ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1330/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Deliberând, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 18.09.2019 sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâții să întocmească documentația necesară și să efectueze toate demersurile legale pentru exproprierea suprafeței de teren de 702 mp, proprietatea reclamanților, înscrisă în CF x Timișoara (CF vechi x), nr. top x, situată în Timișoara, str. x, care este afectată de un drum public (intersecția semaforizată dintre str. x cel Mare și str. x, în dreptul magazinului S.C. C. SRL), cu o justă și prealabilă despăgubire (echivalentul valorii actuale de circulație a terenului) corespunzătoare cotelor de proprietate ale reclamanților, iar în caz de refuz sau de întârziere a procedurilor de expropriere pe o perioadă mai lungă de 3 luni, să dispună obligarea pârâților la despăgubirea reclamanților pentru lipsa de folosință a suprafeței de teren în cauză, pe ultimii 3 ani, cu o sumă ce se va stabili printr-o expertiză judiciară de specialitate, iar pe viitor, cu o sumă lunară de 5 Euro/mp, începând cu data introducerii prezentei acțiuni, cu cheltuieli de judecată.

După un prim ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 91/25.02.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Timiș a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanții A., CNP x și B., CNP x, ambii cu domiciliul procedural ales la D. din jud. Timiș în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara cu sediul în jud. Timiș.

Prin decizia nr. 200 din 12 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a repins apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței nr. 91/25.02.2020, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, reclamanții au învederat că prin soluția de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, precum și dreptul la protecția proprietății.

Evocă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO și garanțiile pe care le oferă.

Recurenții au mai susținut că, în speță, dreptul de proprietate a fost dovedit cu extrasul de Carte funciară, precum și prin plata impozitelor și a taxelor aferente.

Au menționat că au pierdut posesia bunului datorită acțiunii abuzive a statului, respectiv a Mun. Timișoara, care, deși a construit fără acordul reclamanților un drum public pe terenul proprietate a lor, refuză să declanșeze procedura de expropriere, cu consecința unei juste și prealabile despăgubiri.

La data de 23 martie 2021, în termen legal, s-a înregistrat întâmpinarea formulată de intimații Consiliul Local al municipiului Timișoara, Primarul municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin primar, prin care s-a solicitat, în principal, anularea căii de atac, întrucât se aduc critici soluției pronunțate în apel, fără a se invoca motivele de nelegalitate cuprinse la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se critică, în esență, soluția instanțelor anterioare cu privire la caracterul inadmisibil al acțiunii pendinte, ce a fost formulată ulterior parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001, din perspectiva dispozițiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că excepția nulității recursului, invocată de către intimați prin întâmpinare nu poate fi primită.

Reclamanții A. și B. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâții să întocmească documentația necesară și să efectueze toate demersurile legale pentru exproprierea suprafeței de teren de 702 mp, proprietatea reclamanților, înscrisă în CF x Timișoara (CF vechi x), nr. top x, situată în Timișoara, str. x, care este afectată de un drum public (intersecția semaforizată dintre str. x cel Mare și str. x, în dreptul magazinului S.C. C. SRL), cu o justă și prealabilă despăgubire.

Înalta Curte constată că, într-o manieră detaliată și cu un raționament juridic corect, logic și convingător, atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut efectul pozitiv al lucrului judecat în procesul purtat anterior, sub aspectul chestiunii litigioase privind preluarea în fapt a terenului și legea aplicabilă.

De necontestat, autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătorești definitive, iar încălcarea acesteia constituie un grav motiv de nelegalitate. Aceasta întrucât, fiind expresia puterii judecătorului de a tranșa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți și reluării verificărilor jurisprudențiale asupra aspectelor tranșate, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

Similar instanțelor de fond, Înalta Curte are în vedere că art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. consacră efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului.

Funcțiunea lucrului judecat privește atât dispozitivul, cât și considerentele hotărârii judecătorești, fiind vorba, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., atât de considerentele decisive, cele care constituie fundamentul hotărârii, explicația soluției din dispozitiv, cât și de considerentele decizorii, care conțin o soluție asupra unei chestiuni litigioase supuse dezbaterii în cursul procesului, tranșând aspecte ale litigiului care, datorită modalității în care sunt supuse dezbaterii, nu-și pot găsi rezolvarea în conținutul dispozitivului decât într-o manieră indirectă.

Așadar, este deplin legală decizia curții de apel care a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat, în chestiunea litigioasă privind preluarea în fapt a terenului și legea specială aplicabilă.

Aceasta întrucât, astfel cum a reținut și curtea de apel, într-un litigiu anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, prin sentința civilă nr. 745/30.05.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, așa cum a fost menținută prin decizia civilă nr. 192 din 16.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a reținut că pentru imobilul în litigiu proprietarul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, care a fost soluționată prin Dispoziția primarului cu nr. 1322/26.05.2008 în sensul respingerii acesteia, motivat de faptul că nu face obiectul legii, întrucât notificatorul nu a făcut dovada trecerii abuzive a acestui teren în proprietatea statului. Această dispoziție nu a fost contestată. S-a constatat că terenul asupra căruia sunt proprietari reclamanții este afectat de un drum public, intersecția semaforizată dintre str. x cel Mare și str. x în dreptul magazinului S.C. C. S.R.L., ambele sensuri de mers către str. x, o parte din scuarul ce separă cele două direcții de mers, întreg trotuarul și o parte din construcția nou edificată de pârâta S.C. C. S.R.L..

S-a mai reținut că terenul face parte din domeniul public al Municipiului Timișoara, în temeiul art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, existând astfel o preluare în fapt a bunului de către stat, bun care a devenit inalienabil conform art. 136 alin. (4) teza I din Constituția României, drumul fiind realizat anterior anului 1989. Fiind vorba de o preluare în fapt a terenului, acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, prevederi de care antecesorul reclamanților s-a prevalat. Însă, odată cu emiterea dispoziției Primarului, procedura prevăzută de lege a fost abandonată, astfel că pierderea de către autorul reclamanților a posibilității de a obține măsuri reparatorii pe calea procedurii speciale nu-i conferă posibilitatea de a obține aceeași măsură, pe calea dreptului comun.

În aceste condiții, în etapele procesuale anterioare, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt, corelat cu respectarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" și a regulii "electa una via".

În sensul acestor considerente este și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, Curtea având a se pronunța asupra existenței sau nu, a unui drept de opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, dat de normele cuprinse ]n C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin decizia în interesul legii, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

De asemenea, problema raportului dintre legea specială și legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept astfel judecate este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii în interesul legii, s-a statuat, în mod expres:

"Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu-1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului."

Prin urmare, instanța supremă a constatat că parcurgerea procedurii de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior și la dreptul comun în materie, pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate și că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, acțiunea pendinte formulată de reclamanți nu poate fi primită, în condițiile în care a fost dovedit că imobilul teren în litigiu a fost preluat de Statul român înainte de anul 1989, iar autorul reclamanților a uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia.

De asemenea, având în vedere principiul securității raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudența Curții europene, persoanele care au beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil (Cauza Brumărescu contra României - 1997, Cauza Daniel și Niculina contra României - 2009).

În ceea ce privește aplicabilitatea în speță a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, invocat de recurenții reclamanți, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenție poate fi dată în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.

Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele de mai sus, recurenții-reclamanți au urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins, au obținut o dispoziție emisă în procedura de soluționare a notificării privind restituirea în natură a imobilului litigios, după care procedura a fost abandonată, nu au uzat de căile de atac prevăzute prin legea specială.

Mai mult, recurenții nu se află în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la exproprierea în fapt, care poate fi tratată tot ca o acțiune în revendicare, acțiune exercitată deja de către reclamanți, întrucât, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței menționate, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României). Or, în speță, o astfel de recunoaștere nu a avut loc.

Prin urmare, în mod corect instanțele anterioare au constatat că acțiunea de față nu poate fi primită, câtă vreme autorul reclamanților a formulat notificarea nr. x din 13.08.2001 în temeiul Legii 10/2001 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, dispoziția de respingere a acesteia nefiind contestată, iar ulterior reclamanții au formulat acțiune în revendicare cu privire la același imobil, demers judiciar în care s-a stabilit jurisdicțional că terenul a făcut obiectul Legii 10/2001, ca lege specială, iar în litigiul de față, care nu are ca obiect o acțiune de expropriere propriu-zisă, întemeiată pe dispozițiile legii speciale Legea 33/1991, reclamanții solicită valorificarea aceluiași drept pentru a obține echivalentul valorii actuale de circulație a terenului cu titlu de justă și prealabilă despăgubire.

Față de aceste argumente nu pot fi primite nici alegațiile reclamanților referitoare la dovada dreptului de proprietate, astfel cum rezultă din extrasul CF, precum și din actele de plată a impozitelor.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 200 din 12 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2021.