ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2871/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2871/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 1338/30 din 02 martie 2009, reclamantul B.F. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara prin Primar ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună

obligarea pârâților la emiterea unei dispoziții, motivate de acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri bănești în sumă de

80.000 Euro, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, condiționat de

restituirea de către reclamant a sumei de 35.326 lei vechi, reactualizată,

primită din partea Statului Român conform Deciziei nr.

2418 din 28 ianuarie 1984, în baza Decretului nr. 223/1974, pentru cota

de 1/4 parte din imobilul

înscris în C.F. 5231 Timișoara.

În motivarea

cererii, reclamantul a arătat că prin Dispoziția nr. 564 din 08 martie 2004,

pârâtul Primarul municipiului Timișoara a respins notificarea privind

restituirea în natură a imobilului, iar prin sentința civilă nr. 652 din 28 mai

2004 a Tribunalului Timiș, rămasă irevocabilă, s-a dispus anularea acestei

dispoziții, pârâtul Municipiul Timișoara fiind obligat să facă oferta de

despăgubire conform art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 pentru cota

de 1/2 din imobil, condiționat de restituirea sumei de 35.326 lei vechi

reactualizată, însă a refuzat să facă acest

lucru, înainte de achitarea acestei sume.

Prin

sentința civilă nr. 1381 din 19 mai 2009, pronunțată în dosar nr. 1338/30/2009,

Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea, sens în care a obligat pârâtul

Primarul municipiului Timișoara să emisă dispoziție de acordare de măsuri

reparatorii prin echivalent bănesc în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2

pentru cota de 1/2 parte din imobilul

înscris în C.F. nr. 5231 Timișoara și să înainteze dosarul administrativ

Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, respingând

acțiunea

împotriva pârâtului Municipiul Timișoara prin Primar, pentru lipsa calității

procesuale pasive.

Pentru

a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, p

rin sentința civilă nr. 652 din 28 mai 2004 pronunțată de Tribunalul

Timiș, primarul

Municipiului Timișoara a fost obligat să facă

reclamantului B.F. ofertă de despăgubire conform art. 24 alin. (1), (2) din

Legea nr. 10/2001 pentru cota de ½ din imobilul situat în Timișoara, înscris

în C.F. nr. Timișoara nr. top 12606 și 12607, condiționat de restituirea de

către reclamant a sumei de 35.326 lei reactualizată.

Hotărârea a

rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1917 din 20 septembrie 2004 pronunțată

de Curtea de Apel

Timișoara, dar nici în prezent pârâtul menționat nu s-a conformat

dispozitivului sentinței, motivat de faptul că

reclamantul nu a dovedit achitarea sumei

primite în anul 1985 cu titlu

de contravaloare a construcției care a intrat în proprietatea statului.

În ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul

Timișoara, prin

Primar,

instanța a constatat că această parte nu a figurat în procesul anterior având

ca

obiect obligație de a face în temeiul

Legii nr. 10/2001, după cum ea nu are atribuții în

procedura specială de

restituire. Rezultă că reclamantul în mod greșit a formulat acțiunea și în

contradictoriu cu acest pârât.

Pe

fond, acțiunea este întemeiată în parte, în sensul că reclamantul nu are

obligația de a achita suma primită de la statul român în anul 1985 anterior emiterii

dispoziției în baza Legii nr. 10/2001, ci până la primirea despăgubirilor în

echivalent bănesc de la stat. În acest sens, trebuie amintit că o prevedere

contrară nu există, căci statul s-ar afla în situația de a se folosi de

bunurile reclamantului încă o perioadă de timp până când acesta va parcurge o

procedură anevoioasă și îndelungată pentru a primi contravaloarea bunului care

a fost proprietatea sa. Nu în ultimul rînd, se arată că î

n momentul plății de către Comisa Centrală poate

avea loc o compensare, în sensul

că statul va restitui suma calculată

prin expertiză din care se va scădea suma de 35.326 lei reactualizată.

Rezultă

că excepția prematurității este neîntemeiată, iar pârâtul Primarul Municipiului

Timișoara are obligația de a emite dispoziția stabilită prin hotărâre

irevocabilă, în care va insera obligația

reclamantului de a restitui statului suma

reactualizată,

primită

la preluarea imobilului.

De asemenea,

dispoziția astfel emisă va trebui trimisă la Comisia București pentru calcularea despăgubirilor, întrucât suma indicată de reclamantă, de

80.000 Euro, nu a fost stabilită conform prevederilor speciale, care au în

vedere standardele internaționale de evaluare și valoarea imobilului la data

depunerii notificării. Suma menționată nu coincide nici cu calculul efectuat de

reprezentanții unității deținătoare, un motiv în plus pentru care cererea a

fost admisă doar în parte.

Deși s-ar fi putut invoca lipsa de interes a reclamantului în

formularea prezentei

acțiuni,

întrucât acesta ar trebui să recurgă la procedura de executarea silită,

tribunalul a apreciat că demersul său este justificat de atitudinea pârâtului

Primarul Municipiului Timișoara, de faptul că hotărârea pronunțată nu a

specificat legătura dintre emiterea dispoziției și achitarea sumei

reactualizate.

Prin urmare,

pentru clarificarea obligațiilor părților, în sensul asigurării celerității ce

trebuie să guverneze procedura de restituirea bunurilor preluate în mod abuziv

de statul român, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis în

parte acțiunea.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel pârâții Primarul Municipiului Timișoara și

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând admiterea apelului și

schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantului și

înaintarea dosarului administrativ Comisiei Centrale pentru stabilirea

despăgubirilor.

Prin

decizia civilă nr. 219 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul.

În

motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 nu

cuprinde nicio prevedere care să condiționeze emiterea deciziei de achitarea

despăgubirilor primite anterior, în anul 1985.

În

al doilea rând, din sentința civilă nr. 652/2004 a Tribunalului Timiș, contrar

susținerilor recurenților, nu rezultă că s-ar fi făcut vreo conexiune între

emiterea dispoziției de către pârât și achitarea sumei actualizate, ci doar

obligarea acestuia de a face reclamantului o ofertă de despăgubire conform art.

24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, text care nu condiționează emiterea

dispoziției de achitarea despăgubirilor primite anterior. S-a dispus ca, odată

cu emiterea dispoziției, pârâtul să cuprindă în conținutul acesteia obligația

reclamantului de a restitui statului suma primită la preluarea imobilului. Cu

alte cuvinte, nu emiterea dispoziției este condiționată de restituirea sumelor

primite anterior de la stat, ci acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001.

În acest

sens, art. 22 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prevede compensarea

sumelor, în cazul în care statul și persoanele îndreptățite au obligații

reciproce. Prin analogie, conform

art. 11

și art. 20 din Legea nr. 10/2001 republicată, pentru

cazul restituirii în natură a imobilelor, nu

emiterea dispoziției este condiționată de

returnarea sumei primită

anterior, ci restituirea în natură.

Împotriva

menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal,

apelanții-pârâți Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

municipiului Timișoara, criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de judecată, în soluționarea

fondului și a apelului, s-a aflat într-

o

gravă eroare prin obligarea recurenților la emiterea dispoziției în baza Legii

nr.

10/2001, menționând faptul că emiterea dispoziției nu este condiționată de

dovada restituirii sumei primite de la statul român în anul 1985, câtă vreme

dispozițiile sentinței civile nr. 652/2004 a Tribunalului

Timiș sunt în sensul obligării Primarului Municipiului Timișoara la emiterea

dispoziției, condiționat de

restituirea sumei de către reclamant.

Mai mult, la

data de 20 ianuarie 2009 s-a revenit cu o altă adresă prin care s-a înștiințat

notificatorul, prin avocat, asupra faptului că emiterea dispoziției privind

dosarul administrativ nr. 908 este condiționată de restituirea sumei de 35.326

lei reactualizată.

Analizând

recursul formulat, în raport de criticile menționate care se încadrează numai

în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema

de drept pusă în discuție se referă la posibilitatea emiterii dispoziției de

acordare de despăgubiri, în temeiul art. 24 alin. (1) și (2) al Legii nr.

10/2001, în absența restituirii de către reclamant a sumei primite cu titlu de

despăgubiri pentru același imobil la data naționalizării, în situația în care o

astfel de obligație a fost menționată expres prin dispozitivul hotărârii

judecătorești.

Astfel,

verificând conținutul sentinței civile nr.652/2004 a Tribunalului Timiș, Înalta

Curte constată că, prin dispozitivul acesteia, s-a dispus obligarea pârâtului

de a face reclamantului o ofertă de despăgubire conform art. 24 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 10/2001, condiționându-se totodată ca reclamantul să restituie

statului suma primită la preluarea imobilului, în cuantum de 35.326 lei

reactualizată.

Prin urmare, emiterea

deciziei urma a se realiza în temeiul art. 24 alin. (1) și (2) ale Legii nr.

10/2001, în forma în vigoare la data pronunțării acelei sentințe, prevedea că,

„dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz,

deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă

persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare

valorii imobilului. În cazul imobilelor cu destinația de locuințe, dacă

restituirea în natură nu este posibilă, oferta de restituire prin echivalent se

poate face sub forma unor despăgubiri bănești. Persoana îndreptățită poate opta

pentru celelalte forme de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii

imobilului”.

În

situația în care persoana îndreptățită primise de la stat, la momentul

naționalizării, despăgubiri pentru imobil, deveneau incidente prevederile art.

19 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 în vigoare în anul 2004, potrivit cu care

„dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri, ele au dreptul la

diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și

valoarea corespunzătoare a imobilului”, această diferență de valoare putând

rezulta numai din compensarea celor două sume, compensare care presupune ca

suma acordată cu titlu de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 să fie

calculată și menționată într-o dispoziție, deci, implicit, ca emiterea

dispoziției de acordare de măsuri reparatorii în echivalent să se realizeze în

prealabil plății sumei reactualizate de către persoana îndreptățită.

Prin

urmare, mențiunea „condiționat de restituirea de către reclamantă a sumei de

35326 lei reactualizată”, din cuprinsul sentinței civile nr. 652/2004 a

Tribunalului Timiș, nu trebuie interpretată ca și o condiție impusă intimatului,

anterior emiterii dispoziției de acordare a măsurilor în echivalent, ci ca o

obligație de compensare a celor două sume după emiterea dispoziției prin care

s-a stabilit cuantumul despăgubirilor care urmează a fi acordate în temeiul

Legii nr. 10/2001.

De altfel,

nu emiterea dispoziției este condiționată de restituirea sumelor primite

anterior de la stat, ci plata despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, căci

dreptul fostului proprietar nu poate fi îngrădit în nici un fel în ceea ce

privește recunoașterea sa, care se va realiza prin emiterea unei dispoziții în

care vor fi stabilite sumele ce urmează a fi acordate și care vor putea fi

compensate cu sumele datorate de fostul proprietar statului.

Refuzul de emitere a dispoziției

constituie, în acest context, un abuz de drept prin care recurenții aduc

atingere însuși dreptului de proprietate al intimatului, prin punerea acestuia

în imposibilitate de a executa o hotărâre prin care i s-a recunoscut în mod

irevocabil dreptul la despăgubiri, deci un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției.

Cât

timp în cuprinsul legii nu se specifică o obligație a fostului proprietar de a

plăti, anticipat emiterii dispoziției de acordare de despăgubiri, suma

actualizată a compensației pe care a primit-o de la stat la momentul

naționalizării, o astfel de obligație nu există. Prin urmare, nici instanța nu

ar putea să-l oblige pe fostul proprietar sau pe moștenitorii acestuia la o

astfel de plată anticipată și nici să condiționeze în orice mod emiterea

dispoziției de acordare de măsuri reparatorii.

Pentru

aceste argumente, Înalta Curte apreciază că s-a realizat o corectă interpretare

a legii de către ambele instanțe de fond asupra incidenței în cauză a art. 24

alin. (1) și (2) și art. 19 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 în forma existență

la nivelul anului 2004, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. nefiind aplicabil în cauză, astfel că, în temeiul art. 312 pct. 1 C.

proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de apelanții-pârâți Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local

al Municipiului Timișoara, împotriva deciziei civile nr. 219 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai

2010.