ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7296/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2009 sub nr. 1524/30/2009 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții P.I. și I.P., au solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin primar, obligarea pârâților la plata despăgubirilor cuvenite pentru exproprierea dispusă de aceștia asupra terenului înscris în CF nr. C1. Timișoara, în sumă de 2.027.200 euro, precum și la plata despăgubirilor suplimentare în sumă de 6.000 de euro/lună începând cu decembrie 2008 și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului situat în Timișoara, str. L., înscris în CF nr. C1.

Timișoara, în suprafață de 5792 mp, inclus în zona de sistematizare a municipiului Timișoara, în vederea extinderii Bulevardului S., fiind demarate procedurile de expropriere a acestuia pentru cauză de utilitate publică, sens în care s-au purtat negocieri între părți, ce au căzut de acord asupra prețului de 350 euro/mp, acord consemnat în procesul-verbal al ședinței din data de 9 aprilie 2008. Întrucât pârâții nu au respectat termenul de plată a despăgubirilor, iar reclamanții, pe de altă parte, sunt nevoiți să achite un credit imens la bancă, contractat în vederea realizării de investiții pe imobilul-teren vizat de procedurile de expropriere, s-a solicitat obligarea pârâților la achitarea despăgubirilor pentru expropriere, așa cum au fost stabilite în urma negocierilor, precum și a despăgubirilor suferite prin plata în continuare a ratelor și dobânzilor.

Prin sentința civilă nr. 2190 din 11 noiembrie 2009, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea; a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului situat în Timișoara, str. L., județul Timiș, înscris în CF nr. C1. Timișoara, în suprafața de 5792 mp; a respins în rest acțiunea reclamanților. Prin decizia civilă nr. 1071A din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile reclamanților și ale pârâților împotriva sentinței sus-menționate, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș, întrucât prima instanță nu s-a pronunțat în integralitate asupra celor două petite, lăsând necercetat fondul cauzei, precum și pentru că este necesară completarea probatoriului în vederea stabilirii împrejurării dacă reclamanții au fost expropriați sau nu.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 21021 PI din 8 aprilie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 1524.2/30/2009 Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea; a obligat pe pârâtul expropriator la plata, în favoarea reclamanților expropriați, a despăgubirilor aferente imobilului teren, în suprafața de 5792 mp, identificat cadastral în CF nr. C1. Timișoara, supus procedurii speciale de expropriere, configurată legislativ de Legea nr. 198/2004, abrogată pe durata derulării activității jurisdictionale pendinte prin Legea nr. 255/2010, cuantificate la nivelul sumei de 2.027.000 euro, cu acordul subiecților implicați în operațiunea de expropriere, în condițiile art. 6 din Legea nr. 198/2004, în versiunea în vigoare la data cuantificării, aceea a datei de 09 aprilie 2008, cu observarea riguroasă și a dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 33/1994; a respins în rest acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin pasivitatea pârâtului expropriator în plata despăgubirilor cuvenite aferente exproprierii, reclamanților le-a fost afectat dreptul de proprietate prin interdicția de construire și prin imposibilitate de valorificare prin înstrăinare în condiții normale de piață, situație de natură să confere legitimitate demersului judiciar al acestora și să justifice acordarea despăgubirii solicitate, asupra cuantumului căreia părțile s-au înțeles anterior. Față de împrejurarea că cele două contracte de credit au intervenit în intervalul de timp în care se cunoștea situația juridică a terenului, prima instanță a respins pretențiile având ca obiect acordarea contravalorii dobânzilor bancare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Municipiul Timișoara, prin primar, arătând că prima instanță nu a apreciat corect probatoriul și în mod greșit a admis în parte acțiunea, obligându-i la plata despăgubirii în suma de 2.027.200 euro, întrucât, în vederea realizării inelelor II și IV în partea de nord a orașului și a Bulevardului S., prevăzute în Planul Urbanistic General al Municipiului Timișoara, aprobat prin H.C.L. nr. 157/2002 și prelungit prin H.C.L.

nr. 139/2007, s-a hotărât împuternicirea Comisiei de negociere a Consiliului Local al Municipiului Timișoara să negocieze cu terții (proprietarii terenurilor afectate) schimbul de terenuri și alte imobile aflate în proprietatea Municipiului Timișoara, urmând ca negocierea schimbului de teren și alte imobile să se facă pe baza unui raport de evaluare efectuat de către un evaluator autorizat, raport din care să rezulte valoarea și suprafața terenului și a altor imobile aflate în proprietatea Municipiului Timișoara, supuse schimbului. Pârâții au mai arătat că în ședința Comisiei de negociere cu terții din 09 aprilie 2008 s-au perfectat negocierile cu numiții K.L., P.I. și S.I.

pentru cumpărarea terenurilor lor și s-a transmis procesul verbal Direcției Patrimoniu pentru întocmirea unui referat de specialitate și a proiectului de hotărâre pentru a fi introduse în ședința de plen a Consiliului Local și a fi supuse aprobării acestuia, însă toate achizițiile de terenuri care au fost negociate în ședința din acea dată nu au putut fi finalizate, prin adoptarea unei hotărâri de consiliu, deoarece în data de 08 aprilie 2008 a fost publicată, în M. Of. nr. 276 din 08 aprilie 2008, O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, care prin art. 2 alin. (1) interzice autorităților și instituțiilor publice achiziționarea de imobile. Prin urmare, pârâții au arătat că în ședința din data de 19 iunie 2009, Comisia de negociere a propus efectuarea unor schimburi de terenuri cu persoanele cu care s-a negociat în 2008 cumpărarea acestora.

Totodată, au învederat că prima instanță nu a ținut cont de faptul că nu au fost de acord cu raportul contabil extrajudiciar, precizând că în obiecțiunile la raportul de expertiză au arătat că pretențiile stabilite de expert de 1000 euro/mp pentru anul 2008, respectiv de 300 euro/mp pentru prezent, precum și prețul negociat la data de 09 aprilie 2008 nu sunt justificate, întrucât în prezent prețul nu depășește 90 euro/mp. De asemenea, au învederat că reclamanții nu au fost deposedați sau împiedicați în vreun fel să exploateze prin închiriere terenul în litigiu, aspect pe care expertul nu l-a avut în vedere, iar pentru faptul că expertul nu și-a însușit punctul lor de vedere arătat prin obiecțiuni, au precizat că solicită efectuarea unei contraexpertize.

Prin întâmpinare, reclamanții intimați P.I. și I.P. au arătat că planurile urbanistice și proiectele pârâților nu au o legătură directă cu cauza de față și că pârâții au recunoscut, în urma negocierilor dintre Comisia de negocieri și P.I., încheiate conform procesului verbal din 09 aprilie 2008, prețul de vânzare de 350 euro/mp. Reclamanții intimați au mai arătat că este nesemnificativ, în raport cu obiectul cererii, faptul că rezultatul negocierilor nu a fost finalizat datorită apariției unor acte normative care interziceau aceste proceduri, deoarece la data încheierii procesului verbal din 09 aprilie 2008 actele normative erau în vigoare. Intimații au susținut, de asemenea, că pârâții nu fac nici o trimitere la faptul că terenul a fost indisponibilizat din 2005 până în prezent, astfel că stabilirea valorii despăgubirilor în raport de valoarea actuală a terenului nu are nici o relevanță juridică.

Prin decizia civilă nr. 13 din 1 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâților, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins, în totalitate, acțiunea reclamanților. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că imobilul proprietatea reclamanților, înscris în CF nr. C1. Timișoara, în suprafață de 5792 mp , a fost cuprins în planul de realizare a Bulevardului S., iar pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara, prin Hotărârea nr. 275/2007, a constituit comisia de negociere cu terții, în vederea demarării procedurii de expropriere.

Instanța de apel a mai reținut că, pentru realizarea acestui obiectiv, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara, prin Hotărârea nr. 64 din 26 februarie 2008, a împuternicit Comisia de negociere să negocieze cu terții schimbul de terenuri și alte imobile aflate în proprietatea Municipiului Timișoara, iar ulterior, prin Proiectul de hotărâre din data de 24 aprilie 2008, s-a aprobat acordarea de despăgubiri reclamanților P.I. și I.P., potrivit procesului verbal din 09 aprilie 2008, însă ambele aceste demersuri au rămas în faza de proiect, nedispunându-se exproprierea.

Cu alte cuvinte, nici schimbul și nici acordarea de despăgubiri nu s-au concretizat într-o hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, prin care să se dispună începerea procedurii de expropriere conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, care prevede că „Pe baza documentației tehnico-economice prevăzute la art. 3 alin. (1), Guvernul sau autoritatea publică locală competentă, după caz, aprobă, prin hotărâre, indicatorii tehnico-economici, amplasamentul lucrării, conform variantei finale a studiului de prefezabilitate, respectiv, a studiului de fezabilitate, după caz, sursa de finanțare, precum și declanșarea procedurii de expropriere a tuturor imobilelor care constituie coridorul de expropriere, suma globală a despăgubirilor estimată de către expropriator pe baza unui raport de evaluare întocmit conform alin. (9) și termenul în care aceasta se virează într-un cont deschis pe numele expropriatorului." Așadar, atâta timp cât nu s-a adoptat, de către pârâți, o hotărâre prin care să aprobe declanșarea procedurii de expropriere și suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare, reclamanții nu pot pretinde despăgubiri în condițiile legii speciale, respectiv, Legea nr. 198/2004, care, potrivit art. 9 alin. (3), se completează în privința procedurii cu dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care constituie legea generală.

Prin urmare, în raport de textele legale mai sus menționate, instanța nu este competentă să se pronunțe asupra oportunității exproprierii, ci numai, după aprobarea prin hotărâre a deschiderii procedurii de expropriere, asupra întrunirii condițiilor cerute de lege pentru expropriere și asupra cuantumului despăgubirii. Mai mult decât atât, este de observat că nefinalizarea demersului privind exproprierea nu a fost cauzată de culpa pârâtului, ci din cauza adoptării O.U.G. nr. 37/2008, care prin art. 2 alin. (1) a interzis autorităților și instituțiilor publice achiziționarea imobilelor. În ceea ce privește susținerile reclamanților privind indisponibilizarea terenului in litigiu, instanța de apel a reținut că aceștia sunt îndreptățiți a solicita despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ.

A fost menținută hotărârea primei instanțe cu privire la cel de­al doilea petit al acțiunii, pentru obligarea pârâților la plata contravalorii dobânzilor bancare, în condițiile în care reclamanții nu au declarat apel împotriva hotărârii. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții P.I. și I.P., formulând următoarele critici: I. Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a nesocotit limitele rejudecării cauzei după desființare și aspectele de drept desăvârșite odată cu judecarea primului apel, respectiv, instanța de apel, în rejudecare, nu avea posibilitatea de a mai analiza dreptul reclamanților la despăgubiri, deoarece acest drept a fost confirmat cu ocazia analizării dosarului în primul ciclu procesual.

În acest fel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ. și art. 1201 C. civ., care interzic reluarea unor chestiuni ce au intrat în puterea de lucru judecat, atât instanța de fond, cât și cea de apel, fiind ținute a respecta cele statuate prin decizia civilă nr. 107/A/2010 pronunțată în primul ciclu procesual. II. Instanța de apel a acordat un beneficiu pârâtei, care și-a invocat propria culpă, în sensul că, deși a constatat că dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului a fost nesocotit de autoritățile locale, a apreciat că reclamanții nu au un drept la despăgubiri, motivat de lipsa unei hotărâri adoptate de pârâtă de acordare a acestor despăgubiri.

Astfel, culpa pârâtei constând în neemiterea hotărârii privind despăgubirile negociate de părți încă din 9 aprilie 2008, o îndreptățește pe aceasta, în opinia instanței, să nu plătească despăgubiri, aspect inadmisibil, întrucât nimeni nu se poate prevala de propria culpă în dobândirea unui drept. III. Hotărârea instanței de apel nu este motivată conform dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., respectiv, respingerea pretențiilor reclamanților privind plata despăgubirilor nu este justificată prin indicarea unor prevederi contrare susținerilor formulate. Trimiterile făcute de instanța de apel la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 și la art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 sunt pur formale și nu au legătură cu prezenta cauză.

Reclamanții au arătat că au dreptul la despăgubiri pentru o expropriere de fapt neurmată de o expropriere de drept, însă instanța de apel a transferat obiectul clar și neechivoc al judecății într-o altă sferă, a procedurii contestării valorii despăgubirilor acordate de expropriator, așa explicându-se indicare art. 9 din Legea nr. 198/2004 și art. 21-27 din Legea nr. 33/1994. IV. Instanța de apel nesocotește limitele rejudecării în apel date de motivele de apel stabilite de pârâți în raport cu motivele reținute de instanța de fond, în sensul că din întreaga hotărâre nu se face nicio referire la conținutul și motivele instanței de fond care a admis cererea reclamanților, fiind, astfel, încălcate, dispozițiile art. 295 C. proc.

civ. V. În mod greșit s-a reținut incidența în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 37/2008, în condițiile în care procesul verbal de negociere din 9 aprilie 2008 și întreaga procedură s-au derulat ulterior apariției acestui act normativ, la data negocierii fiind cunoscut conținutul său. Temeiul despăgubirilor îl constituie exproprierea de fapt, raportat la perioada îndelungată de timp în care bunul a fost și este indisponibilizat de către autoritățile locale (2005-2012), și nu contestarea sau plata despăgubirilor unei exproprieri dispuse în temeiul Legii nr. 33/1994 sau a Legii nr. 198/2004. Existența și durata acestei indisponibilizări, dublată de lipsa unei despăgubiri, este de natură să încalce prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul de proprietate.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: I. Prin decizia de desființare nr. 107/A din 22 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în primul ciclu procesual, s-a admis apelul atât al reclamanților, cât și al pârâților, s-a desființat sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond, reținându-se că aceasta nu s-a pronunțat în integralitate asupra petitelor din acțiune, lăsând, astfel, necercetat și nerezolvat fondul cauzei cu care a fost sesizată.

Prin aceeași decizie, s-a mai reținut că instanța de fond nu a stabilit dacă reclamanții au fost sau nu expropriați vreodată, dacă există o expropriere de fapt, așa cum susțin aceștia, dacă este cazul protejării drepturilor lor, care trebuie să fie practice și eficiente, iar nu teoretice și iluzorii, dacă reclamanții au mai fost sau nu în stare să se folosească de proprietatea lor și să poată dispune asupra ei, dacă a existat o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, etc. Astfel, cea mai importantă din recomandările deciziei de desființare a fost aceea de a se stabili dacă în cauză există sau nu o expropriere, indiferent de forma acesteia, de drept sau de fapt, căci numai în condițiile existenței unei asemenea proceduri poate fi recunoscut dreptul reclamanților la despăgubiri în cauză.

În acest context, critica reclamanților privind faptul că instanța de apel, în rejudecare, nu a respectat limitele deciziei de desființare, care ar fi statuat cu putere de lucru judecat asupra dreptului la despăgubiri al acestora, nu are corespondent în realitatea juridică a cauzei, întrucât, atâta timp cât recomandarea a vizat stabilirea existenței sau inexistenței exproprierii, nu se putea statua asupra unui drept accesoriu acesteia, respectiv, acela la despăgubire, ce urma să fie stabilit funcție de concluziile, pe acest aspect, ale instanței de trimitere.

Este adevărat că instanța de fond, în rejudecare, a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul la acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat, dar această soluție nu a intrat în puterea de lucru judecat, cum greșit susțin recurenții-reclamanți, fiind desființată în calea de atac a apelului, în care s-a concluzionat că „...atâta timp cât nu s-a adoptat de către pârâtă o hotărâre prin care să se aprobe declanșarea procedurii de expropriere și suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare, reclamanții nu pot pretinde despăgubiri în condițiile legii speciale (...)". Rezultă că pronunțarea instanței de apel, în rejudecare, asupra dreptului la despăgubiri al reclamanților nu constituie o încălcare a dispozițiilor art. 315 alin. (2) C. proc.

civ., ale art. 1201 C. civ. privind puterea de lucru judecat, ori o nerespectare a deciziei de desființare, ci reprezintă concluzia instanței de judecată pronunțată în cursul firesc al etapelor procesuale. II. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel nu a „acordat un beneficiu pârâtei care și-a invocat propria culpă", ci a concluzionat că „ (...) nefinalizarea demersului privind exproprierea nu a fost cauzată de culpa pârâtului, ci din cauza adoptării Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 37/2008, care, prin art. 2 alin. (1) a interzis autorităților și instituțiilor publice achiziționarea imobilelor". Dealtfel nici pârâtul nu „și-a invocat propria culpă, ci a arătat că nu a finalizat procedura de expropriere datorită unei imposibilități obiective, reprezentată de existența unui act normativ care nu mai permitea achiziționarea de imobile de către instituțiile publice, respectiv, O.U.G.

nr. 37/2008. III. Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să conțină „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, întrucât, pe de o parte, este indispensabil necesară pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară, iar pe de altă parte, constituie, pentru părțile litigante, o garanție împotriva arbitrariului, furnizându-le dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparență a justiției inerent oricărui act jurisdicțional, iar hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză științifică a pretențiilor deduse judecății, dispozițiilor legale incidente și probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, urmare a unui raționament logico-juridic care se reflectă în motivarea acesteia. Înalta Curte constată că în speță, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, critica recurenților-reclamanți sub acest aspect neputând fi primită.

Astfel, instanța de apel a statuat că „(...) atâta timp cât nu s-a adoptat de către pârâtă o hotărâre prin care să aprobe declanșarea procedurii de expropriere și suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare, reclamanții-intimați nu pot pretinde despăgubiri în condițiile legii speciale, respectiv, Legea nr. 198/2004, care potrivit art. 9 alin. (3), se completează în privința procedurii cu dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care constituie legea generală." Concluzia sus arătată succede raționamentului instanței de apel conform căruia în cauză nu există o expropriere de drept căreia să-i fie aplicabile dispozițiile legii speciale, a căror evocare, contrar, susținerilor recurenților-reclamanți, nu este „pur formală", întrucât acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994, conform cărora „soluționarea cererilor de expropriere este de competența tribunalului județean sau a Tribunalului București în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere". Rezultă astfel că înșiși reclamanții au apreciat că temeiul juridic al pretențiilor lor îl constituie dispozițiile legale din materia exproprierii, iar aprecierea instanței de apel în sensul inaplicabilității acestora în cauză, nu reprezintă o nemotivare sau o schimbare a obiectului dedus judecății, cum greșit susțin recurenții-reclamanți,

ci reprezintă concluzia intervenită ca urmare a analizării obiective a chestiunilor deduse judecății. Pe de altă parte, constatând că reclamanții nu pot cere despăgubiri în temeiul legii speciale, instanța de apel a făcut referire, în considerentele deciziei atacate, la dispozițiile art. 998-999 C. civ., despre care a arătat că pot fundamenta pretențiile pecuniare ale acestora aferente indisponibilizării terenului în litigiu. IV. Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

„instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță". Raportat la aceste dispoziții, despre care arată că au fost încălcate, recurenții-reclamanți susțin că „instanța de apel nesocotește limitele rejudecării în apel date de motivele de apel stabilite de pârâți în raport cu motivele reținute de instanța de fond" și că „din întreaga hotărâre nu se face nicio referire la conținutul și motivele instanței de fond care a admis cererea reclamanților". Apelul pârâților a vizat greșita admitere a acțiunii sub aspectul acordării despăgubirilor solicitate de reclamanți, în condițiile în care achizițiile de terenuri negociate în procesul-verbal din 09 aprilie 2008 nu au putut fi finalizate prin adoptarea unei hotărâri de consiliu, ca urmare a adoptării O.U.G.

nr. 37/2008 care interzicea autorităților și instituțiilor publice achiziționarea de imobile. Obligația impusă de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. este aceea a verificării, în limitele investirii prin cererea de apel, a situației de fapt și a legii aplicabile, astfel cum au fost constatate de către prima instanță. Or, instanța de apel s-a conformat acestei cerințe, ajungând însă la o concluzie contrară primei instanțe, respectiv, aceea a imposibilității obținerii despăgubirilor în temeiul legilor speciale, în condițiile inexistenței unei hotărâri de expropriere din care să decurgă o astfel de reparație.

Împrejurarea că în motivare, instanța de apel nu s-a raportat la toate apărările și susținerile părților, ori că nu a preluat punctual, în explicitare, considerentele primei instanțe, nu echivalează cu o depășire a limitelor investirii sau cu o omisiune în justificarea soluției adoptate, fiind suficient a răspunde capetelor de cerere cu care a fost investită prin argumente proprii, aspect care nu contravine nici dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. și nici dispozițiilor art. 261 alin. (5) din același cod, sens în care și această critică va fi înlăturată. V. Instanța de apel nu a reținut incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G.

nr. 37/2008, cum greșit susțin recurenții-reclamanți, ci a justificat, raportat la acest act normativ, imposibilitatea obiectivă a intimatei-pârâte, determinată de o modificare legislativă, de a emite o hotărâre de începere a exproprierii, care să reprezinte premisa acordării, către reclamanți, a despăgubirilor solicitate prin cererea introductivă de instanță. Exproprierea reprezintă trecerea forțată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească, pentru cauză de utilitate publică, a unor imobile aflate în proprietatea privată, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, o asemenea procedură reprezentând o excepție de la caracterul absolut și inviolabil al dreptului de proprietate. În vederea realizării unor lucrări care servesc unor utilități publice și ținând seama de caracterul de excepție conferit de Constituția României și de C. civ.

cedării, prin expropriere, a dreptului de proprietate privată, drept a cărui protecție se realizează, dealtfel, prin garantarea și ocrotirea sa de către lege, a fost adoptată Legea nr. 33/1994, care cuprinde dispoziții de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere și stabilire a despăgubirilor, cât și apărarea dreptului de proprietate privată. Legea nr. 33/1994 reglementează sfera bunurilor imobile care pot face obiectul exproprierii, utilitatea publică și declararea ei, măsurile premergătoare exproprierii, soluționarea cererilor de expropriere de către instanțele judecătorești, modul și criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin proprietarului bunului expropriat, condițiile plății respectivelor despăgubiri, precum și consecințele juridice ale exproprierii.

Dispozițiile acestei legi se completează cu cele prevăzute de Legea nr. 198/2004, în prezent abrogată prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local. Procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite pentru bunul expropriat nu poate excede cadrului legal impus de actele normative anterior arătate, prin raportare la care instanța de apel a constatat că în cauză nu există expropriere de drept. În acest sens, instanța de apel în mod corect a reținut că, deși cuprins în planul de realizare a Bulevardului S. din municipiul Timișoara, iar autoritatea locală a demarat proceduri de negociere cu terții în vederea exproprierii, terenul în discuție figurează înscris în cartea funciară ca proprietate a reclamanților, fiind în prezent în posesia acestora.

A mai reținut instanța de apel că demersurile aceleiași autorități locale privind schimbul de imobile și acordarea de despăgubiri, cu referire expresă la procesul-verbal de negociere din 09 aprilie 2008 invocat de către recurentii-reclamanti, au rămas în faza de proiect, nedispunându-se exproprierea, respectiv, neexistând o hotărâre a consiliului local prin care să se dispună începerea procedurii de expropriere. Cum efectul exproprierii îl constituie trecerea bunului în proprietatea publică, respectiv, în patrimoniul expropriatorului, liber de orice sarcini, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar în cauză, conform înscrierii de carte funciară, a rezultat că proprietarii tabulari ai terenului în litigiu sunt recurenții-reclamanți, care dețin și posesia acestuia, în mod corect s-a apreciat, de către instanța de apel, că în cauză nu există expropriere de drept.

Inexistența exproprierii de drept determină inaplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor legilor speciale în materie și, implicit, imposibilitatea acordării de despăgubiri pe acest temei. Evocarea, de către instanța de apel, a O.U.G. nr. 37/2008, în justificarea imposibilității intimatei-pârâte de a emite hotărâre de începere a procedurii de expropriere, nu are, astfel, nicio relevanță, întrucât în cauză nu s-a constatat aplicabilitatea acesteia, ci, așa cum s-a arătat anterior, inaplicabilitatea normelor speciale din materia exproprierii, astfel cum ele au fost indicate ca temei juridic al pretențiilor formulate, chiar de către reclamanți. Recurenții-reclamanți susțin că în cauză operează o expropriere forțată, însă nici această apărare nu poate fi primită.

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O. consacrată într-o serie de cauze în materie (ex.: cauza Burghelea contra României), exproprierea forțată desemnează acea situație în care o persoană care este, din punct de vedere juridic, proprietarul unui bun, pierde toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietății să facă obiectul unui act juridic. Astfel, Curtea Europeană a considerat că exproprierea poate fi și una de fapt atunci când, deși persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esențiale ale dreptului de proprietate pe care, deși îl are, nu îl poate exercita.

Cu toate acestea, chiar și în practica instanței de contencios european chestiunea „exproprierii de fapt" este greu compatibilă cu dispozițiile convenționale care protejează dreptul de proprietate, deoarece în măsura în care o privare de proprietate de fapt trebuie să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop de utilitate publică și să fie însoțită de o despăgubire anterioară actului de privare, aceasta nu mai poate constitui o expropriere de fapt, transformându-se într-o expropriere de drept.

Exproprierea, de drept sau de fapt, presupune pierderea tuturor atributelor dreptului de proprietate, respectiv, posesia (stăpânirea efectivă a bunului), folosința (acea prerogativă în virtutea căreia proprietarul poate să întrebuințeze bunul în interesul său și să-i perceapă fructele), dispoziția (posibilitatea proprietarului de a dispune liber de bunul său, de a-1 înstrăina sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane, precum și de a dispune de substanța bunului, respectiv, de a-1 transforma, consuma, distruge, cu respectarea reglementărilor legale în vigoare). În speță, reclamanții nu sunt doar titularii dreptului de proprietate asupra terenului în discuție, așa cum s-a arătat în considerentele anterioare, ci au în posesie terenul respectiv, despre care arată doar că nu îl pot folosi pentru edificarea unor construcții în scopul derulării unor activități economice.

Or, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, pentru indisponibilizarea economică a terenului, aceștia au deschisă o altă cale procedurală pentru valorificarea pretențiilor lor, eventual, aceea a acțiunii în despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale. Reprezentantul recurenților-reclamanți a precizat, în ședința publică din 28 noiembrie 2012, dată la care a fost judecat recursul, că nu poate construi pe terenul în litigiu și că prejudiciul ar consta în imposibilitatea exploatării acestuia din punct de vedere economic, astfel cum dorește. Astfel, pentru a se constata existența unei exproprieri de fapt, așa cum susțin recurenții-reclamanți, aceștia trebuiau să demonstreze că au fost deposedați de bunul lor, chiar în absența unui act formal de preluare din partea statului, or, aceștia exercită posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, asupra terenului în litigiu.

Acest aspect, coroborat cu cele menționate anterior fac imposibilă constatarea, de către instanța de judecată, a existenței unei exproprieri de fapt. În lipsa exproprierii, de drept și de fapt, nu se poate constata nici încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este susținută de către recurentii-reclamanti în finalul motivelor de recurs formulate în scris, neexistând premisa care să conducă la o asemenea constatare. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul și, în aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către intimații-pârâți, sens în care va obliga recurenții-reclamanți la plata, către aceștia, a sumei de 339 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.I. și I.P. împotriva deciziei nr. 13 din 1 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă recurenții-reclamanți la 339 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.