ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7881/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 mai 2009 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2799/30/2009, reclamanta V.A.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Direcția Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile Timișoara, anularea Dispoziției nr. 796/31 martie 2009 emisă de Primarul Municipiului Timișoara privind respingerea notificării referitoare la imobilul situat în Timișoara, str. E.T. În motivare, a arătat că la data de 8 februarie 2001, prin B.E.J. J.C. și D.D., a transmis către Prefectura Județului Timiș notificarea nr. 107, înregistrată ulterior la Primăria Municipiului Timișoara sub nr. D72005-001380/08 martie 2005, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri bănești privind imobilul situat în Timișoara, str. E.T., județ Timiș, înscris în C.F.

Timișoara, compus din casă și curte, în suprafață de 718 mp. La data de 31 martie 2009, a fost emisă dispoziția contestată, prin care s-a dispus respingerea notificării, motivat de faptul că petenta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și nici a dreptului de proprietate invocat. Reclamanta a arătat că imobilul mai sus evidențiat a aparținut numitelor P.M. în cotă de ½, cu titlu de moștenire și P.I.E. în cotă de ½, cu titlu de donație și a fost expropriat, conform Decretului nr. 83/1988, fiind demolat, iar pentru această expropriere foștii proprietari ai acestuia au primit suma de 67.423 RON, conform Procesului-verbal de evaluare nr. X. La data de 08 februarie 2002, dată la care a formulat notificarea, reclamanta era singura moștenitoare a celor două persoane, foste proprietare ale imobilului în litigiul, fiind fiica numitei P.M.

și nepoata numitei P.I.E. P.M. a fost căsătorită cu D.A., iar reclamanta, până la căsătoria cu V.N., a purtat numele de D.A.G. Reclamanta a arătat că, ulterior înregistrării notificării, a aflat că mătușa sa, P.I.E., sora mamei, a lăsat prin testament întreaga sa avere mobilă și imobilă fiicei sale, V.N.A., în prezent căsătorită N., testament autentificat la 18 martie 1998 la B.N.P. B. - D. - C. din Timișoara, împrejurare față de care, fiica reclamantei a devenit și ea moștenitoarea unei părți din imobilul la care s-a făcut referire. Prin întâmpinarea formulată, Primarul Municipiului Timișoara a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că Direcția Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile nu are capacitate procesuală pasivă, întrucât aceasta nu are personalitate juridică, neputând fi chemată în justiție, în cadrul contestației formulate împotriva unei dispoziții a Primarului emise în baza Legii nr. 10/2001.

A mai arătat pârâtul că notificatoarea nu a depus la dosarul administrativ documentele solicitate și faptul că sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire, revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu art. 23.2 din H.G. nr. 250/2007, conform cărora se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate și la calitatea de moștenitor. În opinia pârâtului, cererea reclamantei apare ca inadmisibilă, deoarece aceasta nu poate depune direct în fața instanței înscrisurile necesare în vederea soluționării dosarului administrativ și solicitate de Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, înscrisuri pe care reclamanta nu a înțeles să le depună, în etapa administrativă.

Pârâtul a mai arătat că în speța de față cel mult instanța poate dispune obligarea sa la emiterea unei dispoziții în care să se menționeze faptul că se propune acordarea de despăgubiri, iar nu obligarea la despăgubiri. Evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobile demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, este de competența evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor. N.N.A. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând ca Direcția Patrimoniu -Serviciul Administrarea Imobilelor din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara să procedeze la emiterea unei dispoziții în care să se menționeze faptul că acesteia i se acordă despăgubiri pentru casa de locuit demolată de Statul Român ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/1988 pentru proprietatea ce a aparținut autoarei sale.

În motivare, a arătat că este singura moștenitoare a numitei P.I.E., persoană care l-a moștenit pe un alt coproprietar al imobilului la care se face referire, și anume P.G.A. Acest lucru rezultă din certificatul de moștenitor suplimentar, întocmit de B.N.P. D.A.A. din Timișoara. A arătat intervenienta că, prin moștenirea la care face referire, este coproprietară împreună cu mama sa, V.A.G., asupra terenului în suprafață de 718 mp, înscris în C.F. nr. X Timișoara, teren ce a aparținut numitei P.M.E. și pe care a fost construită casa de pe strada E.T., județ Timiș. La termenul din data de 02 februarie 2010, reclamanta V.A.G. a depus note de ședință prin care a precizat acțiunea, solicitând ca pârâta să procedeze la emiterea unei dispoziții în care să se menționeze acordarea de despăgubiri pentru casa de locuit demolată de Statul Român ca urmare a Decretului nr. 83/1988.

A arătat că prin Sentința civilă nr. 428 din 18 mai 1995 pronunțată de Tribunalul Timiș s-a admis acțiunea formulată de autorii săi și s-a restituit terenul, dreptul de proprietate fiind reînscris în cartea funciară. De asemenea, mama reclamantei, P.M., a înapoiat către SC U. SA suma primită pentru imobilul expropriat și demolat în valoare de 67.423 RON, operațiune efectuată cu chitanța din 31 octombrie 1994. La termenul din 08 decembrie 2009, prima instanță a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile, iar la termenul din 16 martie 2010, a admis în principiu cererea de intervenție principală formulată de N.N.A.

Prin Sentința civilă nr. 698 din 16 martie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei capacității procesuale a pârâtei Direcția Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile Timișoara, invocate de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, ca neîntemeiate; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile, invocată din oficiu; a respins acțiunea și cererea de intervenție formulată în contradictoriu cu această pârâtă; a admis în parte cererea formulată de reclamanta V.A.G. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului; a anulat în parte Dispoziția nr. 796/31 martie 2009 emisă de pârât, în sensul că a admis în parte notificarea din 08 februarie 2002 depusă la B.E.J.

J.C. și D.D. și acordarea de despăgubiri bănești pentru cota de ¼ din imobilul situat în Timișoara str. E.T., înscris în C.F. Timișoara, compus din casă, sens în care a dispus trimiterea dosarului administrativ la Comisia Centrală conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a respins acțiunea pentru cota de ¾ din casă, precum și cererea de intervenție principală formulată de intervenienta N.N.A.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că inadmisibilitatea acțiunii a fost motivată de faptul că reclamanta nu poate depune direct în fața instanței înscrisurile necesare în vederea soluționării dosarului administrativ, solicitate de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, însă nicio dispoziție legală nu este în acest sens, iar Decizia nr. XX pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care permite instanței să dispună în mod direct modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului în perioada comunistă, este un argument în plus care conduce la concluzia netemeiniciei excepției. Nici lipsa capacității procesuale a pârâtei Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare Imobile nu poate fi reținută, pentru că se opun dispozițiile art. 41 alin. (2) C. proc.

civ. care statuează în sensul posibilității de a sta în judecată a unei persoane dacă are organe proprii de conducere. Deși nu are personalitate juridică, instituția menționată este condusă de un director, motiv pentru care excepția invocată a fost respinsă. Cu toate acestea, prima instanță a apreciat că Direcția Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile nu are calitate procesuală pasivă, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că obiectul acțiunii constă în contestarea dispoziției emise de Primarul Municipiului Timișoara. Din raporturile juridice create între părți și dispozițiile legale aplicabile situației deduse judecății, rezultă că pârâtei menționate nu îi revine nicio obligație în cazul admiterii acțiunii.

Pe fond, prima instanță a reținut că prin notificarea din 08 februarie 2002 depusă la Biroul Executori Judecătorești J.C. și D.D., reclamanta V.A.G. a solicitat acordarea de despăgubiri bănești privind imobilul situat în Timișoara, str. E.T., jud. Timiș, înscris în C.F. Timișoara, compus din casă și curte în suprafață de 718 mp. Prin Dispoziția nr. 796 din 31 martie 2009, Primarul Municipiului Timișoara a respins notificarea cu motivarea că notificatoarea nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate invocat. Din cartea funciară, rezultă că imobilul revendicat, la momentul preluării imobilului de către stat a fost proprietatea numitelor P.M. și P.I.E., iar din cartea funciară, tribunalul a mai reținut că, urmare a Sentinței civile nr. 428 din 18 mai 1995, prin care terenul s-a restituit lui P.G.A., P.M.

și P.I.E., în prezent, proprietatea este înscrisă în favoarea reclamantei, în cotă de ¼ și a intervenientei principale, N. (fostă) V.N.A., cu titlu de moștenire. Din actele de stare civilă și certificatele de moștenitor, rezultă că reclamanta este moștenitoarea proprietarei P.M., care a decedat, iar intervenienta este moștenitoarea lui P.I., la rândul ei, moștenitoare a lui P.A.G. De asemenea, intervenienta N.N.A. nu a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001. Faptul că nu a cunoscut despre întocmirea testamentului de către P.I.E., nu poate reprezenta un motiv pentru admiterea cererii de intervenție, pentru că repunerea în termen nu poate avea loc decât în condițiile de procedură stabilite de art. 103 C. proc.

civ. Existența casei și demolarea acesteia rezultă din Sentința civilă nr. 428/1995 amintită anterior, motiv pentru care tribunalul a concluzionat că, în mod greșit notificarea a fost respinsă. S-a apreciat că ea trebuie admisă pentru cota de ¼, întrucât aceasta este partea care îi revine reclamantei, în timp ce intervenienta nu poate obține recunoașterea dreptului, întrucât se opun dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Mai trebuie menționat faptul că cele două cote au fost stabilite cu putere de lucru judecat prin sentința civilă care a dispus restituirea terenului pe care se afla casa în litigiu către autorii reclamantei și intervenientei. Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamanta V.A.G., pârâtul Primarul Municipiului Timișoara și intervenienta principală N.N.A.

Intervenienta N.N.A. a solicitat repunerea sa în termen și admiterea cererii sale de intervenție principală, cu motivarea că mama sa, reclamanta V.A.G. a solicitat, prin notificarea din 8 februarie 2002, acordarea de despăgubiri bănești pentru întregul imobil și nu doar pentru cota-parte care îi revine potrivit certificatului suplimentar de moștenitor emis de B.N.P. D. - G. - C. la data de 24 martie 2006. Notificarea a fost formulată doar în nume propriu de mama sa pentru că la data depunerii notificării (8 februarie 2002), nu avea cunoștință de existența testamentului întocmit de mătușa acesteia, P.I.E. în favoarea intervenientei. Doar la momentul dezbaterii succesiunii acesteia (în anul 2006), s-a aflat despre persoana moștenitoare.

În acel an, intervenienta a avut probleme personale, așa că a împuternicit-o pe mama sa să urmeze formalitățile cerute de lege și în numele său. Mama sa, reclamanta, a încercat să depună aceste înscrisuri la Primărie, însă aceștia au îndrumat-o la instanța de judecată. Ca atare, în mod eronat prima instanță a respins cererea sa de intervenție, pe considerentul că nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru că nu a avut cunoștință de existența testamentului decât ulterior împlinirii termenului legal (14 august 2002), iar pe de altă parte, procedura prealabilă a fost urmată de mama sa pentru întregul imobil, întrucât aceasta a avut reprezentarea faptului că dreptul îi aparține în întregul său.

Se arată că prima instanță nu a pus în discuție inadmisibilitatea cererii de intervenție principală pe considerentul neurmării procedurii prealabile, astfel că, nu s-a putut apăra printr-o eventuală cerere de repunere în termen. Primarul Municipiului Timișoara a reiterat argumentele invocate în fața primei instanțe, expuse anterior, privind lipsa capacității procesuale a Direcției Patrimoniu, Serviciul Administrare Imobile din cadrul Primăriei, inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, decurgând din faptul că dosarul administrativ nu poate fi completat sub aspect probatoriu în fața instanței de judecată, imposibilitatea obligării sale la acordarea despăgubirilor bănești aferente imobilului față de prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin dispoziția contestată nu s-a respins notificarea pentru inexistența casei, care a fost demolată, ci pentru că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită. Reclamanta V.A.G. a arătat că, la data exproprierii imobilului în litigiu, coproprietare asupra acestuia erau P.M. și P.I.E. P.A.G. nu mai avea calitatea de coproprietar, pentru că și-a donat cota de ½ din imobil surorii sale, P.I. Ca atare, din masa succesorală rămasă de pe urma defunctei P.I.E. făcea parte doar cota de ½ din imobil. Instanța de apel a administrat probe cu înscrisuri (extras C.F.), a luat interogatoriu reclamantei V.A.G. și a administrat proba testimonială, în dovedirea mandatului acordat de intervenientă reclamantei.

Prin Decizia civilă nr. 454 din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a respins apelurile declarate de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara și de intervenienta N.N.A.; a admis apelul declarat de reclamanta V.A.G. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, urmare a anulării parțiale a dispoziției atacate și a admiterii în parte a notificării din 8 februarie 2002 a B.E.J. J. și D., s-a dispus trimiterea dosarului administrativ la Secretariatul Comisiei Centrale, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 1/2 din imobilul - construcție înscris în C.F. Timișoara, situat în Timișoara pe str. E.T.; a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate.

Referitor la apelul declarat de reclamanta V.A.G., instanța de apel a reținut că acesta vizează exclusiv cota de proprietate moștenită de la mama sa și cu privire la care justifică calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată. Astfel, din conținutul C.F. Timișoara, imobilul constând în casă și curte în suprafață de 718 mp în str. E.T., aparținea în proprietate la momentul preluării de către Statul Român, numiților P.M. și P.I.E., în cote egale, de ½ fiecare, prima cu titlu de moștenire, iar cea de-a doua, prin donație de la numitul P.G. Ca atare, reclamantei, în calitate de unică moștenitoare a numitei P.M. (căsătorită D.M.A.A.) îi revine calitatea de persoană îndreptățită, conform art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, cu privire la cota de ½ din imobilul construcție, și nu ¼ cum în mod eronat a reținut prima instanță.

Antecesoarea reclamantei avea în patrimoniu la momentul preluării imobilului de către Stat, cota de ½, pentru această parte cuvenindu-i-se reclamantei măsuri reparatorii, nu pentru cota de ¼. În mod eronat a reținut tribunalul puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 428 din 18 mai 1995, față de conținutul înscrisurilor depuse la dosar, care atestă limitele drepturilor părților. În ceea ce privește cealaltă cotă de ½ din imobil, aparținând antecesoarei intervenientei, numita P.I.E., în mod just a fost respinsă notificarea formulată de către reclamantă, care nu avea calitatea de persoană îndreptățită cu privire la această parte din imobil.

Referitor la apelul intervenientei N.N.A., instanța de apel a reținut că reclamanta și intervenienta afirmă că au aflat de calitatea acesteia de persoană îndreptățită, respectiv de moștenitoare a defunctei P.I.E., doar la momentul dezbaterii succesiunii acesteia, când a apărut testamentul lăsat de defunctă, respectiv, la data de 24 martie 2006. În răspunsul la interogatoriul luat de instanță și în declarația martorei C.S., momentul la care s-a conștientizat de către părți calitatea de persoană îndreptățită cu privire la cota de ½ din imobil este plasat în data de 22 decembrie 2005, moment la care intervenienta ar fi mandatat-o pe mama sa să se ocupe și în numele ei de dosarul administrativ. Martorul P.V.

a confirmat declarația reclamantei V.A.G. că în luna martie a anului 2006 ar fi încercat să depună la Primăria Timișoara acte din care rezultă această situație, care nu au fost însă primite. Chiar dacă s-ar aprecia că există un mandat acordat de fiica-intervenientă, mamei sale, reclamanta cauzei, pentru urmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, mandat acordat verbal, față de relația de rudenie dintre cele două, soluția tribunalului cu privire la cererea de intervenție este corectă. Intervenienta trebuia să acționeze conform procedurii prevăzute de Legea reparatorie în termen de 15 zile de la data la care și-a conștientizat calitatea de persoană îndreptățită, conform art. 103 C. proc.

civ., ceea ce nu s-a întâmplat, astfel că instanța de apel a apreciat că este tardiv formulată cererea de repunere în termen. De asemenea, în sprijinul acestei soluții s-a mai constatat că în cuprinsul contestației formulate de către reclamantă în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, la data de 7 mai 2009, reclamanta vorbește despre dreptul dobândit de fiica sa prin moștenire, dar contestația, deși este formulată prin avocat, este doar în nume propriu, contrar art. 68 C. proc. civ., care pentru declanșarea unei acțiuni civile, prevede procură prin înscris sub semnătură legalizată.

Cererea de intervenție, care ar putea fi calificată drept o contestație împotriva dispoziției prin care nu i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită, trebuia formulată în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că, atât timp cât a fost depusă la data de 2 februarie 2010, la mai mult de 6 luni de la declanșarea prezentului litigiu, ea apare a fi tardiv formulată, întrucât a fost depășit și sub acest aspect termenul de 15 zile prevăzut de art. 103 alin. (2) C. proc. civ. Instanța de apel a mai apreciat că prin proba testimonială se poate dovedi existența unui mandat în faza administrativă, dar, față de dispozițiile imperative ale art. 68 C. proc.

civ., nu și în fața instanței de judecată, ce trebuia învestită cu o cerere care să îndeplinească cerințele art. 28, 112 și 68 din același Cod, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, motiv pentru care s-a apreciat a fi corectă soluția primei instanțe cu privire la cererea de intervenție, astfel că, apelul intervenientei N.N.A. a fost respins ca nefondat. Referitor la apelul pârâtului Primarul Municipiului Timișoara, instanța a constatat că Tribunalul Timiș în mod corect a stabilit că Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare Imobile, are organe proprii de conducere astfel că, deși nu are personalitate juridică, poate figura în proces, ca titular de drepturi și obligații procesuale, pârât față de care de altfel, acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive.

De asemenea, este justă soluția asupra excepției inadmisibilității acțiunii motivată de imposibilitatea completării dosarului administrativ în fața instanței. Au fost înlăturate ca neîntemeiate susținerile intimatului în sensul că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 în forma sa inițială, este un termen de decădere și că din acest motiv nu ar fi posibilă completarea dosarului administrativ în fața instanței. A considera în acest sens, ar reprezenta încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin nerespectarea accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil, lucru care nu poate fi admis. Alin. 2 al art. unic al O.U.G. nr. 10/2003, nu poate fi incident în speță, față de prioritatea Convenției, consacrată de Constituția României.

În plus, această dispoziție a fost înlăturată din textul actual al legii, art. 23 în actuala numerotare, prevăzând că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării, fără a face distincție între soluționarea în procedura administrativă sau soluționarea în fața instanțelor judecătorești. În consecință, atât timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă fiind, deci, posibilă completarea dosarului cu noi înscrisuri și în fața instanței de judecată. În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de repunere în termen ca o cerere nouă în apel, instanța de apel a constatat că excepția invocată de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara nu este întemeiată, întrucât art. 294 C. proc.

civ. privește imposibilitatea formulării unor petite noi în calea de atac, și nu a unor cereri procesuale în raport de care se impune verificarea îndeplinirii cerințelor art. 103 din același cod. În ceea ce privește soluția pronunțată în cauză, cu privire la notificarea reclamantei, de anulare în parte a dispoziției contestate, aceasta este urmarea unei juste aplicări a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005, Titlul VII, raportat la starea de fapt corect reținută (cu excepția cotei din dreptul de proprietate - ½, iar nu ¼) pe baza probatoriului administrat, care a fost corect apreciat. Instanța de apel a reținut că nu Primarul Municipiului Timișoara a fost obligat la plata de despăgubiri, ci s-a dispus trimiterea dosarului administrativ la Comisia Centrală, soluție conformă cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel că și acest motiv de apel s-a apreciat a fi neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Timișoara și intervenienta N.N.A. Recurentul pârât, prin motivele sale de recurs, se prevalează de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.; motivele dezvoltate însă prin memoriul de recurs nu fac posibilă încadrarea decât în ipoteza de nelegalitate descrisă de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, recurentul învederează că invocă lipsa capacității procesuale pasive a Direcției Patrimoniu - Serviciu Administrare Imobile din cadrul Primăriei, având în vedere că aceasta este doar o unitate funcțională din structura aparatului propriu al instituției recurente, Direcția neputând fi chemată în judecată în cadrul contestației formulate împotriva dispoziției emise în soluționarea notificării reclamantei.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă în aceste cauze o are exclusiv Primarul Municipiului Timișoara. În continuarea motivelor de recurs, recurentul reia prezentarea situației de fapt a cauzei, învederând că reclamanta nu a răspuns solicitărilor sale formulate prin numeroase adrese ce i-au fost înaintate, de a depune înscrisuri în completarea dosarului administrativ pentru dovedirea pretențiilor sale. Or, sarcina probei proprietății revine, a deținerii legale la momentul deposedării ca și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul. În conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 23.2 din H.G.

nr. 250/2007, se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate și la calitatea de moștenitor. Pentru absența acestora, recurentul învederează că a procedat la respingerea notificării reclamantei. Mai mult decât atât, reclamanta nu a depus nici în cadrul procedurii judiciare înscrisuri autentice, doveditoare pentru pretențiile formulate prin notificare. Recurenta a mai învederat că reclamanta solicită în mod eronat instanței de judecată să oblige entitatea notificată la acordarea de despăgubiri bănești aferente imobilului. Dispozițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd modalitatea de centralizare în vederea acordării despăgubirilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată și care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) din art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respectiv, prin consemnarea sumei ce urmează a se acorda cu titlu de despăgubire, se predau pe bază de proces-verbal Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentația atașată acestora. În consecință, instanța de judecată, poate cel mult să dispună obligarea instituției recurente la emiterea unei dispoziții în care să se menționeze faptul că se propune acordarea de despăgubiri, iar nu să fie obligată la acordarea de despăgubiri.

Totodată, recurentul mai arată că instanța de apel a dispus în mod nelegal ca măsurile reparatorii să fie acordate pentru cota de ½ din imobil fără a ține cont de faptul că dreptul de proprietate cu privire la această cotă nu a fost dovedit și fără a se lua în considerare că se contestă veridicitatea unui înscris autentic, respectiv, certificatul de moștenitor din 24 martie 2006 ce nu a fost anulat și care în prezent este în vigoare, producând efecte juridice. Recurenta intervenientă, prin motivele sale de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică greșita aplicare a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. la circumstanțele de fapt ale cauzei. Se arată că instanța de apel în mod greșit a apreciat că recurenta ar fi putut proceda conform procedurii prevăzute de legea reparatorie în termen de 15 zile de la data la care a conștientizat calitatea sa de persoană îndreptățită.

Or, termenul până la care putea fi demarată procedura legii speciale a expirat la 14 august 2002, dată până la care nu putea iniția procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, neavând cunoștință de calitatea sa de moștenitoare, drept ce izvora din testamentul de a cărui existența a aflat în luna decembrie 2005. Pe de altă parte, așa cum a rezultat din probele cauzei, recurenta a încercat să uzeze de procedura administrativă în termen de 15 zile de la data la care a aflat de temeiul chemării sale la moștenire, încercând să depună prin mama sa, reclamanta cauzei, testamentul care justifica vocația sa la despăgubiri, însă, reprezentanții Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Timișoara nu au primit actele, învederând că notificarea ar fi tardivă, iar o repunere în termen nu ar putea fi acordată decât de instanța de judecată, iar nu în cadrul procedurii administrative.

Așadar, instanța de apel în mod greșit a stabilit că cererea sa de repunere în termen nu este întemeiată, reținându-se că nu sunt întrunite condițiile art. 103 C. proc. civ. În plus, instanța de judecată nu i-a pus în vedere inadmisibilitatea cererii sale de intervenție pentru considerentul că nu ar fi urmat procedura administrativă, astfel că a fost pusă în imposibilitatea de a-și face apărarea din acest punct de vedere și să solicite repunerea în termen; acest lucru l-a aflat la momentul comunicării sentinței primei instanțe. Or, în termenul de 15 zile de la data la care a aflat că cererea sa de intervenție a fost respinsă ca tardivă, a formulat solicitarea de repunere în termen prin intermediul cererii de apel, prevalându-se de dispozițiile art. 103 C. proc.

civ. În ce privește mandatul acordat apărătorului, recurenta învederează că a semnat contractul de asistență juridică tot prin intermediul mamei sale, iar apărătorul este cel care a decis ca valorificarea drepturilor sale să se realizeze pe calea intervenției principale, în condițiile art. 50 C. proc. civ. În recurs nu s-au administrat alte probe dintre cele permise de dispozițiile art. 305 C. proc. civ.; nu s-au formulat întâmpinări la recursurile promovate. Ambele recursuri formulate sunt nefondate, potrivit celor ce urmează. În ce privește excepția lipsei capacității procesuale pasive a Direcției Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile din cadrul Primăriei, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă a invocat această excepție procesuală, de procedură, absolută, încă de la prima instanță, excepție care a fost respinsă ca neîntemeiată, prin raportare la dispozițiile art. 41 alin. (2) C. proc.

civ. Ca atare, recurentul pârât atât în fața instanței de apel, și cu atât mai mult în fața instanței de recurs, era ținut să formuleze critici prin care să combată argumentele pe care s-a fundamentat soluția primei instanțe asupra acestei excepții și, în plus, pentru etapa recursului, aceste critici fiind necesar a fi susceptibile de încadrare în ipotezele reglementate de art. 304 C. proc. civ., întrucât în această etapă procesuală nu sunt admisibile motive de netemeinicie. Or, așa cum rezultă din expozeul prezentei decizii, recurentul pârât nu a avut o atare conduită, iar la acest moment nu se află în ipostaza de a putea invoca pentru prima dată această excepție, respectiv, direct în recurs, ci doar de a critica nelegala soluționare a motivelor de apel cu un astfel de conținut, de vreme ce excepția a fost invocată și soluționată încă de la prima instanță.

Pe de altă parte, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale a aceleiași entități juridice (Direcția Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile), ceea ce, în plan procesual are efectul excluderii acestei părți din cadrul procesual, astfel că, finalitatea urmărită prin invocarea excepției lipsei capacității procesuale este deja atinsă prin admiterea unei excepții procesuale de fond, excepție absolută și ea. Deși este real că în ordinea de soluționare a celor două excepții indicate, cea a lipsei capacității procesuale este prioritară, demersul reiterării acesteia după admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive (sau al criticării modalității de soluționare a acesteia, cum era corect), este lipsită de orice folos practic și deci, fără un interes actual; eventual, se poate admite că reiterarea ei presupune un interes teoretic, ceea ce nu o califică pentru o critică de nelegalitate valabilă în cadrul acestui recurs.

În ce privește actele doveditoare depuse de intimata reclamantă în cursul judecății cu privire la care recurentul pârât susține, pe de o parte, că nu era admisibil a fi completate direct în instanță, iar pe de altă parte, că cele depuse nu respectă anumite rigori de formă, Înalta Curte constată, din nou, că pârâtul nu se raportează la dezlegarea dată acestor susțineri de instanța de apel, întrucât ele au fost invocate și cu titlu de motive de apel.

Așadar, nefiind combătute cele arătate de instanța de apel cu privire la aceste motive, iar pe de altă parte, recurentul nu invocă argumente suplimentare în susținerea acestei critici, Înalta Curte va constata că acestea au fost legal dezlegate de Curtea de Apel prin referire la efectele Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, dar și la actuala formulare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, care permit depunerea actelor doveditoare „până la soluționarea notificării”, sintagmă care presupune inclusiv etapa judiciară a soluționării notificării, subsidiară și ulterioară procedurii administrative în cadrul căreia reclamanta a procedat la completarea probatoriilor; această din urmă accepțiune implică și respectarea dreptului la un proces echitabil, în sensul prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, întrucât dacă s-ar refuza acest înțeles al sintagmei menționate, etapa judiciară ar fi una formală, ineficientă și neefectivă.

Pe de altă parte, în ce privește necesitatea depunerii unor înscrisuri autentice, se constată că actele doveditoare depuse de acestea sunt apte să producă efectele legale, iar mijloacele de probă prin intermediul cărora ele au fost administrate în cauză îndeplinesc cerințele legale, fiind certificate în condițiile art. 112 pct. 5 alin. (1) C. proc. civ., iar altele chiar legalizate la un notar public. Același recurent pârât susține că instanța de judecată, în cadrul acestei contestații, cel mult, poate dispune obligarea sa la emiterea unei noi dispoziții prin care să propună acordarea de despăgubiri, iar nu obligarea sa la despăgubiri, date fiind prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Susținerea nu poate fi calificată drept o critică de nelegalitate, de vreme ce instanța de apel a confirmat soluția tribunalului și din acest punct de vedere, întrucât prin sentința fondului s-a dispus tocmai în sensul celor afirmate de recurent, anume emiterea unei dispoziții prin care să să propună acordarea de despăgubiri (bănești) pentru cota din casa demolată (modificată în apel de la ¼ la ½), dispoziție a instanței însoțită de cea privind obligația de înaintare a acesteia împreună cu actele doveditoare, Comisiei Centrale în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; indicarea sintagmei „despăgubiri bănești” în cuprinsul dispozitivului sentinței reprezintă un excedent care nu poate fi producător de consecințe juridice, în contextul unei interpretări sistematice a tuturor dispozițiilor dispozitivului și date fiind și cele reținute de instanța de apel în considerentele hotărârii.

Referitor la recunoașterea unei cote de ½ în favoarea reclamantei cu titlu de măsuri reparatorii pentru construcția demolată în baza Decretului de expropriere nr. 83/1988 ce a aparținut în coproprietate autoarei sale P.M., Înalta Curte constată că aceasta a fost corect determinată de instanța de apel prin aplicarea regulilor din legea specială [ art. 4 alin. (2) ] , dar și a normelor de drept succesoral incidente. Se constată că în cauză nu s-a contestat certificatul de moștenitor suplimentar din 24 martie 2006 emis de B.N.P. D. - G. - C. din Timișoara în favoarea intervenientei N.N.A. de pe urma defunctei P.I.E. (coproprietară a construcției la data exproprierii), astfel încât să permită concluzia unei greșite aplicări a legii din acest punct de vedere, imputabilă instanței de apel.

În plus, simpla contestare neurmată de anularea acestuia este lipsită de orice semnificație juridică; dimpotrivă, atât reclamanta cât și intervenienta s-au prevalat în prezenta cauză de efectele valabile generate de acest certificat de moștenitor suplimentar, apărare pe care instanțele în mod legal au înlăturat-o, date fiind dispozițiile imperative ale art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care instituie un termen de decădere pentru nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (1) din același act normativ și consecutiv respingerii cererii de repunere în termenul de formulare a notificării de către intervenienta N. Recursul intervenientei este, de asemenea, nefondat. Cererea de intervenție formulată de recurenta N.A.N.

a fost respinsă ca neîntemeiată de prima instanță, iar nu pe calea excepției inadmisibilității ori tardivității. Pentru analiza temeiniciei pretențiilor deduse judecății pe calea cererii de intervenție, ca formă de procedură prin intermediul căreia intervenienta tinde la valorificarea pretențiilor la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanța de fond a reținut împrejurarea neformulării notificării în termen legal, raportându-se și la posibilitățile legale pentru ca intervenienta să obțină repunerea în termen, cu trimitere la incidența art. 103 C. proc. civ.

În consecință, referirea la nerespectarea termenului de formulare a notificării nu reprezintă un argument pentru reținerea tardivității formulării cererii de intervenție, ci pentru evaluarea fondului pretențiilor formulate prin această cerere, consecința neformulării notificării fiind aceea a stingerii sau decăderii din însuși dreptul subiectiv de a obține măsuri reparatorii în justiție, în natură sau prin echivalent. Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a respins cererea de repunere în termenul de formulare a notificării, însă nu pentru considerentul calificării acesteia ca cerere nouă formulată direct în apel, în realitate, aceasta fiind o apărare nouă a intervenientei, ineficient invocată însă față de dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc.

civ. și depășirea termenului pe care acest text îl prescrie. Așa cum s-a arătat, invocarea dispozițiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu se justifică pentru argumentarea unei excepții procesuale, ci constituie o cerință de verificare a temeiniciei fondului raportului juridic dedus judecății de către intervenientă (dreptul său la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de proprietate din construcție, ce a aparținut autoarei sale, P.I.E.). Din acest motiv, nu poate fi reținută critica potrivit căreia instanța de fond doar prin intermediul considerentelor sentinței a invocat și valorificat o excepție fără a o supune dezbaterii contradictorii a părților. Deși termenul de decădere (forcluziune), ca sancțiune de drept material, nu este susceptibil de suspendare, ci numai de întrerupere (prin formularea unei cereri de chemare în judecată), se admite aplicarea prin analogie a instituției repunerii în termen reglementate de art. 103 C. proc.

civ., text pe temeiul căruia instanța de apel a evaluat cererea intervenientei. Cum termenul de decădere în discuție privește actul notificării, notificare care în mod necesar declanșează procedura administrativă, și cum contestația formulată, fie împotriva deciziei sau dispoziției motivate de soluționare a notificării, fie împotriva refuzului nejustificat al entității notificate reprezintă o cale de atac, în mod evident, cererea de repunere în termenul de notificare trebuia adresată entității căreia potrivit dispozițiilor legii speciale îi revine competența soluționării cererii de acordare a măsurilor reparatorii. Împrejurările refuzului pârâtului de a primi notificarea intervenientei în cadrul procedurii administrative (până la emiterea dispoziției contestate) ca și motivarea dată acestui refuz, sunt chestiuni ce privesc aprecierea materialului probator al cauzei și care nu pot fi reevaluate în recurs.

În plus, atare susținere era susceptibilă de dovedire prin înscrisuri, iar nu prin proba testimonială, față de împrejurările ce tindeau a fi probate; acestui pretins refuz, intervenienta îi putea opune o trimitere cu scrisoare recomandată ori prin intermediul unui executor judecătoresc pentru a se păstra o simetrie a formelor cu cele prescrise de lege pentru notificarea formulată în condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, cererea de repunere în termenul de notificare trebuia formulată, cum corect a reținut instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 103 alin. (2) C. proc. civ., în termen de 15 zile de la data încetării motivelor care au împiedicat-o pe recurentă să se conformeze dispozițiilor legii, anume, de la data luării la cunoștință a temeiului chemării sale la moștenirea lui P.I.E.

(data descoperirii testamentului - finele anului 2005, astfel cum susține aceasta). Cum recurenta nu a procedat astfel, în mod corect s-a respins cererea sa de intervenție ca neîntemeiată, aceasta fiind decăzută și din termenul de formulare a cererii întemeiate pe dispozițiile art. 103 C. proc. civ. (de repunere în termenul de formulare a notificării), întrucât cererea de intervenție însăși a fost adresată primei instanțe la 2 februarie 2010 (în preambulul căreia oricum intervenienta nu a formulat cerere de repunere în termenul de notificare, ci a adresat-o ulterior instanței de apel). Existența unui mandat acordat mamei sale în cadrul procedurii administrative nu poate fi reținută în absența unui înscris constatator sau a unui act juridic efectuat de prezumtiva mandatară cu privire la care să se pună problema unei eventuale ratificări (adresarea vreunei cereri la Primărie în numele mandantei, N.N.A.).

Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în cauză nefiind incidente cerințele de modificare a deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara și de intervenienta N.N.A., împotriva Deciziei nr. 454 din 23 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.