ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3680/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 2 iulie 2008, reclamanta K.A.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate de acordare a unei măsuri reparatorii prin echivalent constând în atribuirea în proprietate a unui alt imobil echivalent imobilului preluat în mod abuziv de către stat, situat în Timișoara, strada S., înscris în CF nr. AA Timișoara nr. top. XX, compus din casă cu un etaj și curte în suprafață de 562 m.p., iar în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate de acordare a unei măsuri reparatorii prin echivalent, constând din atribuirea în compensare a porțiunii de teren liberă de construcții existentă la această adresă, precum și plata despăgubirilor pentru diferența de valoare dintre acest teren și valoarea imobilului expropriat, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2445/PI din 2 decembrie 2009, a respins acțiunea principală, ca neîntemeiată și a admis în parte acțiunea subsidiară formulată de reclamantă. A fost obligat pârâtul să emită o dispoziție motivată, în sensul propunerii de acordare de despăgubiri bănești în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru reclamanta K.A.T., reprezentând valoarea imobilului preluat de stat, situat în Timișoara, strada S., înscris în CF nr. AA Timișoara nr. top. XX, compus din casă cu un etaj și curte în suprafață de 562 m.p. A fost respins petitul privind obligarea pârâtului să emită o dispoziție de atribuire în compensare a porțiunii de teren libere de construcții existentă la adresa menționată și de acordare de despăgubiri pentru diferența de valoare dintre acest teren și valoarea imobilului expropriat.

Au fost admise cererile de intervenție formulate de intervenienții M.A., Ș.I. și Ș.M. în interesul pârâtului. A fost respinsă cererea formulată de reclamantă, precum și cererea formulată de intervenienta M.A. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată. A fost obligată reclamanta la câte 400 RON către fiecare dintre intervenienții Ș.I. și Ș.M., cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, reclamanta K.A.T. și mama sa au depus notificarea din 24 mai 2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, strada S., înscris în CF col AA Timișoara nr. top. XX și CF nr. BB Timișoara nr. top. YY/1 - apartament nr. 1, respectiv CF nr. CC Timișoara, nr. top.

ZZ/II – apartament 2. Prin dispoziția din 04 decembrie 2002, Primarul Municipiului Timișoara a respins cererea de restituire în natură, motivat de faptul că imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 numitei M.A. și numitului Ș.I., iar dosarul a fost trimis spre competentă soluționare Prefecturii județului Timiș Tribunalul a constatat că, din notele de ședință și dosarul atașat de la Prefectura județului Timiș, rezultă că reclamanta nu a primit despăgubiri până în prezent pentru imobilul ce a aparținut în cote de ½ acesteia și mamei sale. Dosarul a fost restituit către Primăria Municipiului Timișoara pentru refacerea dispoziției și pentru a fi pregătit în vederea transmiterii acestuia către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Totodată, s-a reținut că notificatoarea K.A.T. a decedat, iar reclamanta este moștenitor, în calitate de fiică. De asemenea, Tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, iar apartamentele din imobil au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 intervenienților accesorii M.A., Ș.I. și Ș.M. Potrivit raportului de expertiză întocmit, Tribunalul a reținut că, suprafața care poate fi restituită reclamantei este de 80 m.p., iar în această modalitate, reclamanta poate avea acces la drumul public situat în terenul proprietatea statului și folosința intervenienților accesorii, fiind posibilă și o viitoare unificare cu terenul din parcela învecinată cu nr. top.

UU, ce aparține reclamantei. S-a mai arătat că, potrivit cărții funciare depuse la ultimul termen de judecată, reclamanta deține în proprietate cota de 191 m.p. din terenul de 582 m.p. înscris în CF nr. DD Timișoara, 91 m.p. fiind în proprietatea statului. Prin acțiunea depusă la Judecătoria Timișoara la data de 30 iunie 2009 și aflată în curs de soluționare, reclamanta a solicitat recunoașterea dreptului de proprietate pe suprafața menționată urmată de ieșirea din indiviziune, astfel că reclamanta ar putea cumula în final 282 m.p. din terenul învecinat terenului revendicat pe calea Legii nr. 10/2001 ce face obiectul cauzei de față. Tribunalul a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la restituirea imobilului preluat de stat în mod abuziv, conform art. 3 și art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Deși reclamanta nu a contestat dispoziția emisă în anul 2002, s-a apreciat că contestația formulată în prezenta cauză nu este tardivă, având în vedere omisiunea legiuitorului de a repune în termenul de a solicita restituirea în natură a notificatorilor cărora nu li s-a efectuat o propunere de restituire prin echivalent, în acest sens fiind și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 3386 din 16 septembrie 2003, care statuează că termenul de 30 zile prevăzut de art. 26 în prezent din Legea nr. 10/2001 nu curge. Prin urmare, Tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii, însă petitul principal nu poate fi admis, întrucât Municipiul Timișoara nu are bunuri imobile disponibile pentru a fi acordate în compensare.

Cu privire la cererea de restituire în natură a terenului liber, s-a reținut că, din probele administrate, rezultă că împărțirea terenului de 562 m.p. prin detașarea unei porțiuni de 80 m.p. nu este o soluție eficientă pentru niciuna dintre părți. Astfel, s-a arătat că reclamanta ar dobândi 80 m.p. plus cei 282 m.p., dacă se admite cererea de ieșire din indiviziune, în total 362 m.p., ceea ce reprezintă o suprafață mult prea mică pentru a fi susceptibilă de utilizare pentru construcția de locuințe sau pentru înstrăinare. În același timp, s-ar crea necesitatea unei servituți de trecere pentru proprietarii imobilului construcție care au și un drept de folosință asupra terenului, rămânând un teren de 482 m.p.

de utilizat de către două familii, dar și acesta afectat de servitute în favoarea reclamantei. Aceasta pentru că reclamanta nu ar avea acces la drumul public din parcela cu nr. top. UU. Prin urmare, Tribunalul a constatat că, singura soluție care rămâne este ca reclamantei să i se acorde despăgubiri pentru imobilul preluat de stat, în condițiile legii speciale. Prin decizia nr. 134/A din 5 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanta K.A.T. și pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar. A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 80 m.p., rămasă liberă de construcții, cu nr. top.

nou TT/2, conform răspunsului la obiecțiuni și planului de situație care fac parte integrantă din această hotărâre, și a fost înlăturată din dispozitivul sentinței mențiunea „despăgubiri bănești”, menținându-se obligarea pârâtului de a emite o dispoziție motivată de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Au fost respinse cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții M.A., Ș.I. și Ș.M., precum și cererea de obligare a reclamantei la plata de cheltuieli de judecată către intervenienți. A fost menținută în rest sentința atacată. A fost respins apelul declarat de intervenienta M.A. împotriva aceleiași sentințe. Au fost obligați pârâtul și intervenienții să plătească reclamantei cheltuieli parțiale de judecată în sumă de 500 RON în primă instanță.

A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nedovedită. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, că, într-adevăr, art. 1, 7 și 9 din Legea nr. 10/2001 republicată, consacră ca prioritar principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, iar din răspunsul la obiecțiuni și planul de situație rezultă că poate fi restituită suprafața de 80 m.p., liberă de construcții, care se află în vecinătate cu parcela cu nr. top. UU, din care reclamanta deține în proprietate 191 m.p., conform CF nr. DD Timișoara, fiind posibilă astfel unificarea suprafeței de 80 m.p. cu terenul ce aparține reclamantei din parcela cu nr. top.

UU. În acest sens, s-a constatat că soluția primei instanțe de respingere a petitului privind restituirea suprafeței de teren de 80 m.p. este greșită, întrucât măsura de acordare de despăgubiri în echivalent se aplică numai în situația în care nu este posibilă restituirea în natură. În legătură cu apelul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, Curtea de Apel a reținut că și acesta este întemeiat, pentru aceea că, în mod eronat, prima instanță l-a obligat pe pârât la acordarea de despăgubiri bănești, întrucât dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată prin O.G. nr. 81/2007, prevăd doar posibilitatea de acordare de despăgubiri pe cale administrativă, urmând ca persoana îndreptățită să formuleze acțiunea pentru bani sau acțiuni la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cât privește apelul declarat de intervenienta M.A. pentru neacordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță, Curtea de Apel a apreciat că este neîntemeiat, pe de o parte, deoarece nu a făcut dovada acestora cu factura și chitanța menționate, iar pe de altă parte, întrucât în mod greșit au fost admise cererile de intervenție, ca urmare a respingerii petitului privind restituirea suprafeței de 80 m.p. teren. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, și intervenienții M.A., Ș.I. și Ș.M., criticând-o pentru nelegalitate. Prin recursul său, pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, indicând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a arătat că, în ceea ce privește cererea de restituire în natură a terenului liber, în mod corect instanța de fond a considerat că detașarea unei porțiuni de 80 m.p.

nu este o soluție eficientă pentru nici una dintre părți. În acest sens, a arătat că reclamanta ar dobândi 80 m.p. plus cei 282 m.p., dacă s-ar admite ieșirea din indiviziune, iar totalul de 362 m.p. ar fi o suprafață mult prea mică pentru a fi susceptibilă de utilizare pentru construcția de locuințe sau înstrăinare. Mai mult, s-ar crea necesitatea unei servituți de trecere pentru proprietarii imobilului construcție care au un drept de folosință asupra terenului, rămânând un teren de 482 m.p. de utilizat de către două familii, dar și acesta afectat de o servitute în favoarea reclamantei, aceasta pentru că reclamanta nu ar avea acces la drumul public din parcela cu nr. top. UU. În consecință, recurentul–pârât a solicitat admiterea recursului său și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de restituire în natură a suprafeței de teren de 80 m.p.

Recurenții-intervenienți Ș.I. și Ș.M. și-au întemeiat recursul declarat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea motivelor de recurs au arătat, de asemenea, că în mod greșit instanța de apel a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 80 m.p., apreciind că soluția primei instanțe privind acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale, este legală și temeinică sub acest aspect. În plus, au arătat că, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, invocând în acest sens și practica instanței supreme.

Recurenții–intervenienți au mai susținut că reclamanta K.A.T. a fost despăgubită cu suma de 25.179 RON, așa cum rezultă din decizia nr. 4870 din 15 noiembrie 1984, iar, în aceste condiții, prin restituirea în natură a terenului în suprafață de 80 m.p., așa cum în mod greșit a dispus instanța de apel, aceasta ar beneficia de o dublă reparație. Cât privește respingerea cererii de intervenție accesorie, recurenții Ș.I. și Ș.M., au susținut că instanța de apel nu a motivat acest aspect, cu atât mai mult cu cât cererea de intervenție a fost formulată în interesul pârâtului Municipiul Timișoara, al cărui apel a fost admis. De asemenea, recurenții–intervenienți au criticat decizia instanței de apel și în ceea ce privește respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată aferente.

Prin recursul său, intervenienta M.A., indicând art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a arătat că, obligarea Municipiului Timișoara, prin Primar, să emită dispoziție în baza Legii nr. 10/2001, precum și restituirea parțială în natură ca măsură reparatorie acordată conform aceleiași legi, în contradictoriu tot cu municipiul, este nelegală, deoarece primarului unității administrativ-teritoriale unde îi revin în mod exclusiv competențe în materia legii speciale.

Recurenta a mai susținut că, dispoziția Primarului Municipiului Timișoara din 04 decembrie 2002 nu a fost atacată de către reclamantă în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și în consecință, apreciază că, în prezent, reclamanta nu mai poate reveni asupra naturii măsurilor reparatorii, urmând ca acestea să i se acorde conform dispoziției emise în anul 2002. Recurenta a formulat critici și cu privire la nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel în ceea ce privește greșita restituire în natură a suprafeței de teren de 80 m.p., arătând totodată că sunt greșite și soluțiile de respingere a cererii sale de intervenție accesorie, precum și a apelului său care viza acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță.

În ședința publică din 5 mai 2011, instanța, din oficiu, a invocat excepția tardivității recursului declarat de intervenienta M.A., excepție întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune astfel. Recurentei-interveniente M.A. i s-a comunicat hotărârea recurată la 26 mai 2010, conform procesului-verbal încheiat cu ocazia comunicării, iar recursul nu a fost declarat în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., ce s-a împlinit la 11 iunie 2010, ci, peste termenul legal, la 12 iunie 2010. Or, potrivit dispozițiilor art. 103 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa.

Câtă vreme intervenienta M.A. nu a invocat o împrejurare mai presus de voința sa, care să o fi împiedicat să declare recursul în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., se constată că recursul declarat de aceasta, cu depășirea termenului legal, este sancționat cu tardivitatea, astfel că instanța, fără a mai analiza criticile formulate de recurenta-intervenientă M.A., va dispune respingerea recursului acesteia, în consecință. Examinând decizia în limita criticilor formulate de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, și de intervenienții Ș.I. și Ș.M., se constată următoarele: Întrucât, prin recursurile lor, atât pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, cât și intervenienții ȘI. și Ș.M.

au criticat soluția instanței de apel cu privire la restituirea în natură a terenului în suprafață de 80 m.p., acestor critici li se va răspunde prin considerente comune. Astfel, cu privire la situația de fapt a suprafeței de 80 m.p., din totalul celor 562 m.p. de teren, instanțele anterioare au statuat, pe baza probatoriului administrat, că este liberă de construcții. În acest sens, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au arătat că această suprafață poate fi restituită reclamantei, fiind posibilă unificarea acesteia cu terenul din parcela învecinată cu nr. top. UU, ce aparține reclamantei. Din cuprinsul dispozițiilor art. 1, art. 7, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă principiul prevalenței restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate în mod abuziv, cum este cazul în speță, indiferent în posesia cui se găsesc în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.

Prin urmare, instanța de apel, constatând că terenul în litigiu este teren liber și restituibil în natură, a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt stabilită în speță. Nu este întemeiată nici susținerea recurenților Ș.I. și Ș.M. privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece prin restituirea în natură a celor 80 m.p. de teren, din suprafața totală de 562 m.p., proprietarilor celor 2 apartamente din imobilului construcție le-a rămas în folosință un teren de 482 m.p. Or, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin noțiunea „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995” se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia.

În raport de aceste prevederi și raportat la situația de fapt, în mod legal instanța de apel a stabilit că se pot restitui cei 80 m.p., cu respectarea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției. Recurenții–intervenienți Ș.I. și Ș.M. au mai susținut că, prin restituirea în natură a suprafeței de 80 m.p. de teren, reclamanta ar beneficia de o dublă reparație, deoarece a fost despăgubită cu suma de 25.179 RON. Nici această susținere nu poate fi primită având în vedere că, potrivit deciziei din 15 noiembrie 1984 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Timiș, s-a aprobat plata sumei de 25.179 RON către K.A.T., reprezentând contravaloarea construcțiilor care au trecut în proprietatea statului.

În cuprinsul art. 3 din aceeași decizie, se arată că, cota de ½ din terenul în suprafață totală de 562 m.p., se trece în proprietatea statului, fără plată. În aceste condiții, având în vedere că, pentru construcțiile și terenul ce nu pot fi restituite în natură, urmează a se emite o dispoziție motivată de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, rezultă că se va ține cont de eventuala despăgubire încasată de persoana îndreptățită, astfel că, prin restituirea în natură a terenului de 80 m.p., nu s-a produs o dublă despăgubire. În ceea ce privește respingerea cererii de intervenție accesorie și a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intervenienții Ș.I.

și Ș.M., se constată că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, având în vedere natura juridică a intervenției accesorii. Este adevărat că apelul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara (în interesul căruia s-a făcut cererea de intervenție accesorie) a fost admis, însă instanța de apel a arătat în considerentele hotărârii că acest apel este întemeiat numai pentru motivul că în mod greșit prima instanță l-a obligat pe pârât la acordarea de „despăgubiri bănești”, întrucât dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată prin O.G. nr. 81/2007, prevăd doar posibilitatea de acordare de despăgubiri pe cale administrativă, iar aceste aspecte reținute de instanță se reflectă și în dispozitivul deciziei recurate.

Prin urmare, datorită dependenței procesuale a intervenientului accesoriu de situația părții pentru care a intervenit, soluția dată de instanța de apel cererii subsecvente a fost determinată de modul în care a fost soluționată cererea principală, potrivit principiului accesorium sequitur principale. Pentru considerentele expuse, instanța va respinge ca tardiv recursul declarat de intervenienta M.A., iar, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, și intervenienții Ș.I. și Ș.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, și intervenienții Ș.I. și Ș.M. împotriva deciziei nr. 134/A din 5 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de intervenienta M.A. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.