost

nejustificat de generoasă pentru posibilitățile materiale pe care le avea,

puterea legiuitoare a adus numeroase modificări Legii nr. 10/2001, atât în ceea

ce privește modalitățile de despăgubire, cât și de eșalonare a plății acestora,

iar, ca sursă de finanțare, a fost creat, prin Legea nr. 247/2005, Fondul

Proprietatea pe care însă puterea executivă nu a reușit nici până în prezent să

îl facă funcțional de o manieră care să permită plata imediată a despăgubirilor

recunoscute persoanelor îndreptățite, astfel cum a constatat până în prezent

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin crearea unei

obligații directe a Statului Român de despăgubire, în afara cadrului legal,

puterea judecătorească nu poate suplini lipsa de diligență a puterii executive

pentru punerea în aplicare a legilor, deoarece s-ar adăuga la legea internă și

nici nu poate aplica direct art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, cât timp nu există nici o certitudine că statul

va putea plăti sumele astfel stabilite, îndeosebi în situația în care toți

deținătorii unui bun în sensul art. 1 alin. (1) al Protocolului nr. 1 vor uza

de o astfel de acțiune directă împotriva statului.

Condamnările multiple

ale României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au determinat

executivul să adopte măsurile necesare alocării de fonduri din alte surse decât

Fondul Proprietatea pentru plata sumelor datorate ca măsuri reparatorii în

temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce justifică concluzia că nici după obligarea

directă a Statului Român la plata despăgubirilor bănești nu există siguranța că

aceste hotărâri vor fi puse în executare într-un termen rezonabil.

Deși este cunoscută

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că faza de

executare face parte din cursul procesului civil, (astfel cum Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a decis în cauzele Croitoru, Abramiuc, Șandor, Ruianu c.

României etc.), iar neexecutarea unei hotărâri judecătorești poate prelungi

nejustificat durata procesului, ceea ce atrage o încălcare a dreptului la un

proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, Curtea a considerat că nu poate crea un cadru procesual nou, numai

luând în considerare imposibilitatea temporară de plată a despăgubirilor stabilite

prin dispoziția primarului, ca urmare a suspendării plății despăgubirilor

conform O.G. nr. 62/2010.

Soluția de a dispune

obligarea directă a Statului Român la plata de despăgubiri în altă formă și

după o altă procedură decât cea prevăzută de legea internă, motivat de

constatarea imposibilității de punere în executare a unei hotărâri

judecătorești, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea, ar putea fi

justificată, prin aplicarea directă de către instanța națională a dispozițiilor

art. 6 ale Convenției, numai în măsura în care soluția astfel pronunțată ar fi

eficientă, în sensul de a eluda o procedură anevoioasă și lipsită de finalitate

cum este cea de plată menționată în Legea nr. 247/2005 și de a asigura în toate

cazurile plata efectivă și imediată a sumelor stabilite cu titlu de

despăgubiri.

Totodată, nu s-a

putut reține că refuzul examinării pe fond a cauzei, motivat de împrejurarea că

statul urmează să ia măsuri pentru a face eficient mecanismul de despăgubire

prevăzut de Legea nr. 247/2005, echivalează cu o încălcare a art. 13 din

Convenție, privind dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe

naționale.

Aceasta deoarece

legislația internă, Legea nr. 247/2005, prevede o procedură de urmat, atât

pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, cât și pentru plata acestora,

astfel încât nu există un vid legislativ sub aspectul existenței unei căi de

atac efective. În jurisprudența Curții Europene, exprimată în cauza Rotaru c.

României, se arată că autoritatea națională competentă trebuie să ofere o

reparație adecvată atât sub aspect legislativ, cât și al rezultatului practic.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată, au declarat recurs reclamanții G.D.V. și M.I.M.,

criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 deoarece:

- Recurenții nu au

schimbat temeiul juridic al acțiunii, el a rămas cel indicat în acțiunea

introductivă.

- Hotărârile

pronunțate în prezentul dosar încalcă speranța legitimă pe care

recurenții-reclamanți au dobândit-o prin introducerea unei acțiuni.

- În mod nelegal

instanța de apel a analizat calitatea procesuală pasivă a statului

- Instanța de apel a

statuat că reclamanții au un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției.

- Instanța de apel a

ignorat însă să analizeze eficiența procedurii speciale în vederea obținerii

despăgubirii efective, făcând o aplicare greșită a legii.

- Dispoziția de

restituire a Primarului municipiului Cluj-Napoca din 22 februarie 2008 a creat

un interes patrimonial apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Recursul nu este

fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanții: G.D.V. și M.I.M. au solicitat obligarea

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata sumei

de 600.000 euro reprezentând despăgubiri pentru imobilele situate în

Cluj-Napoca, compuse din construcții (3 case și anexe gospodărești și teren în

suprafață de 2679 mp), drept recunoscut prin Dispoziția nr. 1525 din 27

februarie 2008 a Primarului municipiului Cluj-Napoca, precum și dobânda legală.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamanții au învederat faptul că Legea nr. 247/2005

încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, astfel încât, în speță,

trebuie aplicate dispozițiile Convenției, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1

și art. 13, precum și art. 1, art. 11, art. 20 și art. 21 din Constituția

României, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

Atanasiu c. României.

Prin art. 4 al

Dispoziției nr. 1525 din 22 februarie 2008 emisă de Primarul municipiului

Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale,

respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferența de 2679 mp din

imobilul expropriat și pentru municipiul Cluj-Napoca, în favoarea

reclamanților.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor, reclamanții au avut în vedere raportul de expertiză

tehnică extrajudiciară întocmit de expert M.A. (dosar fond).

Dreptul reclamanților

la măsuri reparatorii prin echivalent a fost stabilită prin procedura

administrativă prealabilă și obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin

emiterea Dispoziției nr. 1525 din 22 februarie 2008 de Primarul municipiului

Cluj-Napoca necontestată în procedura jurisdicțională, astfel încât, în această

ipoteză, instanța de apel judicios a statuat că reclamanții au un

"bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, conform

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a analiza dacă

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște sau

nu calitatea procesuală pasivă, în vederea obligării sale la plata

despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, trebuie stabilit dacă între

reclamanți, care solicită obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, și

pârâtul chemat în judecată există sau nu un raport juridic de drept material,

din care să rezulte această obligație.

Este fondată apărarea

intimatului Statul Român prin care se precizează că nu are calitate procesuală

pasivă, în raport de două argumente; unul care se întemeiază pe dispozițiile

legii interne, iar celălalt derivat prin aplicarea directă a Convenției pentru

Apărarea Drepturilor Omului.

De asemenea, au fost

abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, care

acordau competența Ministerului Finanțelor Publice pentru emiterea titlurilor

de valoare nominală, aceste titluri fiind convertite în titluri de despăgubire.

Deși în art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se prevede posibilitatea

chemării în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

atunci când nu poate fi identificată unitatea deținătoare, totuși despăgubirile

pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu cadrului legal existent la

momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Ulterior, prin Legea

nr. 247/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților devine

reprezentanta Statului Român în procedura de acordare a despăgubirilor, conform

art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei legi. Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007 a

fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri bănești plafonate,

posibilitate suspendată în prezent prin O.U.G. nr. 62/2010.

Valorificarea

titlurilor de despăgubire se realizează prin modalitățile prevăzute de

Secțiunea I din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în funcție de valoarea

despăgubirilor, fie prin emiterea de titluri de plată, fie prin conversie de

acțiuni la Fondul Proprietatea, după distincțiile prevăzute de art. 18

1

alin. (1), (2) și (3) lit. a) și b).

În mod judicios,

instanța de apel a statuat că Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr.

247/2005 asigură persoanelor, care se pretind îndreptățite la despăgubiri,

dreptul de acces la o instanță, cât și posibilitatea de recunoaștere într-un

termen rezonabil a măsurilor reparatorii, inclusiv printr-o practică unitară a

instanțelor, în sensul de a se pronunța pe fondul cauzei, atunci când se

întârzie în mod nejustificat finalizarea procedurii administrative, astfel cum

s-a stabilit prin Decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Din succesiunea

modificărilor legislative enunțate, rezultă că legiuitorul român nu a înțeles

să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la

plata către reclamanți a despăgubirilor bănești reprezentând valoarea de

circulație a imobilelor preluate în mod abuziv, astfel încât pârâtul nu are

calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu există identitate

între persoana pârâtului și cel care este obligat, prin lege, în raportul

juridic de drept material dedus judecății.

Cu toate acestea,

reclamanții au solicitat în mod expres obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor, întemeindu-și cererea de chemare în judecată pe dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției și pe jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, anterior menționată, care a stabilit că Fondul Proprietatea

nu funcționează, astfel încât procedura de stabilire și plată a despăgubirilor

instituită de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

247/2005, este iluzorie.

În prezenta cauză se

invocă imposibilitatea de punere în executare a despăgubirilor acordate deja

printr-o dispoziție a Primarului municipiului Cluj-Napoca emisă în aplicarea

Legii nr. 10/2001, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea, conf. C.

proc. civ., care trebuie să fie asigurate recursele necesare acordării acestor

despăgubiri.

Se apreciază că,

atâta vreme cât s-a recunoscut dreptul reclamanților la despăgubiri prin

dispoziția mai sus menționată, este suficient pentru recunoașterea de către

puterea judecătorească a unui drept fundamental, dreptul de proprietate, pe

care persoana îndreptățită să-l invoce în patrimoniul său, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și al

libertăților fundamentale.

Valorificarea acestui

bun se va realiza în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, după ce, în

prealabil, Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor va transforma în

titluri de despăgubire, despăgubirile propuse prin dispoziția Primarului

municipiului Cluj-Napoca, astfel cum s-a motivat anterior.

Constatând că a fost

nejustificat de generoasă pentru posibilitățile Legii nr. 10/2001, atât în ce

privește modalitățile de despăgubire, cât și de eșalonare a plății acestora,

iar, ca sursă de finanțare, a fost creat, prin Legea nr. 247/2005, Fondul

Proprietatea pe care însă puterea executivă nu a reușit nici până în prezent

să-l facă funcțional de o manieră care să permită plata imediată a

despăgubirilor recunoscute persoanelor îndreptățite, astfel cum a constatat

până în prezent Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin crearea unei

obligații directe a Statului Român de despăgubire, în afara cadrului legal,

puterea judecătorească nu poate suplini lipsa de diligență a puterii executive

pentru punerea în aplicare a legilor, deoarece s-ar adăuga la legea internă și

nici nu se poate aplica direct art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, cât timp nu există nicio certitudine că

statul va putea plăti sumele astfel stabilite, îndeosebi în situația în care toți

deținătorii unui bun, în sensul art. 1 alin. (1) al Protocolului 1 vor uza de o

astfel de acțiune directă împotriva statului.

Pentru toate aceste

considerente, se va constat că recursul declarat de reclamanții G.D.V. și

M.I.M., împotriva Sentinței civile nr. 355 din 1 aprilie 2001 a Tribunalului

Cluj, nu este fondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții G.D.V. și

M.I.M. împotriva Deciziei civile nr. 268 A din 15 septembrie 2011 a Curții de

Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL