ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1387/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1387/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. 2502/30 din 24 aprilie 2009,

reclamantele K.G. și L.I.M. i-au chemat în judecată pe pârâții Primarul

Municipiului Timișoara și Statul Român, reprezentat de Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să dispună anularea dispoziției nr. 650 din 14 februarie 2005, emisă

de Primarul Municipiului Timișoara, prin care s-a respins notificarea privind

acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul din Timișoara, înscris în C.F.

nr. 4263 Timișoara, nr. top. 5835, să se dispună restituirea în natură a

imobilului menționat, total sau parțial, și intabularea dreptului reclamantelor

în cartea funciară, cu obligarea lor la restituirea totală sau parțială a sumei

acordate autoarei lor în condițiile Decretului nr. 223/1974, actualizată cu

rata inflației, iar, în măsura în care nu este posibil, să fie obligat pârâtul

să emită dispoziția cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în

echivalent, constând, în principal, în despăgubiri bănești, corespunzătoare

diferenței dintre valoarea imobilului și despăgubirile încasate de autoarea

lor; obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.

Pârâții Primarul

Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului

Timișoara au formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea

contestației, ca tardivă, iar, în subsidiar, ca fiind netemeinică si nelegală.

Prin sentința civilă

nr. 2670/PI din 14 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost admisă

în parte acțiunea formulată de reclamantele K.G. și L.I.M., în contradictoriu

cu pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, în limita petitului subsidiar; a

fost anulată dispoziția nr. 650 din 14 februarie 2005, emisă de Primarul

municipiului Timișoara; a fost obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție prin

care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat administrativ

în Timișoara, având descrierea casa și curte, in întindere totala de 409 mp,

înscris în C.F. nr. 4262 Timișoara, nr. top. 5835, imposibil de restituit în

natură, în condițiile Titlului VII al Legii cu nr. 247/2005, condiționat de

rambursarea sumei de 7907 lei, actualizată cu coeficientul de actualizare,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; au fost respinse în

rest pretențiile reclamantelor.

Pentru a adopta

această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Prin încheierea

interlocutorie din data de 4 noiembrie 2009, tribunalul a respins excepția

tardivității formulării contestației împotriva dispoziției nr. 650 din 14

februarie 2005, emisă de Primarul Municipiului Timișoara.

Prin dispoziția nr.

650 din 14 februarie 2005, emisă de Primarul municipiului Timișoara, s-a

respins notificarea remisă de petiționarele K.G. și L.I.M., sub nr. 848 din 14

august 2001, în condițiile de exigență ale art. 22 al Legii nr. 10/2001, motivat

de împrejurarea că imobilul nu a fost preluat abuziv, iar terenul nu ar face

obiectul acestei legi.

Calitatea

petiționarelor de persoane îndreptățite a accede la beneficiul măsurilor

reparatorii prevăzute de legea specială, în accepția art. 4, nu a fost

contestată în faza nejurisdicțională a procedurii.

Din studiul cărții

funciare 4262 Timișoara, tribunalul a reținut că imobilul, având descrierea

casa și curte, in întindere totala de 409 mp, a fost preluat în temeiul

Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 683 din 22 martie 1976, de la

autoarea petiționarelor - T.M.W., preluarea fiind abuzivă.

Cum construcția a

fost demolată, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 și a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005.

În ceea ce privește

imobilul-teren, cu toate că, în lucrarea în specialitatea topografie efectuată

în cauză, expertul a conchis că se poate restitui în natură o suprafață de 272 mp

din nr. top 5835, instanța nu a luat în considerare această variantă.

Art. 10 pct. 3 din

normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, detaliază noțiunea de amenajări de utilitate publică ale localității,

care vizează suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv

suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a servi interesele

comunității.

Or, în speță,

suprafața de 272 mp, identificată de expert ca fiind aptă pentru restituirea în

natură, se verifică a fi în realitate o enclavă situată între blocuri, parcări

și stradă, enclavă din care o parte este afectată de rețeaua Romtelecom. În

atare situație, instanța a apreciat că nu este oportună restituirea în natură a

suprafeței de 272 mp din nr. top 5835, propusă de expert.

Împotriva sentinței

civile nr. 2670 din 14 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, a

declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, solicitând admiterea

acestuia și schimbarea în totalitate a sentinței apelate, în sensul respingerii

cererii de chemare în judecată.

În motivarea apelului,

s-a arătat că, în speță, este incidentă excepția tardivității contestației,

deoarece acest act administrativ a fost comunicat la domiciliului avocatei C.C.

Pe fondul cauzei, s-a

arătat că imobilul revendicat a fost inclus în domeniul public, atestat prin

H.G. nr. 1016/2005, la poziția 3580; că acesta a trecut cu plată în

proprietatea statului și, astfel, preluarea nu s-a făcut în mod abuziv.

Prin decizia civilă

nr. 550A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de către pârâtul Primarul Municipiului Timișoara și a obligat

apelantul să plătească intimatei reclamante K.G. suma de 3720 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru adoptarea

acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la excepția

de tardivitate a contestației, în mod corect, prima instanță a reținut că aceasta

nu este incidentă în speță, reclamantele respectând dispozițiile imperative în

materie de comunicare a actelor.

În ceea ce privește

fondul acțiunii, s-a apreciat că tribunalul a reținut, în mod întemeiat, că

imobilul revendicat a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr.

223/1974, preluarea fiind una abuzivă, atât în ipoteza trecerii imobilului fără

plată în proprietatea statului, cât și în cazul în care persoana a făcut cerere

de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința

către stat, cu plata unei despăgubiri în cuantum de 20.000 lei.

Se poate observa că

însuși legiuitorul intern a considerat această preluare abuzivă, împrejurare ce

are drept consecință juridică recunoașterea dreptului reclamantelor la măsurii

reparatorii, în condițiile Legii speciale nr. 10/2001, republicată.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul Municipiului Timișoara,

solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul

admiterii apelului, cu consecința schimbării hotărârii apelate, în sensul

respingerii acțiunii formulate de reclamantele K.G. si L.I.M., în principal, ca

tardiv formulată, iar, în subsidiar, ca netemeinică.

În motivarea

criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a

arătat următoarele:

În cauză, instanțele

au pronunțat hotărâri netemeinice și nelegale, fără să țină cont de probatoriul

administrat în cauză.

S-a reiterat, în

temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata, excepția

tardivității formulării contestației, întrucât dispoziția nr. 650 din 14

februarie 2005 a fost comunicata in data de 18 februarie 2005, la mandatara

reclamantei, respectiv la d-na avocat C.C.

Or, în cuprinsul

notificării, reclamantele si-au indicat domiciliul ales in Timișoara, la avocat

C.C. Ca atare, in mod temeinic si legal, pârâta a comunicat dispoziția nr. 650

din 14 februarie 2005 la d-na avocat C.C., mandatara revendicatoarei. Pana la

data soluționării notificării si a comunicării acestei dispoziții, reclamantele

nu au depus nici un înscris, prin care sa facă dovada ca i-au revocat mandatul

avocatei C.C. si nici nu au trimis vreo petiție, in care sa arate ca si-au

schimbat domiciliul ales, menționat in notificare.

In aceste condiții,

prima instanța, in mod eronat, a reținut ca reclamantele au formulat acțiunea

in termen, soluția primei instanțe fiind vădit nefondată și ilegală.

Pe fondul cauzei, recurenta

a învederat că imobilul situat in Timișoara, nr. top. 5823, înscris in C.F. nr.

4262, cu suprafața de 409 mp, a fost inclus in domeniul public, atestat prin H.G.

nr. 1016/2005, la poziția 3580.

Reclamantele au

solicitat despăgubiri bănești pentru acest imobil, în calitate de moștenitoare ale

mamei lor, T.M.W.

Or, analizându-se

actele depuse la dosarul administrativ nr. 3149, aferent notificării, s-a

constatat că T.M.W. a făcut cerere de înstrăinare către stat a imobilului

proprietate personală, in vederea plecării definitive din țară, aprobându-se,

prin decizia nr. 683 din 22 martie 1977 a Consiliului Popular al Județului

Timiș, plata sumei de 7907 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor trecute

in proprietatea statului, imobilul care face obiectul notificării trecând în

proprietatea statului, in baza Decretului nr. 223/1974 si a prevederilor art.

13 din Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar.

Examinând criticile

formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora:

Asupra primului motiv

de recurs, prin care se critică soluția pronunțată de instanțele fondului privind

excepția tardivității formulării contestației de către reclamantele K.G. și L.I.M.,

instanța de recurs îl consideră nefondat, întrucât aceste instanțe au făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

coroborate cu cele ale art. 93 C. proc. civ.

În drept, potrivit art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata, decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în

natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării,

în termen de 30 de zile de la comunicare.

Conform art. 93 C.

proc. civ., în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana

însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face

la acea persoană (…).

În cauză, recurenta,

în pofida probelor administrate sub acest aspect, ignoră faptul că limitele

mandatului acordat avocatei C.C. au fost fixate de către reclamante doar la

formularea notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, pe parcursul derulării

procedurii administrative, acestea mandatând, conform procurii autentice date

la 21 octombrie 2004, o altă persoană pentru comunicarea actelor de procedură,

respectiv pe B.E.E.

Cum dispoziția nr.

650 din 14 februarie 2005, emisă de Primarul Municipiului Timișoara, nu a fost

comunicată la domiciliul persoanei alese de reclamante în acest scop sau la

domiciliile reclamantelor din străinătate, instanța de recurs apreciază că

termenul legal, imperativ de 30 zile de la comunicare, pentru introducerea

contestației de către persoanele interesate, nu a început să curgă, astfel

încât nu era incidentă, în cauză, instituția repunerii în termen, contestatoarele

fiind în drept să formuleze prezenta contestație și neputând fi constatată tardivitatea

introducerii contestației împotriva dispoziției menționate.

Motivul de recurs,

prin care se invocă faptul că imobilul în litigiu a trecut cu plată în

patrimoniul statului, chiar la cererea autoarei reclamantelor, și că acesta

face parte din domeniul public, instanța de recurs îl consideră, de asemenea,

nefondat, câtă vreme, în actuala reglementare, apartenența la domeniul public a

unui imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 nu determină per

se imposibilitatea restituirii în natură a acestuia, iar preluarea cu plată a

unui asemenea imobil, în temeiul Decretului nr. 223/1974, nu poate, de

asemenea, exclude restituirea acestui imobil, în condițiile aplicabilității

art. 12 din Legea nr. 10/2001 și cât timp caracterul abuziv al preluării

imobilelor, în temeiul Decretului nr. 223/1974, cu sau fără plată, a fost

consacrat legislativ, în mod expres.

În acest context, se

constată însă că susținerile recurentei, sub aspectul imposibilității

restituirii în natură a imobilului în litigiu, din cauza apartenenței sale la

domeniul public, sunt străine cauzei, întrucât soluția primei instanțe a fost

aceea a obligării pârâtului Primarul municipiului Timișoara de a emite o nouă

dispoziție, prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul

situat administrativ în Timișoara, având descrierea casă și curte, în întindere

totală de 409 mp, înscris în C.F. nr. 4262 Timișoara, nr. top. 5835, imposibil

de restituit în natură, în condițiile Titlului VII al Legii cu nr. 247/2005,

condiționat de rambursarea sumei de 7907 lei, actualizată cu coeficientul de

actualizare, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, instanțele

fondului respectând, astfel, dispozițiile incidente în această materie, a căror

interpretare și aplicare a fost corect realizată.

Tot astfel, contrar

celor susținute prin motivele de recurs, Înalta Curte apreciază că nicio

dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice acordarea despăgubirilor pentru

imobile ce aparțin domeniului public al statului sau al unităților

administrativ - teritoriale, dacă acestea au fost preluate în mod abuziv de

stat, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. În consecință,

despăgubirile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pot fi acordate

inclusiv pentru imobile care, în prezent, aparțin domeniului public, dacă

regimul juridic al bunurilor intră în sfera de reglementare a actului normativ.

În ceea ce privește

susținerea privind indicarea greșită a numărului de carte funciară (nr. 4263,

în loc de 4262), în cuprinsul cererii de chemare în judecată, această nu

reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, care să determine modificarea

hotărârii recurate, câtă vreme imobilul în litigiu a fost identificat prin raportul

de expertiză efectuat în cauză și necontestat de partea interesată.

Pentru considerentele

expuse, nefiind operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului

Timișoara împotriva deciziei nr. 550A din 10 martie 2011, pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 550A

din 10 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 29 februarie 2012.