ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2376/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2376/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la 18 noiembrie 2008, J.A. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001

și în contradictoriu cu Primarul municipiului Timișoara, Primăria Timișoara,

Consiliul local Timișoara și Municipiul Timișoara, contestație împotriva

dispoziției nr. 1924 din 19 august 2008 emisă de primul pârât, de respingere a

notificării prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat

în Timișoara, înscris în C.F. 28194, 24605 Timișoara.

Tribunalul Timiș, secția

civilă, prin sentința nr.1953/PI din 16 octombrie 2009 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria municipiului Timișoara,

Municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara. A respins

contestația formulată de J.A. împotriva respectivilor pârâți pentru lipsa

calității procesuale pasive a acestora. A admis în parte contestația formulată

de J.A. împotriva pârâtului Primarul municipiului Timișoara. A anulat

dispoziția nr. 1924 din 19 august 2008 emisă de Primarul municipiului

Timișoara. A admis excepția lipsei de interes a capătului de cerere vizând

obligarea pârâtului Primarul municipiului Timișoara la emiterea unei noi

dispoziții. A respins ca lipsit de interes capătul de cerere vizând obligarea

respectivului pârât la emiterea unei noi dispoziții.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că reclamantei i-a fost emisă inițial

dispoziția nr. 949 din 28 august 2002, prin care, recunoscându-i-se calitatea

de persoană îndreptățită de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 și

constatându-se că imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995,

s-a trimis dosarul Prefecturii în vederea acordării despăgubirilor.

S-a constatat astfel

că menționata dispoziție a intrat în procedura de acordare a despăgubirilor,

iar aspectele potrivit cărora acestea nu s-au acordat și procedura s-a

schimbat, în sensul că după apariția Legii nr. 247/2005 toate dosarele urmează

a fi trimise Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu sunt de

natură a conduce la concluzia că dispoziția emisă în 2002 mai poate fi revocată

pe cale administrativă. Aceasta întrucât, în speță, se cerea a fi respectat

art. 16 alin. (1) din Capitolul 5 al Legii nr. 247/2005, ale cărui dispoziții

sunt imperative.

S-a reținut totodată

că dispoziția nr. 949 din 28 august 2002, rămânând valabilă, va urma procedura

prevăzută de Legea nr. 247/2005, pârâții fiind obligați să o trimită, împreună

cu întreg dosarul administrativ Secretariatului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, respectând procedura prevăzută de legea specială.

Astfel fiind, nu se mai impune emiterea unei noi dispoziții, așa cum a

solicitat reclamanta, de vreme ce dispoziția emisă în 2002 nu a fost nici

contestată de părți nici anulată, instanța admițând excepția lipsei de interes

a capătului de cerere vizând obligarea pârâtului Primarul municipiului

Timișoara la emiterea unei noi dispoziții, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc.

civ.

S-a admis și excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria municipiului Timișoara,

Municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, față de care

reclamanta nu a încercat valorificarea vreunui drept potrivnic pe calea cererii

de chemare în judecată, în conformitate cu art. 109 C. proc. civ.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin

decizia nr. 146/A din 13 mai 2010, prin care s-a respins apelul declarat de

pârâții Primarul, Primăria și Consiliul local al municipiului Timișoara

împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut de către

instanța de apel că în mod corect tribunalul a constatat că reclamantei i-a

fost recunoscută vocația la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

iar dispoziția emisă în anul 2002 a intrat deja în procedura de acordare a

despăgubirilor.

Împrejurarea că

despăgubirile nu s-au acordat de atunci și, între timp, procedura s-a schimbat,

în sensul că respectivele despăgubiri sunt stabilite de Comisia Centrală, care

prin corpul său de experți va proceda la o nouă evaluare, nu este de natură să

conducă la concluzia că dispoziția nr. 949 din 28 august 2002 poate fi

revocată, oricând, pe cale administrativă.

Mai mult, în speță

sunt incidente prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul V al Legii nr. 247/2005

din care rezultă că toate dispozițiile privind acordarea de despăgubiri,

însoțite de întreaga documentație aferentă, se predau pe bază de proces verbal

Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilită de

comisie, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii.

Curtea de apel a

constatat că nerespectând aceste dispoziții legale, Primarul municipiului

Timișoara, nu numai că nu a trimis dosarul ci a emis o nouă dispoziție prin

care a respins notificarea formulată de J.A., fără a face nicio referire la

prima dispoziție prin care același primar propunea acordarea de despăgubiri.

S-a reținut în aceste

împrejurări că în mod corect prima instanță a reținut că dispoziția emisă de

primar în anul 2008 a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001,

republicată, acest ultim act administrativ neconținând niciun fel de argumente

cu privire la soluția de respingere a notificării.

S-a constatat astfel

că apelul declarat de Primarul municipiului Timișoara vizând menținerea

dispoziției emisă în 2008 nu are niciun fel de temei, soluția tribunalului de

anulare a acesteia fiind în concordanță cu actele și lucrările cauzei și mai

ales în raport de conținutul primei dispoziții din 2002 prin care sunt

recunoscute drepturile solicitate de reclamantă, act administrativ care este în

vigoare și urmează a-și produce toate efectele juridice prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recurs pârâții Primarul municipiului Timișoara,

Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara,

întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și au solicitat

admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii

apelului, schimbarea hotărârii tribunalului și respingerea acțiunii

reclamantei.

Au considerat că atât

prima instanță cât și curtea de apel au pronunțat hotărâri netemeinice și

nelegale, fără a ține cont de dispozițiile legale în materie și mai ales de

probatoriul administrat.

Au arătat că Primarul

municipiului Timișoara nu s-a pronunțat asupra calității de persoană

îndreptățită prin dispoziția nr. 949 din 28 august 2002 ci doar și-a declinat

competența de soluționare în favoarea Prefecturii județului Timiș. Ulterior,

însă, dosarul nu a mai fost comunicat prefecturii și intrând în vigoare Legea

nr. 247/2005, Primarul municipiului Timișoara a trebuit să se pronunțe pe

fondul notificării, pe care a respins-o pe motiv că reclamanta nu a făcut

dovada calității de persoană îndreptățită.

Au precizat că de

altfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta nu a făcut

nicio referire la dispoziția nr. 949/2002, dispoziție care este ineficientă,

întrucât odată cu adoptarea Legii nr. 247/2005, procedura de acordare a

despăgubirilor și implicit de soluționare a notificărilor a fost modificată.

În fapt, Comisia de

aplicare a Legii nr. 10/2001, analizând actele depuse la dosarul administrativ

de către reclamantă a respins cererea acesteia pentru imobilul în litigiu

întrucât nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului

de proprietate invocat. Astfel, deși a fost solicitată, în conformitate cu

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, depunerea la dosar a copiilor

legalizate prin care notificatoarea dovedește calitatea de persoană

îndreptățită precum și a actelor referitoare la imobil, aceasta nu s-a

conformat cerințelor, până la data soluționării notificării, cu toate că

respectiva probă îi incumba reclamantei.

Recursul Primarului municipiului

Timișoara este nul.

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recursul se motivează, conform

art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului

de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art.304 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a

fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2),

care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici

privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.

Or, în speță, recurentul,

deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de

nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat, întrucât dezvoltarea acestora

vizează aspecte străine de cauză și care nu au legătură cu dezlegarea dată de

instanța de apel pricinii.

Astfel, recurentul nu

a susținut în vreun fel nelegalitatea soluției din apel, preluând în totalitate

criticile din apelul declarat împotriva sentinței tribunalului.

Ignorând faptul că

obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost

fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul nu a

criticat însă această hotărâre ci s-a mărginit a reitera considerente legate de

faptul că reclamanta nu a dat curs solicitărilor, dispuse în conformitate cu

prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, de a depune copii legalizate prin

care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită precum și actele

referitoare la imobil.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel

critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența

judecății anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit

să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive

este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Se constată astfel că

pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând

legalitatea deciziei din apel, ci dimpotrivă sunt preluate în întregime motivele

din apel, care au fost soluționate prin decizia atacată.

Văzând dispozițiile

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. precum și pe cele ale art.

306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea

căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă

examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

Recursul declarat de

Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara

este lipsit de interes. Se reține că orice demers în justiție, indiferent de

forma pe care o îmbracă, trebuie să fie util, să urmărească un „profit”

material sau moral, ceea ce înseamnă că trebuie să se sprijine pe un interes,

ca o condiție de exercitare a acțiunii civile.

Astfel, interesul

judiciar este o condiție necesară pentru dobândirea calității de parte în

procesul civil și se concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar

putea obține oricare dintre părți de pe urma activității judiciare pe care

intenționează să o desfășoare.

Această condiție trebuie

să existe nu numai la declanșarea procedurii judiciare, deci nu numai în

legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul derulării

procesului, ori de câte ori se apelează la una sau alta din formele procedurale

ce alcătuiesc conținutul acțiunii, indiferent că este vorba de cereri,

excepții, exercitarea căilor de atac sau de executarea silită.

Rezultă deci că

pentru utilizarea unei căi de atac, ordinare sau extraordinare, este necesar ca

partea să justifice un interes în modificarea hotărârii atacate, calitatea de

parte în proces nefiind suficientă pentru promovarea căii de atac.

Cel care a avut

câștig de cauză, neputând demonstra drepturile ce i-au fost lezate prin

hotărâre, nu poate uza nici de calea de atac prevăzută de lege.

În speță, prin

sentința nr. 1953/PI din 16 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția

civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara

și, în consecință, respinsă cererea de chemare în judecată formulată de

reclamantă împotriva acestor pârâți.

Prin decizia nr. 146/A

din 13 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat împotriva sentinței civile pronunțată de tribunal, soluția adoptată de

instanța de fond, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a

pârâților Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului

Timișoara necomportând modificări, astfel încât în cauză nu poate fi

identificat folosul urmărit de recurenți prin declararea căii extraordinare de

atac.

Prin urmare, admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive profită pârâților, indiferent de

motivul care a stat la baza hotărârii pronunțate, soluționarea pe cale de

excepție nefiind de natură să schimbe întrucâtva datele problemei, de vreme ce

folosul practic al demersului judiciar nu poate fi obiectivat.

Pe de altă parte, în

apelul declarat de pârâți împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, nu se

regăsesc critici cu privire la acest aspect, astfel încât, în atare situație,

este inutilă reiterarea acestei excepții în prezenta cale de atac, iar recursul

declarat de respectivii pârâți se dovedește a fi lipsit de interes, urmând a fi

respins pe acest considerent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 146/A din 13 mai

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Respinge ca lipsit de interes

recursul declarat de Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al

municipiului Timișoara împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 martie 2011.