ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2219/2016

Decizia nr. 2219/2016 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 14 februarie 2013, reclamantele A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând obligarea acestora la emiterea unei decizii de expropriere a terenului situat în Timișoara, str. L., înscris în C.F. nr. A. Timișoara, nr. top x, obligarea la plata despăgubirilor cuvenite privind exproprierea terenului conform procesului-verbal de negociere din data de 9 aprilie 2008 și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

După un prim ciclu procesual în rejudecare după casare, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 3633 din 23 noiembrie 2015, a respins acțiunea reclamantelor, ca neîntemeiată, reținând că, prin cererea înregistrată în Dosarul nr. x/30/2010 al Tribunalului Timiș, antecesorul reclamanților, în contradictoriu cu pârâții din prezentul dosar, a solicitat obligarea la plata despăgubirilor aferente exproprierii, conform celor stabilite prin procesul verbal de negociere din data de 9 aprilie 2008. Prin hotărâre judecătorească intrată în puterea de lucru judecat (decizia civilă nr. 21/2012 a Curții de Apel Timișoara) s-a stabilit, irevocabil, că existența unei negocieri între părți cu privire la o eventuală expropriere, neurmată de emiterea hotărârii administrative de expropriere, nu semnifică angajamentul instituțiilor pârâte de a se obliga juridicește prin procedura exproprierii, această procedură nefiind finalizată și astfel, reclamanții nu pot pretinde despăgubiri, întrucât nu au fost privați de dreptul de proprietate.

Prin cererea introductivă de instanță, reclamantele au solicitat obligarea pârâților la emiterea deciziei de expropriere arătând că, în urma negocierilor purtate în data de 9 aprilie 2008 și consemnate în procesul-verbal încheiat cu acea ocazie, s-a stabilit exproprierea terenului în litigiu. Tribunalul a reținut că procesul-verbal invocat de reclamante nu este actul administrativ care obligă autoritatea administrației publice locale la emiterea unei decizii de expropriere. Mai înainte de a se lua măsurile premergătoare exproprierii, este necesar să se facă o cercetare prealabilă și să se declare utilitatea publică printr-un act supus publicității în condițiile art. 11 din Legea nr. 33/1994.

În speță, un asemenea act nu a fost emis, iar utilitatea publică (care să justifice interesul și avantajele pentru susținerea lucrărilor pentru care se impune exproprierea) nu a fost declarată, situație în care instanța nu se poate substitui autorității administrative, neexistând o manifestare de voință prin declararea utilității publice. Potrivit art. 21 și art. 23 din Legea nr. 33/3994, instanța se pronunță cu privire la expropriere, verifica condițiile cerute de lege pentru expropriere și stabilește cuantumul despăgubirilor doar în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau întâmpinarea a fost respinsă. Or, în speță, nu a fost declarată utilitatea publică și nici nu a fost făcută propunerea de expropriere, conform art. 12 și urm. din Legea nr. 33/1994.

De altfel, în același sens s-a statuat cu putere de lucru judecat și în decizia civilă nr. 21/2012 a Curții de Apel Timișoara, arătându-se că prețul terenului a făcut obiectul unor negocieri între părți la data de 9 aprilie 2008 și, deși importantă în adoptarea strategiei de urmat în eventualitatea unei exproprieri, nu semnifică angajamentul instituțiilor pârâtei de a se obliga juridicește, fapt care ar fi fost realizat doar dacă negocierea ar fi fost urmată de o hotărâre a autorităților locale prin care ele să-și asume o astfel de obligație în contextul debutului conform procedurilor de expropriere, eveniment care însă nu a avut loc. Prin decizia nr. 51 din 22 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinței nr. 3633/2015 a Tribunalului Timiș.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut ca fiind relevante în cauză dispozițiile cuprinse în Legea nr. 33/1994, legea-cadru în materie de expropriere, ce constituie dreptul comun în materie, în condițiile în care nu s-a invocat un act normativ derogatoriu de la acesta: art. 3, art. 7 alin. (1) și (3), art. 8, art. 9 alin. (1) și (3), art. 10 alin. (1) și (2), art. 11 alin. (1), art. 35. Din actele și lucrările dosarului, Curtea de apel a constatat că, în mod just s-a reținut de către tribunal că, în speță, nu a fost declanșată procedura exproprierii, nefiind declarată nici măcar utilitatea publică, printr-un act supus publicității în condițiile art. 11 din Legea nr. 33/1994, contrar afirmațiilor reclamantelor.

H.C.L. nr. 325/2005 nu poate fi echivalată de instanță cu hotărârea cerută de Legea specială nr. 33/1994 pentru declararea utilității publice, care să deschidă calea unor acțiuni în stabilirea despăgubirilor pentru pretinse exproprieri ale terenurilor, în condițiile în care, prin această hotărâre de consiliu local s-a aprobat "Studiul privind dezvoltarea spațială în Aglomerarea Urbană Timișoara", elaborat de Direcția Urbanism și Direcția Edilitară din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara, conform Anexei care face parte integrantă din hotărâre, iar, potrivit acestui act, etapele privind desfășurarea studiului se vor finaliza în anul 2010. Ceea ce prezintă relevanță pentru soluția în prezentul litigiu este dovedirea exproprierii de facto a terenului aparținând reclamantelor, respectiv se impune a verifica dacă reclamantele au probat ca li s-au produs vătămări sau limitări ale exercițiului prerogativelor conferite de lege în baza dreptului lor de proprietate.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, inclusiv prin raportare la hotărârea pronunțată în dosarul anterior, Curtea de apel a reținut că reclamantele nu și-au îndeplinit această obligație procesuală, respectiv nu au dovedit că terenul proprietatea lor ar fi fost indisponibilizat faptic sau juridic. S-au depus în susținerea acțiunii doar două adrese emise de Direcția de Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara, prin primar (din 16 aprilie 2008) fiind propusă demararea procedurilor privind realizarea și completarea inelelor II și IV în partea de nord a orașului, respectiv pentru realizarea în partea de sud a orașului a unor descărcări radiale „cum ar fi realizarea Bulevardului Sudului". Prin cea de-a doua adresă, dosar tribunal, din 25 februarie 2010, se răspunde la o solicitare de informații pentru obținerea unui Certificat de Urbanism pentru „construcții industriale", în Timișoara, str. L., arătându-se că, potrivit P.U.Z.

aprobat prin H.C.L. nr. 91/1998, preluat de P.U.G., aprobat, prin H.C.L. nr. 157/2002, prelungit prin H.C.L. nr. 139/2007, parcela se află amplasată în „zona de locuințe și funcțiuni complementare, teren afectat de sistematizarea zonei de prelungire a B-dul Sudului, iar ca utilizare funcțională este interzisă amplasarea unităților cu caracter industrial". Ca atare, refuzul instituției pârâte de a emite certificatul de urbanism solicitat de familia D. și E. pentru imobilul vecin (nicidecum cel al reclamantelor) se datorează nerespectării destinației construcției avute în vedere (construcție industrială), ce nu se încadra în specificul zonei (zonă de locuințe și funcțiuni complementare) și nu faptului că pe terenul vecin ar fi prevăzută efectiv continuarea Bulevardului Sudului.

Mențiunea „teren afectat de sistematizarea zonei de prelungire a B-dul Sudului" nu poate fi scoasă din context și conduce în mod automat la concluzia avansată de reclamante ca pentru terenul în litigiu (care este vecin cu terenul pentru care s-a eliberat adresa arătată) autoritatea locală competentă refuză eliberarea vreunui certificat de urbanism sau autorizație de construire, întrucât urmează să se construiască o lucrare de utilitate publică locală, respectiv că pe acest teren urmează concret să se edifice Bulevardul în discuție. Reclamantele nu au probat ca au făcut demersuri efective pentru a obține vreo autorizație de construire cu respectarea regimului specific zonei (zonă de locuințe și funcțiuni complementare).

De asemenea, s-a reținut că declararea utilității publice invocate nu s-a făcut nici în prezent, nici în trecut, în forma cerută de lege, că nu s-a emis certificatul de urbanism necesar pentru construirea obiectivului, conform art. 3 alin. (4) din Legea nr. 198/2004 (în vigoare la data pretinsei indisponibilizări a imobilului), că nu există nicio hotărâre de aprobare a indicatorilor tehnico-economici și de declanșare a procedurii de expropriere, că reclamantele nu au fost lipsite de posesia terenului, iar, potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, „Dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot sa ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică." Cu privire la negocierile purtate în anul 2008, Curtea de apel a constatat că nu se contestă faptul că acestea au avut loc, însă, ulterior, autoritatea locală a fost obligată să sisteze orice demersuri în acest scop, prin adoptarea H.G.

nr. 37/2008, respectiv O.U.G. nr. 37/2008 (care interzicea instituțiilor publice să efectueze orice achiziții de terenuri). Jurisprudența C.E.D.O. invocată nu a fost reținută și valorificată de către instanța de apel, în sensul invocat de reclamante, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, reclamantele nu au dovedit indisponibilizarea terenului, respectiv faptul că exercitarea prerogativelor decurgând din dreptul lor de proprietate este la acest moment îngrădit în orice mod.

Soluția pronunțată în dosarul anterior nu este de natură să conducă la concluzia temeiniciei prezentei acțiuni, față de motivul neemiterii certificatului de urbanism la solicitarea unor vecini de teren (nerespectarea regimului zonei), respectiv de faptul că reclamantele nu au depus înscrisuri în dovedirea promovării unor demersuri legale concrete pentru a obține o autorizație de construire care să se încadreze în specificul zonei ori că ar fi încercat să valorifice bunul fără succes din acest motiv. Reclamantele sunt în posesia de fapt și de drept a terenului, fără a fi dovedit comportamentul pretins abuziv al instituției pârâte.

Afirmațiile privind realizarea unei convenții, a unui acord de voință prin negocieri finalizate prin acceptarea de către antecesorul lor a despăgubirilor arătate, nu pot fi reținute ca întemeiate, în condițiile în care acest pretins acord de voință nu a îmbrăcat forma cerută imperativ de lege, față de partea care ar fi dobândit terenul, respectiv nu s-a concretizat într-o hotărâre de consiliu local. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele B., C. și A., solicitând modificarea hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul obligării pârâtei la emiterea deciziei de expropriere a imobilului reclamantelor, situat în Timișoara, str. L., înscris în C.F.

nr. A Timișoara, nr. top x, obligarea la plata despăgubirilor cuvenite exproprierii conform procesului-verbal de negociere a prețului din data de 9 aprilie 2008. În motivarea recursului, reclamantele au arătat că hotărârile instanțelor de fond și apel au ignorat cu desăvârșire starea de fapt ce a generat acest proces, respectiv pasivitatea pârâtei din 2008 până în prezent - 8 ani în care dreptul lor de proprietate a fost afectat. Raționamentul instanțelor privind imposibilitatea formulării acțiunii pe cale de drept comun este greșit. Sub aspectul obligației de a face, cererea, așa cum a fost formulată, este admisibilă, instanța fiind îndreptățită a dispune obligarea pârâtei în a emite H.C.L.

privind exproprierea terenului reclamantelor. Terenul este indisponibilizat în fapt, prețul a fost negociat conform procesului-verbal de negociere din 9 aprilie 2008. Astfel, prin acordul de voință al părților s-a convenit transferul proprietății de la proprietar la Municipiul Timișoara la prețul de 350 euro/m.p. Acest acord nu mai poate fi modificat unilateral de părți, deși contractul în forma prevăzută de lege nu s-a materializat - părțile au convenit sub aspectul obiectului și valorii obiectului convenției. Autoritatea locală și-a menținut interesul de a edifica pe terenul reclamantelor investițiile aprobate, aspect menținut pe perioada 2008-2014 în toate actele emise, dar nu au procedat la emiterea H.C.L.

care să dispună exproprierea și nu au efectuat plata prețului. Abuzul constă tocmai în această poziție dominantă în raport cu reclamantele-recurente, pe care pârâta o abordează, în calitatea sa de autoritate competentă sub aspectul emiterii documentelor de expropriere, este exclusiv la dispoziția sa și întârzie efectuarea acestor demersuri după bunul său plac iar, pe de altă parte, având atribuțiuni legale exclusiv privind emiterea de acte administrative, refuză a permite proprietarilor utilizarea și dispunerea de aceste imobile în limitele prerogativelor dreptului de proprietate. Obligarea de a emite decizia de expropriere în condițiile în care terenul reclamanților este la dispoziția pârâtei este singura soluție rațională și legală de a debloca o situație ce persistă din culpa exclusivă a pârâtei de peste 8 ani.

Instanța nu este chemată a se pronunța sub aspectul oportunității exproprierii terenului. Oportunitatea exproprierii terenului a fost stabilită prin hotărâri ale Consiliului Local Timișoara cu ocazia aprobării planului de sistematizare a zonei și construcția Bulevardului Sudului, conform susținerilor pârâtei formulate în apărare și cum rezultă din înscrisurile de la dosar. Astfel, instanța este chemată să dispună obligarea pârâtei de a îndeplini formalitățile legale care să fie în concordanță cu situația deja existentă, ca urmare a prejudicierii dreptului reclamantelor la folosința și dispoziția imobilului deținut. Instanțele de fond și apel nu au avut în vedere deciziile C.E.D.O, invocate în cazuri similare, prin care Curtea Europeană a obligat statele la plata despăgubirilor aferente exproprierii de fapt a unor imobile pentru care formalitățile de expropriere nu au fost finalizate de autoritățile statului.

Aceste hotărâri sunt obligatorii și fiind o situație similară, soluția nu poate fi decât aceeași. Recursul este nefondat; urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: În prealabili este de reținut că susținerile reclamantelor privind modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în baza probatoriului administrat nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin decizia atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc, de fapt, recurentele-reclamante, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată în lipsa oricărui înscris probator administrat în recurs care să conducă la o altă situație de fapt.

Așa fiind, Înalta Curte va verifica, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dacă instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt stabilită. Printr-o primă critică, recurentele-reclamante au invocat greșita reținere de către instanțe a imposibilității formulării acțiunii de drept comun privind „obligația de a face", sub aspectul obligării pârâtei în a emite HCL prin care să se dispună exproprierea terenului.

Petitul formulat prin acțiunea introductivă privind emiterea unei decizii de expropriere a imobilului cade sub incidența dispozițiilor legii speciale din materia exproprierii, inaplicabilitatea dreptului comun rezultând dintr-un principiu fundamental de drept, și anume, „specialia generalibus derogant" ("legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

În materia exproprierii, legiuitorul a înțeles să adopte legi speciale (Legea nr. 33/1994, Legea nr. 198/2004), prin care a reglementat procedura prealabilă exproprierii, condițiile în care se poate dispune exproprierea imobilelor pentru cauză de utilitate publică, efectele exproprierii, acordarea despăgubirilor către proprietarii expropriați, termenele și procedurile de urmat în astfel de situații. Ca urmare, exproprierea pentru cauză de utilitate publică se realizează printr-o procedură specială, ale cărei etape sunt strict prevăzute de legile special edictate în această materie. În speță, potrivit principiului de drept mai sus-enunțat, sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce reprezintă legea-cadru în materie de expropriere, constituindu-se, astfel, în dreptul comun al materiei.

Recurentele-reclamante au susținut, totodată, existența unei exproprieri de fapt a imobilului în litigiu, situație în care, pârâtul are obligația, potrivit legii, de a definitiva procedura exproprierii prin emiterea Hotărârii Consiliului Local și plata despăgubirilor negociate prin procesul-verbal încheiat de părți Ia data de 9 aprilie 2008. Exproprierea de fapt a unui imobil presupune preluarea faptică și ocuparea acestuia prin realizarea lucrărilor de utilitate publică, realizându-se astfel lipsirea proprietarului de prerogativele dreptului de proprietate cu privire la bunul sau posesia, folosința și dispoziția. În cauză, analizând și coroborând materialul probator administrat, instanța de apel a stabilit situația de fapt, constatând că reclamantele nu au dovedit că terenul proprietatea lor ar fi fost indisponibilizat faptic sau juridic, că li s-au produs vătămări sau limitări ale exercițiului atributelor conferite în baza dreptului lor de proprietate.

Astfel, s-a reținut că, pentru terenul în litigiu, reclamantele nu au probat refuzul autorității locale competente de a elibera un certificat de urbanism sau o autorizație de construire, motivat de faptul că urmează să se construiască o lucrare de utilitate publică locală, respectiv, că pe acest teren urmează concret să se edifice Bulevardul Sudului. Acestea nu au făcut dovada că au întreprins demersuri efective pentru a obține vreo autorizație de construire cu respectarea regimului specific zonei. În acest context, s-a constatat că nu a fost declanșată procedura exproprierii, nefiind declarată utilitatea publică, printr-un act supus publicității în condițiile art. 11 din Legea nr. 33/1994. Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, negocierile purtate în anul 2008 nu au presupus indisponibilizarea bunului, iar consemnarea acestora în procesul-verbal încheiat între părți la data de 9 aprilie 2008 nu echivalează cu declanșarea procedurii unei exproprieri de fapt.

Până la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii nu se poate considera că s-a încheiat un act juridic între părți prin care să se determine valoarea imobilului supus procedurii exproprierii. Simpla întâlnire a ofertei cu acceptarea, respectiv achiesarea părții la o evaluare inițială, concretizată prin încheierea procesului-verbal din data de 9 aprilie 2008 nu poate reprezenta un argument în favoarea intervenirii unei convenții irevocabile între părți cu privire la despăgubire, cât timp aceasta nu a fost confirmată legislativ și nu a fost emisă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii care constituie, așa cum s-a reținut anterior, primul act propriu-zis de indisponibilizare a bunului.

În speță, utilitatea publică nu a fost declarată prin emiterea unui act supus publicității, conform art. 11 din Legea nr. 33/1994, iar instanța civilă nu poate fi sesizată decât după parcurgerea procedurii premergătoare speciale, reglementate de dispozițiile art. 5-20 din aceeași lege. Potrivit art. 3 din Legea nr. 33/1994, declararea utilității publice este o condiție de admisibilitate pentru sesizarea instanței, care nu se poate substitui autorității administrative, atunci când nu există o manifestare de voință în sensul declarării acestei utilități publice. Așa fiind, recurentele-reclamante nu pot susține în mod întemeiat că s-a produs o ingerință în dreptul lor de proprietate, că le-au fost suprimate prerogativele acestui drept, întrucât nu au avut loc fapte de natură a conduce la imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate.

Ca urmare, reclamantele nu au suferit o expropriere de fapt, incompatibilă cu prevederile constituționale care garantează respectarea dreptului de proprietate, precum și cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul de proprietate în categoria drepturilor fundamentale ale omului. În acest sens este de reținut că, în junsprudența sa, Curtea Europeană a subliniat că noțiunea de „privare de proprietate" are semnificația unei preluări complete și definitive a unui bun, titularul său nemaiavând posibilitatea exercitării vreuneia dintre atributele conferite de acesta, calificarea ca atare a unei măsuri luate de autoritățile naționale urmând a se face în raport de dispozițiile interne în vigoare și ținând cont de efectul real produs de acea măsură (hotărârile C.E.D.O.

pronunțate în cauzele Burdov contra Rusiei, Sporrong contra Suediei, Papamichalopolus contra Greciei). Totodată, în hotărârea pronunțată de Curtea Europeană în cauza Burghelea contra României (publicată în M. Of. nr. 736/20.10.2009) s-a reținut încălcarea de către Statul Român a art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că terenul unui particular a fost ocupat în mod ireversibil de o lucrare de utilitate publică, fără a exista un transfer de proprietate către stat și fără acordarea unei despăgubiri. Or, nu se poate reține o similitudine a speței de față în raport cu cele soluționate de C.E.D.O., cât timp situația terenului reclamantelor nu este asemănătoare, în lipsa declanșării procedurii prevăzute de lege.

Imobilul nu a fost ocupat și nu au fost demarate lucrările de expropriere, așa încât nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea de a exercita atributele esențiale ale acestui drept. Faptul că procedura exproprierii nu a fost legal declanșată și ca reclamanții nu au fost lipsiți în mod abuziv de proprietatea lor fără o prealabilă și justa despăgubire a fost reținut cu putere de lucru judecat și prin decizia civilă nr. 21 din 7 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Prin această hotărâre, instanța a statuat și că negocierile ce au avut loc între părți cu privire la prețul terenului, consemnate în procesul-verbal din 9 aprilie 2008 „nu semnifică angajamentul instituțiilor pârâte de a se obliga juridicește, fapt care ar fi fost realizat doar dacă negocierea ar fi fost urmată de o hotărâre a autorităților locale prin care ele să își asume o astfel de obligație în contextul debutului conform al procedurilor de expropriere, eveniment care însă nu a avut loc până în prezent." În acest context, instanța de apel a apreciat corect efectele în prezenta cauză a constatărilor din hotărârea judecătorească anterioară, ce nu puteau fi ignorate. Aceasta întrucât efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Respectarea acestui principiu de drept se desprinde și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit, spre exemplu, în hotărârea pronunțată în cauza „Amurăriței contra României" că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție. Așadar, dezlegarea asupra unei probieme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reținut că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

Având în vedere toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că, prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel Timișoara a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente prevăzute de Legea nr. 33/1994, cu privire la declararea utilității publice, respectiv art. 3, art. 7, art. 8, art. 11, precum și cu privire la procedura cercetării prealabile, respectiv art. 9, art. 10, reținând, totodată, că potrivit art. 35 din legea specială, persoanele expropriate au posibilitatea de a solicita retrocedarea bunurilor, dacă în termen de un an nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate și dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. Față de cele ce preced, recursul este nefondat, urmând a fi respins, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B., C. și A. împotriva deciziei nr. 51 din 22 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2016.