ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1876/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cerere înregistrată la data de 23 mai 2018, pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția I civilă, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, au solicitat instanței să constate că terenul în suprafață de 927 mp, situat în Timișoara, str. x (actual Intrarea Carului), înscris în CF nr. x Timișoara cu nr. topografic x, a fost expropriat în fapt de către pârât. Au solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata valorii de circulație a terenului, precum și la plata contravalorii lipsei de folosință a acestui teren începând cu data de 23 august 1991. În drept, au invocat dispozițiile art. 562 și 1345 din C. civ., dispozițiile art. 44 din Constituție și Legea nr. 33/1994. Prin precizarea depusă la data de 21 februarie 2019, în temeiul art. 5 din Legea nr. 255/2010, reclamanții au solicitat obligarea Municipiului Timișoara, prin Primar, la emiterea hotărârii de expropriere a terenului proprietatea reclamanților în suprafață de 927 mp, înscris în cartea funciară nr. x Timișoara cu nr. top. x, corelativ cu obligarea pârâtului la plata unei juste despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a acestui teren.

Sentința pronunțată de Judecătoria Timișoara Prin sentința civilă nr. 13668 din 27 noiembrie 2018, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, reținând că obiectul cauzei nu este o cerere de expropriere, ci obligarea pârâtului Municipiul Timișoara la despăgubiri, ca urmare a unei exproprieri de fapt, competența neputând fi stabilită în baza dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 746 din 23 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea reclamanților de obligare a pârâtului la exproprierea imobilului situat în Timișoara, str. x, înscris în CF nr. x, nr. top. x, în suprafață de 927 mp. A fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar. A fost obligat pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, la plata către reclamanți a sumei de 11.952 euro în echivalent RON la data plății efective (36 de luni la valoarea de 332 euro/lună) cu titlu de pretenții. A fost respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata valorii de circulație a imobilui.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 238 din 15 decembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelurile formulate de reclamanții A. și B., respectiv de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva sentinței civile 746 din 23 iulie 2020 pronunțate de Tribunalul Timiș.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 180 din 1 februarie 202,2 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 238 din 15 decembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. A fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Al doilea ciclu procesual:

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 186 din 15 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 746 din 23 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Timiș. A fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, la plata sumei de 108.500 euro cu titlu de valoare de circulație a terenului în suprafață de 927 mp situat în str. x (actual intrarea Carului) înscris în CF nr. x Timișoara, nr. top x. Au fost mențiunte în rest dispozițiile sentinței apelate.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 186 din 15 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, a declarat recurs. Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul - pârât a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, fără a ține cont de cele invocate și susținute, prin actele procedurale depuse și de îndrumările date de instanța de casare. Arată că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că dispozițiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală corespund cel mai bine acestei finalități, fără a fi demonstrată întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor, respectiv existența faptei ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Într-adevăr, fapta ilicită este dată de aceea că terenul este afectat unei cauze de utilitate publică (stradă), ceea ce conduce la prejudiciul creat de imposibilitatea folosirii bunului cumpărat de către reclamanți, în deplinătatea atributelor dreptului de proprietate. Însă, aspectul de care nu a ținut cont curtea de apel este acela că lipsește raportul de cauzalitate între cele două, pentru faptul că, la momentul achiziționării terenului, acesta era deja afectat de amenajarea de utilitate publică, fapt care putea fi observat cu ușurință și care conduce la concluzia că reclamanții, cu rea - credință, au cumpărat un teren despre care aveau cunoștință că nu poate fi folosit. Reclamanții nu au pierdut prerogativele dreptului de proprietate, întrucât nu au exercitat niciodată aceste prerogative în deplinătatea lor, parcela având destinația de cale de circulație încă de la achiziționarea ei. S-ar fi putut reține un raport de cauzalitate, în eventualitatea în care fosta proprietară, C., cea de la care a fost cumpărat terenul, ar fi reclamat fapta ilicită. Amenajarea de interes public a fost executată cât timp avea în proprietate terenul, aceasta fiind practic privată de bun sub forma unei exproprieri, în fapt, înainte de a vinde terenul în litigiu. Recurentul - pârât arată că nici prejudiciul nu a fost creat în patrimoniul reclamanților prin fapta ilicită reclamată, ci eventual a fost creat anterior, în patrimoniul vânzătorului terenului în litigiu. Prin urmare, existența unei răspunderi civile delictuale, raportată la situația actuală a terenului, nu putea fi reținută în cauză. Despăgubirea reclamanților cu valoarea de circulație a imobilului este complet eronată în cazul unei exproprieri faptice, întrucât, în primul rând, în cazul unei exproprieri în drept, valoarea cu care este despăgubit proprietarul unui imobil expropriat nu este aceea de circulație, ci o valoare reală și dreaptă, stabilită în baza unei evaluări a imobilului, în temeiul unor criterii de evaluare și ofertată celui expropriat, printr-o hotărâre de Consiliu Local. În al doilea rând, pentru un imobil achiziționat în anul 1991, nu poate fi acordată valoarea de circulație a acestuia la 20 de ani diferență, întrucât nu reprezintă o dreaptă și justă despăgubire în accepțiunea legii, ci trece în sfera îmbogățirii fără justă cauză, just fiind să se facă o evaluare a imobilului la data cumpărării, iar valoarea rezultată să fie actualizată cu indicele de inflație. Expertiza evaluatorie efectuată în primă instanță, respectiv în anul 2020, în baza căreia a fost acordată suma de 108.500 euro, nu putea fi luată în considerare la pronunțarea hotărârii în apel, expertul calculând prețul terenului raportat la valoarea de concesiune pentru terenurile aflate în aceeași zonă, neținând cont că, la data efectuării expertizei, terenul evaluat nu putea avea o valoare de concesionare. Instanța nu a ținut cont că despăgubirea pe care o stabilește este acordată cu titlul de preț de vânzare al imobilului (prețul de circulație). Un alt aspect care relevă, în opinia recurentului, o contradicție flagrantă generată de instanța de apel, în rejudecare, este acela că, prin obligarea sa la plata despăgubirii, cu caracter de preț al imobilului, rezultatul este acela că reclamanții rămân și cu plata prețului imobilului și cu postura de proprietar de jure al acestuia. Astfel că, stabilind cuantumul despăgubirilor la nivelul prețului de vânzare a unei proprietăți și nu la lipsa de folosință a acesteia și obligând pârâtul la plata unei despăgubiri în cuantumul prețului, Curtea a creat prin hotărârea de apel atât un grav dezechilibru între părți, cât și o incertitudine juridică, concretizată în aceea că pârâtul a fost obligat la plata unei proprietăți pe care nu a dobândit-o în drept, iar reclamanții au primit prețul unei proprietăți care le rămâne în continuare în patrimoniu, ceea ce contravine și dispozițiilor instanței de casare. Pentru aceste considerente, recurentul Municipiul Timișoara, prin Primar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate iar, în rejudecare, respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instanțe.

Apărările intimaților Intimații - reclamanți au depus întâmpinare, comunicată, prin care au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, fiind formulat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, entitate fără personalitate juridică și fără calitate procesuală în cauză. In subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Prin raportul întocmit la data de 13 ianuarie 2023, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părților la data de 30 și respectiv 31 ianuarie 2023, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere. Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 6 aprilie 2023, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 26 octombrie 2023, preschimbat pentru data de 1 noiembrie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Prin demersul lor juridic, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, au solicitat instanței să constate că terenul în suprafață de 927 mp, situat în Timișoara, str. x (actual Intrarea Carului), înscris în CF nr. x Timișoara cu nr. topografic x, a fost expropriat în fapt de către pârât, să oblige pârâtul la plata valorii de circulație a terenului, precum și la plata contravalorii lipsei de folosință a acestui teren începând cu data de 23 august 1991. În subsidiar, printr-o cerere completatoare, au solicitat obligarea Municipiului Timișoara, prin Primar, la emiterea hotărârii de expropriere a terenului proprietatea reclamanților în suprafață de 927 mp, înscris în cartea funciară nr. x Timișoara cu nr. topografic x, corelativ cu obligarea pârâtului la plata unei juste despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a acestui teren. După primul ciclu procesual, parte din solicitările reclamanților au beneficiat de o dezlegare jurisdicțională intrată sub autoritatea de lucru judecat. Prin urmare, prin decizia de casare, instanța de apel a fost obligată să analizeze doar capătul de cerere referitor la existența unei privări de proprietate și obligarea autorității administrative la plata valorii de circulație a terenului și să aprecieze dacă instituția juridică a răspunderii civile delictuale ar fi în măsură să constituie remediul juridic din dreptul național susceptibil să permită evaluarea completă a pretinselor încălcări ale drepturilor reclamanților. Prin cererea de recurs, pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, se prevalează de două motive de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 din C. proc. civ., susținând, în esență, că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale și că instanța nu a motivat toate aspectele deduse judecății. Acestea sunt nefondate, pentru argumentele următoare. În primul rând, se invocă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Înalta Curte reține că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Aplicarea greșită a legii, susținută de recurent, presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanță. Acest motiv de casare intervine când situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății. În argumentarea acestui motiv de recurs, unitatea administrativ - teritorială susține că, în mod eronat, a fost reținută incidența instituției răspunderii civile delictuale, reglementate de C. civ., fără a fi demonstrate toate cerințele legale care atrag o astfel de răspundere. Prioritar, Înalta Curte constată că prin decizia de casare s-au trasat limitele rejudecării, instanța de apel fiind obligată să analizeze dacă dispozițiile C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală sunt incidente în cauză, prin raportare la obiectul cererii și lipsa unui remediu procedural în legile speciale. De asemenea, constată că obiectul cererii a fost reținut prin decizia de casare, în care se precizează că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în despăgubiri prin care s-a solicitat constatarea unei exproprieri de fapt, tinzându-se la obținerea contravalorii bunului și a lipsei de folosință pe ultimii 3 ani. Prin urmare, în mod corect, în rejudecare, instanța de apel a procedat la calificarea juridică a faptelor deduse judecății, în limitele deciziei de casare, a învestirii sale și a rolului său activ. Aceasta deoarece, pe de o parte, în considerarea deciziei de casare, instanța de apel era obligată să tranșeze litigiul pe fond, apelul fiind o cale de atac devolutivă, prin care se asigură respectarea dublului grad de jurisdicție, iar pe de altă parte, era ținută ca, observând cauza acțiunii astfel cum a fost construită de reclamanți, să aplice acesteia textul de lege corect. Prin raportare la obiectul litigiului, s-a stabilit că fundamentul acțiunii este reprezentat de dispozițiile art. 1357 și următoarele din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală. Calificarea din punct de vedere juridic a cererii nu se confundă, însă, cu temeinicia acesteia. După ce a stabilit instituția juridică aplicabilă cauzei, instanța de apel a procedat la analiza cerințelor legale care atrag răspunderea civilă delictuală, respectiv existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Recurenții nu neagă fapta ilicită, care este dată de aceea că terenul este afectat unei cauze de utilitate publică, însă apreciază că: lipsește raportul de cauzalitate între aceasta și imposibilitatea folosirii terenului, intimații - reclamanți nu au fost prejudiciați întrucât au achiziționat un teren care nu mai exista, nu au fost expropriați în fapt, iar despăgubirea cu valoarea de circulație este eronată sub aspectul criteriilor de evaluare, ceea ce determină o îmbogățire fără justă cauză. Înalta Curte va analiza criticile formulate, exceptând cele ce vizează aspectele de fond și care nu pot fi analizate pe calea recursului, într-o altă ordine decât cea propusă de recurent, raționamentul logico-juridic impunând o astfel de împrejurare. Referitor la cerința faptei ilicite, recurentul susține că schimbarea destinației terenului nu reprezintă o expropriere în fapt în ceea ce-i privește pe reclamanți. Înalta Curte constată că această chestiune a fost tranșată în primul ciclu procesual, aspect reținut de către instanța de apel care a analizat raportul juridic dedus judecății, prin raportare la statuările deja intrate sub autoritate de lucru judecat. Chiar dacă de lege lata exproprierea de fapt nu are o definiție legală, această instituție juridică a dobândit recunoaștere și aplicabilitate în jurisprudența instanțelor naționale prin aplicarea principiilor generale ce garantează dreptul de proprietate prevăzut în Constituție, legile organice și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretată și aplicată prin hotărârile Curții europene începând cu hotărârea Sporrong și Lonnroth versus Suedia, în legătură cu situația în care autoritatea publică aduce atingere dreptului de proprietate al unei persoane împiedicată să își valorifice, în totalitate, atributele dreptului de proprietate și care urmează a fi indemnizată pentru această îngrădire a exercitării drepturilor. Prin urmare, ingerința autorității locale, care, schimbând regimul juridic al terenului, nu l-a despăgubit pe proprietar pentru pierderea suferită prin această faptă, corespunde unei exproprieri de fapt, astfel cum a fost definită de jurisprudența curții europene a drepturilor omului, întrucât această ingerință, chiar dacă este în considerarea unui interes public, nu păstrează un just echilibru între scopul urmărit și mijloacele lui de realizare. În cauză, ingerința autorității locale, privarea de proprietate a reclamanților, de tipul unei exproprieri în fapt, a intrat în puterea de lucru judecat, neputând fi adusă în discuție pe calea prezentei căi extraordinare de atac, în al doilea ciclu procesual. Iar aceasta reprezintă un fapt ilicit, în accepțiunea C. civ., apt să atragă răspunderea civilă delictuală. În ceea ce privește prejudiciul, despre care se susține că nu există pentru că reclamanții nu au exercitat niciodată prerogativele dreptului de proprietate, Înalta Curte reține că, prin exproprierea de fapt, au fost diminuate atributele dreptului de proprietate ale reclamanților. Câtă vreme s-a reținut cu autoritate de lucru judecat, prin decizia de casare, că schimbarea destinației suprafeței de teren a afectat proprietatea reclamanților, rezultă că prejudiciul suferit de aceștia derivă din limitarea exercitării dreptului de folosință asupra acestei suprafețe. Faptul că nu au fost deposedați de elementul material al dreptului de proprietate nu înseamnă că nu au suferit o expropriere de fapt sub forma ingerinței constatate, pentru care este ținută autoritatea publică la despăgubiri. Nici împrejurarea că ingerința autorității locale a fost anterioară achiziționării terenului, ceea ce ar exclude buna-credință, nu prezintă relevanță întrucât, pe de o parte, actul încheiat le conferă calitatea de succesor în drepturi a numitei C., iar pe de altă parte, dreptul de proprietate pe care l-au dobândit este absolut, titularul său având asupra lucrului posibilitatea de a-i trage toate foloasele, de a profita de toată utilitatea pe care el o conferă și de a săvârși toate actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau impuse de propriul său interes. Eventualele restricții în exercițiul dreptului de proprietate, atunci când este nevoie de protecția sau realizarea unor obiective de interes general sau din alte rațiuni, constituie excepții de la regulă, trebuie expres prevăzute de lege și dau naștere la despăgubiri. Prin urmare, restrângerea dreptului de folosință a terenului pentru care reclamanții au un drept de proprietate, confirmat de un act notarial și intabulat în cartea funciară, creează un prejudiciu în patrimoniul acestora. În ceea ce privește raportul de cauzalitate, acesta este o condiție a răspunderii civile delictuale, asigurând puntea de legătură între fapta ilicită, ca element obiectiv și prejudiciu, ca efect al faptei ilicite. Or, în speța dedusă judecății, există această legătură între exproprierea de fapt - reprezentată de schimbarea destinației terenului de către autoritatea locală - și prejudicul suferit de reclamanți - reprezentat de restrângerea dreptului de proprietate privată. Toate aceste argumente conduc la concluzia că sunt întrunite cerințele legale care să atragă răspunderea civilă delictuală a autorității administrativ - teritoriale, cu consecința obligării acesteia la plata de despăgubiri. Recurentul formulează critici și cu privire la valoarea despăgubirilor și modalitatea de calcul avută în vedere de către expertul numit în cauză. Însă, pe de o parte, o reapreciere a probelor în recurs, nu este procedural posibilă. Pe de altă parte, o astfel de situație nu a făcut obiect al analizei instanței de apel, bucurându-se de puterea lucrului judecat față de faptul că autoritatea administrativă nu a înțeles să atace cu recurs soluția de respingere a apelului pe care îl formulase. De altfel, parte din susținerile referitoare la valoarea stabilită de către expert în fața instanței de fond, pentru imobilul în litigiu, în sumă de 108.500 euro și cele care vizează o eventuală incidență a instituției îmbogățirii fără justă cauză sunt invocate, pentru prima data, în cererea de recurs. Prin urmare, prin soluția la care s-a oprit, instanța de apel a restabilit raportul de proporționalitate între manifestarea interesului general și interesul particular, prin respectarea dreptului de proprietate privată în plenitudinea prerogativelor sale. Restabilirea echilibrului are loc în condițiile acordării unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanți în urma restrângerilor aduse drepturilor lor, remediu care este în acord atât cu normele C. civ., cu cele ale legii fundamentale, cât și cu jurisprudența instanței de contencios european în ceea ce privește interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenție. În al doilea rând, se invocă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. civilă potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menționate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. În cauza de față, recurentul susține că instanța de apel nu a analizat împrejurarea că plata prețului ar fi trebuit să semnifice transferul proprietății terenului către autoritatea locală. Astfel, în opinia sa, nu s-a avut în vedere că reclamanții primesc prețul și rămân și cu terenul în patrimoniu. Însă, în cadrul acestui argument, nu se arată, în concret, viciile de motivare care, în opinia recurentului, ar conduce la casarea deciziei recurate. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire poate duce la casarea unei hotărâri. Raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurentul pentru a susține motivarea necorepunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea nemotivării aspectului menționat, practic, se contestă raționamentul juridic al instanței de apel. Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, există motivele de fapt și de drept, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de apel. Instanța de apel a analizat toate situațiile de fapt și de drept cu care a fost învestită de către părți, în limitele deciziei de casare. Lipsa vreunui transfer al dreptului de proprietate, nu a făcut obiect al apelului, de aceea, nu a fost supusă controlului de către instanța de apel, conduita acesteia situându-se în limitele impuse de dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care impun judecătorilor să respecte și să dea eficiență dreptului de dispoziție al părților. Instanța de recurs învederează că garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești. O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată, în mod real, cauza lor. Instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Deși art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță internă, care și-a motivat decizia să fi examinat, în mod real, chestiunile esențiale supuse atenției sale. (Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Aplicând principiile Curții, instanța de recurs apreciază că hotărârea instanței de apel corespunde exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că recurentul este nemulțumit de considerentele instanței de apel nu echivalează cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În consecință, dat fiind că dispozițiile legale de drept material și procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul - pârât Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 186 din 15 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat. În ceea ce privește solicitarea intimaților de plată a cheltuielilor de judecată, aceasta va fi respinsă, ca neîntemeiată. Art. 453 din C. proc. civ. stabilește că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească părții adverse cheltuieli de judecată. Însă, potrivit art. 452 din același act normativ "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". În cauză, deși formulează o cerere de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, intimații nu au făcut dovada existenței și întinderii lor, nu au depus la dosar niciun înscris în acest sens. Prin urmare, cererea va fi respinsă, ca neîntemeiată. PENTRU ACESTE MOTIVE,