ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 721/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 11 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul local al municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâții A. și B., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că terenul în suprafață de 648 mp, situat în Timișoara, str. x, înscris în CF x, nr. top. x, este proprietatea Statului Român în administrarea Consiliului local al municipiului Timișoara și să dispună rectificarea CF nr. x în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților asupra imobilului cu nr. top. x și intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român în administrarea Consiliului local al municipiului Timișoara. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 907 și art. 908 alin. (4) C. civ. La 18 februarie 2019, pârâții A. și B. au formulat cerere reconvențională solicitând, ca în situația admiterii acțiunii principale, să fie repuși în termenul de contestație a dispoziției nr. 894/2004 a Primarului municipiului Timișoara, să fie anulată dispoziția și să fie obligat Primarul municipiului Timișoara să emită o nouă dispoziție privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Timișoara, județul Timiș, teren în suprafață de 648 mp, înscris în CF x Timișoara, nr. top x, cu cheltuieli de judecată. La 26 martie 2019, reclamanții au formulat precizare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat și anularea certificatului de moștenitor nr. x/2002 și a tuturor actelor subsecvente încheiate în baza acestuia, în speță contract de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2002 și contract de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2002. Prin sentința nr. 4987 din 10 aprilie 2019, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii civile în favoarea Tribunalului Timiș. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 600/PI din 1 iulie 2020, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Municipiul Timișoara, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâții A. și B., și a respins cererea reconvențională formulată de către pârâții-reclamanți.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 15 din 28 ianuarie 2021, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul reclamanților Municipiul Timișoara, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâții-intimați B. și A. împotriva sentinței civile nr. 600/PI din 1 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Hotărârea pronunțată în recurs. Prin decizia nr. 198 din 2 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara, prin primar, și Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 15 din 28 ianuarie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Al doilea ciclu procesual Hotărârea pronunțată în apel, în rejudecare. Prin decizia civilă nr. 162 din 7 iunie 2022, Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă a admis apelul declarat de către apelanții-reclamanți Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 600/PI din 1 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., A., C. și D.. A schimbat în parte sentința apelată după cum urmează: A admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de către reclamanți și a constatat că terenul în suprafață de 648 m.p. înscris în CF nr. x Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF vechi x Timișoara) nr. top x, situat administrativ în Timișoara, str. x este în proprietatea Statului Român și în administrarea Consiliul Local al Municipiului Timișoara. A constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. x/30.04.2002 emis de BNP E. în limita masei succesorale ce se compune din imobilul înscris în CF nr. x Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF vechi x Timișoara), nr. top x grădină în str. x în suprafață de 648 m.p. A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/30.04.2002 și, respectiv, sub nr. x/30.04.2002 de BNP E.. A dispus rectificarea CF nr. x Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF vechi x Timișoara) în sensul radierii dreptului de proprietate înscris pe seama F. Horia și B. cu titlu de moștenire și, mai apoi, cumpărare și înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român și în administrarea Consiliul Local al Municipiului Timișoara asupra imobilului identificat supra. A păstrat sentința apelată în limita soluției dată cererii reconvenționale. 4. Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 162 din 7 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs de pârâții B. și A., formulând următoarele critici. Recurenții-pârâți au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material privind dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reținând eronat că recurenților nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ca urmare a respingerii de către intimatul Primarul Municipiului Timișoara a notificării nr. x din 24 mai 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în Timișoara, str. x, teren în suprafață de 648 mp, înscris în C.F x Timișoara, nr. top x. Prin dispoziția nr. 894 din 20 aprilie 2004 a fost respinsă notificarea, reținându-se că "imobilul revendicat este proprietatea lui G. și H. conform C.F nr. x Timișoara", și că nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Recurenții-pârâți au mai susținut că instanța de apel a reținut eronat, cu încălcarea vădită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 că ar fi avut interes și motive legale de a contesta această decizie, având în vedere că prin această dispoziție nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate înscris în cartea funciară asupra imobilului. De asemenea, s-a mai învederat că instanța de apel, a reținut nelegal că intimații nu le-au recunoscut ulterior dreptul de proprietate, lipsind de eficiență juridică un act administrativ definitiv și necontestat emis de către intimat, și anume Hotărârea Consiliului Local nr. 162 din 29 mai 2007, prin care s-a aprobat negocierea schimbului de teren din anexă, anexă în care este menționat expres terenul proprietatea recurenților și terenul oferit în schimb de Municipiul Timișoara. În contextul emiterii de către intimați a acestor acte administrative de recunoaștere a dreptului de proprietate al recurenților asupra imobilului, acte administrative ce nu au fost contestate și care produc efecte juridice și în prezent, recurenții-pârâți au apreciat că instanța de apel a constatat eronat că nu au un drept de proprietate în sensul garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO și art. 44 din Constituția României. Au mai susținut că o altă interpretare a dispozițiilor legale ar aduce o gravă atingere dreptului de proprietate al recurenților-pârâți și drepturilor procesuale stabilite prin legile de retrocedare, întrucât ar priva nejustificat părțile de posibilitatea de a-și valorifica drepturile din culpa statului care, pe de-o parte, prin recunoașterea dreptului de proprietate, i-a lipsit de interes în a acționa în baza legilor compensatorii, iar, ulterior, le-a contestat dreptul, la un moment la care nu mai pot beneficia de legile compensatorii din cauza termenelor, la pierderea cărora a concurat. Pentru toate aceste motive, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate. În drept, au indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații nu au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâții B. și A.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva susținută de recurenții reclamanți că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reținând eronat că recurenților nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ca urmare a respingerii de către intimatul Primarul Municipiului Timișoara a notificării nr. x din 24 mai 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat restituirea, prin echivalent, pentru imobilul situat în Timișoara, str. x, teren în suprafață de 648 mp, înscris în C.F x Timișoara, nr. Top x, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", invocat de recurenți ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. În litigiul pendinte instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni civile complexe, în constatarea existenței dreptului de proprietate a Statului și de administrare a Consiliului local al Municipiului Timișoara asupra terenului în suprafață de 648 mp din Timișoara, str. x, cerere având temei procedural în dispozițiile art. 35 C. proc. civ., în rectificarea înscrierilor de carte funciară a imobilului prin radierea dreptului înscris în favoarea pârâților și înscrierea dreptului în favoarea Statul Român (art. 907 și art. 908 alin. (4) C. civ.) și în anularea certificatului de moștenitor nr. x/2002, și a tuturor actelor încheiate de pârâți în baza acestuia, respectiv contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/30.04.2002 și sub nr. x/30.04.2002 Cum recurenții reclamanti au susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reținând eronat că recurenților nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ca urmare a respingerii de către intimatul Primarul Municipiului Timișoara a notificării nr. x din 24 mai 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, Înalta Curte reține că litigiul pendinte se află în al doilea ciclu procesual în conditțile în care prin decizia nr. 198/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost casată decizia nr. 15 din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și, trimisă cauza spre rejudecare, în considerarea următoarelor statuări și dezlegări de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare în condițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., pe care instanța în rejudecare le-a avut în vedere la adoptarea soluției pronunțate. În acest sens, prin decizia de casare s-a statuat că "sunt îndreptățite criticile reclamanților care au susținut că, în soluționarea acțiunii precizate cu a cărei judecată a fost învestită, instanța de apel a interpretat eronat motivele cererii, raportat la temeiul juridic invocat – art. 35 C. proc. civ., art. 907, 908 (4) C. civ. –, la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la regimul juridic incident bunului în litigiu, pronunțând din acest motiv o soluție nelegală, contrară normelor de drept material aplicabile cauzei". Or, în raport de obiectul dedus judecății prin decizia de casare s-a reținut că "scopul acțiunii a fost, în primul rând, acela al clarificării, în ansamblu, a situației și regimului juridic privitoare la bunul imobil, rămase incerte în urma exproprierii sale în temeiul Decretului de expropriere nr. 493/9.06.1966, incertitudine care a fost adâncită, pe de o parte, prin actele juridice civile încheiate de pârâți (a căror anulare s-a cerut a fi dispusă) și care sugerează ori sunt conforme cu situația unui bun aflat în circuitul civil, iar pe de altă parte, prin actele emise în procedura Legii nr. 10/2001, respectiv Dispoziția nr. 894/20.04.2004, care au fost departe de a clarifica sau restabili situația legală corectă a bunului imobil. S-au statuat și dezlegat prin decizia de casare și aspectele legate de aplicarea decretului de expropriere în privința bunului litigios, reținându-se că "din elementele situației de fapt reținute de ambele instanțe de fond", a rezultat "că terenul preluat de stat de la autorii pârâților a fost expropriat în scopul anterior menționat, în prezent pe acesta aflându-se curtea și un corp al liceului de artă Ioan Vidu din Timișoara" precum și aspectele legate de " conținutul art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938," în sensul că "potrivit acestei norme, în vigoare la momentul preluării imobilului de către stat, drepturile reale sunt valabil dobândite și fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită și expropriere. Așadar, prin excepție de la regula caracterului constitutiv al înscrierilor de carte funciară, instituită prin dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, cauza de expropriere era recunoscută ca un mod valabil de dobândire a drepturilor reale și fără înscriere în cartea funciară. De aceea, raportarea în mod exclusiv la situația de carte funciară a bunului imobil litigios – în care figurează neîntrerupt înscrieri ale drepturilor autorilor G. și I., urmate de cele datând din 7.05.2002, pe numele succesorilor acestora -, pe care ambele instanțe de fond o realizează, nu poate fi decât insuficientă și incompletă pentru stabilirea regimului legal corect în privința acestuia". Prin decizia de casare s-a statuat și dezlegat și problemele legate de "norma cuprinsă în art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2010", de natura și efectele juridice ale Dispoziției nr. 894/20.04.2004, care este una de respingere a notificării formulate de pârâți, reținându-se că "indiferent de motivele care au condus la adoptarea acesteia, nu poate avea efectul recunoașterii dreptului de proprietate al notificatorilor asupra bunului litigios, acest efect fiind recunoscut prin lege doar dispozițiilor/deciziilor de restituire în natură. Dispoziția supusă analizei nu este, de altfel, compatibilă prin conținutul său, cu niciunul din celelalte efecte atribuite prin norma art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv forța probantă a înscrisului autentic, titlu executoriu pentru punerea în posesie (pe care, ulterior preluării de către stat, pârâții nu au avut-o niciodată asupra terenului și nici nu ar putea-o avea, dată fiind situația de fapt a acestuia), ori de înscris apt a fi supus formalităților de publicitate imobiliară. Dispoziția nr. 894/20.04.2004 nu poate fi văzută ca una de recunoaștere a dreptului pârâților asupra bunului notificat în raport de conținutul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001" Înalta Curte constată că, din această perspectivă instanța de casare a mai statuat cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare că "la rândul lor, nici pârâții nu aveau argumente de a vedea această dispoziție ca una de recunoaștere a dreptului lor asupra bunului preluat de stat prin expropriere cât timp, indiferent de mențiunile cărții funciare (în care ei operaseră deja înscrieri în baza actelor juridice asupra bunului, încheiate în 30 aprilie 2002, respectiv certificatul de moștenitor nr. x/2002 și cele două contracte de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x și 800), aceștia cunoșteau că terenul este ocupat de construcțiile în vederea edificării cărora fusese preluat de stat și că orice recunoaștere a vechiului drept de proprietate (pe care din acest motiv, nici nu o solicitaseră) echivala cu recunoașterea unui drept lipsit de conținut. De altfel, situația de carte funciară a imobilului cu nr. top x în suprafață de 648 mp din Timișoara (CF nr. 7428), care a fundamentat emiterea Dispoziției nr. 894/20.04.2004, nici nu era străină pârâților, neconstituind un element de noutate pentru aceștia – pentru a se justifica încrederea lor cu bună-credință în valoarea și efectele dispoziției, de act reconfirmativ al dreptului de proprietate – de vreme ce chiar aceștia operaseră în conținutul său, înscrieri de dată recentă (la 7 mai 2002) în baza certificatului de moștenitor nr. x/2002 și a celor două acte autentice de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2002 prin care tranzacționaseră asupra cotelor-părți din imobilul ce făcea și obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, acte încheiate cu nesocotirea regimului legal real al bunului, care nu se mai afla în circuitul juridic civil și la dispoziția părților". Înalta Curte constată că prin decizia de casare s-a statuat cu aceeași putere obligatorie că," instanțele de fond au nesocotit autoritatea de lucru judecat pozitivă a hotărârilor ce au soluționat în mod definitiv dosarul nr. x/5.08.2004 înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara, în care pârâții din prezenta cauză au solicitat obligarea Primăriei Municipiului Timișoara la încheierea unui contract de închiriere pentru terenul de 648 mp înscris în CF x sau obligarea Colegiului Național de Artă Ion Vidu la cumpărarea terenului ori la eliberarea acestuia. Această cerere a fost respinsă în mod definitiv, reținându-se prin sentința civilă nr. 1695/15.02.2005 a Judecătoriei Timișoara că, "fără putință de tăgadă, terenul în litigiu a fost expropriat. Prin expropriere, acesta a ieșit din patrimoniul reclamanților și a trecut în proprietatea statului, astfel că, chiar fără întabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al statului, nu se poate face abstracție de efectele exproprierii și de faptul că, în această situație, reclamanții nu mai au calitatea de proprietari ai terenului, au pierdut toate atributele dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția încă din anul 1966, când a fost expropriat de la proprietarii de atunci, bunicii reclamantului, iar scopul pentru care a fost preluat prin expropriere a fost realizat, în prezent pe teren există construcția Colegiului Național de Artă Ion Vidu și aparține domeniului public al Primăriei Timișoara. Că litigiu în care s-a tranșat, parțial între același părți, în legătură cu drepturile F. asupra aceluiași imobil, ulterior emiteri Dispoziției nr. 894/20.04.2004, cele statuate prin hotărârile pronunțate în soluționarea acestuia se impuneau prezentei cauze în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., cu puterea lucrului judecat sub aspect pozitiv, nemaiputând fi contrazise astfel cum s-a procedat prin hotărârile celor două instanțe de fond, care au dat mai degrabă greutate situației creată pe cale administrativă, izvorâtă din negocierile purtate de-a lungul timpului între părți în scopul clarificării situației juridice a bunului (interpretate și acestea eronat, ca semn al recunoașterii de către municipalitate a calității de proprietar a pârâților asupra imobilului) decât dezlegărilor cu titlu definitiv ale hotărârilor pronunțate în litigiile purtate anterior între părți". S-a mai statuat prin decizia de casare enunțată că: "lămurirea regimului legal real și corect al bunului imobil în litigiu, în raport de actele juridice care l-au vizat (Decretul de expropriere nr. 493/1966, actele juridice efectuate de pârâți la data de 30.04.2002 și înscrise în cartea funciară a bunului, notificarea formulată de aceștia în baza Legii nr. 10/2001, Dispoziția nr. 894/20.04.2004) nu putea fi refuzată de instanța de apel sub justificarea că recunoașterea efectelor decretului de expropriere din anul 1966 ar echivala unei ingerințe nelegale și unei privări a pârâților de dreptul lor de proprietate, cu consecința încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.Aceasta întrucât este greșită însăși aprecierea că în patrimoniul pârâților ar exista un "bun". În acest sens prin decizia de casare s-a mai reținut că, în acord cu jurisprudența CEDO (par. 140 din cauza M. Atanasiu. ș. a. împotriva României), "existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului." În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor (...)". De asemenea, potrivit considerentelor din par. 142 al aceleiași hotărâri, "transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Or, s-a arătat prin cele analizate anterior că pârâții nu beneficiază de o atare recunoaștere în legătură cu bunul în litigiu, pentru a se justifica aserțiunea instanței de apel în sensul că aceștia dețin "un bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1adițional la CEDO, decizia de respingere a notificării lor formulată în baza Legii nr. 10/2001 - cu justificarea că imobilul nu face obiectul acestei legi întrucât, potrivit mențiunilor din cartea funciară, dreptul figurează înscris pe numele F. - neputând constitui acea "hotărâre definitivă și executorie" de recunoaștere a calității pârâților de proprietari și prin care să se fi dispus restituirea bunului în favoarea lor și nici acel act al autorității de constatare a ilegalității preluării bunului de către stat și a întrunirii în persoana lor a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că în respectarea statuarilor și dezlegărilor de drept din decizia de casare enunțată, instanța de apel în rejudecare în raport de obiectul dedus judecății în mod legal și corect a reținut că, o Dispoziție de respingere a notificării nu poate constitui un titlu de proprietate în favoarea intimaților astfel cum rezultă cu îndestulătoare evidență chiar din interpretarea per a contrario a art. 25 apartenent legii cu nr. 10/2001 care face vorbire de Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului". Or, în condițiile în care această dispoziție nu a fost atacată, într-adevăr intimații-pârâți au pierdut dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 "cu consecința că s-a consolidat dreptul de proprietate al Statului Român. Știut fiind și că parcurgerea întregii proceduri reglementată de această lege a devenit obligatorie, fiind una specială și derogatorie de la dreptul comun al revendicării, urmând a se aplica cu precădere în lumina principiului specialia generalibus derogant astfel cum s-a statuat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia cu nr. 33/2008, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii". Din perspectiva celor expuse, având în vedere problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, obligatorii în temeiul art. 501 C. proc. civ., în sensul că "decizia de respingere a notificării lor formulată în baza Legii nr. 10/2001 - cu justificarea că imobilul nu face obiectul acestei legi întrucât, potrivit mențiunilor din cartea funciară, dreptul figurează înscris pe numele F. - neputând constitui acea "hotărâre definitivă și executorie" de recunoaștere a calității pârâților de proprietari și prin care să se fi dispus restituirea bunului în favoarea lor și nici acel act al autorității de constatare a ilegalității preluării bunului de către stat și a întrunirii în persoana lor a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii", Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile recurenților reclamanți legate de greșita interpretare a dispozițiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care chiar prin decizia de casare s-a statuat cu putere obligatorie că "Dispoziția nr. 894/20.04.2004 nu poate fi văzută ca una de recunoaștere a dreptului pârâților asupra bunului notificat în raport de conținutul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001." Cum față de cele expuse niciuna din susținerile recurenților reclamanți nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 162 din 7 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.