ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2971/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin demersul judiciar inițiat la Tribunalul Timiș, petenta E.M. a chemat în judecată pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Mun. Timișoara, prin Primar, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timișoara, prin Primarul Mun. Timișoara, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea în parte a dispoziției nr. 1413 din 04 iunie 2009, respectiv art. 5 din dispoziție, prin care pârâții „propun acordarea de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007"; să se constate dreptul de creanță împotriva Statului Român pentru suma de 864.090 Ron (actualizat cu indicele inflației până la data executării efective a obligației de plată), reprezentând diferența de valoare dintre apartamentele menționate la art. 1 din Dispoziție, restituite în cota de 1/1 ( 8/14+6/14) și apartamentele nr. 8, 9, 9a, 10, 11, 11a, 12 și 13 situate în Timișoara, și apartamentele nr. 1, 2, 3 și 4 situate în Timișoara, județ Timiș; cu cheltuieli de judecată. În motivare, s-a arătat că există o primă dispoziție emisă de Primarul Mun.

Timișoara și anulată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv dispoziția 2725 din 19 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Timișoara, anterioară celei contestate în prezenta cauză, iar prin Notificarea nr. 273 din 10 august 2001, reclamanta a solicitat restituirea cotei/părți de 8/14 din imobilul situat (în parte) în Timișoara, jud. Timiș, respectiv ( în parte), în Timișoara, jud. Timiș, înscris în C.F. 1055 Timișoara, nr.top. 6854. Prin Dispoziția nr. 2725 din 19 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Timișoara, conform art. 1, s-a dispus restituirea în natură a cotei de 8/14 din apartamentul 3/A, situat în partea de imobil din Timișoara, jud. Timiș. Conform art. 2 din dispoziția susmenționată, s-a dispus restituirea în natura a cotei de 8/14 din apartamentele 2, 3, 4, 5, 6, 7, 10/A situate în partea de imobil din Timișoara, jud. Timiș.

Potrivit art. 3 din dispoziția primarului, s-a dispus ca, pentru cota parte de 8/14 din apartamentele 8, 9, 9/A, 10, 11, 11 A, 12, 13, situate în partea de imobil din Timișoara, jud. Timiș, respectiv din apartamentele 1, 2, 3, 4, situate în partea de imobil din Timișoara, P-ta Romanilor nr. 5, jud. Timiș, care nu pot fi restituite în natură, având în vedere că aceste apartamente au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, foștilor chiriași, să i se acorde măsuri reparatorii conform art. 16, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

A formulat contestație la dispoziția 2725 din 19 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Timișoara, contestație admisă de către instanțele judecătorești după mai multe cicluri procesuale, astfel că prin decizia civilă nr. 126 din 15 mai 2008 a Curții de Apel Timișoara, ce a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, s-a dispus: „obligă Primarul municipiului Timișoara să acorde reclamantei, pentru cota de 8/14 părți din apartamentele vândute chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995, măsuri reparatorii în compensare cu apartamentele vândute, aflate în continuare în proprietatea Statului, aflate în imobilele din Timișoara, în conformitate cu concluziile raportului de expertiză judiciară și a suplimentului de expertiză întocmit de ing.

B.M.". Dispoziția nr. 1413 din 04 iunie 2009 este nelegală, având în vedere că, prin hotărârea pronunțată, s-a stabilit ca Statul Român să plătească sulta în cuantum de 864.090 RON, iar instanța nu a dispus obligarea pârâților să-i acorde pentru diferență, alte măsuri compensatorii în baza Titlului VII al Legii 247/2005. Prin sentința civilă nr. 2490/PI din 7 decembrie 2009, Tribunalul Timiș a respins contestația, reținând că, prin Dispoziția nr. 1413/2009 a Primarului Municipiului Timișoara, s-a făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, față de notificarea nr. 273 din 10 august 2001, cu respectarea dispozițiilor deciziei civile nr. 126/2008 a Curții de Apel Timișoara.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, arătând că Dispoziția nr. 1432 din 4 iunie 2009 a Primarului Municipiului Timișoara și sentința pronunțată de Tribunalul Timiș sunt contrare dispozițiilor legale în materie, precum și celor stabilite anterior, cu autoritate de lucru judecat, prin alte hotărâri judecătorești, cu privire la modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, reiterând argumentele invocate în fața primei instanțe.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acordării unor măsuri reparatorii diferite pentru același imobil, suma pretinsă cu titlu de sultă a intrat sub autoritatea lucrului judecat și exclude posibilitatea acordării unor măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea 247/2005, astfel că art. 5 al Dispoziției nr. 1432 din 4 iunie 2009 a Primarului Municipiului Timișoara este nelegal și tinde la prejudicierea Statului prin acordarea unei duble despăgubiri, față de faptul că a primit deja, prin hotărâre judecătorească, bunuri în compensare și sultă. Se mai expune jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește fondul Proprietatea și acordarea de despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, față de care rezultă nelegalitatea și netemeinicia dispoziției contestate, precum și a sentinței apelate.

Se invocă încălcarea, prin sentința atacată a art. 1 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 1.7 din H.G. nr. 250/2007, ce prevăd preeminența acordării măsurilor prin compensare, în raport cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și se arată că, și pentru diferența de 864.090 lei, Primarul ar avea obligația de a-i acorda un alt bun în compensație. Sentința atacată este urmarea tratării cu superficialitate și în mod inadecvat a cerințelor art. 35 din Legea nr. 303/2004, cu ignorarea jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 20 din Constituția României, pe care era obligat să o aplice prioritar, fiind în prezența unei evidente denegări de dreptate, în sensul art. 3 C. civ.

Ministerul Finanțelor Publice a invocat lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere obiectul cauzei și dispozițiile Legii nr. 10/2001 republicată, ce conferă legitimare procesuală pasivă numai Primarului Municipiului Timișoara, în calitate de emitent al actului contestat. Același intimat achiesează la soluția primei instanțe cu privire la excepția prematurității acțiunii, față de faptul că dispoziția emisă și contestată nu este actul final de despăgubire, față de prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, și invocă inadmisibilitatea în constatarea dreptului de creanță, față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și de faptul că Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură de urmat pentru realizarea dreptului.

Prin decizia civilă nr. 219 din 15 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul reclamantei. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă în cauză, instanța de apel a reținut că, în speță, reclamanta tinde, prin petitul 2 al ac ț iunii, la recunoașterea unui pretins drept de creanță stabilit împotriva Statului Român, drept pentru care acest pârât are calitate procesuală pasivă. Ca atare, excepția arătată este întemeiată doar în ceea ce privește primul capăt de cerere, nu și cel de-al doilea, urmând a fi admisă exclusiv în această limită. În ceea ce privește inadmisibilitatea petitului 2 al acțiunii, față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

și Titlului VII din Legea nr. 247/2005, și această excepție s-a privit a fi întemeiată, căci reclamanta nu a solicitat, în fa ț a primei instanțe, ci doar pe calea concluziilor scrise depuse după închiderea dezbaterilor din apel, obligarea Statului la plata acestei sume, ceea ce ar fi constituit modalitatea de realizare a dreptului. Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că, în mod corect Tribunalul Timiș a reținut că dispoziția atacată este emisă cu respectarea întocmai a prevederilor legale incidente în materie, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților fiind instituția abilitată de Legea nr. 247/2005, de a stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru diferența de valoare dintre imobilul preluat și cel atribuit în compensare.

În fața acestei instituții, reclamanta se poate prevala de natura și cuantumul sumei stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești invocate în susținerea acțiunii, cu posibilitatea contestării soluției pe calea unei acțiuni în contencios administrativ. Atâta timp cât reclamanta s-a prevalat de legea specială, trebuie să finalizeze această procedură, așa cum este ea stabilită, cu competențe specifice fiecărei etape, sau să aleagă calea dreptului comun, lucru pe care nu l-a făcut. Prin această procedură nu s-ar ajunge la o dublă despăgubire după cum afirma reclamanta, în condițiile în care, în prezent, aceasta nu deține nici o hotărâre judecătorească care să conțină în dispozitiv obligația de plată a sumei arătate, hotărâre care să poată fi pusă în executare.

În ceea ce privește susținerea apelantei cu privire la încălcarea art. 129 C. proc. civ., aceasta nu se verifică în speță, atâta timp cât, încă de la introducerea acțiunii, reclamanta a beneficiat de asistență juridică calificată, având avocat, astfel că acesta avea cunoștințele de specialitate care să-i permită să formuleze acțiunea în conformitate cu dorințele reclamantei, în forma aptă să asigure realizarea întocmai a drepturilor sale. În ceea ce privește cererea formulată prima oară în apel, de a se obliga Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, la plata sumei arătate, cu titlu de despăgubiri, s-a constatat că, în litigiile purtate anterior de reclamantă cu privire la imobilul în discuție, acesta nu a fost parte în proces, iar hotărârea intrată în puterea lucrului judecat nu îi este opozabilă.

Împotriva deciziei civile nr. 219 din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat recurs reclamanta, pe care l-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., reiterând argumentele invocate în fața instanțelor anterioare. Astfel, arată că instanțele de fond și apel au interpretat greșit dispozițiile deciziei civile nr.126/15 mai 2008 a Curții de Apel Timișoara, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.7910/10 decembrie 2008 pronunțată de Î.C.C.J., hotărâri ce au intrat în puterea lucrului judecat și prin care nu s-au stabilit măsuri reparatorii în baza Titlului VII din Legea nr.247/2005.

Instanțele din litigiul anterior au statuat asupra măsurilor reparatorii, schimbând natura măsurilor acordate, din măsuri prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare cu un alt bun imobil (cota de 6/14 a statului din apartamentele nevândute), intervenind astfel o operațiune de schimb imobiliar, ceea ce a dus la existența unei diferențe valorice, respectiv sulta de 864.090 lei, ce urmează a fi plătită de statul român. Recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, apreciind eronat că suma de 864.090 lei va face obiectul măsurilor acordate de Comisia Centrală de stabilire a despăgubirilor.

Arată că suma pretinsă a intrat sub autoritatea lucrului judecat și exclude posibilitatea acordării unor măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea 247/2005, astfel că art. 5 al Dispoziției nr. 1432 din 4 iunie 2009 a Primarului Municipiului Timișoara este nelegal și tinde la prejudicierea Statului prin acordarea unei duble despăgubiri, față de faptul că a primit deja, prin hotărâre judecătorească, bunuri în compensare și sultă. Învederează că motivul introducerii cererii de chemare în judecată a fost tocmai acela de a nu i se imputa complicitatea la fapta de abuz a funcționarilor Primăriei municipiului Timișoara.

În ceea ce privește petitul 2 al cererii introductive, arată că a solicitat instanței să constate că deține deja un drept de creanță împotriva statului român, drept conferit de hotărârile intrate în puterea lucrului judecat, și, ca atare, nu mai era necesar să formuleze un capăt de cerere în realizarea dreptului, cum greșit a reținut instanța de apel. Susține că, dacă ar fi fost de rea-credință, ar fi putut pune în executare titlul împotriva statului român, respectiv sulta de 864.090 lei, căci această sumă reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă. Se arată că dreptul său, stabilit în mod irevocabil de către instanțele de judecată, constituie un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârile judecătorești fiind susceptibile de a fi puse în executare silită, conform legii.

Se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 1 din Primul Protocol adițional arătat, în ceea ce privește dreptul său recunoscut pe cale judecătorească și se arată că, în sensul arătat, este încălcat dreptul său de proprietate și prin persistența împiedicării și refuzul nejustificat de a i se restitui imobilul în natură, cu sultă, combinată cu lipsa de folosință a bunului timp îndelungat. Se mai invocă încălcarea, prin Dispoziția contestată, a art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată ce prevede modalități alternative de restituire „bunuri sau servicii" sau propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale. Se mai expune jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește fondul Proprietatea și acordarea de despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, față de care rezultă nelegalitatea și netemeinicia dispoziției contestate, precum și a sentinței apelate.

Se invocă încălcarea, prin sentința atacată a art. 1 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 1.7 din H.G. nr. 250/2007, ce prevăd preeminența acordării măsurilor prin compensare, în raport cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și se arată că, și pentru diferența de 864.090 lei, Primarul ar avea obligația de a-i acorda un alt bun în compensație. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: 1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la situația când decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Deși invocă acest motiv de recurs, recurenta nu dezvoltă critici care să argumenteze incidența motivului de nelegalitate.

2. Prin cererea de recurs s-au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora se poate cere modificarea hotărârii atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit îndoielnic al acestuia. Analizarea pertinenței acestui motiv de recurs va fi făcută prin corelarea cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în speța de față, actul juridic dedus judecății are o strânsă legătură cu aplicarea și interpretarea corectă a legii. 3. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că toate criticile aduse deciziei atacate se subsumează acestui motiv de nelegalitate, însă acestea nu pot fi primite.

Reclamanta a investit instanța cu o acțiune, pe considerentul încălcării de către unitatea învestită cu soluționarea notificării, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a dispozitivului deciziei civile nr. 126/2008 a Curții de Apel Timișoara, în sensul că art. 5 din Dispoziția nr. 1413/2009 a Primarului municipiului Timișoara prin care se propun despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 reprezintă o dublă despăgubire, față de sulta stabilită prin decizia civilă menționată. Reclamanta a obținut prin decizia civilă nr. 126/2008 a Curții de Apel Timișoara, un titlu pentru încasarea despăgubirilor pentru imobilul de care a fost deposedată abuziv.

Acest titlu, potrivit redactării dispozitivului deciziei amintite și conform considerentelor acesteia – susținute de probele administrate în acea cauză -, se referă la măsuri reparatorii pentru apartamentele vândute chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995, ce constau în compensarea cu apartamentele nevândute, aflate în proprietatea statului, iar pentru diferența de valoare rezultată în urma compensării, conform concluziilor raportului de expertiză judiciară și a suplimentului de expertiză întocmit de ing. B.M. s-au stabilit despăgubiri în cuantum de 864.090 lei, astfel că, în mod corect prin Dispoziția nr. 1413/2009 a Primarului municipiului Timișoara s-au propus, pentru diferența rezultată, despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte, observă că, atât instanța de fond cât și cea de apel prin soluțiile date, au constatat că prin dispoziția contestată, unitatea de ț inătoare nu a făcut decât să soluționeze notificarea reclamantei, raportat la hotărârile judecătorești irevocabile obținute de aceasta, iar ceea ce s-a dispus anterior împotriva Municipiului Timișoara nu reprezintă decât obligarea la îndeplinirea atribuțiilor sale prevăzute de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, în sensul de a emite decizia, astfel cum a fost obligată prin decizia civilă nr. 126/2008 a Curții de Apel Timișoara, cu propunerea de despăgubiri la nivelul sumei stabilită de instanță – 864.090 lei – drept diferență între apartamentele vândute chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995 și care nu pot fi restituite în natură și cele libere acordate în compensare reclamantei, și de a trimite această decizie (care este deja motivată prin hotărârea instanței) Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Distinct de toate acestea, se subînțelege deci, că niciun pârât nu a fost obligat la direct la valoare, ci soluția dată este un punct de pornire în demersul reclamantei. Potrivit modificărilor aduse Legii 10/2001, republicată prin Titlurile I și VI ale Legii nr. 247/2005, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent ce vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea investită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale. Titlul VII al legii amintite, prevede că evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent este atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În speță, prin decizia civilă nr. 126/2008 a Curții de Apel Timișoara s-a stabilit în sarcina pârâtei emiterea deciziei, cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent bănesc, iar prin dispoziția contestată în prezent, corect s-a stabilit că, modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, urmează a fi decise de Comisia Centrală constituită pentru stabilirea despăgubirilor, întrucât, acordarea acestor despăgubiri trebuie să se realizeze numai potrivit procedurii administrative instituite de Titlul VII al Legii 247/2005. Astfel, conform art. 16.6 ultimul alineat al H.G. nr. 1095/2005, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești, decizia sau dispoziția care a făcut obiectul litigiului, va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care o va transmite, împreună cu toată documentația privind imobilul, evaluatorului sau societății de evaluatori.

Potrivit art. 16.12 din același act normativ, raportul întocmit de evaluator va conține cuantumul despăgubirilor, în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Prin urmare, este greșită susținerea recurentei în sensul că, prin decizia intrată în puterea lucrului judecat, instanța ar fi transformat natura măsurilor acordate, din măsuri reparatorii conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în măsuri ce constau în echivalent bănesc ce pot fi executate silit cu succes de către reclamantă. Modalitatea concretă în care vor fi acordate despăgubirile este, așadar, o problemă ulterioară procedurii judiciare, nefăcând obiectul litigiului soluționat de către instanțe, respectiv, dreptul reclamantei la despăgubiri în cuantum de 864.090 lei.

Așa cum am mai arătat, competența de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde și cuantumul despăgubirilor ce vor consta în titluri de despăgubiri. Prin urmare, suma rezultată din diferența valorică, ce va fi acordată conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, nu reprezintă o dublă despăgubire, cum greșit susține recurenta. Potrivit art. 1 alin. (1) Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură.

În acest sens, art. 13 alin. (1) precizează că pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar alin. (5) prevede că secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”. Prin urmare, nu poate fi primită critica prin care recurenta afirmă că, dacă ar fi fost de rea-credință, ar fi putut pune în executare silită titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 126/2008 a Curții de Apel Timișoara.

Așadar, stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, întinderea și cuantumul despăgubirilor, se stabilesc de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Față de argumentele prezentate, Înalta Curte constată că, deși în litigiile purtate anterior de reclamantă s-a stabilit cu putere de lucru judecat asupra naturii și a cuantumului măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate reclamantei, acest lucru nu justifică atitudinea confuză a recurentei, care consideră că poate alătura o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, unui demers fundamentat de legea specială reparatorie.

Astfel, nu se justifică petitul 2 al cererii introductive referitoare la solicitarea de constatare a unui pretins drept de creanță în contra statului, acesta fiind practic lipsit de interes, câtă vreme suma acordată cu titlu de sultă face parte din demersul inițiat de reclamantă în temeiul legii speciale, în vederea reparării dreptului său de proprietate. Prin urmare, Înalta Curte constată că demersul judiciar inițiat de reclamantă, care a fost reprezentată de avocat pe tot parcursul derulării litigiului de față, a avut la bază o confuzie impardonabilă a acestuia, care, punând un semn de egalitate între suma stabilită de instanță prin decizia civilă nr. 126/2008 și despăgubirile acordate în baza Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a considerat că va avea parte de o dublă despăgubire.

Deși prin criticile aduse deciziei atacate se purcede la un examen selectiv al jurisprudenței CEDO, se constată că dreptul de proprietate al reclamatei este în curs de reparare, aceasta obținând deja restituirea în natură a unui număr considerabil de apartamente, iar pentru diferență urmează a se acorda despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, neputându-se face abstracție de dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007, potrivit căruia, în cadrul procedurii legale menționate, se pot acorda și sume de bani în numerar, în limita sumei de 500.000 lei, motiv pentru care argumentul referitor la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, nu este temeinic. În ceea ce privește critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită, întrucât dispozițiile art.274 C. proc.

civ. sunt cât se poate de explicite, referitoare la culpa procesuală a părții căzute în pretenții, iar, în speță, reclamanta a fost cea care a pierdut procesul. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul de față urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta E.M. împotriva deciziei civile nr. 219 din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.