ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1832/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1832/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș (ca urmare a declinării de competență pronunțată de

Judecătoria Timișoara) reclamanta P.A.F. a chemat în judecată Statul Român prin

Prefectura Timiș, SC A.D.P. SA și Primarul Municipiului Timișoara, precum și pe

pârâții D.G. și D.C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța

să confirme titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în

Timișoara, în locul Statului Român înscris în cartea funciară, să constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului încheiat

între SC A.D.P. SA și pârâții D., să oblige pârâții să retrocedeze imobilul și

să-i acorde daune materiale de 100.000.000 lei, morale de 350.000.000 lei și

daune cominatorii de 250.000 lei pentru fiecare zi de întârziere peste

termenele stabilite de instanță, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de unic moștenitor al defunctei

M.E., decedată la 13 iunie 1991, fost proprietar al imobilului preluat de

Statul Român. Că, imobilul a fost supus exproprierii în două etape: prin

Decretul nr. 437 din 13 decembrie 1979, nepublicat, s-a expropriat fără

despăgubiri cea mai mare parte a terenului, iar într-o a doua etapă, prin

Decretul nr. 361 din 20 noiembrie 1985, de asemenea nepublicat, urma să fie

expropriat restul de 350 mp pe care era construită casa; această expropriere nu

a avut însă loc datorită schimbărilor politice care au urmat după 1989.

Din suprafața totală

inițială de 3754 mp, 1879 mp expropriați prin Decretul 437/1979, au fost

acoperiți de blocurile edificate, iar 1875 mp aparțin în prezent pârâților Daia

(1525 mp teren fără construcție expropriat prin Decretul nr. 437/1979 și 350 mp

casă de locuit și teren, obținută de pârâții D. prin justiție.

S-a mai învederat de

către reclamantă că imobilul de 1875 mp a fost solicitat în natură prin

notificarea din 01 noiembrie 2001, iar ulterior, o suprafață 1525 mp din acest

teren a fost solicitată și prin notificarea din 12 februarie 2002, la care

primăria nu a răspuns până în prezent.

Prin sentința civila nr.

590 din 27 iunie 2003 Tribunalul Timiș a respins acțiunea împotriva Prefecturii

Timiș și SC A.D.P. SA pentru lipsa calității procesuale pasive și ca

neîntemeiată acțiunea formulată față de pârâții D. și Statul Român reprezentat

de Consiliul local și Primăria Municipiului Timișoara, anulându-se ca

netimbrate capetele de cerere vizând despăgubirile materiale și daunele morale.

Prin Decizia civilă nr.

177 din 13 noiembrie 2003 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței .

Recursul exercitat de

reclamantă împotriva deciziei a fost admis prin Decizia nr. 9622 din 22

noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind casată hotărârea

Curții de Apel Timișoara, admis apelul și desființată sentința cu trimiterea

cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut că într-adevăr, terenul și

construcția de pe acesta au făcut obiectul Decretelor de expropriere nr. 439/1979

și 361/1985, legea nefăcând distincție în ceea ce privește măsurile reparatorii

cuvenite persoanelor îndreptățite după valabilitatea sau nevalabilitatea

titlului statului.

Cu privire la

construcții, corect s-a reținut de către instanța de apel că au fost dobândite

de familia Daia prin contractul de vânzare – cumpărare și că nu poate fi

constatată nulitatea absolută a lui, deoarece cumpărarea s-a făcut în baza unei

hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 17488 din 19 octombrie 1999 a

Judecătoriei Timișoara), nefiind incident nici un motiv de nulitate absolută.

De altfel,

desființarea contractului ar echivala cu lipsirea de efecte a unei hotărâri

judecătorești pe o altă cale, decât exercitarea împotriva ei a căilor de atac

prevăzute de lege.

De aceea, în mod

corect s-a considerat că toate criticile privitoare la nelegala încheiere a

contractului de închiriere pe numele pârâților D.G. și D.C., deveniți ulterior

cumpărători și la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 11/1997

nu pot fi primite în cauză.

S-a mai reținut de

către instanța de recurs că reclamanta a notificat Primăria Municipiului

Timișoara, solicitând să i se restituie terenul expropriat și neutilizat prin

construirea blocurilor, în suprafață de 1525 mp, nefiind făcută dovada emiterii

dispoziției de soluționare a notificării.

Totodată, cu

trimitere la dispoz. art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

instanța de recurs a reținut că termenul în care unitatea deținătoare trebuie

să răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu unul de

recomandare și că nesoluționarea de către primărie a notificării, înăuntrul

termenului legal deschide, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

acțiune în justiție, astfel încât nu se poate susține prematuritatea cererii.

Procedând la

rejudecarea cauzei, Tribunalul Timiș a pronunțat sentința civilă nr. 2148 din 6

noiembrie 2009, prin care: A admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a Statului Român prin Prefectura județului Timiș și a respins acțiunea în

contradictoriu cu această parte; A admis excepția prescripției dreptului

material la acțiunea în daune morale, respingând ca prescris acest capăt de

cerere; A respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea în

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare; A admis în

parte acțiunea formulată și a obligat pârâtul Primarul Municipiului Timișoara

să emită o dispoziție privind soluționarea notificării nr. 145/2002 a

reclamantei, prin care să propună acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilul ce face obiectul notificării, sub sancțiunea unor daune cominatorii în

cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a

hotărârii; A respins, ca nefondate, capetele de cerere privind confirmarea

titlului reclamantei asupra imobilului, nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare, retrocedarea în natură a imobilului și acordarea

cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut, pe aspectul lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin Prefectura Județului Timiș, că reclamanta nu încearcă

valorificarea vreunui drept potrivnic față de acest pârât, nejustificându-i

prezența în proces, în timp ce excepția lipsei calității procesual pasive a SC

A.D.P. SA este nefondată, având în vedere cererea de constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de această parte cu pârâții D.G. și

D.C.

Asupra excepției

prescripției dreptului material la acțiunea în daune morale, tribunalul a

reținut că reclamanta putea și trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel

care răspunde de ea din chiar momentul producerii faptelor, având în vedere

natura acestor fapte care au condus la producerea prejudiciului (șocurile

emoționale și suferința psihică ce i-au fost cauzate sieși și întregii familii,

uzurparea proprietății și lăsarea ei în ruină, distrugerea grădinii). Față de

acest moment tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată formulată

la 17 mai 2002 este depusă după împlinirea termenului de prescripție de trei

ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În schimb, excepția

prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare a fost găsită neîntemeiată față de

dispozițiile art. 45 alin. (1) și (5) din Legea 10/2001 (potrivit cărora termenul

de atacare a unor asemenea acte în justiție s-a împlinit la 14 august 2002),

dată față de care înregistrarea acțiunii pe rolul Judecătoriei Timișoara la 17

mai 2002, se dovedește a fi în termen.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că potrivit Decretului nr. 437/1979 al Consiliului de Stat a

fost expropriată o suprafață de 3404 mp teren (fără construcții) de la numiți M.E.

și M.I., iar prin Decretul nr. 361/1985 al aceluiași consiliu a fost

expropriată o suprafață de 350 mp teren și construcțiile existente pe aceasta

de la aceleași persoane.

Prin contractul

încheiat la 06 mai 1998 între Consiliul Local Timișoara reprezentat prin SC A.D.P.

SA și pârâtul D.G., acesta din urmă a primit cu chirie locuința din Timișoara

Calea Aradului nr. 28, ulterior fiind încheiat contract de vânzare-cumpărare (nr.

15789 din 18 noiembrie 1998), în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile,

prin care SC A.D.P. SA a fost obligată la vânzare.

Prin notificarea nr. 145

din 12 februarie 2002, reclamanta a solicitat retrocedarea în natură a

terenului în suprafață de 1525 mp situat în Timișoara, precum și a

construcțiilor de pe acesta.

S-a reținut că,

potrivit deciziei de casare, obligatorie față de art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța are de analizat situația terenului ce a făcut obiectul notificării, în

suprafață de 1525 mp, întrucât în privința construcțiilor ce au format obiectul

cererii de chemare în judecată, instanța de recurs a stabilit că acestea fiind

vândute în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate fi pusă în discuție.

S-a constatat,

conform concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, că pe suprafața

de teren ce face obiectul notificării sunt amplasate mai multe rețele de utilități

subterane și supraterane, accese și platforme care asigură funcționarea normală

a casei cu nr. de înscriere 28 și că nu există suprafețe de teren care să poată

fi dezmembrate și restituite în natură.

În speță, nu a fost

exprimat acordul persoanei îndreptățite pentru compensarea cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea

notificării, astfel încât, în situația imposibilității de restituire în natură,

măsurile reparatorii pot consta doar în despăgubiri acordate în condițiile

prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv.

Ca atare, a fost

admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligat Primarul

municipiului Timișoara să emită o dispoziție de soluționare a notificării nr. 145/2002,

prin care să propună acordarea de despăgubiri bănești pentru imobil, sub

sancțiunea unor daune cominatorii în cuantum de 50 lei/zi de întârziere,

începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În instituirea

obligației pârâtului Primarul municipiului Timișoara de a emite o dispoziție

prin care să propună acordarea de despăgubiri bănești, tribunalul a avut în

vedere faptul că, așa cum s-a reținut în repetate rânduri de către C.E.D.O.,

calea oferită de legile speciale de reparație trebuie să fie una efectivă.

Împotriva sentinței

civile nr. 2148 din 6 noiembrie 2009 a Tribunalului Timiș au declarat apel

reclamanta P.A.F. și pârâtul Primarul municipiului Timișoara.

În motivarea apelului

său, reclamanta P.A.F. a susținut că rejudecarea cauzei a însemnat, prin

soluția adoptată, „o nesocotire judiciară postumă, prin nelegalitate” a

drepturilor antecesoarei sale, defuncta E.M., precum și ale sale ca

moștenitoare legală.

Apelantul-pârât a

arătat că instanța nu poate obliga pe Primarul municipiului Timișoara la

emiterea unei dispoziții privind acordarea de despăgubiri bănești, întrucât

dispozițiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr.

81/2007, prevăd doar posibilitatea emiterii unei dispoziții privind

despăgubirile, urmând ca după primirea dispoziției notificatorul să facă

opțiunea între despăgubirile bănești și acordarea de acțiuni în cadrul Fondului

Proprietatea, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin Decizia civilă nr.

137/ A din 5 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara a fost respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă. A fost admis apelul pârâtului și în consecință,

schimbată în parte sentința în sensul respingerii cererii reclamantei pentru

daune cominatorii. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că la rejudecare tribunalul s-a conformat

limitelor judecății așa cum au fost stabilite prin decizia de casare a Înaltei

Curți.

Astfel, prin decizia

instanței supreme s-a statuat că primarul are obligația de a răspunde

notificării reclamantei; că, în cauză nu mai poate fi pusă în discuție

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului către pârâții D. întrucât

contractul acestora s-a încheiat în baza unei hotărâri judecătorești

irevocabile. Prin aceeași decizie s-a stabilit și faptul că obiectul judecății

îl reprezintă solicitarea reclamantei pentru restituirea terenului în suprafață

de 1525 mp (teren expropriat de stat și rămas neutilizat, în opinia

reclamantei, prin construirea blocurilor).

Ca atare, ținându-se

seama, în temeiul art. 315 C. proc. civ., de dezlegările în drept ale deciziei

de casare, apelul reclamantei prin care s-a criticat însăși hotărârea instanței

supreme a fost găsit neîntemeiat.

Întrucât reclamanta

nu mai poate pune în discuție valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

prin care pârâții D. au dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței, nu

poate pretinde nici restituirea în natură a construcției, care nu se mai află

în proprietatea statului.

Având în vedere că

limitele rejudecării au vizat suprafața de 1525 mp și măsura în care aceasta

poate fi sau nu restituită în natură iar din raportul de expertiză a rezultat

că întreaga suprafață este aferentă casei (existând rețele edilitare care îi

asigură exploatarea normală și fără posibilitatea dezmembrării unor parcele),

în mod corect tribunalul a apreciat că imobilul nu poate fi restituit în

natură, ci prin echivalent.

Apelul pârâtului

Primarul Municipiului Timișoara vizând greșita obligare a sa la emiterea

dispoziției cu propunere de despăgubiri în favoarea reclamantei a fost apreciat

neîntemeiat.

Pe acest aspect, s-a

reținut că deși art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede o anumită

procedură pentru acordarea titlurilor de despăgubire, procedura anevoioasă și

posibilitățile limitate de valorificare a acestor titluri de despăgubire au

fost criticate în repetate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

care a condamnat Statul Român pentru încălcarea art. 6 din C.E.D.O., tocmai

pentru ineficiența F.P.

A fost găsită însă

întemeiată critica pârâtului referitoare la daunele cominatorii față de

dispozițiile art. 5803 C. proc. civ., potrivit cărora nu se mai pot stabili de

către instanță asemenea daune pentru refuzul debitorului de a îndeplini o

obligație de a face.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanta P.A.F. și pârâtul Primarul municipiului

Timișoara.

1) În motivele de

recurs formulate reclamanta a susținut că instanța a ignorat probatoriul,

acoperind acte de abuz și fals, iar procesul de rejudecare impus de decizia de

casare a însemnat „o nouă măcelărie judiciară”.

- Judecarea unei

cereri de retrocedare a unei proprietăți însușite abuziv nu poate să nu înceapă

cu verificarea deținerii titlului de proprietate de către proprietarul

deposedat și în niciun caz refuzul cererilor repetate ale reclamantei pe acest

aspect nu poate fi considerat echitabil.

Considerentul

instanței conform căruia „atâta vreme cât reclamantei nu i se poate restitui în

natură imobilul în litigiu și cererea de confirmare a titlului de proprietate

al antecesoarei sale este neîntemeiată” reprezintă un raționament ilogic.

- În afara

„argumentării verbale din acțiune și explicațiilor suplimentare” ale

reclamantei, la dosar se află o serie de probe (enumerate de către recurentă)

care demonstrează dreptul de proprietate al autoarei acesteia și faptul că nu a

avut loc o „efectivitate a exproprierii”.

- Scopul rejudecării

procesului ar fi trebuit să fie constatarea nulității absolute a sentinței

civile nr. 17488/1998 a Judecătoriei Timișoara, or, negându-se existența

titlului antecesoarei reclamantei și refuzându-se examinarea probatoriului

prezentat în acest sens a devenit imposibilă descoperirea adevărului, ceea ce

atrage incidența art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

- Instanța a depășit

limitele puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.) admițând

legalitatea însușirii proprietății autoarei reclamantei sub pretextul unor

decrete de expropriere care nu numai că sunt nepublicate, dar au fost și

abrogate.

- Decizia instanței

de apel ignoră prevederile Legii nr. 10/2001 care consacră ca fiind abuzivă

preluarea imobilelor pe temeiul unor decrete de expropriere nepublicate, precum

și dispozițiile art. 9 din aceeași lege, potrivit cărora imobilele se restituie

în natură, în starea în care se aflau la depunerea cererii și libere de orice

sarcini.

- Întrucât decizia

atacată reprezintă un regres față de Decizia nr. 177/2003 a Curții de Apel

Timișoara, s-a solicitat să fie aplicat principiul non reformatio in peius.

municipiului Timișoara a formulat critici sub următoarele aspecte:

- În mod greșit

instanța a obligat pe pârâtul-recurent la emiterea unei dispoziții privind

acordarea de despăgubiri bănești întrucât art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 prevede doar posibilitatea emiterii unei

dispoziții privind despăgubirile, urmând ca după primirea dispoziției

notificatoarea să facă opțiunea între despăgubirile bănești și acordarea de

acțiuni în cadrul F.P. la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

- Nu poate fi reținut

refuzul instituției recurente de a soluționa pe cale administrativă dosarele

aferente notificărilor, în realitate procedura fiind suspendată de drept conform

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la soluționarea acțiunii în

instanță.

Ulterior deciziei de

casare (și exercitării mai multor căi extraordinare de atac de către reclamantă

împotriva acesteia) suspendarea de drept a fost înlocuită cu suspendarea

convențională, reclamanta solicitând expres luarea acestei măsuri.

Ca atare, neputându-se

reține un refuz de soluționare, instanța de judecată nu poate soluționa pe fond

notificarea, suprimând etapa administrativă obligatorie.

Față de aceste

considerente, instanța trebuia să acorde un termen rezonabil recurentului-pârât

în vederea soluționării notificărilor.

- Având în vedere că

antecesoarea reclamantei a primit suma de 80.788 lei cu titlu de despăgubiri

pentru preluarea terenului notificat, acordarea măsurilor reparatorii presupune

restituirea despăgubirilor actualizate în condițiile legii.

- Terenul ce face

obiect al notificării se încadrează la art. 14 din Legea nr. 10/2001,

constituind obiect al unui contract de concesiune, ceea ce înseamnă că, fiind

vorba de un contract valabil încheiat, el este opozabil reclamantei.

În drept, au fost

invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La data de 2

septembrie 2010 s-a înregistrat la dosar o completare a motivelor de recurs de

către Primarul municipiului Timișoara, prin care s-au făcut precizări în

legătură cu regimul juridic al terenului, parte închiriat și parte constituind

obiect al unui contract de concesiune.

Fiind vorba de motive

depuse în afara termenului prev. de art. 301 C. proc. civ. (de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, care în speță a avut loc la 26 mai 2010) și cum, pe de

altă parte, nu se invocă motive de ordine publică în sensul art. 306 alin. (2)

C. proc. civ., urmează să se constate că acestea nu au realizat o legală

învestire a instanței pentru a face obiect de analiză în recurs.

Intimații-pârâți D.G.

și C. au depus întâmpinare prin care au solicitat, în principal, să se constate

nulitatea recursului declarat de reclamantă pentru imposibilitatea încadrării

criticilor în vreunul din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului întrucât situația

juridică a terenului, așa cum a rezultat din probele administrate, îl face

impropriu restituirii în natură, iar în ce privește construcția, există deja o

hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel încât valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare nu mai poate fi pusă în discuție.

Analizând criticile

deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată

următoarele:

reclamantei nu poate fi primit, parte din critici fiind neîncadrabile în drept

iar celelalte având caracter neîntemeiat.

Astfel, referirea

recurentei - reclamante la ignorarea de către instanță a probatoriului

administrat excede analizei care poate fi realizată în calea de atac a

recursului, unde nedevoluându-se fondul, nu se examinează probele, ci doar

legalitatea soluției respectiv, corecta aplicare a legii asupra situației de

fapt deduse judecății, astfel cum a fost determinată de către instanțele

fondului.

Susținerea că

instanța nu ar fi verificat titlul de proprietate al antecesoarei reclamantei

este lipsită de fundament juridic deoarece tocmai în considerarea existenței

unui asemenea titlu a fost stabilit dreptul la măsuri reparatorii, în caz

contrar nefiind dovedită calitatea de persoană îndreptățită.

Considerentul

instanței de apel potrivit căruia este neîntemeiată „cererea de confirmare a

titlului de proprietate al antecesoarei reclamantei” este în realitate,

răspunsul la pretenția formulată de către reclamantă, care prin „confirmarea

titlului” a înțeles și a pretins restituirea în natură a imobilului.

Or, motivând de ce o

asemenea măsură reparatorie nu poate fi dispusă, instanța a concluzionat în mod

logic – iar nu pe baza unui raționament „ilogic și inversat”, cum se pretinde –

că nu poate fi primită pretenția de „confirmare a titlului” în sensul afirmat

de către reclamantă.

Referirea la

„argumentarea verbală” a acțiunii, ca și la explicațiile suplimentare

ulterioare, precum și enumerarea mijloacelor de probă sunt aspecte

nesusceptibile de încadrare în vreun motiv de recurs.

Este lipsită de orice

fundament afirmația recurentei conform căreia scopul rejudecării l-ar fi

reprezentat constatarea nulității absolute a sentinței civile nr. 17488/1998 a

Judecătoriei Timișoara (respectiv, hotărârea în baza căreia s-a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare al pârâților D.).

Pe de o parte, o

hotărâre judecătorească nu poate face obiectul unei acțiuni în nulitate

întrucât, spre deosebire de actul juridic obișnuit, cel jurisdicțional poate fi

cenzurat sub aspectul valabilității și legalității sale doar prin intermediul

căilor de atac.

Odată epuizat

exercițiul căilor de atac, hotărârea intră în autoritate de lucru judecat,

valabilitatea constatărilor jurisdicționale nemaiputând fi pusă în discuție

ulterior.

Pe de altă parte, instanța

de apel a constatat corect că tribunalul a judecat în limitele învestirii date

prin decizia de casare, cea care tranșase că obiectul judecății îl reprezintă

solicitarea de restituire a terenului de 1525 mp transmisă prin notificarea din

12 februarie 2002 și că valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare al

intimaților-pârâți Daia nu mai poate fi pusă în discuție (față de existența

unei hotărâri irevocabile pe acest aspect), ceea ce impune și soluția asupra

măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul-construcție.

De aceea, invocarea

dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. cu privire la această critică

s-a realizat în mod formal, în condițiile în care reclamanta-recurentă nu a

indicat norma de drept material care ar fi fost nesocotită și nu a demonstrat

în ce ar consta lipsa de temei legal a hotărârii.

Tot astfel, referirea

la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este lipsită de orice susținere în dezvoltarea

motivelor de recurs, având în vedere că partea nu indică actul juridic în

înțelesul lui material (de negotium iuris) ale cărui clauze clare, neechivoce

să fi fost interpretate greșit de către instanță, denaturându-li-se înțelesul.

Critica potrivit

căreia prin decizia adoptată sunt nesocotite dispozițiile Legii nr. 10/2001

care consfințesc ca preluare abuzivă trecerea imobilelor în patrimoniul

statului pe temeiul unor decrete de expropriere nepublicate este de asemenea,

neîntemeiată și în contradicție cu soluția instanței.

Tocmai pentru că a

apreciat preluarea ca fiind abuzivă, instanța a recunoscut dreptul la măsuri

reparatorii.

În ce privește

imposibilitatea restituirii în natură, ea a fost corect determinată față de

dispozițiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001. Stabilindu-se, ca situație

de fapt și regim juridic al terenului, că acesta este afectat de rețele

edilitare, că este aferent și necesar exploatării construcției de la nr. 28,

neexistând posibilitatea dezmembrării în parcele restituibile în natură, s-a

concluzionat în mod corect că singura formă de reparație este cea prin echivalent.

Susținerea că s-ar fi

încălcat principiul non reformatio in peius întrucât decizia atacată cu recurs

reprezintă „un regres” față de decizia nr. 177/2003 a Curții de Apel Timișoara,

pronunțată într-o etapă jurisdicțională anterioară (în soluționarea unui apel

împotriva primei sentințe a fondului) este neîntemeiată în condițiile în care

hotărârea la care se face referire este lipsită de orice efect juridic, fiind

casată prin decizia nr. 9622 din 22 noiembrie 2005 a Î.C.C.J.

Or, potrivit art. 311

C. proc. civ., hotărârea casată „nu are nici o putere”, astfel încât recurenta

nu se poate raporta, pentru a susține agravarea situației în propria cale de

atac la efectele unei hotărâri care practic și-a încetat existența juridică

(prin desființarea ei în cadrul normal al exercițiului căilor de atac).

Ca atare, toate

criticile reclamantei au fost găsite nefondate, recursul acesteia urmând să fie

respins în consecință.

de către pârâtul Primarul municipiului Timișoara este fondat, având în vedere

următoarele considerente:

Prin soluția

adoptată, obligând primarul la emiterea unei dispoziții prin care să propună

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, instanțele au

nesocotit prevederile legii speciale în cadrul căreia se valorificau

pretențiile și au stabilit măsuri reparatorii în afara cadrului normativ

existent.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constau

în „compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită potrivit cu soluționarea notificării sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.

Or, prevederile

speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele

cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și constau în titluri

de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De asemenea, potrivit

O.U.G. nr. 81/2007 dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă de maxim

500.000 lei, titularul acestuia poate solicita conversia în acțiuni emise de

Fondul Proprietatea sau acordarea de despăgubiri în numerar (iar când valoarea

este mai mare de 500.000 lei se pot solicita exclusiv acțiuni sau titluri de

plată, în funcție de opțiunea titularului).

În speță, înlăturând

dispozițiile legii speciale, instanțele fondului au apreciat că „procedura

anevoioasă și posibilitățile limitate de valorificare a titlurilor de despăgubire”

permit suprimarea acestei proceduri legale și instituirea, pe cale

jurisdicțională, a altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege.

O asemenea manieră de

a proceda înseamnă însă, din partea instanțelor, crearea dreptului într-o

materie în care nu există lacună legislativă pentru ca acest lucru să fie

permis, depășindu-se astfel funcția jurisdicțională care presupune aplicarea

legii și iar nu crearea acesteia.

Judecătorul tranșează

litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze

pe cale de norme generale și reglementare (art. 4 C. civ.), pentru că

altminteri, ar însemna că ia locul puterii legiuitoare.

Or, așa cum puterea

executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie să asigure măsuri pentru

executarea lor, tot astfel, puterea judecătorească este chemată să aplice și să

interpreteze legea, nu să o creeze, asigurându-se astfel, respectarea

principiului separației puterilor în stat.

Punând alte măsuri

reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor – respectiv, despăgubiri

bănești –, instanțele fondului și-au arogat practic, o funcție normativă,

creând reguli de drept material noi, ca și când ar fi avut delegată puterea

legislativă.

În felul acesta, se

nesocotește principiul care se află la fundamentul oricărui stat de drept,

conform căruia puterea judecătorească nu-și poate crea norme de drept a căror

aplicare să o facă ulterior pentru că în timp ce o lege este un act de

suveranitate, o decizie a instanței de judecată nu este decât un act de

jurisdicție.

Considerentul

instanțelor potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de valorificare a

titlurilor de despăgubire și nefuncționalității Fondului Proprietatea, au fost

pronunțate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea

europeană, nu este în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii

decât cele prevăzute de lege pentru că în felul acesta nu se asigură

înlăturarea deficiențelor de sistem și eficacitatea reparațiilor.

Faptul că Fondul

Proprietatea nu ar fi funcțional – deși potrivit jurisprudenței recente a

instanței de contencios european (de exemplu, cauza Matieș împotriva României

din 8 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluții în ce privește

funcționalitatea și plata sumelor datorate – nu justifică suprimarea unei

proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a

pune în locul ei alta, creată pe cale pretoriană.

În timp ce legea

prevede proceduri stricte de urmat și creează fondul din care persoanele

îndreptățite ar trebui să fie îndestulate, o jurisprudență creată în afara

legii ar încălca în egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le

impune Convenția europeană.

Ca atare, nimic nu ar

împiedica instanța de contencios european – la jurisprudența căreia s-a făcut

referire pentru a se justifica acordarea altor măsuri reparatorii decât cele

prevăzute de lege – să constate în continuare aceleași încălcări ale

Convenției, când în locul legii este pusă așa – numita normă pretoriană.

Aceasta, cu atât mai

mult cu cât instanțele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a

legiuitorului și să realizeze studii de impact privind implicațiile financiare

asupra bugetului alocat pentru plata despăgubirilor și nici nu pot institui

mecanisme de eficientizare a acestor plăți.

Or, principiul

legalității ca parte a preeminenței dreptului căruia instanța europeană îi

acordă importanță primordială în jurisprudența sa, presupune existența unor norme

accesibile, precise și previzibile, exigențe cărora nu le corespunde

jurisprudența creată prin înlăturarea cadrului normativ.

În realitate,

invocata nefuncționalitate a Fondului Proprietatea atrage obligația pentru stat

de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația

pentru instanțele judecătorești de a legifera, punând în locul măsurilor

reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că

aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.

În acest sens, în

hotărârea – pilot (cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României) s-a reținut că

„dată fiind acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau

de despăgubire, este imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter general, care

să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la

despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză”

(par. 228); că, este nevoie de o „refacere totală a legislației, care să

conducă la reguli de procedură clare și simplificate” (par. 235) și de

„implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate

pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă,

care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză”

(par. 232).

Or, practica

judiciară poate fi coerentă atunci când se întemeiază pe norme de drept a căror

aplicare este chemată să o facă și nu atunci când creează ea norme care pot fi

diferite de la o speță la alta (având în vedere că rolul firesc al

legiuitorului este preluat de către judecătorul cauzei) deși situațiile sunt

comparabile.

În același timp, în

legătură cu lipsa de funcționalitate imputată Fondului Proprietatea nu trebuie

ignorat faptul că începând cu 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de

Valori București.

În consecință,

hotărârile pronunțate în cauză de către instanțele fondului care au stabilit

obligarea primarului la emiterea dispoziției prin care să propună acordarea de

despăgubiri bănești sunt lipsite de fundament legal, statuând în afara cadrului

normativ.

De aceea, conform art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului va fi admis și modificată în parte

decizia în sensul că prin admiterea apelului primarului (în afara înlăturării

obligației acestuia la plata daunelor cominatorii, dispuse deja prin decizia

recurată) va fi stabilită obligația acestuia de a propune măsuri reparatorii

prin echivalent conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Celelalte critici din

recursul pârâtului potrivit cărora nu este vorba despre un refuz de soluționare

a notificării (procedura fiind suspendată ca urmare a solicitării reclamantei)

și că ar trebui stabilit un termen rezonabil pentru soluționarea acesteia, nu

pot fi primite. Învestirea instanței de judecată s-a realizat tocmai pentru

nerespectarea termenului reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 înăuntrul

căruia entitatea deținătoare trebuia să se pronunțe asupra solicitării

persoanei îndreptățite iar prin decizia de casare s-a stabilit că nu este vorba

de un termen de recomandare, ci de unul imperativ care a fost nesocotit. În

plus, la 10 ani de la data transmiterii notificării nu mai poate fi vorba de

rezonabilitatea unui termen care să înceapă să curgă de la acest moment pentru

a i se da pârâtului posibilitatea rezolvării notificării.

Față de soluția

adoptată, critica referitoare la restituirea despăgubirilor primite cu ocazia

exproprierii a rămas fără suport, având în vedere că stabilirea cuantumului

măsurilor reparatorii se va face de către Comisia Centrală, care va avea ține

seama la determinarea întinderii acestora și de eventualele despăgubiri

primite, în sensul art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, este

lipsită de fundament critica potrivit căreia terenul ar face obiectul unui

contract de concesiune, situație care ar fi fost relevantă doar în măsura în

care s-ar fi dispus restituirea în natură a acestuia și când s-ar fi pus

într-adevăr, problema opozabilității unui asemenea contract.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.A.F. împotriva deciziei nr. 137/ A

din 5 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Admite recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva aceleiași

decizii.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că prin admiterea apelului primarului stabilește

obligația acestuia de a propune măsuri reparatorii prin echivalent conform art.

16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 martie 2011.