ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7543/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7543/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la data de

29

ianuarie 2010, reclamantul K.L. a chemat în judecată pârâții Municipiul

Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților la

plata despăgubirilor aferente exproprierii în cuantumul stabilit prin

procesul-verbal din data de 09 aprilie 2008, respectiv 350 euro/mp, cu

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat

că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Municipiul Timișoara,

str. L., nr. 11/B, înscris în CF nr. AA Timișoara, imobil în care a dorit să investească,

pentru a consolida și pentru a efectua extinderea construcției pe suprafața de 2897

mp, aferentă imobilului.

Cu acea ocazie, a fost

înștiințat de către lucrători ai Serviciului Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului

Timișoara - că acest imobil a fost propus spre expropriere, intrând în raza de proiectare

a Bulevardului S., prin realizarea în partea de sus a orașului a unor descărcări

radiale, cum ar fi realizarea B-dului S., prevăzută în Planul Urbanistic General

al Municipiului Timișoara, aprobat prin HCL nr. 457/2002, prelungit cu HCL nr. 139/2007,

precum și Planul Urbanistic Zonal nr. BB/1998, astfel ca nu a mai primit acceptul

de a efectua minimale reparații la imobil, aceste deteriorându-se considerabil,

iar planul său de dezvoltare imobiliară pe suprafața de 2897 mp nu a primit aprobările

necesare, orice demers al său fiind oprit.

A fost astfel nevoit să

abandoneze acest imobil, convins fiind că în cel mai scurt timp se vor întocmi actele

de expropriere. A făcut nenumărate adrese către Primăria Municipiului Timișoara,

pentru a urgenta această procedură și pentru a se concretiza despăgubirea acordată

în favoarea sa, pentru un fapt deja împlinit, respectiv exproprierea de fapt ce

a intervenit în urmă cu 2 ani. A primit răspunsuri evazive și fără eficiență.

La data de 09 aprilie

2008 au fost anunțați că s-a finalizat raportul de expertiză privind evaluarea terenului

ce urma a fi expropriat și au fost invitați la negocierea prețului de vânzare a

terenurilor vizate a fi expropriate. În urma expertizei, s-a stabilit că pentru

terenul reclamantului, prețul convenit a fost de 350 euro/mp. A fost de acord cu

această sumă și a solicitat ca plata să se facă în RON, la data efectuării plății.

Comisia de negociere din partea Primăriei Timișoara a fost în unanimitate de acord.

Tot cu această ocazie s-a stabilit ca plata să fie efectuată până în luna decembrie

efectuare a unui schimb imobiliar.

A arătat că prin modul

în care autoritatea publică locală se comportă, demonstrează un abuz evident de

autoritate în sensul că, incluzând terenul în planul de sistematizare al orașului

nu mai permite efectuarea de activități private pe terenurile proprietarilor, dar

nici despăgubirile aferente unei exproprieri legale nu le efectuează.

Instanța este obligată

să intervină și prin forța hotărârilor pe care le pronunță să oblige autoritățile

locale să efectueze formalitățile de plată a despăgubirilor aferente exproprierii.

Având în vedere starea

de fapt existentă, o expropriere de fapt, fără plata echivalentă exproprierii, a

apreciat că sediul legal al acesteia se încadrează în dispozițiile Legii nr. 33/1994,

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și cele ale Legii nr. 198/2004,

privind măsurile prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național

și local.

Între părți s-a stabilit

modul de transfer al terenului de la reclamant la pârâtă, respectiv prin act autentic

de vânzare-cumpărare. S-a stabilit de asemenea și prețul, respectiv 350 euro/mp.

Având în vedere că părțile au convenit toate elementele necesare transferului dreptului

de proprietate, instanța de judecată este în măsură să dispună, în virtutea art.

4 din Legea nr. 33/1994 obligarea pârâtei la emiterea hotărârii de expropriere și

plata aferentă despăgubirilor stabilite.

Terenul deținut de către

reclamant a fost inclus în planul de sistematizare al Municipiului Timișoara - fiind

proiectat Bulevardul S. - astfel fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 6

din Legea nr. 33/1994 - privind imobilele de utilitate publică, precum și cele prevăzute

de art. 8 din această lege.

Prin raportare la art.

24, 25, 27 din Legea nr. 33/1994, instanța, în speța de față nu mai poate interveni

sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor, acestea fiind stabilite de către

părți prin procesul verbal din data de 09 aprilie 2008.

A solicitat în temeiul

art. 30 raportat la art. 28 din Legea nr. 33/1994, stabilirea termenului de plată

al despăgubirilor, iar acesta să nu fie mai mare de 30 de zile de la data rămânerii

definitive a hotărârii de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile

Legii nr. 33/1994.

Acțiunea a fost continuată

de către K.V., P.M.V. și S.I.M., succesoarele în drepturi ale reclamantului, decedat

în timpul procesului, conform certificatului de calitate de moștenitor din 01

septembrie 2010 a B.N.P. T.E. din Timișoara.

Prin sentința civilă

nr. 1798 din 28 martie 2011 Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis acțiunea precizată

formulată de petiționarul expropriat L.K. – și continuată de moștenitorii săi legali

K.V., P.M.V. și S.I.M. – în contradictoriu cu pârâtul exproprietar Municipiul Timișoara

prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și, în consecință, a fost

obligat pârâtul exproprietar la plata către reclamanți a sumei echivalentă în RON

a 1.013.950 euro reprezentând contravaloarea celor 2897 m.p. înscriși în CF nr.

AA Timișoara nr. top. XX, imobil supus procedurii speciale a exproprierii.

Pârâții au mai fost obligați

să le plătească reclamanților suma de 12.000 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței

s-au reținut următoarele.

Dreptul la despăgubiri

a fost probat cu extrasul din procesul-verbal al ședinței Comisiei de negociere

cu terții, constituită în baza HCL nr. 275/2007, a Municipiului Timișoara, din 09

aprilie 2008 prin care s-a stabilit în favoarea proprietarului expropriat L.K. pentru

terenul în suprafață de 2897 mp, situat în Timișoara str. L. nr. 11/B, înscris în

CF AA Timișoara, suma de 350 euro/mp, urmând ca prețul total să fie achitat până

la sfârșitul anului 2008, conform solicitării persoanei expropriate și acordului

comisiei, astfel cum au fost consemnate în procesul-verbal menționat, împrejurări

confirmate și prin întâmpinarea pârâților Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul

Local Municipal Timișoara, din 09 aprilie 2010, în care s-a menționat expres că

imobilul (reclamantului L.K.) a fost propus pentru expropriere pentru cauză de utilitate

publică, intrând în raza de proiectare a Bulevardului S., prin realizarea în partea

de sud a municipiului a unor descărcări radiale, prevăzute în Planul Urbanistic

General al Municipiului Timișoara aprobat prin HCL nr. 157/2002 și HCL nr. 139/2007,

precum și Planul Urbanistic Zonal nr. BB/1998.

În acest context, tribunalul

nu a primit apărarea pârâtului Municipiul Timișoara prin Primar privind neacordarea

despăgubirilor convenite cu decedatul reclamant L.K., astfel cum au fost stabilite

la Comisia de negociere cu terții din cadrul Municipiului Timișoara, la 09

aprilie 2008, întrucât, în cadrul ședinței comisiei de negocie din data de 19

iunie 2009 s-a hotărât că datorită lipsei banilor din bugetul local pentru achiziționarea

de imobile, reclamantului să i se propună un schimb de terenuri, cât timp reclamantul

nu a participat la respectiva ședință și nu și-a dat acordul în acest sens, iar

atunci când i s-a solicitat acordul în scris referitor la un alt teren intravilan,

echivalent ca valoare cu terenul proprietatea acestora, propunerea din 16 iulie

2009 nu a fost de asemenea acceptată de reclamant, pentru a se da eficiență prev.

de art. 969 C. civ., noii propuneri.

Nu a putut fi primită

nici susținerea aceluiași pârât că toate achizițiile de terenuri care au fost negociate

nu au putut fi finalizate prin adoptarea unei hotărâri de Consiliu Local, deoarece

din data de 08 aprilie 2008 a fost publicată în M. Of. nr. 276, O.U.G. nr. 37/2008

privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar care, în art. 2

alin. (1), a prevăzut că: „autorităților și instituțiilor publice prevăzute la

art. 1 li se interzice achiziționarea de imobile, aparatură electrocasnică, aparate

de telecomunicații pentru birouri, astfel cum sunt clasificate în H.G. nr. 2139/2004

pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea și duratele normale de funcționare

a mijloacelor fixe, precum și imobile, autoturisme, aparate de aer condiționat și

aparate audiovideo”, pentru anul 2008, respectiv publicarea Legii nr. 18/2009 a

bugetului de stat pe anul 2009, abia în 27 februarie 2009 și adoptarea bugetului

local doar în 24 martie 2009, prin HCL nr. 99 din 24 martie 2009, prevederile O.U.G.

nr. 37/2008 coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) ale O.U.G. nr. 223/2008 statuând

că „ordonatorii principali de credite ai autorităților și instituțiilor publice,

indiferent de modul de finanțare și subordonare a acestora, au obligația să prevadă

în proiectul de buget pe anul 2009 cheltuieli pentru achiziționarea de bunuri și

servicii cu cel puțin 15% mai mici decât cele aprobate pentru anul 2009 pentru această

natură de cheltuieli”, pârâtul arătând că în bugetul local pe anul 2009 nu au fost

asigurate surse de finanțare pentru achiziționarea de imobile, toate aceste prevederi

și susțineri fiind irelevante pricinii cât timp între părțile litigante s-a încheiat

o convenție în înțelesul art. 969 C. civ., a cărei modificare nu a fost acceptată

de reclamant iar despăgubirile pretinse de acesta nu vizează un bun dintre cele

enumerate în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2008, imobilul teren proprietatea

reclamantului decedat fiind supus procedurii speciale de expropriere configurată

de Legea nr. 198/2004 (abrogată pe durata derulării activității jurisdicționale

pendinte, prin Legea nr. 255/2010), iar despăgubirile au fost cuantificate la nivelul

sumei de 1.013.950 euro, cu acordul subiecților implicați în operațiunea de exproprieri

în condițiile de exigență ale art. 6 apartenent Legii nr. 198/2004, în versiunea

în vigoare la epoca cuantificării, care se verifică a fi data de 09 aprilie 2008.

Împotriva sentinței

menționate anterior au declarat apel pârâții Municipiul Timișoara prin primar

și Consiliul Local al municipiului Timișoara.

Prin decizia civilă

nr. 21 din 7 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin primar și Consiliul Local al municipiului

Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1798 din 28 martie 2011 pronunțată de Tribunalul

Timiș, secția civilă, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acțiunea

în despăgubiri formulată de reclamantul K.L. și continuată de reclamanții K.V.,

P.M.V. și S.I.M., față de pârâții Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Cei trei intimați reclamanți,

în calitate de moștenitori legali ai reclamantului K.L., sunt și astăzi proprietarii

tabulari ai terenului de 2897 mp înscris în CF AA Timișoara nr. top. YY, care constituie

obiect de interes pentru Municipiul Timișoara, respectiv pentru realizarea lucrărilor

de interes public pentru extinderea drumului de intrare în oraș, sens în care a

fost inclus – alături de alte terenuri învecinate – într-o strategie de dezvoltare

viitoare aprobată prin HCL nr. 325/2005.

La data de 09 aprilie

2008 reprezentanții Comisiei de negocieri cu terții au negociat cu reclamantul inițial

K.L. și cu alți proprietari ai terenurilor din zonă, în vederea stabilirii de comun

acord a prețului pe mp pentru terenurile ce urmau a fi expropriate, reclamantului

fiindu-i propus un preț de 350 euro/mp care însă nu a mai putut fi plătit dintr-o

cauză mai presus de voința părților, respectiv apariția H.G. nr. 37/2008 care a

interzis instituțiilor publice achiziționarea de bunuri și imobile astfel cum ele

sunt clasificate prin H.G. nr. 2139/2004, și terenurile de genul celui în litigiu

făcând obiectul acest act normativ.

Prin urmare, negocierile

nu au putut fi legalizate prin adoptarea unei hotărâri de consiliu local, situație

în care, indiferent de acest lucru și de contextul economic actual, reclamanții

se consideră totuși îndreptățiți la admiterea acțiunii și la primirea sumei ce a

fost promisă ca preț autorului lor în drepturi pentru terenul pe care ei consideră

că nu-l mai pot valorifica în vreun fel.

Curtea a constatat că

aceste susțineri nu sunt legal justificate pentru următoarele considerente.

La data introducerii acțiunii,

29 ianuarie 2010, regimul legal al exproprierilor era guvernat de Legea nr. 198/2004

(în partea ce privește metodologia procedurii prealabile exproprierii) și de Legea

nr. 33/1994 – legea cadru în materie de expropriere.

Ambele legi vorbesc, într-adevăr,

de necesitatea stabilirii unei juste și prealabile despăgubiri pentru imobilele

ce fac obiectul exproprierii – exigență care este în acord cu dispozițiile art.

480 din vechiul C. civ., sub care a debutat acțiunea dar și cu art. 1 al Protocolului

1 (adițional) la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - însă nu aceasta este

premisa esențială a

admisibilității

pretențiilor reclamanților, ci faptul dacă terenul al cărui proprietari sunt, făcea

sau nu la data înregistrării acțiunii, obiectul exproprierii despre care se vorbește,

or, din acest punct de vedere, nici o probă

a dosarului nu îndreptățește la constatarea unei

astfel de operațiuni juridice.

În fapt, deși terenul

proprietatea reclamanților, ca și alte terenuri învecinate, au fost incluse într-o

strategie de dezvoltare urbană în viitor (moment ce se dorea a fi apropiat de cel

al debutului negocierilor pentru stabilirea eventualului preț, fapt ce a avut loc

în 09 aprilie 2008), aceasta a rămas suspendată sine diae întrucât, din rațiuni

obiective și necesare ce țin de contextul economico-financiar dificil actual, această

strategie nu a fost urmată în plan legislativ de adoptarea cadrului legal pentru

înfăptuirea exproprierii.

În concret, emiterea actului

administrativ de expropriere nu a mai avut loc și nici nu a fost adoptată vreo hotărâre

de Consiliul Local al Municipiului Timișoara în temeiul Legii nr. 33/1994 și al

Legii nr. 215/2001 prin care să se dispună măsura exproprierii, după cum, nici instanța

de judecată nu a fost chemată să decidă o astfel de măsură, astfel încât, în realitate,

procedura exproprierii nu a fost legal declanșată.

În atare condiții, nu

se poate considera că reclamanții sunt în pericol iminent de a fi lipsiți în mod

abuziv de proprietatea lor fără o prealabilă și justă despăgubire la care legea

obligă.

Faptul că există un disconfort

în valorificarea terenului din cauza menținerii strategiei de dezvoltare urbană

ce vizează și acest teren nu poate duce la concluzia că prin existența acestei strategii

ei sunt deja lipsiți total și absolut de prerogativele dreptului lor de proprietate

astfel încât să fie despăgubiți cu suma ce reprezintă contravaloarea acestui bun

– astfel cum se solicită prin acțiune – de care nu au fost, nu sunt și nu există

riscul de a fi deposedați în viitorul apropiat.

Împrejurarea că prețul

terenului a făcut obiectul unor negocieri între părți la data de 09 aprilie 2008,

deși importantă în adoptarea strategiei de urmat în eventualitatea unei exproprieri,

nu semnifică angajamentul instituțiilor pârâte de a se obliga juridicește, fapt

care ar fi fost realizat doar dacă negocierea ar fi fost urmată de o hotărâre a

autorităților locale prin care ele să-și asume o astfel de obligație în contextul

debutului conform al procedurilor de expropriere, eveniment care însă nu a avut

loc până în prezent.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții K.V., P.M.V. și S.I.M., criticând-o din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului

s-au arătat următoarele.

Instanța de apel

a statuat

faptul ca in lipsa resurselor financiare necesare, autorului actualilor reclamanți

i s-a propus un schimb de terenuri echivalente, fiind invitat prin Comisia de negociere

din 19 iunie 2009 sa-și exprime acordul scris, fapt ce nu concorda cu realitatea.

Prima instanța de fond a analizat in raport cu probele existente dacă această expropriere

de fapt exista, concluzionând ca prin limitarea drepturilor proprietarilor asupra

imobilului lor, practic s-a manifestat o expropriere de fapt, și drept consecința

a apreciat dreptul reclamanților la despăgubiri in cuantum de 350 euro/mp,

valoare stabilita de părți. Instanța de apel a nesocotit aspectele de drept

desăvârșite odată cu judecarea in prima instanța. Instanța putea să analizeze

în fond cauza sub aspectul dovezilor propuse și administrate de instanța sub aspectul

existentei exproprierii de fapt invocata ca existenta de către reclamanți. Instanța

de apel nu avea posibilitatea de a mai analiza dreptul reclamanților la despăgubiri,

deoarece acest drept a fost confirmat de instanța de fond cu ocazia analizării dosarului

și in limita motivelor de apel. Or, instanța de apel a încălcat dispozițiile

art. 30 din Legea nr. 33/1994 care stabilește termenul de plata a despăgubirilor.

Instanța a acordat un

beneficiu paratei care și-a invocat propria culpă. Deși instanța de apel constata

ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului a fost nesocotit de

autoritățile locale și ca acest drept este limitat de dispozițiile ilegale ale autorităților,

instanța apreciază ca reclamanții nu au un drept la despăgubiri motivat de lipsa

unei hotărâri adoptate de parata de acordare a acestor despăgubiri.

Hotărârea instanței de

apel nu este motivata in condițiile art. 261 C. proc. civ. nefiind motivată în drept.

Respingerea pretențiilor reclamanților privind plata despăgubirilor solicitate nu

este justificată de instanță prin indicarea prevederilor contrare susținerilor

formulate. Instanța a transferat obiectul judecații clar și neechivoc exprimat într-o

altă sferă a procedurii contestării valorii despăgubirilor acordate de expropriator.

În hotărârea instanței de apel nu se face nici o referire la aspectele de nelegalitate

sau alte critici legate de hotărârea instanței de fond.

Reclamanții au drept la

despăgubiri ca urmare a exproprierii de fapt a bunurilor neurmată de procedura legală

a exproprierii de drept care este responsabilitatea autorităților, apropriere de

drept ce persista în timp din 2005 până în prezent.

Instanța de apel nesocotește

limitele rejudecării în apel date de motivele de apel stabilite de parați în raport

cu motivele reținute de instanța de fond. În întreaga hotărâre nu se face nici o

referire la conținutul și motivele instanței de fond care a admis cererea reclamanților.

În acest fel instanța de apel a nesocotit disp. art. 295 C. proc. civ. fiind astfel

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea instanței de

apel pleacă de la câteva premise greșite, ce au determinat pronunțarea unei hotărâri

nelegale. Instanța reține că pârâta nu ar fi în culpă pentru nefinalizarea procedurilor

de expropriere, respectiv emiterea deciziei de expropriere, motivând că în 19

iunie 2009 a făcut o propunere de schimb imobiliar, către reclamanți. Instanța nu

a sesizat că această propunere a fost formulată pro causa după declanșarea prezentului

litigiu și nu a fost o propunere reală, concretă, ci una ipotetică.

Instanța reține că reclamanții

și-au păstrat toate prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului. Aceasta

apreciere este falsă, reclamanții nu mai au decât o posesie limitată asupra imobilului.

Dreptul de a folosi acest imobil, după scopul și interesul economic al reclamanților,

nu exista atâta timp cât, autoritățile refuză să emită pe terenurile vizate orice

aviz sau autorizație de construcție. Dreptul de a dispune de un imobil vizat de

utilități de interes public nici nu poate fi discutat.

Reclamanții sunt lipsiți

de prerogativele dreptului lor de proprietate de mai bine de șase ani, sens

în care motivarea instanței privind lipsa iminentei pierderii abuzive a proprietății

este o interpretare străină stării de fapt reale.

În cauză nu sunt aplicabile

prevederile O.G. nr. 37/2008, deoarece procesul verbal de negociere a despăgubirilor

din 09 aprilie 2008 și întreaga procedura s-au derulat după apariția O.G. nr. 37/2008,

la data negocierii se știa de existenta ordonanței. Temeiul despăgubirilor îi reprezintă

exproprierea de fapt și nu contestarea și/sau plata despăgubirilor unei exproprieri

dispuse în contextul Legii nr. 33/1994 sau nr. 198/2004.

Din certificatele de urbanism

emise de către pârâtă (document în care autoritatea locală menționează funcțiunile

zonei din punct de vedere urbanistic), rezultă că pe terenul în cauză, autoritățile

locale nu au permis proprietarilor terenului sa efectueze lucrări minime de întreținere,

ceea ce a dus la degradarea acestuia.

Modul în care a procedat

pârâta prin indisponibilizarea terenului proprietatea lor fără acordarea unor despăgubiri

proporționale s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Pentru a hotărî dacă a

avut loc privare de bun, în sensul celei de-a doua norme, trebuie să se verifice

nu numai dacă este vorba de o deposedare sau expropriere formală, dar și să se privească

dincolo de aparențe și să se analizeze realitățile situației în litigiu. întrucât

Convenția protejează drepturi "concrete și efective", trebuie constatat

dacă situația respectivă echivalează cu o expropriere în fapt (cauza Sporrong și

Lonnroth, , pp. 24-25, parag. 63; cauza Vasilescu împotriva României, Hotărârea

din 22 mai 1998, Culegere 1998-111, p. 1.078, parag. 51; cauza Brumărescu, citată

anterior, parag. 76).

O măsură care reprezintă

o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între

cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor

fundamentale ale individului (vezi, între altele, cauza Sporrong și Lonnroth).

Preocuparea de a asigura

un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate,

așadar și în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat

de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană

(cauza Pressoscompania Naviera- SA. și alții împotriva Belgiei, I hotărârea din

20 noiembrie 1995, p. 23, parag. 38).

Pentru a determina dacă

măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă

reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare

modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință,

Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea

bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă

și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (cauza Sfintele mănăstiri, citată

anterior, p. 35, parag. 71, cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei.

În orice caz, după cum

s-a pronunțat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic

al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări

draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul

principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar fi principiul legalității

și cel al autorității și afectivității puterii judecătorești (cauza Broniowski,

citată anterior, parag. 175, 183 și 184). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor

nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri

aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție.

Înalta Curte a constatat

nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Recurentele reclamante

au invocat ca temei de drept art. 304 alin. (1) pct. 6 și 9 C. proc. civ.,

dar în cadrul motivării recursului s-au raportat expres doar la prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Întrucât în motivarea în fapt a recursului au fost

invocate motive care se încadrează și în alte situații menționate

de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza recursul făcând aplicarea

art. 306 alin. (3) teza finală C. proc. civ.

Este nefondat motivul

de recurs prin care se susține că instanța de apel ar fi depășit

limitele învestirii, raportat la prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., motiv

de recurs ce va fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304 alin.

(1) pct. 9 C. proc. civ., art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind în directă

legătură cu capetele de cerere ale acțiunii, iar nu cu motivele de apel.

Prin apel a fost criticată

hotărârea primei instanțe în integralitatea sa astfel că nu se poate susține

întemeiat că instanța de apel nu ar mai fi avut posibilitatea să analizeze

existența dreptului reclamantelor la despăgubiri, ci doar existența exproprierii

de fapt. Dreptul la despăgubiri a fost dedus de către prima instanță din existența

exproprierii, astfel că dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o expropriere,

nici măcar una de fapt, cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor nu

își mai găsește justificare.

Recurentele reclamante

au susținut încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 30

din Legea nr. 33/1994 fără a motiva concret în ce a constat această încălcare.

Potrivit acestui text

de lege ”p

lata

despăgubirilor se va face în orice mod convenit între părți; în lipsa acordului

părților, instanța va hotărî, stabilind și termenul de plată, care nu va depăși

30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii”.

Această normă juridică

este aplicabilă în situația finalizării procedurii exproprierii ceea ce nu

s-a întâmplat în cazul de față.

Nu este conformă actelor

dosarului nici susținerea recurentelor în sensul că instanța de apel ar

fi reținut în mod greșit că în lipsa resurselor financiare necesare, autorului

actualilor reclamanți i s-a propus un schimb de terenuri echivalente, fiind invitat

prin Comisia de negociere din 19 iunie 2009 să-și exprime acordul scris, raportat

la faptul că în chiar conținutul acțiunii se face referire la faptul că

reclamantul ar fi ”primit adrese privind propuneri de efectuare a unui schimb imobiliar.”

Acțiunea este formulată la data de 29 ianuarie 2010, astfel că nu se poate

reține că propunerea acestui schimb ar fi fost făcută după declanșarea

litigiului, așa cum susțin în mod greșit recurentele.

Este nefondată susținerea

în sensul că pârâta și-a invocat propria culpă pentru neemiterea hotărârii

privind despăgubirile negociate de părți. Procedura exproprierii nu a mai putut

fi finalizată prin emiterea unei hotărâri a consiliului local întrucât pe data de

08 aprilie 2008 a fost publicată O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri

financiare în domeniul bugetar prin care se interzicea autorităților și

instituțiilor publice prevăzute la art. 1 al ordonanței achiziționarea

de imobile pentru anul 2008.

Din expunerea de motive

a acestei ordonanțe rezultă că prin adoptarea acesteia se urmărea evitarea

riscului declanșării procedurii de deficit excesiv prin adoptarea unei politici

de restrângere a cheltuielilor bugetare și de abordare mai prudentă a deficitului

bugetar.

Nu este fondată nici motivul

de recurs prin care se susține nemotivarea hotărârii conform art. 261 C. proc.

civ., motiv ce va fi încadrat în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc.

civ., având în vedere că în considerentele deciziei atacate se regăsesc motivele

de drept la care s-a raportat instanța de apel, aceasta făcând trimitere la

mai multe acte normative pe care și-a întemeiat soluția, și care

se regăsesc în considerentele deciziei atacate, menționate mai sus.

Instanța de apel

a arătat de ce nu poate fi obligată pârâta la plata despăgubirilor negociate la

data de 09 aprilie 2008, și anume întrucât nu a mai fost emis actul administrativ

de expropriere a terenului și nici nu este vorba despre o expropriere de fapt,

reclamantele nefiind lipsite total și absolut de prerogativele dreptului de

proprietate.

Toate aceste rețineri

reprezintă motive de nelegalitate a hotărârii primei instanțe, care se regăsesc

în criticile formulate în cadrul apelului, incluzând completarea depusă la prima

zi de înfățișare.

Prin acțiune reclamantul

a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor aferente exproprierii, în

cuantumul stabilit prin procesul-verbal din data de 09 aprilie 2008, de 350

euro/mp.

Ca atare, situația

premisă pentru plata despăgubirilor era dovedirea intervenirii exproprierii, prin

emiterea hotărârii consiliului local prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 198/2004, hotărâre care în speță nu a mai fost emisă ca urmare a intrării

în vigoare a O.U.G. nr. 37/2008. Această ordonanță de urgență a fost publicată

în M. Of. la data de 8 aprilie 2008, dar a intrat în vigoare în trei zile de la

publicare, conform art. 78 din Constituție, astfel că nu se poate susține

întemeiat că ar fi fost în vigoare la data purtării negocierilor pentru stabilirea

despăgubirilor pentru imobilul ce se dorea a fi expropriat.

Nu este fondată nici susținerea

recurentelor în sensul că instanța de apel a fi ”

transferat obiectul judecații

clar și neechivoc exprimat într-o altă sferă a procedurii contestării valorii despăgubirilor

acordate de expropriator”, care va fi analizată prin raportare la prevederile

art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceste susțineri

nu se verifică în considerentele deciziei atacate, instanța de apel nemenționând

nicăieri în motivarea hotărârii sale că obiectul litigiului ar fi reprezentat de

contestarea valorii despăgubirilor.

În ceea ce privește

temeiul de drept al acțiunii, chiar reclamantul a invocat Legea nr. 198/2004

și mai multe prevederi ale Legii nr. 33/1994, unele dintre ele neaplicabile

situației de fapt în speță, și anume, de exemplu, cele ale art. 4,

atâta timp cât negocierile dintre părți privind cuantumul despăgubirii s-au

purtat în cadrul procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 198/2004, care

astfel a fost declanșată, iar nu în cadrul dreptului comun al încheierii contractelor

privind transferul dreptului de proprietate.

Nu se poate reține

nici existența unei exproprieri de fapt pentru următoarele considerente.

Recurentele reclamante

susțin că a avut loc o expropriere de fapt întrucât autoritățile locale

nu au permis proprietarilor terenului în cauză să efectueze lucrări minime de întreținere,

fapt ce a dus la degradarea acestuia, fapt ce ar rezulta din certificatele de urbanism

emise de către pârâtă, document în care se menționează funcțiunile zonei

din punct de vedere urbanistic.

Referitor la încălcarea

art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentele

reclamante nu au făcut dovada că în speță ar fi vorba despre o expropriere

de fapt, acestea aflându-se în posesia terenului, nefiindu-le afectat dreptul de

dispoziție, de a folosi bunul și de a-i culege fructele.

Deși au susținut

că

autoritățile

locale nu au permis proprietarilor terenului în cauză să efectueze lucrări minime

de întreținere, fapt ce a dus la degradarea imobilului recurentele nu au nicio

dovadă cu privire la solicitarea vreunei astfel de autorizări, care să nu fi fost

aprobată de autoritățile locale și nici cu privire la pretinsele degradări

ale construcției proprietatea recurentelor, aflată la adresa str. L., nr. 118

B.

În fața primei instanțe

au fost depuse înscrisuri reprezentând demersuri ale unui alt proprietar P.I., referitoare

la un alt imobil situat pe aceeași stradă la nr. 118A, certificatul de urbanism

solicitat de către acesta fiind pentru amplasarea de construcții industriale,

iar nu pentru efectuarea de lucrări de întreținere, care, pretind recurentele,

că nu li s-ar fi permis.

Chiar dacă ar fi făcut

această dovadă, această situație de fapt nu ar fi dus în mod automat la constatarea

existenței unei exproprieri de fapt, recurentele reclamante având posibilitatea

să conteste eventualul refuz de acordare a autorizației de reparare a construcției

și

despăgubiri

în concret pentru eventualul prejudiciu suferit pentru încălcarea unuia dintre atributele

dreptului de proprietate, în condițiile dreptului comun, or, nu acesta este

obiectul prezentului litigiu.

Astfel, nu este fondată

nici susținerea recurentelor în sensul că ar fi străină de stării de fapt reale

reținerea instanței de apel în sensul că nu ar exista în cauză indicii

privind iminenta pierdere abuzivă a dreptului de proprietate.

În jurisprudența

sa (ex. Hotărârea Burghelea contra României) Curtea Europeană a Drepturilor Omului

definește expropria de fapt ca fiind acea situație în care o persoană

care este proprietarul unui bun pierde toate atributele dreptului de proprietate

în mod definitiv în favoarea statului, fără ca această privare fără să facă obiectul

unui act juridic.

Aceeași idee se regăsește

și în hotărârea din 23 septembrie 1982 dată în cauza Sporrong and Lonnroth

contra Suediei, în cadrul căreia Curtea a analizat posibilitatea existenței

unei exproprieri de fapt în cazul emiterii unor autorizații de expropriere

zonale și interdicții de construire care s-au întins pe o perioadă foarte

mare de timp, iar concluzia la care a ajuns a fost aceea că nu se pune problema

aplicării celei de-a doua teze din primul paragraf al art. 1 din Primul protocol

adițional la Convenție, referitoare la privarea de proprietate (parag.

63), atâta timp cât petenții au continuat să se afle în posesia proprietăților

lor și să le poată folosi, deși au suferit anumite limitări în exercitarea

dreptului de proprietate.

În continuare Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a analizat în acea cauză posibilitatea încălcării dreptului

de proprietate din perspectiva încălcării celui de-al doilea paragraf al art. 1

din Primul protocol adițional la Convenție și anume al reglementării

folosinței bunurilor în conformitate cu interesul general, analiză care nu se impune

a fi făcută în prezenta cauză față de obiectul acțiunii.

Celelalte cauze din jurisprudența

Curții Europenen a Drepturilor Omului (referitoare la raportul de proporționalitate

dintre ingerință și interesul public, modalitățile de compensare),

invocate de către recurentele reclamante, pornesc de la premisa existenței

unei privări de proprietate, ceea ce nu s-a dovedit în cauză, astfel că nu se impune

analiza incidenței celor statuate în acele hotărâri în prezentul litigiu.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 7-9 și art.

316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții K.V., P.M.V. și S.I.M. împotriva deciziei nr. 21 din 07

februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie

2012.