ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 180/2022

Ședința publică din data de 1 februarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cerere înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția I civilă, la data de 23 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar, au solicitat instanței să constate că terenul în suprafață de 927 mp situat în str. x (actual Intrarea Carului), înscris în CF x Timișoara, nr. top. x a fost expropriat în fapt de către pârât; să oblige pârâtul la plata valorii de circulație a terenului, precum și la plata contravalorii lipsei de folosință a acestui teren, începând cu data de 23 august 1991 și până în prezent; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1345 C. civ., art. 44 din Constituție, Legea nr. 33/1994, art. 562 C. civ.

Prin precizarea depusă la data de 21 februarie 2019, reclamanții au solicitat, în temeiul art. 5 din Legea nr. 255/2010, obligarea unității administrativ teritoriale, respectiv Municipiul Timișoara, prin primar, la emiterea hotărârii de expropriere a terenului proprietatea lor, în suprafață de 927 mp, înscris în cartea funciară nr. x Timișoara cu nr. top. x, corelativ cu obligarea pârâtului la plata unei juste despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a acestui teren.

I.2. Sentința pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția I civilă:

Prin sentința civilă nr. 13668 din data de 27 noiembrie 2018, Judecătoria Timișoara, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, reținând că obiectul cauzei nu este o cerere de expropriere, ci obligarea pârâtului Municipiul Timișoara la despăgubiri, urmare a unei exproprieri de fapt, iar competența nu poate fi stabilită în baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

I.3. Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă:

Prin sentința civilă nr. 746 din data de 23 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins ca inadmisibilă, cererea reclamanților de obligare a pârâtului la exproprierea imobilului situat în Timișoara str. x, înscris în CF nr. x, nr. top. x, în suprafață de 927 mp.

A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar.

A obligat pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, la plata către reclamanți a sumei de 11.952 euro în echivalent RON la data plății efective (36 de luni la valoarea de 332 euro/lună) cu titlu de pretenții.

A respins cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata valorii de circulație a imobilului.

A obligat același pârât la plata către reclamant a sumei de 20.170 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.4. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă:

Prin decizia civilă nr. 238 din data de 15 decembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de către reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile 746/PI din data de 23 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018, precum și apelul formulat de către pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva aceleiași sentințe civile.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 238 din data de 15 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A. și B..

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, admiterea apelului pe care l-au formulat și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost ulterior precizată.

În esență, a susținut următoarele:

- hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, astfel încât, în speță, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Curtea de Apel Timișoara a motivat soluția de respingere a apelului pe care l-au formulat, invocând prevederile Legii nr. 10/2001 care se referă la regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie l945-22 decembrie 1989; or, au devenit proprietari ai acestui teren în anul 1991, dată de la care achită impozitul aferent acestuia;

- Legea nr. 10/2001 se referă la retrocedarea imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada anterioară anului 1989, iar prin retrocedare se înțelege redobândirea unui drept pierdut; au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în anul 1991 și au un drept de proprietate asupra acestuia, astfel încât nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001;

- nu au posesia de fapt asupra terenului, astfel încât ar fi putut iniția acțiunea în revendicare, respectiv a proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, însă acest lucru ar fi inutil atât timp cât terenul este afectat de "un drum public și spații verzi", ceea ce echivalează cu o pieire a bunului;

- raportat la art. 566 C. civ., există obligația alternativă a pârâtului de a plăti despăgubiri "dacă bunul a pierit din culpa sa...". Textul este vădit aplicabil în acele situații în care se constată că redobândirea posesiei bunului revendicat este imposibil de realizat (cum este cazul în speța de față) - în aceste condiții bunul fiind "pierit" din perspectiva juridică dată de C. civ. acestui termen;

- au dreptul de a primi contravaloarea proprietății pierite;

- speța dedusă judecății reprezintă o acțiune în despăgubiri reprezentând valoarea bunului pierdut, ca urmare a unei exproprieri abuzive de fapt, fără însă a se proceda la plata unei drepte și prealabile despăgubiri;

- fiind însă o acțiune în despăgubiri care protejează însuși dreptul de proprietate, similar acțiunii în revendicare, aceasta trebuie să se bucure de același regim juridic, inclusiv în materia prescripției extinctive;

- în practica sa în materia exproprierii de fapt, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că în aceste situații se impune a se recunoaște părții calea de acces la instanță pe dreptul comun, altfel s-ar aduce atingere a dreptului de proprietate protejat de art. 1 Protocol 1 prin imposibilitatea sa de a obține dezdăunări pentru bunul preluat de autorități fără niciun drept și fără a se respecta procedura de expropriere reglementată de Legea nr. 33/1994;

- Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat, prin mai multe hotărâri, în litigii în care persoane private reclamau faptul că Statul le-a încălcat dreptul de proprietate, fie prin interdicții care îi împiedicau să își exercite în mod real și integral drepturile asupra unui imobil, fie prin ocuparea terenului prin obiective de interes public, fără a se proceda la exproprierea pentru utilitate publică și la despăgubirea justă și prealabilă;

- prin hotărârile sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut noțiunile de expropriere de fapt, pentru prima ipoteză, a interdicțiilor și expropriere indirectă pentru cea de a doua ipoteză, a ocupării în fapt; în ambele situații, instanța europeană a apreciat că a existat o ingerință a autorității publice asupra dreptului de proprietate al reclamanților, protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a obligat Statul la despăgubiri (Burghelea contra României).

- decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

- devenind proprietari ai terenului în litigiu în anul 1991, este evident faptul că nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici nu se poate vorbi despre o "retrocedare" care presupune câștigarea unui drept pierdut, atât timp cât dețin dreptul de proprietate asupra acestui teren pentru care achită impozitul aferent;

- se prevalează de un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

- prezenta cauză este similară, ca situație de fapt, cu cauzele Burghelea c. României din 27 ianuarie 2009 și Vergu c. României din 11 ianuarie 2011, în care instanța europeană a constatat că, în absența unui transfer de proprietate amiabil în virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994 sau a parcurgerii de către pârâtă a procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994, procedură transparentă și, fără excepție, judiciară, prevăzută specific în acest sens, ocuparea în mod irevocabil a terenului reclamantului s-a făcut fără a i se plăti în prealabil despăgubiri;

- prin hotărârile pronunțate în cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că realizarea unei lucrări fără demararea procedurii de expropriere prevăzute de lege, fără transferul dreptului de proprietate în patrimoniul statului și în lipsa unei juste și prealabile despăgubiri a proprietarului imobilului expropriat, care a fost transformat în mod ireversibil, constituie o încălcare a dreptului de proprietate prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, situația putând fi asimilată unei exproprieri de fapt (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 11 ianuarie 2011 pronunțată în cauza Vergu c. României);

- de la data dobândirii terenului și până în prezent, nu și-au putut exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra acestui teren, întrucât această suprafață de teren a fost transformată de pârâtă în "zonă aferentă căilor de comunicații, teren afectat de zonă verde și accese carosabile existente", astfel cum rezultă din certificatul de urbanism cu nr. x din data de 4 decembrie 2017, eliberat de Primăria Timișoara;

- față de prevederile art. 566 C. civ., aplicabile speței de față, au dreptul de a primi contravaloarea proprietății pierite;

- imobilul nu mai poate fi revendicat în materialitatea lui, astfel încât acțiunea în revendicare (imposibil de exercitat) se preschimbă într-o veritabilă acțiune în dezdăunări respectiv în despăgubiri, prejudiciul fiind reprezentat de însăși valoarea dreptului de proprietate pierdut definitiv prin preluare abuzivă.

Prin cererea depusă la data de 31 martie 2021, recurenții-reclamanți și-au exprimat acordul ca recursul să fie soluționat în complet de filtru în condițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât Municipiul Timișoara, prin primar, a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constarea nulității recursului, iar, în subsidiar, respingerea lui ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului, intimatul-pârât a arătat că partea adversă a formulat critici care nu pot fi circumscrise în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

II.3. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenții-reclamanți A. și B. nu au formulat răspuns la întâmpinarea depusă de către intimatul-pârât Municipiul Timișoara, prin primar.

II.4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07 decembrie 2021, completul de filtru a arătat că nu poate fi reținută excepția nulității recursului și, în consecință, a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 238 din data de 15 decembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, fixând termen de judecată la data de 1 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanții A. și B. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Astfel cum s-a arătat, recurenții-reclamanți s-au prevalat de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 - susținând, în esență, că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei prin trimiterile făcute la dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care aceștia au dobândit terenul în anul 1991, dar și pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - în privința temeiurilor de drept substanțial aplicabile pentru soluționarea pretențiilor deduse judecății.

Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 august 1991, recurenții-reclamanți au devenit proprietarii terenului situat în municipiul Timoșoara, pe str. x (actuală Intrarea Carului), în suprafața de 927 mp, înscris în cartea funciara nr. x, Timișoara cu nr. top. x.

Terenul achiziționat de către recurenți a făcut obiectul dezmembrării și ieșirii din indiviziune, conform planului autorizat sub nr. x din 1973, pentru crearea actualei străzi înfundate, str. x, între numerele de casă 2/a până la 2/i, fiind trecut în proprietatea Consiliului Popular al municipiului Timișoara, fără însă a se preciza modalitatea de preluare a terenului și fără a se evidenția această preluate în cartea funciară, unde au figurat în continuare proprietarii tabulari C..

Preluarea în fapt a terenului în proprietatea statului nu a fost concretizată în vreun act de expropriere, nici anterior anului 1989 și nici ulterior, nefiind operată în cartea funciară.

Și în prezent acest teren reprezintă o "zona aferentă căilor de comunicații, teren afectat de zona verde și accese carosabile existente".

În aceste condiții, reclamanții au formulat cererea de chemare în judecată solicitând, în principal, să se constate exproprierea de fapt a acestui teren și să fie obligată unitatea administrativ-teritorială la achitarea contravalorii acestui teren (echivalentul justei despăgubiri în cazul exproprierii care, în principiu, trebuie să fie prealabilă, excepție făcând exproprierile dispuse în temeiul legii speciale - Legea nr. 255/2010), precum și obligarea aceluiași pârât la plata contravalorii lipsei de folosință pentru acest teren, pe ultimii 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată; ulterior, după declinarea competenței materiale de soluționare a cauze în favoarea tribunalului, reclamanții au precizat cererea de chemare în judecată, prevalându-se, în ceea ce privește primul capăt de cerere, de prevederile art. 5 din Legea nr. 255/2010, sens în care au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Municipiul Timișoara, prin primar, la emiterea hotărârii de expropriere a terenului proprietatea lor, corelativ cu obligarea acestuia la plata unei juste despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a terenului.

Analizând cererea dedusă judecății, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut că reclamanții au suferit o privare de bun, concluzionându-se că aceștia s-au aflat în imposibilitate obiectivă de a-și exercita atributele dreptului de proprietate asupra acestui bun. S-a apreciat că, și dacă în drept reclamanții și-au păstrat dreptul de dispoziție, în fapt, exercitarea pe deplin a atributelor dreptului de proprietate a fost practic imposibilă, în condițiile în care terenul în cauză are destinația de stradă, aspect recunoscut și de către pârât prin emiterea certificatului de urbanism depus la dosar și confirmat și de raportul de expertiză topografică efectuat în cauză.

Prima instanță a mai reținut că reclamanții nu au înțeles să formuleze o acțiune în revendicare pentru a redobândi posesia terenului, ci au înțeles să își cantoneze pretențiile în perimetrul legislativ ce reglementează instituția exproprierii.

În acest context, s-a apreciat că în speță nu sunt întrunite condițiile stabilite prin Legea nr. 33/1994, întrucât nu s-a parcurs procedura premergătoare reglementată prin dispozițiile art. 5-20 din lege, în cauză nefiind îndeplinită nici cerința legală de admisibilitate a declarării utilității publice, în condițiile art. 3 din Legea nr. 33/1994.

Pentru aceste motive, tribunalul a reținut, în privința primului capăt de cerere, că instanța civilă nu poate fi sesizată decât după parcurgerea procedurii prealabile descrise în normele anterior invocate; pe de altă parte, cererea a fost admisă în parte, doar sub aspectul obligării pârâtului către reclamanți la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani anteriori formulării acțiunii, prin aplicarea raționamentului dezvoltat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în Cauza Burghelea contra României.

La rândul său, instanța de apel a confirmat că este imposibilă deplina exercitarea de către reclamanți a atributelor dreptului de proprietate asupra terenului, având în vedere destinația acestuia - stradă - reiterând că în privința reclamanților există o privare de proprietate asupra terenului în suprafață de 927 mp, drept înscris în cartea funciară și pentru care achită impozitele aferente.

Cu toate acestea, s-a reținut că prima instanță a stabilit în mod corect că în cauză nu este admisibilă pretenția reclamanților de a-l obliga pe pârât la declanșarea procedurii de expropriere a terenului proprietatea lor, prin întocmirea documentației necesare, respectiv, a procedurii de stabilire a despăgubirilor bănești cuvenite pentru terenul ce se va stabili că este necesar a fi expropriat, pretenție care face obiectul procesului pendinte.

S-a apreciat că o astfel de solicitare se constituie într-o veritabilă cerere de expropriere a propriului teren, îndreptată de reclamanți împotriva Municipiului Timișoara, prin primar, în condițiile în care nici art. 21 Legea cadru nr. 33/1994 nici legea specială nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nu permit demararea procedurii în această manieră, întrucât atât declararea utilității publice, cât și inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului, prin autoritățile sale, nu și în favoarea persoanelor expropriate.

Totodată, în lipsa acordului părților - Primăria Municipiului Timișoara și reclamanții pricinii -, s-a reținut că nu poate fi incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 4 din Legea nr. 33/1994 care ar da instanței civile posibilitatea să tranșeze în privința cuantumului despăgubirilor, în cazul în care ar exista acordul ambelor părți cel puțin cu privire la modalitatea de transfer a dreptului de proprietate.

Curtea de apel a stabilit că situația de fapt incidentă în cauză nu permite însă tratarea prezentei acțiuni nici prin prisma art. 566 din C. civ. care presupune exercitarea și admiterea unei acțiuni în revendicare imobiliară, iar în situația în care bunul a pierit obligă la restituirea contravalorii proprietății pierite.

Totodată, s-a reținut că terenul în litigiu a fost preluat de la antecesorul reclamanților, drumul public fiind construit anterior anului 1989 și a apreciat că, față de solicitarea reclamanților de obligare a pârâtului la demararea procedurii de expropriere conform Legii 33/1991, se impune a fi avută în vedere și Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul ca aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, instanța de apel a indicat și dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 care reglementează măsurile reparatorii stabilite pentru situația imobilelor expropriate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii reparatorii, făcând trimitere și la soluția de unificare a practicii judiciare reflectată în Decizia dată în recurs în interesul legii nr. 33/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite.

În considerarea acestor argumente, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a considerat inadmisibil demersul reclamanților prin care au solicitat obligarea pârâtului la emiterea hotărârii de expropriere a imobilului aflat în proprietatea lor tabulară.

Pentru acest segment al considerentelor curții de apel din cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte reține că în mod fondat recurenții-reclamanți susțin incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât Decizia nr. 53/2007 și Decizia nr. 33/2008, ambele pronunțate în recurs în interesul legii, nu prezentau nicio utilitate juridică pentru cauza pendinte, față de circumstanțele particulare ale speței, astfel cum au fost reținute și de instanța de apel.

Se constată că cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 pentru a se avea în vedere interpretarea acestei dispoziții legale dată prin Decizia nr. 53/2007 (reclamanții nesolicitând retrocedarea terenului întrucât nu a fost utilizat pentru scopul exproprierii în termen de 1 an de la dispunerea măsurii, fără a exista o nouă declarare de utilitate publică) și nici dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu puteau fi considerate incidente pentru situația de fapt dedusă judecății, cel puțin pentru motivul că reclamanții au dobândit proprietatea asupra terenului (1991), așadar, în afara perioadei de referință în contextul legii reparatorii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

Având în vedere cadrul obiectiv al judecății și situația de fapt reținută în cauză, Înalta Curte apreciază că instanțele de fond nu au lămurit în mod suficient temeiurile de drept pe baza cărora cererea formulată de reclamanți putea și trebuia a fi analizată, astfel încât acestora să nu le fie negat însuși dreptul de acces la instanță, concluzie permisă de soluția de respingere ca inadmisibil a primului capăt de cerere, fără ca instanțele să indice reclamanților o altă cale legală în cadrul căreia drepturile lor pretins încălcate să poată fi analizate în mod real și efectiv.

Se constată că instanța de apel, în privința primului capăt de cerere, ca și tribunalul, a stabilit, pe de o parte, că cererea nu poate fi analizată pe temeiul dispozițiilor dreptului comun - art. 566 și urm. din C. civ. - acțiunea în revendicare - întrucât reclamanții nu pot tinde la redobândirea posesiei terenului, dată fiind afectarea acestuia unui drum public, iar, pe de altă parte, că temeiul juridic indicat de reclamanți - (art. 5 din Legea nr. 255/2010, potrivit cererii precizatoare de la dosar tribunal sau dispozițiile Legii nr. 33/1994 - dreptul comun pentru exproprierea pentru cauză de utilitate publică - astfel cum instanțele de fond au analizat) nu oferă o soluție eficientă și efectivă pentru reclamanți, întrucât cererea a fost apreciată inadmisibilă, potrivit argumentelor arătate.

Înalta Curte constată că încă de la prima instanță s-a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/23.08.1991 de fostul D. au dobândit în proprietate terenul în suprafață de 927 mp din Timișoara, str. x (actuală Intrarea Carului), fiind titularii unui "bun actual" din perspectiva analizei presupuse de o încălcare a art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, în acord cu jurisprudența CEDO.

Totodată, ambele instanțe au reținut că în privința reclamanților a operat o privare de bun sub forma exproprierii de fapt, întrucât, deși aceștia au dobândit dreptul de proprietate printr-un act juridic translativ de proprietate pe care și l-au putut intabula în cartea funciară și pentru care au achitat în mod neîntrerupt impozitul aferent, ab initio nu au putut exercita aupra acestuia plenitudinea prerogativelor dreptului lor, fiind împiedicați a intra în stăpânirea bunului, a-l folosi, a-i culege fructele, având doar un simbolic și doar teoretic drept de dispoziție juridică.

Înalta Curte observă că o astfel de constatare a instanțelor de fond corespunde evaluărilor pe care instanța de contencios european le realizează în cauze similare vizând pretinse încălcări ale art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, în special, în ceea ce privește dreptul la respectarea bunurilor - prima teză din alin. (1) (a se vedea, în acest sens, par. 42 din Cauza Vergu împotriva României, soluționată prin Hotărârea din 9 aprilie 2013 și par. 37 din Cauza Burghelea împotriva României, soluționată prin Hotărârea din 27 ianuarie 2009).

Trebuie precizat că această situație a fost una continuă, având efecte neîntrerupte inclusiv după anul 1994 când România a devenit parte a Convenției Europene a Drepturilor Omului prin ratificarea Convenției conform Legii nr. 30/1994 (ceea ce permite luarea în considerare în cauză a garanțiilor art. 1 Protocolul 1), iar cauza acestei lipsiri de prerogativele dreptului de proprietate are la bază o conduită culpabilă a autorităților care, la momentul anului 1971, nu au indicat temeiului legal al unei astfel de preluări și nici nu au operat formalitățile necesare pentru opozabilitatea față de terți prin înscrierea mențiunilor în cartea funciară a măsurii de preluare în proprietatea unității administrativ teritoriale, în urma dezmembrării și ieșirii din indiviziune, conform Planului de dezmembrare și ieșire din indiviziune aut. sub nr. x/1973, aspecte reținute ca atare în cauză.

Mai mult decât atât, pornind de la premisa ingerinței neîntrerupte în dreptul de proprietate al reclamanților, care nu s-au putut bucura niciodată de prerogativele dreptului de proprietate dobândit în baza unui act juridic cu titlu oneros, tribunalul a acordat acestora contravaloarea lipsei de folosință pentru ultimii 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată (în sumă de 11.952 euro), făcând trimitere explicită la par. 48 din Hotărârea pronunțată la 27 ianuarie 2009 de instanța europeană în Cauza Burghelea contra României.

Drept urmare, rezultă că în privința acestui al doilea capăt de cerere instanțele de fond (având în vedere că și curtea de apel a confirmat această soluție, criticată în apelul pârâtului) au făcut aplicarea principiilor și criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 41 din Convenție - acordarea unei reparații echitabile pentru situația constatării unei încălcări a dispozițiilor materiale ale Convenției (în acest caz, art. 1 Protocolul 1), reparație care are menirea de a plasa victima încălcării într-o situație, pe cât posibil, identică sau cel puțin similară cu aceea în care încălcarea nu ar fi avut loc.

Statuările anterior reliefate ale instanțelor de fond reprezintă dezlegări jurisdicționale intrate sub autoritate de lucru judecat, întrucât numai reclamanții sunt cei care au declarat calea de atac împotriva deciziei instanței de apel, nu și pârâtul cauzei.

Aceste constatări generate de criticile susținute de reclamanți prin motivele de recurs, din perspectiva dispozițiilor dreptului material aplicabile, conduc la concluzia că instanțele anterioare aveau la dispoziție toate elementele de fapt și de drept pentru a da cererii de chemare în judecată (respectiv, primului capăt de cerere) calificarea juridică adecvată, în acord cu finalitatea urmărită de către reclamanți prin formularea acțiunii, în raport de situația de fapt dedusă judecății, precum și pentru a stabili reperele de analiză dincolo de limitele dreptului național (Legea nr. 33/1994 sau art. 566 și urm. din C. civ.), anume reclamarea unei încălcări a art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție - dreptul recurenților-reclamanți la respectarea bunurilor lor -, încălcare pretins a fi fost săvârșită printr-o expropriere de fapt, reținută, de altfel, în cauză.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel pe lângă argumentele străine de natura cauzei [potrivit celor arătate în analiza motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 6], a avut în vedere exclusiv demonstrarea neîntrunirii cerințelor Legii nr. 33/1994 și a neincidenței în cauză a prevederilor art. 566 și urm. din C. civ., adăugând acestei analize argumente privind aplicarea a art. 1 Protocolul 1, însă într-o manieră incompletă (doar în ceea ce privește lipsa de folosință) și potrivit unui raționament neunitar, întrucât nu au fost aplicate aceleași criterii de analiză și în privința primului capăt de cerere (cu referire la stabilirea unei juste reparații, potrivit art. 41 din Convenția europeană, în condițiile în care premisa exproprierii de fapt deja a fost reținută).

Astfel cum și recurenții susțin prin motivele de recurs, speța dedusă judecății reprezintă, în esență, o acțiune în despăgubiri prin care s-a solicitat constatarea unei exproprieri de fapt, tinzându-se la obținerea contravalorii bunului și a lipsei de folosință pe ultimii 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată, având în vedere că situația privării de proprietate a avut caracter continuu.

Chiar dacă ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, redactată în termenii anteriori expuși, recurenții reclamanți au solicitat, printr-o precizare de acțiune, ca în temeiul art. 5 din Legea nr. 255/2010 să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de expropriere a terenului proprietatea lor, nu trebuie absolutizat temeiul juridic indicat de reclamanți în cuprinsul actelor procedurale care emană de la aceștia.

Mai mult decât atât, se poate observa că prevederile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. stabilesc imperativ că "judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă."

În plus, având în vedere că în cuprinsul motivelor de apel reclamanții au indicat, din nou, în mod explicit, noțiunea de "expropriere de fapt" din perspectiva jurisprudenței CEDO, bazându-se și pe considerentele sentinței tribunalului care a analizat cauza în mod parțial pe aceste temeiuri (al doilea capăt de cerere), reclamanții pretinzând, între altele, și recunoașterea dreptului de acces efectiv la instanță (în condițiile în care primul capăt de cerere a fost respins ca inadmisibil), curtea de apel însăși avea posibilitatea de a constata că aceste susțineri ale reclamanților din motivele de apel se circumscriu explicitării pretențiilor reclamanților cuprinse implicit în cererile adresate primei instanțe, potrivit art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

Dezlegarea anterioară este în acord cu soluția de principiu pronunțată prin Decizia nr. 28/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a stabilit că "explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în primă instanță."

Or, în aplicarea acestor dispoziții procedurale, astfel cum au fost interpretate în vederea aplicării unitare prin decizia invocată, instanța de apel era ținută să analizeze cauza prin prisma acestor explicații lămuritoare ale reclamanților din cuprinsul motivelor de apel, având în vedere că temeiurile de drept național (legislația în materia exproprierii și în materia apărării dreptului de proprietate - acțiunea în revendicare) nu permiteau identificarea unei norme direct incidente, adecvate pentru situația de fapt dedusă judecății.

Prin urmare, Înalta Curtea apreciază că este necesar ca, în rejudecare, curtea de apel va fi ținută să reevalueze cauza, pornind de la situația de fapt dedusă judecății în vederea calificării primului capăt de cerere prin care reclamanții au afirmat existența unei privări de proprietate de tipul exproprierii de fapt, din perspectiva jurisprudenței Curții de la Strasbourg, solicitând să se constate această exproprierea de fapt și să se dispună dezdăunarea lor corespunzătoare valorii de circulație terenului ocupat de un obiectiv de utilitate publică - stradă (pretenția concretă sau obiectul dedus judecății prin acest capăt de cerere).

În acest sens, se vor avea în vedere statuările deja intrate sub autoritate de lucru judecat în cauza de față, din perspectiva unei analize presupuse de reclamarea unei încălcări a art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție: existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților, existența privării de proprietate de tipul unei exproprieri de fapt - ingerința autorităților, având în vedere că terenul este afectat unei cauze de utilitate publică (stradă) - precum și împrejurarea că pentru o parte a prejudiciului solicitat de reclamanți (lipsa de folosință pentru 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată) acestora li s-a recunoscut în cadrul prezentului litigiu o reparație echitabilă de către prima instanță, soluție confirmată în apel, în temeiul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 41 din Convenție în legătură cu încălcări ale art. 1 Protocolul 1.

Pe de altă parte, având în vedere că reclamanții au susținut existența unei exproprieri de fapt, cererea dedusă judecății presupunea verificarea încălcării dreptului lor de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, la nivelul standardului de protecție recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența dezvoltată pe normei convenționale invocate, astfel că, în rejudecare, curtea de apel va aprecia dacă instituția juridică a răspunderii civile delictuale - art. 1357 și urm. din C. civ. - ar fi în măsură să constituie remediul juridic din dreptul national, susceptibil a permite evaluarea completă a pretinselor încălcări ale dispozițiilor din Convenția europeană.

Este de precizat că punerea în aplicare și apărarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție revin în primul rând autorităților naționale, iar mecanismul de soluționare a plângerilor în fața Curții Europene a Drepturilor Omului prezintă un caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de apărare a drepturilor omului.

Or, din acest motiv, art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului obligă statele membre să pună la dispoziția cetățenilor săi, în dreptul intern, o cale de atac efectivă (recurs efectiv) pentru a fi posibilă reclamarea în fața unei instanțe independente și imparțiale a unor încălcări materiale ale Convenției, înainte de activarea mecanismului internațional de plângere în fața Curții de la Strasbourg.

Enunțând în mod explicit obligația statelor de a proteja drepturile omului în primul rând în propria ordine juridică, art. 13 stabilește în beneficiul justițiabililor o garanție suplimentară pentru respectarea efectivă a drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție.

Din perspectiva art. 13 din Convenție, curtea de apel va analiza dacă dispozițiile din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală corespund cel mai bine acestei finalități, în absența unui remediu procedural specific în legile speciale care să permită reclamarea în justiție a acestui tip de încălcare și, prin urmare, o cale de atac reală, efectivă și eficientă în privința reclamanților.

Astfel cum deja s-a menționat, deși s-a reținut în mod corect că prevederile Legii nr. 33/1994 sunt inoperante în raport de situația de fapt particulară a speței (întrucât reclamanții au susținut ab initio preexistența unei lipsiri de dreptul lor de proprietate fără plata unei despăgubiri, urmărind să pună în acord situația de fapt cu starea de drept ce s-ar naște prin pronunțarea hotărârii în cauza de față), instanța de apel nu a indicat calea legală de urmat pentru analizarea pretinselor încălcări ale drepturilor reclamanților, negându-le dreptul de acces la instanță, contrar prevederilor art. 5 și art. 6 din C. proc. civ., precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se apreciază că prin respingerea cererii ca inadmisibilă a fost nesocotit și imperativul asigurării securității raporturilor juridice, având în vedere că astfel s-ar menține o stare de incertitudine pe o perioadă nedefinită, dat fiind faptul că dreptul de proprietate are un caracter perpetuu, dar și constatându-se pasivitatea autorităților în reglarea situației juridice a acestui teren începând din 1971 și până în prezent.

Or, printr-o eventuală constatare a exproprierii de fapt prin hotărâre judecătorească definitivă s-ar pune capăt unei incertitudini juridice, întrucât aceasta ar avea aptitudinea să permită evidențierea pentru viitor a existenței dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul intimatului-pârât, după despăgubirea reclamanților cu contravaloarea terenului, ceea ce ar atrage și consecința evitării unor cereri repetitive ulterioare, prin care aceștia să pretindă de la intimat, din timp în timp, contravaloarea lipsei de folosință.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând că sunt întrunite cerințele cazurilor de casare reglemenate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din același cod, va admite recursul reclamanților și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 238 din data de 15 decembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 februarie 2022.