Decizia nr. 198/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 11 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul local al municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâții A. și B., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că terenul în suprafață de 648 mp, situat în Timișoara, str. x, înscris în CF x, nr. top. x, este proprietatea Statului Român în administrarea Consiliului local al municipiului Timișoara și să dispună rectificarea CF nr. x în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților asupra imobilului cu nr. top. x și intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român în administrarea Consiliului local al municipiului Timișoara. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 907 și art. 908 alin. (4) C. civ. La 18 februarie 2019, pârâții A. și B. au formulat cerere reconvențională solicitând, ca în situația admiterii acțiunii principale, să fie repuși în termenul de contestație a dispoziției nr. 894/2004 a Primarului municipiului Timișoara, să fie anulată dispoziția și să fie obligat Primarul municipiului Timișoara să emită o nouă dispoziție privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Timișoara, județul Timiș, teren în suprafață de 648 mp, înscris în CF x Timișoara, nr. top x, cu cheltuieli de judecată. La 26 martie 2019, reclamanții au formulat precizare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat și anularea certificatului de moștenitor nr. x/2002 și a tuturor actelor subsecvente încheiate în baza acestuia, în speță contract de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2002 și contract de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2002. Prin sentința nr. 4987 din 10 aprilie 2019, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a acțiunii civile în favoarea Tribunalului Timiș.

Sentința pronunțată de tribunal Prin încheierea din 11 decembrie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a dispus citarea moștenitorilor pârâtei C., respectiv D. și E.. Prin sentința nr. 600/PI din 1 iulie 2020, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții D., E., A. și B.. A respins cererea reconvențională formulată de către pârâții Imbri. Fără cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 15 din 28 ianuarie 2021, prin care s-a respins apelul reclamanților împotriva sentinței tribunalului, fără acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul local al municipiului Timișoara, ale cărui motive au fost subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin recursul declarat, reclamanții au solicitat casarea, în tot, a hotărârii atacate și pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată. În motivarea căii de atac, reclamanții au susținut că instanța de apel a interpretat eronat și restrictiv motivele cererii de chemare în judecată raportat la temeiul juridic invocat și la probatoriul administrat în cauză. Din înscrisurile depuse la dosar și dezvoltarea motivelor cererii de chemare în judecată rezultă destul de clar că au solicitat să se constate că Decretul de expropriere nr. 493/1966, deși neintabulat la momentul exproprierii, este un titlu valabil, emis anterior certificatului de moștenitor nr. x/2002, titlul de care se prevalează pârâții în susținerea dreptului de proprietate, cu toate că nu posedă și nici nu pot folosi terenul în litigiu, la momentul dezbaterii succesiunii situația de fapt a terenului fiind deja cunoscută de către aceștia. Potrivit reclamanților, compararea titlurilor de proprietate ține de specificul acțiunii în revendicare, instrument juridic care nu este la îndemâna posesorului, ci a proprietarului neposesor care însă, până în prezent, nu a formulat o acțiune întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. Buna-credință a pârâților nu se verifică în cauză, atâta vreme cât aceștia au cunoscut situația terenului și faptul că nu se pot bucura de bunul moștenit ca niște adevărați proprietari, fiind lipsiți de două dintre atributele esențiale ale dreptului de proprietate, posesia și folosința. Astfel, deși revendicarea bunului este reglementată terminologic a fi un drept, promovarea acțiunii în revendicare constituie în egală măsură și o obligație în sarcina unui proprietar diligent ce urmărește recâștigarea posesiei bunului său. Au mai arătat că un alt argument, de care nici prima instanță și nici cea de apel nu au ținut cont, a fost acela că potrivit prevederilor Decretului - Lege nr. 115/1938, în vigoare la momentul preluării imobilului, dreptul de proprietate la acea vreme se considera valabil dobândit pe calea exproprierii și fără înscrierea în cartea funciară. În prezenta cauză, atât prima instanță, cât și instanța de apel, într-o interpretare greșită a prevederilor Legii nr. 10/2001, s-au rezumat doar la a reține că prin dispoziția de respingere nr. 894/20.04.2004 a fost validat dreptul de proprietate al antecesoarei pârâților fără a reține nimic pe fond referitor la valabilitatea certificatului de moștenitor nr. x/2002. Potrivit recurenților, în mod neîntemeiat, ambele instanțe au respins demersul judiciar luând în considerare un act administrativ, în baza căruia a fost respinsă cererea fostei proprietare pentru redobândirea imobilului, admițând implicit și valabilitatea certificatului de moștenitor, un titlu de proprietate care nu este suficient de clar și care creează suspiciuni cu privire la dreptul de proprietate, implicând totodată o nesiguranță a circuitului civil. Au învederat faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se constate că terenul în suprafață de 648 mp este proprietatea Statului Român în administrarea Consiliului local al municipiului Timișoara raportat la existența decretului de expropriere și anularea titlului pârâților cu consecința rectificării situației de carte funciară în sensul intabulării dreptului de proprietate în favoarea Statului Român. În mod greșit, curtea de apel a reținut pe fond aceleași aspecte pe care le-a reținut și Tribunalul Timiș, într-o motivare nelegală și contradictorie în ceea ce privește existența dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul pârâților, respectiv dacă acest drept a încetat să existe la momentul exproprierii sau nu s-a stins niciodată fiind ulterior confirmat printr-o dispoziție de respingere emisă conform Legii nr. 10/2001 de către Primarul municipiului Timișoara. Tribunalul Timiș într-o greșită interpretare a prevederilor legii speciale și ale Dispoziției nr. 894/20.04.2004 a motivat contradictoriu respingerea cererii de chemare în judecată reținând inițial că prin actul administrativ amintit s-a confirmat existența dreptului de proprietate în patrimoniul pârâților, iar ulterior, că acest drept ar fi luat naștere în favoarea pârâților la momentul comunicării dispoziției. Au concluzionat că ambele instanțe s-au limitat la invocarea dispoziției de respingere, fără a lua în considerare starea de fapt a terenului și decretul de expropriere, analizând existența dreptului de proprietate raportat la dispoziția de respingere emisă în procedura administrativă prealabilă. Astfel, în opinia instanței de fond și de apel, confirmarea pe parcursul procedurii administrative prealabile a unei situații scriptice de carte funciară, urmată de respingerea notificării, echivalează cu recunoașterea dreptului de proprietate. După ce a reținut că prin actul administrativ s-a recunoscut dreptul de proprietate prima instanță a concluzionat totuși că "din momentul comunicării dispoziției în patrimoniul antecesorilor pârâților s-a născut un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, chiar dacă, anterior emiterii dispoziției, acest drept nu mai exista în patrimoniul moștenitorilor foștilor proprietari tabulari". Cu alte cuvinte ambele instanțe au validat un drept de proprietate, lipsit de două dintre atributele sale esențiale, întemeiat pe dispoziția nr. x/20.04.2004 în baza căreia a fost respinsă de fapt notificarea formulată de fosta proprietară C. conform Legii nr. 10/2001.

Apărările formulate în cauză Intimații - pârâți nu au formulat întâmpinare în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al acestora, după cum urmează: - Sunt îndreptățite criticile reclamanților care au susținut că, în soluționarea acțiunii precizate cu a cărei judecată a fost învestită, instanța de apel a interpretat eronat motivele cererii, raportat la temeiul juridic invocat - art. 35 C. proc. civ., art. 907, 908 (4) C. civ. -, la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la regimul juridic incident bunului în litigiu, pronunțând din acest motiv o soluție nelegală, contrară normelor de drept material aplicabile cauzei. În cauza de față, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni civile complexe, în constatarea existenței dreptului de proprietate a Statului și de administrare a Consiliului local al Municipiului Timișoara asupra terenului în suprafață de 648 mp din Timișoara, str. x (cerere având temei procedural în dispozițiile art. 35 C. proc. civ.), în rectificarea înscrierilor de carte funciară a imobilului prin radierea dreptului înscris în favoarea pârâților și înscrierea dreptului în favoarea Statul român (art. 907 și 908 alin. (4) C. civ.) și în anularea certificatului de moștenitor nr. x/2002, ca și a tuturor actelor încheiate de pârâți în baza acestuia, respectiv contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/30.04.2002 și sub nr. x/30.04.2002. Scopul acțiunii a fost, în primul rând, acela al clarificării, în ansamblu, a situației și regimului juridic privitoare la bunul imobil, rămase incerte în urma exproprierii sale în temeiul Decretului de expropriere nr. 493/9.06.1966, incertitudine care a fost adâncită, pe de o parte, prin actele juridice civile încheiate de pârâți (a căror anulare s-a cerut a fi dispusă) și care sugerează ori sunt conforme cu situația unui bun aflat în circuitul civil, iar pe de altă parte, prin actele emise în procedura Legii nr. 10/2001, respectiv Dispoziția nr. 894/20.04.2004, care au fost departe de a clarifica sau restabili situația legală corectă a bunului imobil. Soluționând cauza în apel, curtea de apel a validat hotărârea de primă instanță care a stabilit că dreptul de proprietate asupra terenului aflat în litigiu există în acest moment în patrimoniul pârâților A. și B., fiind recunoscut acestora prin Dispoziția nr. 894/20.04.2004 emisă de Municipiul Timișoara în baza Legii nr. 10/2001, chiar dacă a admis că, în fapt, bunul este expropriat și că pe el se află edificat un obiectiv de interes public (un corp al clădirii Colegiului Național de Artă F. și curtea liceului), ori că dreptul pârâților este lipsit de "atributele posesiei, folosinței și dispoziției asupra acestui teren". La rândul său, instanța de apel a confirmat apartenența dreptului la patrimoniul pârâților, afirmând că deși terenul antecesorilor pârâților a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 493/9.06.1966 în vederea edificării unei școli de cultură generală și muzică, actul de preluare nu și-ar fi produs efectele, în opinia acesteia, simpla existență a investițiilor în scopul cărora s-a efectuat exproprierea nu poate valora titlu de proprietate, în condițiile în care decretul de expropriere nu a fost înscris pentru opozabilitate în cartea funciară. Această dezlegare a instanței de apel nesocotește realitatea dată de aplicarea decretului de expropriere în privința bunului litigios, rezultând din elementele situației de fapt reținute de ambele instanțe de fond, că terenul preluat de stat de la autorii pârâților a fost expropriat în scopul anterior menționat, în prezent pe acesta aflându-se curtea și un corp al liceului de artă F. din Timișoara. De asemenea, nesocotește conținutul art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 aprecierea instanței de apel în sensul că decretul de expropriere nu și-ar fi produs efectele întrucât nu a fost înscris "pentru opozabilitate" în cartea funciară. Potrivit acestei norme, în vigoare la momentul preluării imobilului de către stat, drepturile reale sunt valabil dobândite și fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită și expropriere. Așadar, prin excepție de la regula caracterului constitutiv al înscrierilor de carte funciară, instituită prin dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, cauza de expropriere era recunoscută ca un mod valabil de dobândire a drepturilor reale și fără înscriere în cartea funciară. De aceea, raportarea în mod exclusiv la situația de carte funciară a bunului imobil litigios - în care figurează neîntrerupt înscrieri ale drepturilor autorilor G. și H., urmate de cele datând din 7.05.2002, pe numele succesorilor acestora -, pe care ambele instanțe de fond o realizează, nu poate fi decât insuficientă și incompletă pentru stabilirea regimului legal corect în privința acestuia. Instanța de apel a confirmat apartenența dreptului la patrimoniul pârâților și în considerarea efectelor de recunoaștere a proprietății, pe care le-a atribuit Dispoziției nr. 894/20.04.2004, emisă în soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către pârâți, cu referire la același bun. Atribuind, ca și prima instanță, valoare de recunoaștere a dreptului de proprietate în patrimoniul notificatorilor (pârâții) de către entitatea deținătoare (Municipiul Timișoara) Dispoziției nr. 894/20.04.2004, care este una de respingere a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, instanța de apel a nesocotit norma art. 25 alin. (4) din acest act normativ, potrivit cu care decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forță probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. În mod evident, Dispoziția nr. 894/20.04.2004, care este una de respingere a notificării formulate de pârâți, indiferent de motivele care au condus la adoptarea acesteia, nu poate avea efectul recunoașterii dreptului de proprietate al notificatorilor asupra bunului litigios, acest efect fiind recunoscut prin lege doar dispozițiilor/deciziilor de restituire în natură. Dispoziția supusă analizei nu este, de altfel, compatibilă prin conținutul său, cu niciunul din celelalte efecte atribuite prin norma art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv forța probantă a înscrisului autentic, titlu executoriu pentru punerea în posesie (pe care, ulterior preluării de către stat, pârâții nu au avut-o niciodată asupra terenului și nici nu ar putea-o avea, dată fiind situația de fapt a acestuia), ori de înscris apt a fi supus formalităților de publicitate imobiliară. Înțelegerea exactă a efectelor pe care le poate produce Dispoziția nr. 894/20.04.2004 presupune observarea contextului în care aceasta a fost emisă, context creat prin formularea unei notificări de către pârâți, deplin cunoscători ai situației de fapt și juridice a terenului ce a aparținut autorilor și care a fost preluat de stat, de vreme ce în procedura Legii nr. 10/2001 aceștia nu au cerut restituirea în natură a terenului din str. x, ci "restituirea în natură a unui teren intravilan de aceeași valoare cu terenul în suprafață de 648 mp situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. x Timișoara, nr. top x". Chiar dacă argumentele care au fundamentat emiterea dispoziției de respingere a notificării, au reținut că terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, imobilul revendicat fiind înscris în CF nr. x Timișoara ca proprietate a lui G. și I., Dispoziția nr. 894/20.04.2004 nu poate fi văzută ca una de recunoaștere a dreptului pârâților asupra bunului notificat în raport de conținutul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. La rândul lor, nici pârâții nu aveau argumente de a vedea această dispoziție ca una de recunoaștere a dreptului lor asupra bunului preluat de stat prin expropriere cât timp, indiferent de mențiunile cărții funciare (în care ei operaseră deja înscrieri în baza actelor juridice asupra bunului, încheiate în 30 aprilie 2002, respectiv certificatul de moștenitor nr. x/2002 și cele două contracte de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x și 800), aceștia cunoșteau că terenul este ocupat de construcțiile în vederea edificării cărora fusese preluat de stat și că orice recunoaștere a vechiului drept de proprietate (pe care din acest motiv, nici nu o solicitaseră) echivala cu recunoașterea unui drept lipsit de conținut. Așadar, contrar aprecierilor instanței de apel, pârâții aveau născut și deplin actual interesul de a contesta o dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001 care, în realitate, le respingea cererea de acordare a măsurilor reparatorii (prin echivalent) pentru un bun, incontestabil, preluat de stat și imposibil de restituit în natură. De altfel, situația de carte funciară a imobilului cu nr. top x în suprafață de 648 mp din Timișoara (CF nr. 7428), care a fundamentat emiterea Dispoziției nr. 894/20.04.2004, nici nu era străină pârâților, neconstituind un element de noutate pentru aceștia - pentru a se justifica încrederea lor cu bună-credință în valoarea și efectele dispoziției, de act reconfirmativ al dreptului de proprietate - de vreme ce chiar aceștia operaseră în conținutul său, înscrieri de dată recentă (la 7 mai 2002) în baza certificatului de moștenitor nr. x/2002 și a celor două acte autentice de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2002 prin care tranzacționaseră asupra cotelor-părți din imobilul ce făcea și obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, acte încheiate cu nesocotirea regimului legal real al bunului, care nu se mai afla în circuitul juridic civil și la dispoziția părților. - Sunt îndreptățite susținerile reclamanților care au criticat validarea de către instanța de apel a soluției tribunalului ce a fost motivată contradictoriu. Pe de o parte, ca și prima instanță, cea de apel neagă efectele decretului de expropriere considerând, într-o greșită aplicare a legii (art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938), că acestea nu s-ar fi produs din pricina neînscrierii în cartea funciară a preluării dreptului de proprietate către stat prin expropriere, acceptând, implicit, că dreptul de proprietate asupra terenului a rămas în continuare în patrimoniul J.. Pe de altă parte, atribuie ca și tribunalul, efecte de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra terenului, în patrimoniul pârâților, dispoziției de respingere a notificării emise de entitatea deținătoare a bunului (Municipiul Timișoara), drept care - în optica primei instanțe - ar fi luat naștere în momentul comunicării dispoziției. În sfârșit despre același drept, născut în modalitățile arătate, tribunalul reține că este unul care nu asigură titularilor săi (pârâții) niciunul din atributele specifice unui drept de proprietate, posesia, folosința și dispoziția, din cauza situației actuale a terenului pe care se află construit un obiectiv de interes public (liceul de artă F.). Or, acest mod de justificare de către instanțele de fond a concluziei lor în privința apartenenței dreptului de proprietate asupra terenului de 648 mp la patrimoniul pârâților, este unul profund contradictoriu, înțelegându-se că, în viziunea acestora, deși în fapt terenul a fost expropriat și s-a realizat scopul exproprierii, totuși decretul de expropriere nu și-ar fi produs efectele întrucât nu a fost înscris în cartea funciară, pârâții rămânând mai departe proprietari ai terenului. Acest drept, le-a fost recunoscut, însă, printr-o decizie de respingere a notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001 - prin care solicitau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru bun -, drept ce a luat naștere la momentul comunicării deciziei și care este unul lipsit de orice conținut. De vreme ce susțin și explică una și aceeași soluție, hotărârile instanțelor de fond ar trebui să conțină o justificare logică și coerentă în propriul conținut, dar și să fie coerente una cu cealaltă, cerință care nu se verifică în privința acestora. De aceeași manieră contradictorie, a reținut tribunalul că cererea privind anularea certificatului de moștenitor nr. x/2002 și a tuturor actelor subsecvente încheiate de pârâți în baza acestuia (contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x și 800/30.04.2002) este neîntemeiată întrucât prin Dispoziția nr. 894/20.04.2004 a Municipiului Timișoara s-ar fi recunoscut existența dreptului de proprietate în patrimoniul antecesorilor acestora, deși actele atacate erau anterioare dispoziției, iar în viziunea acestei instanțe "anterior emiterii dispoziției, acest drept nu mai exista în patrimoniul moștenitorilor proprietarilor tabulari". Instanța de apel a validat și aceasta soluție, a cărei justificare nu se mai poate sprijini nici pe aprecierea sa, anume că decretul de expropriere nu și-ar fi produs efectele din pricina neînscrierii în cartea funciară, apreciere care, așa cum s-a arătat, contravine dispozițiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1936. - Nu mai puțin, se constată că prin soluția lor, instanțele de fond au nesocotit autoritatea de lucru judecat pozitivă a hotărârilor ce au soluționat în mod definitiv dosarul nr. x/5.08.2004 înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara, în care pârâții din prezenta cauză au solicitat obligarea Primăriei Municipiului Timișoara la încheierea unui contract de închiriere pentru terenul de 648 mp înscris în CF x sau obligarea Colegiului Național de Artă F. la cumpărarea terenului ori la eliberarea acestuia. Această cerere a fost respinsă în mod definitiv, reținându-se prin sentința civilă nr. 1695/15.02.2005 a Judecătoriei Timișoara că, "fără putință de tăgadă, terenul în litigiu a fost expropriat. Prin expropriere, acesta a ieșit din patrimoniul reclamanților și a trecut în proprietatea statului, astfel că, chiar fără întabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al statului, nu se poate face abstracție de efectele exproprierii și de faptul că, în această situație, reclamanții nu mai au calitatea de proprietari ai terenului, au pierdut toate atributele dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția încă din anul 1966, când a fost expropriat de la proprietarii de atunci, bunicii reclamantului, iar scopul pentru care a fost preluat prin expropriere a fost realizat, în prezent pe teren există construcția Colegiului Național de Artă F. și aparține domeniului public al Primăriei Timișoara". Ca litigiu în care s-a tranșat, parțial între același părți, în legătură cu drepturile pârâților Imbri asupra aceluiași imobil, ulterior emiteri Dispoziției nr. 894/20.04.2004, cele statuate prin hotărârile pronunțate în soluționarea acestuia se impuneau prezentei cauze în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., cu puterea lucrului judecat sub aspect pozitiv, nemaiputând fi contrazise astfel cum s-a procedat prin hotărârile celor două instanțe de fond, care au dat mai degrabă greutate situației creată pe cale administrativă, izvorâtă din negocierile purtate de-a lungul timpului între părți în scopul clarificării situației juridice a bunului (interpretate și acestea eronat, ca semn al recunoașterii de către municipalitate a calității de proprietar a pârâților asupra imobilului) decât dezlegărilor cu titlu definitiv ale hotărârilor pronunțate în litigiile purtate anterior între părți. Înalta Curte mai reține că lămurirea regimului legal real și corect al bunului imobil în litigiu, în raport de actele juridice care l-au vizat (Decretul de expropriere nr. 493/1966, actele juridice efectuate de pârâți la data de 30.04.2002 și înscrise în cartea funciară a bunului, notificarea formulată de aceștia în baza Legii nr. 10/2001, Dispoziția nr. 894/20.04.2004) nu putea fi refuzată de instanța de apel sub justificarea că recunoașterea efectelor decretului de expropriere din anul 1966 ar echivala unei ingerințe nelegale și unei privări a pârâților de dreptul lor de proprietate, cu consecința încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO. Aceasta întrucât este greșită însăși aprecierea că în patrimoniul pârâților ar exista un "bun". În acord cu jurisprudența CEDO (par. 140 din cauza M. Atanasiu. ș. a. împotriva României), "existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor (...)". De asemenea, potrivit considerentelor din par. 142 al aceleiași hotărâri, "transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi". Or, s-a arătat prin cele analizate anterior că pârâții nu beneficiază de o atare recunoaștere în legătură cu bunul în litigiu, pentru a se justifica aserțiunea instanței de apel în sensul că aceștia dețin "un bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, decizia de respingere a notificării lor formulată în baza Legii nr. 10/2001 - cu justificarea că imobilul nu face obiectul acestei legi întrucât, potrivit mențiunilor din cartea funciară, dreptul figurează înscris pe numele J. - neputând constitui acea "hotărâre definitivă și executorie" de recunoaștere a calității pârâților de proprietari și prin care să se fi dispus restituirea bunului în favoarea lor și nici acel act al autorității de constatare a ilegalității preluării bunului de către stat și a întrunirii în persoana lor a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii. Se impune, așadar, pentru toate aceste considerente, ca în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu cele ale art. 497 C. proc. civ., recursul declarat să fie admis, decizia instanței de apel casată, cu consecința trimiterii cauzei aceleiași curți de apel în vederea rejudecării pe baza dezlegărilor date în cuprinsul prezentei hotărâri.