ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3680/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3680/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 2 iulie 2008, reclamanta K.A.T. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, obligarea pârâtului

la emiterea unei dispoziții motivate de acordare a unei măsuri reparatorii prin

echivalent constând în atribuirea în proprietate a unui alt imobil echivalent imobilului

preluat în mod abuziv de către stat, situat în Timișoara, strada S., înscris în

CF nr. AA Timișoara nr. top. XX, compus din casă cu un etaj și curte în suprafață

de 562 m.p., iar în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate

de acordare a unei măsuri reparatorii prin echivalent, constând din atribuirea în

compensare a porțiunii de teren liberă de construcții existentă la această adresă,

precum și plata despăgubirilor pentru diferența de valoare dintre acest teren și

valoarea imobilului expropriat, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2445/PI

din 2 decembrie 2009, a respins acțiunea principală, ca neîntemeiată și a admis

în parte acțiunea subsidiară formulată de reclamantă.

A fost obligat pârâtul să emită o dispoziție motivată,

în sensul propunerii de acordare de despăgubiri bănești în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005 pentru reclamanta K.A.T., reprezentând valoarea imobilului

preluat de stat, situat în Timișoara, strada S., înscris în CF nr. AA Timișoara

nr. top. XX, compus din casă cu un etaj și curte în suprafață de 562 m.p.

A fost respins petitul privind obligarea pârâtului să emită

o dispoziție de atribuire în compensare a porțiunii de teren libere de construcții

existentă la adresa menționată și de acordare de despăgubiri pentru diferența de

valoare dintre acest teren și valoarea imobilului expropriat.

Au fost admise cererile de intervenție formulate de intervenienții

M.A., Ș.I. și Ș.M. în interesul pârâtului.

A fost respinsă cererea formulată de reclamantă, precum

și cererea formulată de intervenienta M.A. având ca obiect plata cheltuielilor de

judecată.

A fost obligată reclamanta la câte 400 RON către fiecare

dintre intervenienții Ș.I. și Ș.M., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, reclamanta

K.A.T. și mama sa au depus notificarea din 24 mai 2001, solicitând restituirea în

natură a imobilului situat în Timișoara, strada S., înscris în CF col AA Timișoara

nr. top. XX și CF nr. BB Timișoara nr. top. YY/1 - apartament nr. 1, respectiv CF

nr. CC Timișoara, nr. top. ZZ/II – apartament 2.

Prin dispoziția din 04 decembrie 2002, Primarul Municipiului

Timișoara a respins cererea de restituire în natură, motivat de faptul că imobilul

a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 numitei M.A. și numitului Ș.I., iar dosarul

a fost trimis spre competentă soluționare Prefecturii județului Timiș

Tribunalul a constatat că, din notele de ședință și dosarul

atașat de la Prefectura județului Timiș, rezultă că reclamanta nu a primit despăgubiri

până în prezent pentru imobilul ce a aparținut în cote de ½ acesteia și mamei

sale.

Dosarul a fost restituit către Primăria Municipiului Timișoara

pentru refacerea dispoziției și pentru a fi pregătit în vederea transmiterii acestuia

către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Totodată, s-a reținut că notificatoarea K.A.T. a decedat,

iar reclamanta este moștenitor, în calitate de fiică.

De asemenea, Tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat

de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, iar apartamentele din imobil au

fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 intervenienților accesorii M.A., Ș.I. și

Ș.M.

Potrivit raportului de expertiză întocmit, Tribunalul a

reținut că, suprafața care poate fi restituită reclamantei este de 80 m.p., iar

în această modalitate, reclamanta poate avea acces la drumul public situat în terenul

proprietatea statului și folosința intervenienților accesorii, fiind posibilă și

o viitoare unificare cu terenul din parcela învecinată cu nr. top. UU, ce aparține

reclamantei.

S-a mai arătat că, potrivit cărții funciare depuse la ultimul

termen de judecată, reclamanta deține în proprietate cota de 191 m.p. din terenul

de 582 m.p. înscris în CF nr. DD Timișoara, 91 m.p. fiind în proprietatea statului.

Prin acțiunea depusă la Judecătoria Timișoara la data de

30 iunie 2009 și aflată în curs de soluționare, reclamanta a solicitat recunoașterea

dreptului de proprietate pe suprafața menționată urmată de ieșirea din indiviziune,

astfel că reclamanta ar putea cumula în final 282 m.p. din terenul învecinat terenului

revendicat pe calea Legii nr. 10/2001 ce face obiectul cauzei de față.

Tribunalul a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită

la restituirea imobilului preluat de stat în mod abuziv, conform art. 3 și art.

2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Deși reclamanta nu a contestat dispoziția emisă în anul

2002, s-a apreciat că contestația formulată în prezenta cauză nu este tardivă, având

în vedere omisiunea legiuitorului de a repune în termenul de a solicita restituirea

în natură a notificatorilor cărora nu li s-a efectuat o propunere de restituire

prin echivalent, în acest sens fiind și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție nr. 3386 din 16 septembrie 2003, care statuează că termenul de 30 zile

prevăzut de art. 26 în prezent din Legea nr. 10/2001 nu curge.

Prin urmare, Tribunalul a constatat că reclamanta este

îndreptățită la măsuri reparatorii, însă petitul principal nu poate fi admis, întrucât

Municipiul Timișoara nu are bunuri imobile disponibile pentru a fi acordate în compensare.

Cu privire la cererea de restituire în natură a terenului

liber, s-a reținut că, din probele administrate, rezultă că împărțirea terenului

de 562 m.p. prin detașarea unei porțiuni de 80 m.p. nu este o soluție eficientă

pentru niciuna dintre părți.

Astfel, s-a arătat că reclamanta ar dobândi 80 m.p. plus

cei 282 m.p., dacă se admite cererea de ieșire din indiviziune, în total 362 m.p.,

ceea ce reprezintă o suprafață mult prea mică pentru a fi susceptibilă de utilizare

pentru construcția de locuințe sau pentru înstrăinare. În același timp, s-ar crea

necesitatea unei servituți de trecere pentru proprietarii imobilului construcție

care au și un drept de folosință asupra terenului, rămânând un teren de 482 m.p.

de utilizat de către două familii, dar și acesta afectat de servitute în favoarea

reclamantei. Aceasta pentru că reclamanta nu ar avea acces la drumul public din

parcela cu nr. top. UU.

Prin urmare, Tribunalul a constatat că, singura soluție

care rămâne este ca reclamantei să i se acorde despăgubiri pentru imobilul preluat

de stat, în condițiile legii speciale.

Prin decizia nr. 134/A din 5 mai 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanta K.A.T.

și pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar.

A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că

s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 80 m.p., rămasă liberă

de construcții, cu nr. top. nou TT/2, conform răspunsului la obiecțiuni și planului

de situație care fac parte integrantă din această hotărâre, și a fost înlăturată

din dispozitivul sentinței mențiunea „despăgubiri bănești”, menținându-se obligarea

pârâtului de a emite o dispoziție motivată de acordare a despăgubirilor în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Au fost respinse cererile de intervenție accesorie formulate

de intervenienții M.A., Ș.I. și Ș.M., precum și cererea de obligare a reclamantei

la plata de cheltuieli de judecată către intervenienți.

A fost menținută în rest sentința atacată.

A fost respins apelul declarat de intervenienta M.A. împotriva

aceleiași sentințe.

Au fost obligați pârâtul și intervenienții să plătească

reclamantei cheltuieli parțiale de judecată în sumă de 500 RON în primă instanță.

A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată în apel, ca nedovedită.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în

ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, că, într-adevăr, art. 1, 7 și 9

din Legea nr. 10/2001 republicată, consacră ca prioritar principiul restituirii

în natură a imobilelor preluate abuziv, iar din răspunsul la obiecțiuni și planul

de situație rezultă că poate fi restituită suprafața de 80 m.p., liberă de construcții,

care se află în vecinătate cu parcela cu nr. top. UU, din care reclamanta deține

în proprietate 191 m.p., conform CF nr. DD Timișoara, fiind posibilă astfel unificarea

suprafeței de 80 m.p. cu terenul ce aparține reclamantei din parcela cu nr. top.

UU.

În acest sens, s-a constatat că soluția primei instanțe

de respingere a petitului privind restituirea suprafeței de teren de 80 m.p. este

greșită, întrucât măsura de acordare de despăgubiri în echivalent se aplică numai

în situația în care nu este posibilă restituirea în natură.

În legătură cu apelul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara,

prin Primar, Curtea de Apel a reținut că și acesta este întemeiat, pentru aceea

că, în mod eronat, prima instanță l-a obligat pe pârât la acordarea de despăgubiri

bănești, întrucât dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată

prin O.G. nr. 81/2007, prevăd doar posibilitatea de acordare de despăgubiri pe cale

administrativă, urmând ca persoana îndreptățită să formuleze acțiunea pentru bani

sau acțiuni la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cât privește apelul declarat de intervenienta M.A. pentru

neacordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță, Curtea de Apel a apreciat

că este neîntemeiat, pe de o parte, deoarece nu a făcut dovada acestora cu factura

și chitanța menționate, iar pe de altă parte, întrucât în mod greșit au fost admise

cererile de intervenție, ca urmare a respingerii petitului privind restituirea suprafeței

de 80 m.p. teren.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Municipiul

Timișoara, prin Primar, și intervenienții M.A., Ș.I. și Ș.M., criticând-o pentru

nelegalitate.

Prin recursul său, pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar,

indicând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a arătat că, în ceea ce privește cererea

de restituire în natură a terenului liber, în mod corect instanța de fond a considerat

că detașarea unei porțiuni de 80 m.p. nu este o soluție eficientă pentru nici una

dintre părți.

În acest sens, a arătat că reclamanta ar dobândi 80 m.p.

plus cei 282 m.p., dacă s-ar admite ieșirea din indiviziune, iar totalul de 362

m.p. ar fi o suprafață mult prea mică pentru a fi susceptibilă de utilizare pentru

construcția de locuințe sau înstrăinare.

Mai mult, s-ar crea necesitatea unei servituți de trecere

pentru proprietarii imobilului construcție care au un drept de folosință asupra

terenului, rămânând un teren de 482 m.p. de utilizat de către două familii, dar

și acesta afectat de o servitute în favoarea reclamantei, aceasta pentru că reclamanta

nu ar avea acces la drumul public din parcela cu nr. top. UU.

În consecință, recurentul–pârât a solicitat admiterea recursului

său și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de

restituire în natură a suprafeței de teren de 80 m.p.

Recurenții-intervenienți Ș.I. și Ș.M. și-au întemeiat recursul

declarat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea

motivelor de recurs au arătat, de asemenea, că în mod greșit instanța de apel a

dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 80 m.p., apreciind că soluția

primei instanțe privind acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale,

este legală și temeinică sub acest aspect.

În plus, au arătat că, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 republicată, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, nu se

restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, invocând în acest sens și practica instanței supreme.

Recurenții–intervenienți au mai susținut că reclamanta

K.A.T. a fost despăgubită cu suma de 25.179 RON, așa cum rezultă din decizia

nr. 4870 din 15 noiembrie 1984, iar, în aceste condiții, prin restituirea în natură

a terenului în suprafață de 80 m.p., așa cum în mod greșit a dispus instanța de

apel, aceasta ar beneficia de o dublă reparație.

Cât privește respingerea cererii de intervenție accesorie,

recurenții Ș.I. și Ș.M., au susținut că instanța de apel nu a motivat acest aspect,

cu atât mai mult cu cât cererea de intervenție a fost formulată în interesul pârâtului

Municipiul Timișoara, al cărui apel a fost admis.

De asemenea, recurenții–intervenienți au criticat decizia

instanței de apel și în ceea ce privește respingerea cererii de acordare a cheltuielilor

de judecată aferente.

Prin recursul său, intervenienta M.A., indicând art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a arătat că, obligarea Municipiului Timișoara, prin

Primar, să emită dispoziție în baza Legii nr. 10/2001, precum și restituirea parțială

în natură ca măsură reparatorie acordată conform aceleiași legi, în contradictoriu

tot cu municipiul, este nelegală, deoarece primarului unității administrativ-teritoriale

unde îi revin în mod exclusiv competențe în materia legii speciale.

Recurenta a mai susținut că, dispoziția Primarului Municipiului

Timișoara din 04 decembrie 2002 nu a fost atacată de către reclamantă în condițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și în consecință, apreciază că, în prezent,

reclamanta nu mai poate reveni asupra naturii măsurilor reparatorii, urmând ca acestea

să i se acorde conform dispoziției emise în anul 2002.

Recurenta a formulat critici și cu privire la nelegalitatea

deciziei pronunțate de instanța de apel în ceea ce privește greșita restituire în

natură a suprafeței de teren de 80 m.p., arătând totodată că sunt greșite și soluțiile

de respingere a cererii sale de intervenție accesorie, precum și a apelului său

care viza acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță.

În ședința publică din 5 mai 2011, instanța, din oficiu,

a invocat excepția tardivității recursului declarat de intervenienta M.A., excepție

întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este

de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune astfel.

Recurentei-interveniente M.A. i s-a comunicat hotărârea

recurată la 26 mai 2010, conform procesului-verbal încheiat cu ocazia comunicării,

iar recursul nu a fost declarat în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

ce s-a împlinit la 11 iunie 2010, ci, peste termenul legal, la 12 iunie 2010.

Or, potrivit dispozițiilor art. 103 C. proc. civ., neexercitarea

oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal

atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește

că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa.

Câtă vreme intervenienta M.A. nu a invocat o împrejurare

mai presus de voința sa, care să o fi împiedicat să declare recursul în termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ., se constată că recursul declarat de aceasta,

cu depășirea termenului legal, este sancționat cu tardivitatea, astfel că instanța,

fără a mai analiza criticile formulate de recurenta-intervenientă M.A., va dispune

respingerea recursului acesteia, în consecință.

Examinând decizia în limita criticilor formulate de pârâtul

Municipiul Timișoara, prin Primar, și de intervenienții Ș.I. și Ș.M., se constată

următoarele:

Întrucât, prin recursurile lor, atât pârâtul Municipiul

Timișoara, prin Primar, cât și intervenienții ȘI. și Ș.M. au criticat soluția instanței

de apel cu privire la restituirea în natură a terenului în suprafață de 80 m.p.,

acestor critici li se va răspunde prin considerente comune.

Astfel, cu privire la situația de fapt a suprafeței de

80 m.p., din totalul celor 562 m.p. de teren, instanțele anterioare au statuat,

pe baza probatoriului administrat, că este liberă de construcții.

În acest sens, atât prima instanță, cât și instanța de

apel, au arătat că această suprafață poate fi restituită reclamantei, fiind posibilă

unificarea acesteia cu terenul din parcela învecinată cu nr. top. UU, ce aparține

reclamantei.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 1, art. 7, art. 9

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă principiul prevalenței restituirii

în natură, în sensul că imobilele preluate în mod abuziv, cum este cazul în speță,

indiferent în posesia cui se găsesc în prezent, se restituie în natură în starea

în care se află la data cererii de restituire.

Prin urmare, instanța de apel, constatând că terenul în

litigiu este teren liber și restituibil în natură, a făcut o corectă interpretare

și aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt stabilită în speță.

Nu este întemeiată nici susținerea recurenților Ș.I. și

Ș.M. privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 7 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, deoarece prin restituirea în natură a celor 80 m.p. de teren,

din suprafața totală de 562 m.p., proprietarilor celor 2 apartamente din imobilului

construcție le-a rămas în folosință un teren de 482 m.p.

Or, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001, prin noțiunea „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii

nr. 112/1995” se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv

amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei

utilizări a acesteia.

În raport de aceste prevederi și raportat la situația de

fapt, în mod legal instanța de apel a stabilit că se pot restitui cei 80 m.p., cu

respectarea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției.

Recurenții–intervenienți Ș.I. și Ș.M. au mai susținut că,

prin restituirea în natură a suprafeței de 80 m.p. de teren, reclamanta ar beneficia

de o dublă reparație, deoarece a fost despăgubită cu suma de 25.179 RON.

Nici această susținere nu poate fi primită având în vedere

că, potrivit deciziei din 15 noiembrie 1984 a Biroului Permanent al Comitetului

Executiv al Consiliului Popular al județului Timiș, s-a aprobat plata sumei de 25.179

RON către K.A.T., reprezentând contravaloarea construcțiilor care au trecut în proprietatea

statului.

În cuprinsul art. 3 din aceeași decizie, se arată că, cota

de ½ din terenul în suprafață totală de 562 m.p., se trece în proprietatea

statului, fără plată.

În aceste condiții, având în vedere că, pentru construcțiile

și terenul ce nu pot fi restituite în natură, urmează a se emite o dispoziție motivată

de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

rezultă că se va ține cont de eventuala despăgubire încasată de persoana îndreptățită,

astfel că, prin restituirea în natură a terenului de 80 m.p., nu s-a produs o dublă

despăgubire.

În ceea ce privește respingerea cererii de intervenție

accesorie și a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intervenienții

Ș.I. și Ș.M., se constată că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, având

în vedere natura juridică a intervenției accesorii.

Este adevărat că apelul declarat de pârâtul Municipiul

Timișoara (în interesul căruia s-a făcut cererea de intervenție accesorie) a fost

admis, însă instanța de apel a arătat în considerentele hotărârii că acest apel

este întemeiat numai pentru motivul că în mod greșit prima instanță l-a obligat

pe pârât la acordarea de „despăgubiri bănești”, întrucât dispozițiile art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată prin O.G. nr. 81/2007, prevăd doar

posibilitatea de acordare de despăgubiri pe cale administrativă, iar aceste aspecte

reținute de instanță se reflectă și în dispozitivul deciziei recurate.

Prin urmare, datorită dependenței procesuale a intervenientului

accesoriu de situația părții pentru care a intervenit, soluția dată de instanța

de apel cererii subsecvente a fost determinată de modul în care a fost soluționată

cererea principală, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

Pentru considerentele expuse, instanța va respinge ca tardiv

recursul declarat de

intervenienta M.A., iar,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, și intervenienții Ș.I. și

Ș.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul

Municipiul Timișoara, prin Primar, și intervenienții Ș.I. și Ș.M. împotriva deciziei

nr. 134/A din 5 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de intervenienta

M.A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.