ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2871/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 1338/30 din 02 martie 2009, reclamantul B.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la emiterea unei dispoziții, motivate de acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri bănești în sumă de 80.000 Euro, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, condiționat de restituirea de către reclamant a sumei de 35.326 lei vechi, reactualizată, primită din partea Statului Român conform Deciziei nr. 2418 din 28 ianuarie 1984, în baza Decretului nr. 223/1974, pentru cota de 1/4 parte din imobilul înscris în C.F.

5231 Timișoara. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Dispoziția nr. 564 din 08 martie 2004, pârâtul Primarul municipiului Timișoara a respins notificarea privind restituirea în natură a imobilului, iar prin sentința civilă nr. 652 din 28 mai 2004 a Tribunalului Timiș, rămasă irevocabilă, s-a dispus anularea acestei dispoziții, pârâtul Municipiul Timișoara fiind obligat să facă oferta de despăgubire conform art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 pentru cota de 1/2 din imobil, condiționat de restituirea sumei de 35.326 lei vechi reactualizată, însă a refuzat să facă acest lucru, înainte de achitarea acestei sume.

Prin sentința civilă nr. 1381 din 19 mai 2009, pronunțată în dosar nr. 1338/30/2009, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea, sens în care a obligat pârâtul Primarul municipiului Timișoara să emisă dispoziție de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2 pentru cota de 1/2 parte din imobilul înscris în C.F. nr. 5231 Timișoara și să înainteze dosarul administrativ Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, respingând acțiunea împotriva pârâtului Municipiul Timișoara prin Primar, pentru lipsa calității procesuale pasive. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, p rin sentința civilă nr. 652 din 28 mai 2004 pronunțată de Tribunalul Timiș, primarul Municipiului Timișoara a fost obligat să facă reclamantului B.F.

ofertă de despăgubire conform art. 24 alin. (1), (2) din Legea nr. 10/2001 pentru cota de ½ din imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. Timișoara nr. top 12606 și 12607, condiționat de restituirea de către reclamant a sumei de 35.326 lei reactualizată. Hotărârea a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1917 din 20 septembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, dar nici în prezent pârâtul menționat nu s-a conformat dispozitivului sentinței, motivat de faptul că reclamantul nu a dovedit achitarea sumei primite în anul 1985 cu titlu de contravaloare a construcției care a intrat în proprietatea statului. În ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Timișoara, prin Primar, instanța a constatat că această parte nu a figurat în procesul anterior având ca obiect obligație de a face în temeiul Legii nr. 10/2001, după cum ea nu are atribuții în procedura specială de restituire.

Rezultă că reclamantul în mod greșit a formulat acțiunea și în contradictoriu cu acest pârât. Pe fond, acțiunea este întemeiată în parte, în sensul că reclamantul nu are obligația de a achita suma primită de la statul român în anul 1985 anterior emiterii dispoziției în baza Legii nr. 10/2001, ci până la primirea despăgubirilor în echivalent bănesc de la stat. În acest sens, trebuie amintit că o prevedere contrară nu există, căci statul s-ar afla în situația de a se folosi de bunurile reclamantului încă o perioadă de timp până când acesta va parcurge o procedură anevoioasă și îndelungată pentru a primi contravaloarea bunului care a fost proprietatea sa. Nu în ultimul rînd, se arată că î n momentul plății de către Comisa Centrală poate avea loc o compensare, în sensul că statul va restitui suma calculată prin expertiză din care se va scădea suma de 35.326 lei reactualizată.

Rezultă că excepția prematurității este neîntemeiată, iar pârâtul Primarul Municipiului Timișoara are obligația de a emite dispoziția stabilită prin hotărâre irevocabilă, în care va insera obligația reclamantului de a restitui statului suma reactualizată, primită la preluarea imobilului. De asemenea, dispoziția astfel emisă va trebui trimisă la Comisia București pentru calcularea despăgubirilor, întrucât suma indicată de reclamantă, de 80.000 Euro, nu a fost stabilită conform prevederilor speciale, care au în vedere standardele internaționale de evaluare și valoarea imobilului la data depunerii notificării. Suma menționată nu coincide nici cu calculul efectuat de reprezentanții unității deținătoare, un motiv în plus pentru care cererea a fost admisă doar în parte.

Deși s-ar fi putut invoca lipsa de interes a reclamantului în formularea prezentei acțiuni, întrucât acesta ar trebui să recurgă la procedura de executarea silită, tribunalul a apreciat că demersul său este justificat de atitudinea pârâtului Primarul Municipiului Timișoara, de faptul că hotărârea pronunțată nu a specificat legătura dintre emiterea dispoziției și achitarea sumei reactualizate. Prin urmare, pentru clarificarea obligațiilor părților, în sensul asigurării celerității ce trebuie să guverneze procedura de restituirea bunurilor preluate în mod abuziv de statul român, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis în parte acțiunea. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantului și înaintarea dosarului administrativ Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor.

Prin decizia civilă nr. 219 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio prevedere care să condiționeze emiterea deciziei de achitarea despăgubirilor primite anterior, în anul 1985. În al doilea rând, din sentința civilă nr. 652/2004 a Tribunalului Timiș, contrar susținerilor recurenților, nu rezultă că s-ar fi făcut vreo conexiune între emiterea dispoziției de către pârât și achitarea sumei actualizate, ci doar obligarea acestuia de a face reclamantului o ofertă de despăgubire conform art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, text care nu condiționează emiterea dispoziției de achitarea despăgubirilor primite anterior.

S-a dispus ca, odată cu emiterea dispoziției, pârâtul să cuprindă în conținutul acesteia obligația reclamantului de a restitui statului suma primită la preluarea imobilului. Cu alte cuvinte, nu emiterea dispoziției este condiționată de restituirea sumelor primite anterior de la stat, ci acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001. În acest sens, art. 22 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prevede compensarea sumelor, în cazul în care statul și persoanele îndreptățite au obligații reciproce. Prin analogie, conform art. 11 și art. 20 din Legea nr. 10/2001 republicată, pentru cazul restituirii în natură a imobilelor, nu emiterea dispoziției este condiționată de returnarea sumei primită anterior, ci restituirea în natură.

Împotriva menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-pârâți Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al municipiului Timișoara, criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de judecată, în soluționarea fondului și a apelului, s-a aflat într- o gravă eroare prin obligarea recurenților la emiterea dispoziției în baza Legii nr. 10/2001, menționând faptul că emiterea dispoziției nu este condiționată de dovada restituirii sumei primite de la statul român în anul 1985, câtă vreme dispozițiile sentinței civile nr. 652/2004 a Tribunalului Timiș sunt în sensul obligării Primarului Municipiului Timișoara la emiterea dispoziției, condiționat de restituirea sumei de către reclamant.

Mai mult, la data de 20 ianuarie 2009 s-a revenit cu o altă adresă prin care s-a înștiințat notificatorul, prin avocat, asupra faptului că emiterea dispoziției privind dosarul administrativ nr. 908 este condiționată de restituirea sumei de 35.326 lei reactualizată. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate care se încadrează numai în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Problema de drept pusă în discuție se referă la posibilitatea emiterii dispoziției de acordare de despăgubiri, în temeiul art. 24 alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001, în absența restituirii de către reclamant a sumei primite cu titlu de despăgubiri pentru același imobil la data naționalizării, în situația în care o astfel de obligație a fost menționată expres prin dispozitivul hotărârii judecătorești.

Astfel, verificând conținutul sentinței civile nr.652/2004 a Tribunalului Timiș, Înalta Curte constată că, prin dispozitivul acesteia, s-a dispus obligarea pârâtului de a face reclamantului o ofertă de despăgubire conform art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, condiționându-se totodată ca reclamantul să restituie statului suma primită la preluarea imobilului, în cuantum de 35.326 lei reactualizată. Prin urmare, emiterea deciziei urma a se realiza în temeiul art. 24 alin. (1) și (2) ale Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data pronunțării acelei sentințe, prevedea că, „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

În cazul imobilelor cu destinația de locuințe, dacă restituirea în natură nu este posibilă, oferta de restituire prin echivalent se poate face sub forma unor despăgubiri bănești. Persoana îndreptățită poate opta pentru celelalte forme de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului”.

În situația în care persoana îndreptățită primise de la stat, la momentul naționalizării, despăgubiri pentru imobil, deveneau incidente prevederile art. 19 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 în vigoare în anul 2004, potrivit cu care „dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare a imobilului”, această diferență de valoare putând rezulta numai din compensarea celor două sume, compensare care presupune ca suma acordată cu titlu de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 să fie calculată și menționată într-o dispoziție, deci, implicit, ca emiterea dispoziției de acordare de măsuri reparatorii în echivalent să se realizeze în prealabil plății sumei reactualizate de către persoana îndreptățită.

Prin urmare, mențiunea „condiționat de restituirea de către reclamantă a sumei de 35326 lei reactualizată”, din cuprinsul sentinței civile nr. 652/2004 a Tribunalului Timiș, nu trebuie interpretată ca și o condiție impusă intimatului, anterior emiterii dispoziției de acordare a măsurilor în echivalent, ci ca o obligație de compensare a celor două sume după emiterea dispoziției prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor care urmează a fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001. De altfel, nu emiterea dispoziției este condiționată de restituirea sumelor primite anterior de la stat, ci plata despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, căci dreptul fostului proprietar nu poate fi îngrădit în nici un fel în ceea ce privește recunoașterea sa, care se va realiza prin emiterea unei dispoziții în care vor fi stabilite sumele ce urmează a fi acordate și care vor putea fi compensate cu sumele datorate de fostul proprietar statului.

Refuzul de emitere a dispoziției constituie, în acest context, un abuz de drept prin care recurenții aduc atingere însuși dreptului de proprietate al intimatului, prin punerea acestuia în imposibilitate de a executa o hotărâre prin care i s-a recunoscut în mod irevocabil dreptul la despăgubiri, deci un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Cât timp în cuprinsul legii nu se specifică o obligație a fostului proprietar de a plăti, anticipat emiterii dispoziției de acordare de despăgubiri, suma actualizată a compensației pe care a primit-o de la stat la momentul naționalizării, o astfel de obligație nu există. Prin urmare, nici instanța nu ar putea să-l oblige pe fostul proprietar sau pe moștenitorii acestuia la o astfel de plată anticipată și nici să condiționeze în orice mod emiterea dispoziției de acordare de măsuri reparatorii.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că s-a realizat o corectă interpretare a legii de către ambele instanțe de fond asupra incidenței în cauză a art. 24 alin. (1) și (2) și art. 19 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 în forma existență la nivelul anului 2004, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind aplicabil în cauză, astfel că, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelanții-pârâți Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, împotriva deciziei civile nr. 219 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai 2010.