ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2376/2011

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 18 noiembrie 2008, J.A. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001 și în contradictoriu cu Primarul municipiului Timișoara, Primăria Timișoara, Consiliul local Timișoara și Municipiul Timișoara, contestație împotriva dispoziției nr. 1924 din 19 august 2008 emisă de primul pârât, de respingere a notificării prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, înscris în C.F. 28194, 24605 Timișoara. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr.1953/PI din 16 octombrie 2009 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara.

A respins contestația formulată de J.A. împotriva respectivilor pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora. A admis în parte contestația formulată de J.A. împotriva pârâtului Primarul municipiului Timișoara. A anulat dispoziția nr. 1924 din 19 august 2008 emisă de Primarul municipiului Timișoara. A admis excepția lipsei de interes a capătului de cerere vizând obligarea pârâtului Primarul municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții. A respins ca lipsit de interes capătul de cerere vizând obligarea respectivului pârât la emiterea unei noi dispoziții. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantei i-a fost emisă inițial dispoziția nr. 949 din 28 august 2002, prin care, recunoscându-i-se calitatea de persoană îndreptățită de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 și constatându-se că imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a trimis dosarul Prefecturii în vederea acordării despăgubirilor.

S-a constatat astfel că menționata dispoziție a intrat în procedura de acordare a despăgubirilor, iar aspectele potrivit cărora acestea nu s-au acordat și procedura s-a schimbat, în sensul că după apariția Legii nr. 247/2005 toate dosarele urmează a fi trimise Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu sunt de natură a conduce la concluzia că dispoziția emisă în 2002 mai poate fi revocată pe cale administrativă. Aceasta întrucât, în speță, se cerea a fi respectat art. 16 alin. (1) din Capitolul 5 al Legii nr. 247/2005, ale cărui dispoziții sunt imperative. S-a reținut totodată că dispoziția nr. 949 din 28 august 2002, rămânând valabilă, va urma procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, pârâții fiind obligați să o trimită, împreună cu întreg dosarul administrativ Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectând procedura prevăzută de legea specială.

Astfel fiind, nu se mai impune emiterea unei noi dispoziții, așa cum a solicitat reclamanta, de vreme ce dispoziția emisă în 2002 nu a fost nici contestată de părți nici anulată, instanța admițând excepția lipsei de interes a capătului de cerere vizând obligarea pârâtului Primarul municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. S-a admis și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, față de care reclamanta nu a încercat valorificarea vreunui drept potrivnic pe calea cererii de chemare în judecată, în conformitate cu art. 109 C. proc.

civ. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 146/A din 13 mai 2010, prin care s-a respins apelul declarat de pârâții Primarul, Primăria și Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva sentinței tribunalului. S-a reținut de către instanța de apel că în mod corect tribunalul a constatat că reclamantei i-a fost recunoscută vocația la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar dispoziția emisă în anul 2002 a intrat deja în procedura de acordare a despăgubirilor. Împrejurarea că despăgubirile nu s-au acordat de atunci și, între timp, procedura s-a schimbat, în sensul că respectivele despăgubiri sunt stabilite de Comisia Centrală, care prin corpul său de experți va proceda la o nouă evaluare, nu este de natură să conducă la concluzia că dispoziția nr. 949 din 28 august 2002 poate fi revocată, oricând, pe cale administrativă.

Mai mult, în speță sunt incidente prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul V al Legii nr. 247/2005 din care rezultă că toate dispozițiile privind acordarea de despăgubiri, însoțite de întreaga documentație aferentă, se predau pe bază de proces verbal Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilită de comisie, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Curtea de apel a constatat că nerespectând aceste dispoziții legale, Primarul municipiului Timișoara, nu numai că nu a trimis dosarul ci a emis o nouă dispoziție prin care a respins notificarea formulată de J.A., fără a face nicio referire la prima dispoziție prin care același primar propunea acordarea de despăgubiri.

S-a reținut în aceste împrejurări că în mod corect prima instanță a reținut că dispoziția emisă de primar în anul 2008 a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, republicată, acest ultim act administrativ neconținând niciun fel de argumente cu privire la soluția de respingere a notificării. S-a constatat astfel că apelul declarat de Primarul municipiului Timișoara vizând menținerea dispoziției emisă în 2008 nu are niciun fel de temei, soluția tribunalului de anulare a acesteia fiind în concordanță cu actele și lucrările cauzei și mai ales în raport de conținutul primei dispoziții din 2002 prin care sunt recunoscute drepturile solicitate de reclamantă, act administrativ care este în vigoare și urmează a-și produce toate efectele juridice prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs pârâții Primarul municipiului Timișoara, Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și au solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea hotărârii tribunalului și respingerea acțiunii reclamantei. Au considerat că atât prima instanță cât și curtea de apel au pronunțat hotărâri netemeinice și nelegale, fără a ține cont de dispozițiile legale în materie și mai ales de probatoriul administrat. Au arătat că Primarul municipiului Timișoara nu s-a pronunțat asupra calității de persoană îndreptățită prin dispoziția nr. 949 din 28 august 2002 ci doar și-a declinat competența de soluționare în favoarea Prefecturii județului Timiș.

Ulterior, însă, dosarul nu a mai fost comunicat prefecturii și intrând în vigoare Legea nr. 247/2005, Primarul municipiului Timișoara a trebuit să se pronunțe pe fondul notificării, pe care a respins-o pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită. Au precizat că de altfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta nu a făcut nicio referire la dispoziția nr. 949/2002, dispoziție care este ineficientă, întrucât odată cu adoptarea Legii nr. 247/2005, procedura de acordare a despăgubirilor și implicit de soluționare a notificărilor a fost modificată. În fapt, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, analizând actele depuse la dosarul administrativ de către reclamantă a respins cererea acesteia pentru imobilul în litigiu întrucât nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate invocat.

Astfel, deși a fost solicitată, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, depunerea la dosar a copiilor legalizate prin care notificatoarea dovedește calitatea de persoană îndreptățită precum și a actelor referitoare la imobil, aceasta nu s-a conformat cerințelor, până la data soluționării notificării, cu toate că respectiva probă îi incumba reclamantei. Recursul Primarului municipiului Timișoara este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art.304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, recurentul, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat, întrucât dezvoltarea acestora vizează aspecte străine de cauză și care nu au legătură cu dezlegarea dată de instanța de apel pricinii. Astfel, recurentul nu a susținut în vreun fel nelegalitatea soluției din apel, preluând în totalitate criticile din apelul declarat împotriva sentinței tribunalului.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul nu a criticat însă această hotărâre ci s-a mărginit a reitera considerente legate de faptul că reclamanta nu a dat curs solicitărilor, dispuse în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, de a depune copii legalizate prin care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită precum și actele referitoare la imobil. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel. Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, ci dimpotrivă sunt preluate în întregime motivele din apel, care au fost soluționate prin decizia atacată. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

Recursul declarat de Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara este lipsit de interes. Se reține că orice demers în justiție, indiferent de forma pe care o îmbracă, trebuie să fie util, să urmărească un „profit” material sau moral, ceea ce înseamnă că trebuie să se sprijine pe un interes, ca o condiție de exercitare a acțiunii civile. Astfel, interesul judiciar este o condiție necesară pentru dobândirea calității de parte în procesul civil și se concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar putea obține oricare dintre părți de pe urma activității judiciare pe care intenționează să o desfășoare.

Această condiție trebuie să existe nu numai la declanșarea procedurii judiciare, deci nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul derulării procesului, ori de câte ori se apelează la una sau alta din formele procedurale ce alcătuiesc conținutul acțiunii, indiferent că este vorba de cereri, excepții, exercitarea căilor de atac sau de executarea silită. Rezultă deci că pentru utilizarea unei căi de atac, ordinare sau extraordinare, este necesar ca partea să justifice un interes în modificarea hotărârii atacate, calitatea de parte în proces nefiind suficientă pentru promovarea căii de atac. Cel care a avut câștig de cauză, neputând demonstra drepturile ce i-au fost lezate prin hotărâre, nu poate uza nici de calea de atac prevăzută de lege.

În speță, prin sentința nr. 1953/PI din 16 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara și, în consecință, respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva acestor pârâți. Prin decizia nr. 146/A din 13 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat împotriva sentinței civile pronunțată de tribunal, soluția adoptată de instanța de fond, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara necomportând modificări, astfel încât în cauză nu poate fi identificat folosul urmărit de recurenți prin declararea căii extraordinare de atac.

Prin urmare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive profită pârâților, indiferent de motivul care a stat la baza hotărârii pronunțate, soluționarea pe cale de excepție nefiind de natură să schimbe întrucâtva datele problemei, de vreme ce folosul practic al demersului judiciar nu poate fi obiectivat. Pe de altă parte, în apelul declarat de pârâți împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, nu se regăsesc critici cu privire la acest aspect, astfel încât, în atare situație, este inutilă reiterarea acestei excepții în prezenta cale de atac, iar recursul declarat de respectivii pârâți se dovedește a fi lipsit de interes, urmând a fi respins pe acest considerent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 146/A din 13 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.