ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7296/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7296/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 10 martie 2009 sub nr. 1524/30/2009 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții

P.I. și I.P., au solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Municipiul Timișoara prin primar, obligarea pârâților la plata despăgubirilor

cuvenite pentru exproprierea dispusă de aceștia asupra terenului înscris în CF nr.

C1. Timișoara, în sumă de 2.027.200 euro, precum și la plata despăgubirilor suplimentare

în sumă de 6.000 de euro/lună începând cu decembrie 2008 și până la data plății

efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului situat în Timișoara, str.

L., înscris în CF nr. C1. Timișoara, în suprafață de 5792 mp, inclus în zona de

sistematizare a municipiului Timișoara, în vederea extinderii Bulevardului S., fiind

demarate procedurile de expropriere a acestuia pentru cauză de utilitate publică,

sens în care s-au purtat negocieri între părți, ce au căzut de acord asupra prețului

de 350 euro/mp, acord consemnat în procesul-verbal al ședinței din data de 9

aprilie 2008.

Întrucât pârâții

nu au respectat termenul de plată a despăgubirilor, iar reclamanții, pe de altă

parte, sunt nevoiți să achite un credit imens la bancă, contractat în vederea realizării

de investiții pe imobilul-teren vizat de procedurile de expropriere, s-a solicitat

obligarea pârâților la achitarea despăgubirilor pentru expropriere, așa cum au fost

stabilite în urma negocierilor, precum și a despăgubirilor suferite prin plata în

continuare a ratelor și dobânzilor.

Prin sentința

civilă nr. 2190 din 11 noiembrie 2009, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis

în parte acțiunea; a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru

lipsa de folosință a imobilului situat în Timișoara, str. L., județul Timiș, înscris

în CF nr. C1. Timișoara, în suprafața de 5792 mp; a respins în rest acțiunea reclamanților.

Prin decizia civilă

nr. 1071A din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelurile reclamanților și ale pârâților împotriva sentinței sus-menționate, pe

care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș, întrucât

prima instanță nu s-a pronunțat în integralitate asupra celor două petite, lăsând

necercetat fondul cauzei, precum și pentru că este necesară completarea probatoriului

în vederea stabilirii împrejurării dacă reclamanții au fost expropriați sau nu.

În rejudecare,

prin sentința civilă nr. 21021 PI din 8 aprilie 2011, pronunțată în Dosarul nr.

1524.2/30/2009 Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea; a obligat

pe pârâtul expropriator la plata, în favoarea reclamanților expropriați, a despăgubirilor

aferente imobilului teren, în suprafața de 5792 mp, identificat cadastral în CF

nr. C1. Timișoara, supus procedurii speciale de expropriere, configurată legislativ

de Legea nr. 198/2004, abrogată pe durata derulării activității jurisdictionale

pendinte prin Legea nr. 255/2010, cuantificate la nivelul sumei de 2.027.000 euro,

cu acordul subiecților implicați în operațiunea de expropriere, în condițiile

art. 6 din Legea nr. 198/2004, în versiunea în vigoare la data cuantificării, aceea

a datei de 09 aprilie 2008, cu observarea riguroasă și a dispozițiilor art. 33 din

Legea nr. 33/1994; a respins în rest acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin pasivitatea pârâtului expropriator în

plata despăgubirilor cuvenite aferente exproprierii, reclamanților le-a fost afectat

dreptul de proprietate prin interdicția de construire și prin imposibilitate de

valorificare prin înstrăinare în condiții normale de piață, situație de natură să

confere legitimitate demersului judiciar al acestora și să justifice acordarea despăgubirii

solicitate, asupra cuantumului căreia părțile s-au înțeles anterior.

Față de împrejurarea

că cele două contracte de credit au intervenit în intervalul de timp în care se

cunoștea situația juridică a terenului, prima instanță a respins pretențiile având

ca obiect acordarea contravalorii dobânzilor bancare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții Municipiul Timișoara, prin primar, arătând că

prima instanță nu a apreciat corect probatoriul și în mod greșit a admis în parte

acțiunea, obligându-i la plata despăgubirii în suma de 2.027.200 euro, întrucât,

în vederea realizării inelelor

II

și

IV

în partea de nord a orașului și a Bulevardului S., prevăzute în Planul Urbanistic

General al Municipiului Timișoara, aprobat prin H.C.L. nr. 157/2002 și prelungit

prin H.C.L. nr. 139/2007, s-a hotărât împuternicirea Comisiei de negociere a Consiliului

Local al Municipiului Timișoara să negocieze cu terții (proprietarii terenurilor

afectate) schimbul de terenuri și alte imobile aflate în proprietatea Municipiului

Timișoara, urmând ca negocierea schimbului de teren și alte imobile să se facă pe

baza unui raport de evaluare efectuat de către un evaluator autorizat, raport din

care să rezulte valoarea și suprafața terenului și a altor imobile aflate în proprietatea

Municipiului Timișoara, supuse schimbului.

Pârâții au mai

arătat că în ședința Comisiei de negociere cu terții din 09 aprilie 2008 s-au perfectat

negocierile cu numiții K.L., P.I. și S.I. pentru cumpărarea terenurilor lor și s-a

transmis procesul verbal Direcției Patrimoniu pentru întocmirea unui referat de

specialitate și a proiectului de hotărâre pentru a fi introduse în ședința de plen

a Consiliului Local și a fi supuse aprobării acestuia, însă toate achizițiile de

terenuri care au fost negociate în ședința din acea dată nu au putut fi finalizate,

prin adoptarea unei hotărâri de consiliu, deoarece în data de 08 aprilie 2008 a

fost publicată, în M. Of. nr. 276 din 08 aprilie 2008, O.U.G. nr. 37/2008 privind

reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, care prin art. 2

alin. (1) interzice autorităților și instituțiilor publice achiziționarea de imobile.

Prin urmare, pârâții

au arătat că în ședința din data de 19 iunie 2009, Comisia de negociere a propus

efectuarea unor schimburi de terenuri cu persoanele cu care s-a negociat în 2008

cumpărarea acestora.

Totodată, au învederat

că prima instanță nu a ținut cont de faptul că nu au fost de acord cu raportul contabil

extrajudiciar, precizând că în obiecțiunile la raportul de expertiză au arătat că

pretențiile stabilite de expert de 1000 euro/mp pentru anul 2008, respectiv de 300

euro/mp pentru prezent, precum și prețul negociat la data de 09 aprilie 2008 nu

sunt justificate, întrucât în prezent prețul nu depășește 90 euro/mp.

De asemenea, au

învederat că reclamanții nu au fost deposedați sau împiedicați în vreun fel să exploateze

prin închiriere terenul în litigiu, aspect pe care expertul nu l-a avut în vedere,

iar pentru faptul că expertul nu și-a însușit punctul lor de vedere arătat prin

obiecțiuni, au precizat că solicită efectuarea unei contraexpertize.

Prin întâmpinare,

reclamanții intimați P.I. și I.P. au arătat că planurile urbanistice și proiectele

pârâților nu au o legătură directă cu cauza de față și că pârâții au recunoscut,

în urma negocierilor dintre Comisia de negocieri și P.I., încheiate conform procesului

verbal din 09 aprilie 2008, prețul de vânzare de 350 euro/mp.

Reclamanții intimați

au mai arătat că este nesemnificativ, în raport cu obiectul cererii, faptul că rezultatul

negocierilor nu a fost finalizat datorită apariției unor acte normative care interziceau

aceste proceduri, deoarece la data încheierii procesului verbal din 09 aprilie 2008

actele normative erau în vigoare.

Intimații au susținut,

de asemenea, că pârâții nu fac nici o trimitere la faptul că terenul a fost indisponibilizat

din 2005 până în prezent, astfel că stabilirea valorii despăgubirilor în raport

de valoarea actuală a terenului nu are nici o relevanță juridică.

Prin decizia civilă

nr. 13 din 1 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

pârâților, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins, în totalitate,

acțiunea reclamanților.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că imobilul proprietatea reclamanților, înscris

în CF nr. C1. Timișoara, în suprafață de 5792 mp , a fost cuprins în planul de realizare

a Bulevardului S., iar pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara, prin Hotărârea

nr. 275/2007, a constituit comisia de negociere cu terții, în vederea demarării

procedurii de expropriere.

Instanța de apel

a mai reținut că, pentru realizarea acestui obiectiv, pârâtul Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, prin Hotărârea nr. 64 din 26 februarie 2008, a împuternicit

Comisia de negociere să negocieze cu terții schimbul de terenuri și alte imobile

aflate în proprietatea Municipiului Timișoara, iar ulterior, prin Proiectul de hotărâre

din data de 24 aprilie 2008, s-a aprobat acordarea de despăgubiri reclamanților

P.I. și I.P., potrivit procesului verbal din 09 aprilie 2008, însă ambele aceste

demersuri au rămas în faza de proiect, nedispunându-se exproprierea.

Cu alte cuvinte,

nici schimbul și nici acordarea de despăgubiri nu s-au concretizat într-o hotărâre

a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, prin care să se dispună începerea

procedurii de expropriere conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, care

prevede că „Pe baza documentației tehnico-economice prevăzute la art. 3 alin. (1),

Guvernul sau autoritatea publică locală competentă, după caz, aprobă, prin hotărâre,

indicatorii tehnico-economici, amplasamentul lucrării, conform variantei finale

a studiului de prefezabilitate, respectiv, a studiului de fezabilitate, după caz,

sursa de finanțare, precum și declanșarea procedurii de expropriere a tuturor imobilelor

care constituie coridorul de expropriere, suma globală a despăgubirilor estimată

de către expropriator pe baza unui raport de evaluare întocmit conform alin. (9)

și termenul în care aceasta se virează într-un cont deschis pe numele expropriatorului."

Așadar, atâta

timp cât nu s-a adoptat, de către pârâți, o hotărâre prin care să aprobe declanșarea

procedurii de expropriere și suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de

evaluare, reclamanții nu pot pretinde despăgubiri în condițiile legii speciale,

respectiv, Legea nr. 198/2004, care, potrivit art. 9 alin. (3), se completează în

privința procedurii cu dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care constituie

legea generală.

Prin urmare, în

raport de textele legale mai sus menționate, instanța nu este competentă să se pronunțe

asupra oportunității exproprierii, ci numai, după aprobarea prin hotărâre a deschiderii

procedurii de expropriere, asupra întrunirii condițiilor cerute de lege pentru expropriere

și asupra cuantumului despăgubirii.

Mai mult decât

atât, este de observat că nefinalizarea demersului privind exproprierea nu a fost

cauzată de culpa pârâtului, ci din cauza adoptării O.U.G. nr. 37/2008, care prin

art. 2 alin. (1) a interzis autorităților și instituțiilor publice achiziționarea

imobilelor.

În ceea ce privește

susținerile reclamanților privind indisponibilizarea terenului in litigiu, instanța

de apel a reținut că aceștia sunt îndreptățiți a solicita despăgubiri în temeiul

răspunderii civile delictuale reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ.

A fost menținută

hotărârea primei instanțe cu privire la cel de­al doilea petit al acțiunii, pentru

obligarea pârâților la plata contravalorii dobânzilor bancare, în condițiile în

care reclamanții nu au declarat apel împotriva hotărârii.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții P.I. și I.P., formulând următoarele critici:

I.

Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a nesocotit limitele

rejudecării cauzei după desființare și aspectele de drept desăvârșite odată cu judecarea

primului apel, respectiv, instanța de apel, în rejudecare, nu avea posibilitatea

de a mai analiza dreptul reclamanților la despăgubiri, deoarece acest drept a fost

confirmat cu ocazia analizării dosarului în primul ciclu procesual.

În acest fel,

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ. și

art. 1201 C. civ., care interzic reluarea unor chestiuni ce au intrat în puterea

de lucru judecat, atât instanța de fond, cât și cea de apel, fiind ținute a respecta

cele statuate prin decizia civilă nr. 107/A/2010 pronunțată în primul ciclu procesual.

II.

Instanța de apel a acordat un beneficiu pârâtei, care și-a

invocat propria culpă, în sensul că, deși a constatat că dreptul de proprietate

al reclamanților asupra terenului a fost nesocotit de autoritățile locale, a apreciat

că reclamanții nu au un drept la despăgubiri, motivat de lipsa unei hotărâri adoptate

de pârâtă de acordare a acestor despăgubiri.

Astfel, culpa

pârâtei constând în neemiterea hotărârii privind despăgubirile negociate de părți

încă din 9 aprilie 2008, o îndreptățește pe aceasta, în opinia instanței, să nu

plătească despăgubiri, aspect inadmisibil, întrucât nimeni nu se poate prevala de

propria culpă în dobândirea unui drept.

III. Hotărârea

instanței de apel nu este motivată conform dispozițiilor art. 261 C. proc. civ.,

respectiv, respingerea pretențiilor reclamanților privind plata despăgubirilor nu

este justificată prin indicarea unor prevederi contrare susținerilor formulate.

Trimiterile făcute

de instanța de apel la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 și la art. 21-27

din Legea nr. 33/1994 sunt pur formale și nu au legătură cu prezenta cauză.

Reclamanții au

arătat că au dreptul la despăgubiri pentru o expropriere de fapt neurmată de o expropriere

de drept, însă instanța de apel a transferat obiectul clar și neechivoc al judecății

într-o altă sferă, a procedurii contestării valorii despăgubirilor acordate de expropriator,

așa explicându-se indicare art. 9 din Legea nr. 198/2004 și art. 21-27 din Legea

nr. 33/1994.

IV.

Instanța de apel nesocotește limitele rejudecării în apel

date de motivele de apel stabilite de pârâți în raport cu motivele reținute de instanța

de fond, în sensul că din întreaga hotărâre nu se face nicio referire la conținutul

și motivele instanței de fond care a admis cererea reclamanților, fiind, astfel,

încălcate, dispozițiile art. 295 C. proc. civ.

V.

În mod greșit s-a reținut incidența în cauză a prevederilor

O.U.G. nr. 37/2008, în condițiile în care procesul verbal de negociere din 9 aprilie

2008 și întreaga procedură s-au derulat ulterior apariției acestui act normativ,

la data negocierii fiind cunoscut conținutul său.

Temeiul despăgubirilor

îl constituie exproprierea de fapt, raportat la perioada îndelungată de timp în

care bunul a fost și este indisponibilizat de către autoritățile locale (2005-2012),

și nu contestarea sau plata despăgubirilor unei exproprieri dispuse în temeiul Legii

nr. 33/1994 sau a Legii nr. 198/2004.

Existența și durata

acestei indisponibilizări, dublată de lipsa unei despăgubiri, este de natură să

încalce prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului care garantează dreptul de proprietate.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele argumente:

I.

Prin decizia de desființare nr. 107/A din 22 aprilie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara în primul ciclu procesual, s-a admis apelul atât al

reclamanților, cât și al pârâților, s-a desființat sentința atacată și s-a trimis

cauza spre rejudecare instanței de fond, reținându-se că aceasta nu s-a pronunțat

în integralitate asupra petitelor din acțiune, lăsând, astfel, necercetat și nerezolvat

fondul cauzei cu care a fost sesizată.

Prin aceeași decizie,

s-a mai reținut că instanța de fond nu a stabilit dacă reclamanții au fost sau nu

expropriați vreodată, dacă există o expropriere de fapt, așa cum susțin aceștia,

dacă este cazul protejării drepturilor lor, care trebuie să fie practice și eficiente,

iar nu teoretice și iluzorii, dacă reclamanții au mai fost sau nu în stare să se

folosească de proprietatea lor și să poată dispune asupra ei, dacă a existat o încălcare

a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, etc.

Astfel, cea mai

importantă din recomandările deciziei de desființare a fost aceea de a se stabili

dacă în cauză există sau nu o expropriere, indiferent de forma acesteia, de drept

sau de fapt, căci numai în condițiile existenței unei asemenea proceduri poate fi

recunoscut dreptul reclamanților la despăgubiri în cauză.

În acest context,

critica reclamanților privind faptul că instanța de apel, în rejudecare, nu a respectat

limitele deciziei de desființare, care ar fi statuat cu putere de lucru judecat

asupra dreptului la despăgubiri al acestora, nu are corespondent în realitatea juridică

a cauzei, întrucât, atâta timp cât recomandarea a vizat stabilirea existenței sau

inexistenței exproprierii, nu se putea statua asupra unui drept accesoriu acesteia,

respectiv, acela la despăgubire, ce urma să fie stabilit funcție de concluziile,

pe acest aspect, ale instanței de trimitere.

Este adevărat

că instanța de fond, în rejudecare, a admis acțiunea reclamanților și a obligat

pârâtul la acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat, dar această soluție

nu a intrat în puterea de lucru judecat, cum greșit susțin recurenții-reclamanți,

fiind desființată în calea de atac a apelului, în care s-a concluzionat că „...atâta

timp cât nu s-a adoptat de către pârâtă o hotărâre prin care să se aprobe declanșarea

procedurii de expropriere și suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de

evaluare, reclamanții nu pot pretinde despăgubiri în condițiile legii speciale

(...)".

Rezultă că pronunțarea

instanței de apel, în rejudecare, asupra dreptului la despăgubiri al reclamanților

nu constituie o încălcare a dispozițiilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ., ale

art. 1201 C. civ. privind puterea de lucru judecat, ori o nerespectare a deciziei

de desființare, ci reprezintă concluzia instanței de judecată pronunțată în cursul

firesc al etapelor procesuale.

II.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de

apel nu a „acordat un beneficiu pârâtei care și-a invocat propria culpă", ci

a concluzionat că „ (...) nefinalizarea demersului privind exproprierea nu a fost

cauzată de culpa pârâtului, ci din cauza adoptării Ordonanței de Urgență a Guvernului

nr. 37/2008, care, prin art. 2 alin. (1) a interzis autorităților și instituțiilor

publice achiziționarea imobilelor".

Dealtfel nici

pârâtul nu „și-a invocat propria culpă, ci a arătat că nu a finalizat procedura

de expropriere datorită unei imposibilități obiective, reprezentată de existența

unui act normativ care nu mai permitea achiziționarea de imobile de către instituțiile

publice, respectiv, O.U.G. nr. 37/2008.

III. Potrivit

dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să conțină „motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care

s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii

judecătorești trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, întrucât, pe de

o parte, este indispensabil necesară pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic

superioară, iar pe de altă parte, constituie, pentru părțile litigante, o garanție

împotriva arbitrariului, furnizându-le dovada că cererile și mijloacele lor de apărare

au fost riguros analizate.

Motivarea hotărârii

reprezintă un element de transparență a justiției inerent oricărui act jurisdicțional,

iar hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză științifică

a pretențiilor deduse judecății, dispozițiilor legale incidente și probelor administrate

în cauză în scopul aflării adevărului, urmare a unui raționament logico-juridic

care se reflectă în motivarea acesteia.

Înalta Curte constată

că în speță, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a expus în mod corespunzător

argumentele care au determinat formarea convingerii sale, critica recurenților-reclamanți

sub acest aspect neputând fi primită.

Astfel, instanța

de apel a statuat că „(...) atâta timp cât nu s-a adoptat de către pârâtă o hotărâre

prin care să aprobe declanșarea procedurii de expropriere și suma globală a despăgubirilor

pe baza unui raport de evaluare, reclamanții-intimați nu pot pretinde despăgubiri

în condițiile legii speciale, respectiv, Legea nr. 198/2004, care potrivit art.

9 alin. (3), se completează în privința procedurii cu dispozițiile art. 21-27 din

Legea nr. 33/1994, care constituie legea generală."

Concluzia sus

arătată succede raționamentului instanței de apel conform căruia în cauză nu există

o expropriere de drept căreia să-i fie aplicabile dispozițiile legii speciale, a

căror evocare, contrar, susținerilor recurenților-reclamanți, nu este „pur formală",

întrucât acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 21 din Legea nr. 33/1994, conform cărora „soluționarea cererilor de expropriere

este de competența tribunalului județean sau a Tribunalului București în raza căruia

este situat imobilul propus pentru expropriere".

Rezultă astfel

că înșiși reclamanții au apreciat că temeiul juridic al pretențiilor lor îl constituie

dispozițiile legale din materia exproprierii, iar aprecierea instanței de apel în

sensul inaplicabilității acestora în cauză, nu reprezintă o nemotivare sau o schimbare

a obiectului dedus judecății, cum greșit susțin recurenții-reclamanți, ci reprezintă

concluzia intervenită ca urmare a analizării obiective a chestiunilor deduse judecății.

Pe de altă parte,

constatând că reclamanții nu pot cere despăgubiri în temeiul legii speciale, instanța

de apel a făcut referire, în considerentele deciziei atacate, la dispozițiile

art. 998-999 C. civ., despre care a arătat că pot fundamenta pretențiile pecuniare

ale acestora aferente indisponibilizării terenului în litigiu.

IV.

Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. „instanța de apel

va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea

legii de către prima instanță".

Raportat la aceste

dispoziții, despre care arată că au fost încălcate, recurenții-reclamanți susțin

că „instanța de apel nesocotește limitele rejudecării în apel date de motivele de

apel stabilite de pârâți în raport cu motivele reținute de instanța de fond"

și că „din întreaga hotărâre nu se face nicio referire la conținutul și motivele

instanței de fond care a admis cererea reclamanților".

Apelul pârâților

a vizat greșita admitere a acțiunii sub aspectul acordării despăgubirilor solicitate

de reclamanți, în condițiile în care achizițiile de terenuri negociate în procesul-verbal

din 09 aprilie 2008 nu au putut fi finalizate prin adoptarea unei hotărâri de consiliu,

ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 37/2008 care interzicea autorităților și instituțiilor

publice achiziționarea de imobile.

Obligația impusă

de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. este aceea a verificării, în limitele

investirii prin cererea de apel, a situației de fapt și a legii aplicabile, astfel

cum au fost constatate de către prima instanță.

Or, instanța de

apel s-a conformat acestei cerințe, ajungând însă la o concluzie contrară primei

instanțe, respectiv, aceea a imposibilității obținerii despăgubirilor în temeiul

legilor speciale, în condițiile inexistenței unei hotărâri de expropriere din care

să decurgă o astfel de reparație.

Împrejurarea că

în motivare, instanța de apel nu s-a raportat la toate apărările și susținerile

părților, ori că nu a preluat punctual, în explicitare, considerentele primei instanțe,

nu echivalează cu o depășire a limitelor investirii sau cu o omisiune în justificarea

soluției adoptate, fiind suficient a răspunde capetelor de cerere cu care a fost

investită prin argumente proprii, aspect care nu contravine nici dispozițiilor

art. 295 C. proc. civ. și nici dispozițiilor art. 261 alin. (5) din același cod,

sens în care și această critică va fi înlăturată.

V.

Instanța de apel nu a reținut incidența în cauză a dispozițiilor

O.U.G. nr. 37/2008, cum greșit susțin recurenții-reclamanți, ci a justificat, raportat

la acest act normativ, imposibilitatea obiectivă a intimatei-pârâte, determinată

de o modificare legislativă, de a emite o hotărâre de începere a exproprierii, care

să reprezinte premisa acordării, către reclamanți, a despăgubirilor solicitate prin

cererea introductivă de instanță.

Exproprierea reprezintă

trecerea forțată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească, pentru cauză

de utilitate publică, a unor imobile aflate în proprietatea privată, cu o dreaptă

și prealabilă despăgubire, o asemenea procedură reprezentând o excepție de la caracterul

absolut și inviolabil al dreptului de proprietate.

În vederea realizării

unor lucrări care servesc unor utilități publice și ținând seama de caracterul de

excepție conferit de Constituția României și de C. civ. cedării, prin expropriere,

a dreptului de proprietate privată, drept a cărui protecție se realizează, dealtfel,

prin garantarea și ocrotirea sa de către lege, a fost adoptată Legea nr. 33/1994,

care cuprinde dispoziții de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor

de expropriere și stabilire a despăgubirilor, cât și apărarea dreptului de proprietate

privată.

Legea nr. 33/1994

reglementează sfera bunurilor imobile care pot face obiectul exproprierii, utilitatea

publică și declararea ei, măsurile premergătoare exproprierii, soluționarea cererilor

de expropriere de către instanțele judecătorești, modul și criteriile de stabilire

a despăgubirilor care se cuvin proprietarului bunului expropriat, condițiile plății

respectivelor despăgubiri, precum și consecințele juridice ale exproprierii.

Dispozițiile acestei

legi se completează cu cele prevăzute de Legea nr. 198/2004, în prezent abrogată

prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local.

Procedura de acordare

a despăgubirilor cuvenite pentru bunul expropriat nu poate excede cadrului legal

impus de actele normative anterior arătate, prin raportare la care instanța de apel

a constatat că în cauză nu există expropriere de drept.

În acest sens,

instanța de apel în mod corect a reținut că, deși cuprins în planul de realizare

a Bulevardului S. din municipiul Timișoara, iar autoritatea locală a demarat proceduri

de negociere cu terții în vederea exproprierii, terenul în discuție figurează înscris

în cartea funciară ca proprietate a reclamanților, fiind în prezent în posesia acestora.

A mai reținut

instanța de apel că demersurile aceleiași autorități locale privind schimbul de

imobile și acordarea de despăgubiri, cu referire expresă la procesul-verbal de negociere

din 09 aprilie 2008 invocat de către recurentii-reclamanti, au rămas în faza de

proiect, nedispunându-se exproprierea, respectiv, neexistând o hotărâre a consiliului

local prin care să se dispună începerea procedurii de expropriere.

Cum efectul exproprierii

îl constituie trecerea bunului în proprietatea publică, respectiv, în patrimoniul

expropriatorului, liber de orice sarcini, în temeiul unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, iar în cauză, conform înscrierii de carte funciară, a

rezultat că proprietarii tabulari ai terenului în litigiu sunt recurenții-reclamanți,

care dețin și posesia acestuia, în mod corect s-a apreciat, de către instanța de

apel, că în cauză nu există expropriere de drept.

Inexistența exproprierii

de drept determină inaplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor legilor speciale

în materie și, implicit, imposibilitatea acordării de despăgubiri pe acest temei.

Evocarea, de către

instanța de apel, a O.U.G. nr. 37/2008, în justificarea imposibilității intimatei-pârâte

de a emite hotărâre de începere a procedurii de expropriere, nu are, astfel, nicio

relevanță, întrucât în cauză nu s-a constatat aplicabilitatea acesteia, ci, așa

cum s-a arătat anterior, inaplicabilitatea normelor speciale din materia exproprierii,

astfel cum ele au fost indicate ca temei juridic al pretențiilor formulate, chiar

de către reclamanți.

Recurenții-reclamanți

susțin că în cauză operează o expropriere forțată, însă nici această apărare nu

poate fi primită.

Potrivit jurisprudenței

C.E.D.O. consacrată într-o serie de cauze în materie (ex.: cauza Burghelea contra

României), exproprierea forțată desemnează acea situație în care o persoană care

este, din punct de vedere juridic, proprietarul unui bun, pierde toate atributele

dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele

proprietății să facă obiectul unui act juridic.

Astfel, Curtea

Europeană a considerat că exproprierea poate fi și una de fapt atunci când, deși

persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esențiale

ale dreptului de proprietate pe care, deși îl are, nu îl poate exercita.

Cu toate acestea,

chiar și în practica instanței de contencios european chestiunea „exproprierii de

fapt" este greu compatibilă cu dispozițiile convenționale care protejează dreptul

de proprietate, deoarece în măsura în care o privare de proprietate de fapt trebuie

să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop de utilitate publică și să fie însoțită

de o despăgubire anterioară actului de privare, aceasta nu mai poate constitui o

expropriere de fapt, transformându-se într-o expropriere de drept.

Exproprierea,

de drept sau de fapt, presupune pierderea tuturor atributelor dreptului de proprietate,

respectiv, posesia (stăpânirea efectivă a bunului), folosința (acea prerogativă

în virtutea căreia proprietarul poate să întrebuințeze bunul în interesul său și

să-i perceapă fructele), dispoziția (posibilitatea proprietarului de a dispune liber

de bunul său, de a-1 înstrăina sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea

altor persoane, precum și de a dispune de substanța bunului, respectiv, de a-1 transforma,

consuma, distruge, cu respectarea reglementărilor legale în vigoare).

În speță, reclamanții

nu sunt doar titularii dreptului de proprietate asupra terenului în discuție, așa

cum s-a arătat în considerentele anterioare, ci au în posesie terenul respectiv,

despre care arată doar că nu îl pot folosi pentru edificarea unor construcții în

scopul derulării unor activități economice.

Or, așa cum în

mod corect a reținut instanța de apel, pentru indisponibilizarea economică a terenului,

aceștia au deschisă o altă cale procedurală pentru valorificarea pretențiilor lor,

eventual, aceea a acțiunii în despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Reprezentantul

recurenților-reclamanți a precizat, în ședința publică din 28 noiembrie 2012, dată

la care a fost judecat recursul, că nu poate construi pe terenul în litigiu și că

prejudiciul ar consta în imposibilitatea exploatării acestuia din punct de vedere

economic, astfel cum dorește.

Astfel, pentru

a se constata existența unei exproprieri de fapt, așa cum susțin recurenții-reclamanți,

aceștia trebuiau să demonstreze că au fost deposedați de bunul lor, chiar în absența

unui act formal de preluare din partea statului, or, aceștia exercită posesia, ca

atribut al dreptului de proprietate, asupra terenului în litigiu.

Acest aspect,

coroborat cu cele menționate anterior fac imposibilă constatarea, de către instanța

de judecată, a existenței unei exproprieri de fapt.

În lipsa exproprierii,

de drept și de fapt, nu se poate constata nici încălcarea dispozițiilor art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum

este susținută de către recurentii-reclamanti în finalul motivelor de recurs formulate

în scris, neexistând premisa care să conducă la o asemenea constatare.

Pentru considerentele

arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul și, în aplicarea dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată

formulată de către intimații-pârâți, sens în care va obliga recurenții-reclamanți

la plata, către aceștia, a sumei de 339 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții P.I. și I.P. împotriva deciziei nr. 13 din 1 februarie

2012 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Obligă recurenții-reclamanți

la 339 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.