ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2219/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2219/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2219/2016

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș

la data de 14

februarie 2013, reclamantele A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara,

solicitând obligarea acestora la emiterea unei decizii de expropriere a terenului

situat în Timișoara, str. L., înscris în C.F. nr. A. Timișoara, nr. top

x, obligarea la plata despăgubirilor cuvenite privind exproprierea terenului

conform procesului-verbal de negociere din data de 9 aprilie 2008 și obligarea

la plata cheltuielilor de judecată.

După un prim ciclu procesual

în rejudecare după casare, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă

nr. 3633 din 23 noiembrie 2015,

a

respins acțiunea reclamantelor, ca neîntemeiată, reținând că,

prin cererea înregistrată în Dosarul nr. x/30/2010 al Tribunalului Timiș,

antecesorul reclamanților, în contradictoriu cu pârâții din prezentul

dosar, a solicitat obligarea la plata despăgubirilor aferente exproprierii,

conform celor stabilite prin procesul verbal de negociere din data de 9 aprilie

2008.

Prin hotărâre judecătorească

intrată în puterea de lucru judecat (decizia civilă nr. 21/2012 a Curții

de Apel Timișoara) s-a stabilit, irevocabil, că existența unei negocieri

între părți cu privire la o eventuală expropriere, neurmată

de emiterea hotărârii administrative de expropriere, nu semnifică angajamentul

instituțiilor pârâte de a se obliga juridicește prin procedura exproprierii,

această procedură nefiind finalizată și astfel, reclamanții

nu pot pretinde despăgubiri, întrucât nu au fost privați de dreptul de

proprietate.

Prin cererea introductivă

de instanță, reclamantele au solicitat obligarea pârâților la emiterea

deciziei de expropriere arătând că, în urma negocierilor purtate în data

de 9 aprilie 2008 și consemnate în procesul-verbal încheiat cu acea ocazie,

s-a stabilit exproprierea terenului în litigiu.

Tribunalul a reținut că

procesul-verbal invocat de reclamante nu este actul administrativ care obligă

autoritatea administrației publice locale la emiterea unei decizii de expropriere.

Mai înainte de a se lua măsurile premergătoare exproprierii, este necesar

să se facă o cercetare prealabilă și să se declare utilitatea

publică printr-un act supus publicității în condițiile art.

11 din Legea nr. 33/1994.

În speță, un asemenea

act nu a fost emis, iar utilitatea publică (care să justifice interesul

și avantajele pentru susținerea lucrărilor pentru care se impune

exproprierea) nu a fost declarată, situație în care instanța nu se

poate substitui autorității administrative, neexistând o manifestare de

voință prin declararea utilității publice.

Potrivit art. 21 și art. 23

din Legea nr. 33/3994, instanța se pronunță cu privire la expropriere,

verifica condițiile cerute de lege pentru expropriere și stabilește

cuantumul despăgubirilor doar în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare

împotriva propunerii de expropriere sau întâmpinarea a fost respinsă.

Or, în speță, nu a fost

declarată utilitatea publică și nici nu a fost făcută propunerea

de expropriere, conform art. 12 și urm. din Legea nr. 33/1994.

De altfel, în același sens

s-a statuat cu putere de lucru judecat și în decizia civilă nr. 21/2012

a Curții de Apel Timișoara, arătându-se că prețul terenului

a făcut obiectul unor negocieri între părți la data de 9 aprilie

2008 și, deși importantă în adoptarea strategiei de urmat în eventualitatea

unei exproprieri, nu semnifică angajamentul instituțiilor pârâtei de a

se obliga juridicește, fapt care ar fi fost realizat doar dacă negocierea

ar fi fost urmată de o hotărâre a autorităților locale prin

care ele să-și asume o astfel de obligație în contextul debutului

conform procedurilor de expropriere, eveniment care însă nu a avut loc.

Prin decizia nr. 51 din 22

martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă,

a respins, ca neîntemeiat, apelul

declarat de reclamante împotriva sentinței nr. 3633/2015 a Tribunalului Timiș.

Pentru a decide astfel, instanța

de apel a reținut ca fiind relevante în cauză dispozițiile cuprinse

în Legea nr. 33/1994, legea-cadru în materie de expropriere, ce constituie dreptul

comun în materie, în condițiile în care nu s-a invocat un act normativ derogatoriu

de la acesta: art. 3, art. 7 alin. (1) și (3), art. 8, art. 9 alin. (1) și

(3), art. 10 alin. (1) și (2), art. 11 alin. (1), art. 35.

Din actele și lucrările

dosarului, Curtea de apel a constatat că, în mod just s-a reținut de către

tribunal că, în speță, nu a fost declanșată procedura exproprierii,

nefiind declarată nici măcar utilitatea publică, printr-un act supus

publicității în condițiile art. 11 din Legea nr. 33/1994, contrar

afirmațiilor reclamantelor.

H.C.L. nr. 325/2005 nu poate fi

echivalată de instanță cu hotărârea cerută de Legea specială

nr. 33/1994 pentru declararea utilității publice, care să deschidă

calea unor acțiuni în stabilirea despăgubirilor pentru pretinse exproprieri

ale terenurilor, în condițiile în care, prin această hotărâre de

consiliu local s-a aprobat "Studiul privind dezvoltarea spațială

în Aglomerarea Urbană Timișoara", elaborat de Direcția Urbanism

și Direcția Edilitară din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara,

conform Anexei care face parte integrantă din hotărâre, iar, potrivit

acestui act, etapele privind desfășurarea studiului se vor finaliza în

anul 2010.

Ceea ce prezintă relevanță

pentru soluția în prezentul litigiu este dovedirea exproprierii de facto a

terenului aparținând reclamantelor, respectiv se impune a verifica dacă

reclamantele au probat ca li s-au produs vătămări sau limitări

ale exercițiului prerogativelor conferite de lege în baza dreptului lor de

proprietate.

Din analiza actelor și lucrărilor

dosarului, inclusiv prin raportare la hotărârea pronunțată în dosarul

anterior, Curtea de apel a reținut că reclamantele nu și-au îndeplinit

această obligație procesuală, respectiv nu au dovedit că terenul

proprietatea lor ar fi fost indisponibilizat faptic sau juridic.

S-au depus în susținerea acțiunii

doar două adrese emise de Direcția de Urbanism din cadrul Primăriei

Municipiului Timișoara, prin primar (din 16 aprilie 2008) fiind propusă

demararea procedurilor privind realizarea și completarea inelelor II și

IV în partea de nord a orașului, respectiv pentru realizarea în partea de sud

a orașului a unor descărcări radiale „cum ar fi realizarea Bulevardului

Sudului". Prin cea de-a doua adresă, dosar tribunal, din 25 februarie

2010, se răspunde la o solicitare de informații pentru obținerea

unui Certificat de Urbanism pentru „construcții industriale", în Timișoara,

str. L., arătându-se că, potrivit P.U.Z. aprobat prin H.C.L. nr. 91/1998,

preluat de P.U.G., aprobat, prin H.C.L. nr. 157/2002, prelungit prin H.C.L. nr.

139/2007, parcela se află amplasată în „zona de locuințe și

funcțiuni complementare, teren afectat de sistematizarea zonei de prelungire

a B-dul Sudului, iar ca utilizare funcțională este interzisă amplasarea

unităților cu caracter industrial".

Ca atare, refuzul instituției

pârâte de a emite certificatul de urbanism solicitat de familia D. și E. pentru

imobilul vecin (nicidecum cel al reclamantelor) se datorează nerespectării

destinației construcției avute în vedere (construcție industrială),

ce nu se încadra în specificul zonei (zonă de locuințe și funcțiuni

complementare) și nu faptului că pe terenul vecin ar fi prevăzută

efectiv continuarea Bulevardului Sudului. Mențiunea „teren afectat de sistematizarea

zonei de prelungire a B-dul Sudului" nu poate fi scoasă din context și

conduce în mod automat la concluzia avansată de reclamante ca pentru terenul

în litigiu (care este vecin cu terenul pentru care s-a eliberat adresa arătată)

autoritatea locală competentă refuză eliberarea vreunui certificat

de urbanism sau autorizație de construire, întrucât urmează să se

construiască o lucrare de utilitate publică locală, respectiv că

pe acest teren urmează concret să se edifice Bulevardul în discuție.

Reclamantele nu au probat ca au

făcut demersuri efective pentru a obține vreo autorizație de construire

cu respectarea regimului specific zonei (zonă de locuințe și funcțiuni

complementare).

De asemenea, s-a reținut că

declararea utilității publice invocate nu s-a făcut nici în prezent,

nici în trecut, în forma cerută de lege, că nu s-a emis certificatul de

urbanism necesar pentru construirea obiectivului, conform art. 3 alin. (4) din Legea

nr. 198/2004 (în vigoare la data pretinsei indisponibilizări a imobilului),

că nu există nicio hotărâre de aprobare a indicatorilor tehnico-economici

și de declanșare a procedurii de expropriere, că reclamantele nu

au fost lipsite de posesia terenului, iar, potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994,

„Dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate

potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz,

lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot sa ceară retrocedarea

lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică."

Cu privire la negocierile purtate

în anul 2008, Curtea de apel a constatat că nu se contestă faptul că

acestea au avut loc, însă, ulterior, autoritatea locală a fost obligată

să sisteze orice demersuri în acest scop, prin adoptarea H.G. nr. 37/2008,

respectiv O.U.G. nr. 37/2008 (care interzicea instituțiilor publice să

efectueze orice achiziții de terenuri).

Jurisprudența C.E.D.O. invocată

nu a fost reținută și valorificată de către instanța

de apel, în sensul invocat de reclamante, în condițiile în care, așa cum

s-a arătat anterior, reclamantele nu au dovedit indisponibilizarea terenului,

respectiv faptul că exercitarea prerogativelor decurgând din dreptul lor de

proprietate este la acest moment îngrădit în orice mod.

Soluția pronunțată

în dosarul anterior nu este de natură să conducă la concluzia temeiniciei

prezentei acțiuni, față de motivul neemiterii certificatului de urbanism

la solicitarea unor vecini de teren (nerespectarea regimului zonei), respectiv de

faptul că reclamantele nu au depus înscrisuri în dovedirea promovării

unor demersuri legale concrete pentru a obține o autorizație de construire

care să se încadreze în specificul zonei ori că ar fi încercat să

valorifice bunul fără succes din acest motiv. Reclamantele sunt în posesia

de fapt și de drept a terenului, fără a fi dovedit comportamentul

pretins abuziv al instituției pârâte.

Afirmațiile privind realizarea

unei convenții, a unui acord de voință prin negocieri finalizate

prin acceptarea de către antecesorul lor a despăgubirilor arătate,

nu pot fi reținute ca întemeiate, în condițiile în care acest pretins

acord de voință nu a îmbrăcat forma cerută imperativ de lege,

față de partea care ar fi dobândit terenul, respectiv nu s-a concretizat

într-o hotărâre de consiliu local.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamantele B., C. și A.,

solicitând modificarea hotărârilor pronunțate în

cauză, în sensul obligării pârâtei la emiterea deciziei de expropriere

a imobilului reclamantelor, situat în Timișoara, str. L., înscris în C.F.

nr. A Timișoara, nr. top x, obligarea la plata despăgubirilor cuvenite

exproprierii conform procesului-verbal de negociere a prețului din data de

9 aprilie 2008.

În motivarea recursului, reclamantele

au arătat că hotărârile instanțelor de fond și apel au

ignorat cu desăvârșire starea de fapt ce a generat acest proces, respectiv

pasivitatea pârâtei din 2008 până în prezent - 8 ani în care dreptul lor de

proprietate a fost afectat.

Raționamentul instanțelor

privind imposibilitatea formulării acțiunii pe cale de drept comun este

greșit. Sub aspectul obligației de a face, cererea, așa cum a fost

formulată, este admisibilă, instanța fiind îndreptățită

a dispune obligarea pârâtei în a emite H.C.L. privind exproprierea terenului reclamantelor.

Terenul este indisponibilizat în

fapt, prețul a fost negociat conform procesului-verbal de negociere din 9 aprilie

transferul proprietății de la proprietar la Municipiul Timișoara

la prețul de 350 euro/m.p.

Acest acord nu mai poate fi modificat

unilateral de părți, deși contractul în forma prevăzută

de lege nu s-a materializat - părțile au convenit sub aspectul obiectului

și valorii obiectului convenției.

Autoritatea locală și-a

menținut interesul de a edifica pe terenul reclamantelor investițiile

aprobate, aspect menținut pe perioada 2008-2014 în toate actele emise, dar

nu au procedat la emiterea H.C.L. care să dispună exproprierea și

nu au efectuat plata prețului.

Abuzul constă tocmai în această

poziție dominantă în raport cu reclamantele-recurente, pe care pârâta

o abordează, în calitatea sa de autoritate competentă sub aspectul emiterii

documentelor de expropriere, este exclusiv la dispoziția sa și întârzie

efectuarea acestor demersuri după bunul său plac iar, pe de altă

parte, având atribuțiuni legale exclusiv privind emiterea de acte administrative,

refuză a permite proprietarilor utilizarea și dispunerea de aceste imobile

în limitele prerogativelor dreptului de proprietate.

Obligarea de a emite decizia de

expropriere în condițiile în care terenul reclamanților este la dispoziția

pârâtei este singura soluție rațională și legală de a debloca

o situație ce persistă din culpa exclusivă a pârâtei de peste 8 ani.

Instanța nu este chemată

a se pronunța sub aspectul oportunității exproprierii terenului.

Oportunitatea exproprierii terenului a fost stabilită prin hotărâri ale

Consiliului Local Timișoara cu ocazia aprobării planului de sistematizare

a zonei și construcția Bulevardului Sudului, conform susținerilor

pârâtei formulate în apărare și cum rezultă din înscrisurile de la

dosar.

Astfel, instanța este chemată

să dispună obligarea pârâtei de a îndeplini formalitățile legale

care să fie în concordanță cu situația deja existentă,

ca urmare a prejudicierii dreptului reclamantelor la folosința și dispoziția

imobilului deținut.

Instanțele de fond și

apel nu au avut în vedere deciziile C.E.D.O, invocate în cazuri similare, prin care

Curtea Europeană a obligat statele la plata despăgubirilor aferente exproprierii

de fapt a unor imobile pentru care formalitățile de expropriere nu au

fost finalizate de autoritățile statului.

Aceste hotărâri sunt obligatorii

și fiind o situație similară, soluția nu poate fi decât aceeași.

Recursul este nefondat; urmând

a fi respins, pentru considerentele ce succed:

În prealabili este de reținut

că susținerile reclamantelor privind modul în care instanța de apel

a stabilit situația de fapt în baza probatoriului administrat nu pot face obiect

de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată

de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Față de actuala configurație

a art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs nu mai are competența de

a cenzura situația de fapt stabilită prin decizia atacată și

de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc, de fapt, recurentele-reclamante,

ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația

de fapt pe care aceasta o constată în lipsa oricărui înscris probator

administrat în recurs care să conducă la o altă situație de

fapt.

Așa fiind, Înalta Curte va

verifica, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., dacă instanța de apel a făcut o corectă interpretare

și aplicare a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt

stabilită.

Printr-o primă critică,

recurentele-reclamante au invocat greșita reținere de către instanțe

a imposibilității formulării acțiunii de drept comun privind

„obligația de a face", sub aspectul obligării pârâtei în a emite

HCL prin care să se dispună exproprierea terenului.

Petitul

formulat prin acțiunea introductivă

privind emiterea unei decizii de expropriere a imobilului cade sub incidența

dispozițiilor legii speciale din materia exproprierii, inaplicabilitatea dreptului

comun rezultând dintr-un principiu fundamental de drept, și anume, „specialia

generalibus derogant" ("legile speciale derogă de la cele generale").

Conform acestui principiu, în situația

în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică

sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică

legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

În materia exproprierii, legiuitorul

a înțeles să adopte legi speciale (Legea nr. 33/1994, Legea nr. 198/2004),

prin care a reglementat procedura prealabilă exproprierii, condițiile

în care se poate dispune exproprierea imobilelor pentru cauză de utilitate

publică, efectele exproprierii, acordarea despăgubirilor către proprietarii

expropriați, termenele și procedurile de urmat în astfel de situații.

Ca urmare, exproprierea pentru

cauză de utilitate publică se realizează printr-o procedură

specială, ale cărei etape sunt strict prevăzute de legile special

edictate în această materie.

În speță, potrivit principiului

de drept mai sus-enunțat, sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Legea

nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce

reprezintă legea-cadru în materie de expropriere, constituindu-se, astfel,

în dreptul comun al materiei.

Recurentele-reclamante au susținut,

totodată, existența unei exproprieri de fapt a imobilului în litigiu,

situație în care, pârâtul are obligația, potrivit legii, de a definitiva

procedura exproprierii prin emiterea Hotărârii Consiliului Local și plata

despăgubirilor negociate prin procesul-verbal încheiat de părți Ia

data de 9 aprilie 2008.

Exproprierea de fapt a unui imobil

presupune preluarea faptică și ocuparea acestuia prin realizarea lucrărilor

de utilitate publică, realizându-se astfel lipsirea proprietarului de prerogativele

dreptului de proprietate cu privire la bunul sau posesia, folosința și

dispoziția.

În cauză, analizând și

coroborând materialul probator administrat, instanța de apel a stabilit situația

de fapt, constatând că reclamantele nu au dovedit că terenul proprietatea

lor ar fi fost indisponibilizat faptic sau juridic, că li s-au produs vătămări

sau limitări ale exercițiului atributelor conferite în baza dreptului

lor de proprietate.

Astfel, s-a reținut că,

pentru terenul în litigiu, reclamantele nu au probat refuzul autorității

locale competente de a elibera un certificat de urbanism sau o autorizație

de construire, motivat de faptul că urmează să se construiască

o lucrare de utilitate publică locală, respectiv, că pe acest teren

urmează concret să se edifice Bulevardul Sudului. Acestea nu au făcut

dovada că au întreprins demersuri efective pentru a obține vreo autorizație

de construire cu respectarea regimului specific zonei.

În acest context, s-a constatat

că nu a fost declanșată procedura exproprierii, nefiind declarată

utilitatea publică, printr-un act supus publicității în condițiile

art. 11 din Legea nr. 33/1994.

Contrar susținerilor recurentelor-reclamante,

negocierile purtate în anul 2008 nu au presupus indisponibilizarea bunului, iar

consemnarea acestora în procesul-verbal încheiat între părți la data de

9 aprilie 2008 nu echivalează cu declanșarea procedurii unei exproprieri

de fapt.

Până la emiterea hotărârii

de stabilire a despăgubirii nu se poate considera că s-a încheiat un act

juridic între părți prin care să se determine valoarea imobilului

supus procedurii exproprierii.

Simpla întâlnire a ofertei cu acceptarea,

respectiv achiesarea părții la o evaluare inițială, concretizată

prin încheierea procesului-verbal din data de 9 aprilie 2008 nu poate reprezenta

un argument în favoarea intervenirii unei convenții irevocabile între părți

cu privire la despăgubire, cât timp aceasta nu a fost confirmată legislativ

și nu a fost emisă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii

care constituie, așa cum s-a reținut anterior, primul act propriu-zis

de indisponibilizare a bunului.

În speță, utilitatea

publică nu a fost declarată prin emiterea unui act supus publicității,

conform art. 11 din Legea nr. 33/1994, iar instanța civilă nu poate fi

sesizată decât după parcurgerea procedurii premergătoare speciale,

reglementate de dispozițiile art. 5-20 din aceeași lege.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 33/1994,

declararea utilității publice este o condiție de admisibilitate pentru

sesizarea instanței, care nu se poate substitui autorității administrative,

atunci când nu există o manifestare de voință în sensul declarării

acestei utilități publice.

Așa fiind, recurentele-reclamante

nu pot susține în mod întemeiat că s-a produs o ingerință în

dreptul lor de proprietate, că le-au fost suprimate prerogativele acestui drept,

întrucât nu au avut loc fapte de natură a conduce la imposibilitatea exercitării

atributelor dreptului de proprietate.

Ca urmare, reclamantele nu au suferit

o expropriere de fapt, incompatibilă cu prevederile constituționale care

garantează respectarea dreptului de proprietate, precum și cu dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care consacră dreptul de proprietate în categoria drepturilor fundamentale

ale omului.

În acest sens este de reținut

că, în junsprudența sa, Curtea Europeană a subliniat că noțiunea

de „privare de proprietate" are semnificația unei preluări complete

și definitive a unui bun, titularul său nemaiavând posibilitatea exercitării

vreuneia dintre atributele conferite de acesta, calificarea ca atare a unei măsuri

luate de autoritățile naționale urmând a se face în raport de dispozițiile

interne în vigoare și ținând cont de efectul real produs de acea măsură

(hotărârile C.E.D.O. pronunțate în cauzele Burdov contra Rusiei, Sporrong

contra Suediei, Papamichalopolus contra Greciei).

Totodată, în hotărârea

pronunțată de Curtea Europeană în cauza Burghelea contra României

(publicată în M. Of. nr. 736/20.10.2009) s-a reținut încălcarea de

către Statul Român a art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că terenul unui particular

a fost ocupat în mod ireversibil de o lucrare de utilitate publică, fără

a exista un transfer de proprietate către stat și fără acordarea

unei despăgubiri.

Or, nu se poate reține o similitudine

a speței de față în raport cu cele soluționate de C.E.D.O.,

cât timp situația terenului reclamantelor nu este asemănătoare, în

lipsa declanșării procedurii prevăzute de lege. Imobilul nu a fost

ocupat și nu au fost demarate lucrările de expropriere, așa încât

nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate manifestată

prin împiedicarea de a exercita atributele esențiale ale acestui drept.

Faptul că procedura exproprierii

nu a fost legal declanșată și ca reclamanții nu au fost lipsiți

în mod abuziv de proprietatea lor fără o prealabilă și justa

despăgubire a fost reținut cu putere de lucru judecat și prin decizia

civilă nr. 21 din 7 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Prin această hotărâre, instanța a statuat și că negocierile

ce au avut loc între părți cu privire la prețul terenului, consemnate

în procesul-verbal din 9 aprilie 2008 „nu semnifică angajamentul instituțiilor

pârâte de a se obliga juridicește, fapt care ar fi fost realizat doar dacă

negocierea ar fi fost urmată de o hotărâre a autorităților locale

prin care ele să își asume o astfel de obligație în contextul debutului

conform al procedurilor de expropriere, eveniment care însă nu a avut loc până

în prezent."

În acest context, instanța

de apel a apreciat corect efectele în prezenta cauză a constatărilor din

hotărârea judecătorească anterioară, ce nu puteau fi ignorate.

Aceasta întrucât efectul pozitiv

al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură

cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea

de a mai fi contrazis.

Respectarea acestui principiu de

drept se desprinde și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului care a stabilit, spre exemplu, în hotărârea pronunțată în

cauza „Amurăriței contra României" că instanțele sunt obligate

să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare

anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv

prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție.

Așadar, dezlegarea asupra unei probieme de drept date printr-o hotărâre

irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă,

creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă

instanță de judecată într-o procedură ulterioară. Totodată,

s-a reținut că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței

dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune,

printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești

să nu mai poată fi contestate.

Având în vedere toate considerentele

reținute, Înalta Curte constată că, prin hotărârea pronunțată,

Curtea de Apel Timișoara a făcut o corectă interpretare și aplicare

a dispozițiilor legale incidente prevăzute de Legea nr. 33/1994, cu privire

la declararea utilității publice, respectiv art. 3, art. 7, art. 8,

art. 11, precum și cu privire la procedura cercetării prealabile, respectiv

art. 9, art. 10, reținând, totodată, că potrivit art. 35 din legea

specială, persoanele expropriate au posibilitatea de a solicita retrocedarea

bunurilor, dacă în termen de un an nu au fost utilizate potrivit scopului pentru

care au fost preluate și dacă nu s-a făcut o nouă declarare

de utilitate publică.

Față de cele ce preced,

recursul este nefondat, urmând a fi respins, cu aplicarea prevederilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantele B., C. și A. împotriva deciziei nr. 51 din 22 martie

2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 noiembrie 2016.