ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 976/2023

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă sub nr. x/2018, la 27 august 2018, reclamanții PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 399.517,76 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului proprietatea MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, situat în Timișoara str. x, pentru perioada 1 august 2015 - 31 iulie 2018 și, totodată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1385 alin. (3), art. 1531 alin. (1) și (2) și art. 1532 alin. (2) C. civ.

La data de 27 noiembrie 2018 s-a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, solicitându-se evacuarea necondiționată a pârâtei S.C. A. S.A. și a tuturor ocupanților din imobilul situat în Timișoara, str. x, înscris în CF nr. x Timișoara, pentru lipsă de titlu.

Cererea de evacuare a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 1796 lit. b), art. 1797, art. 1797, art. 1817, art. 1820, art. 1821, art. 1829, art. 1831, art. 1832, art. 1169, 1178, art. 1225 și art. 1834 C. civ., art. 453, art. 1033- 1040din C. proc. civ. și art. 44 din Constituția României.

La termenul din 6 februarie 2019, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind neîntemeiată și cerere reconvențională, prin care a solicitat o despăgubire în cuantum de 108.000 RON, reprezentând venitul brut al angajaților pârâtei care ar rămâne fără loc de muncă în cazul evacuării din imobil. A solicitat, de asemenea, obligarea reclamanților la plata unei despăgubiri în cuantum de 175.000 RON, reprezentând daune pentru imposibilitatea realizării contractului de concesiune, care nu s-ar mai putea desfășura din cauza lipsei unei locații corespunzătoare.

S-a arătat că suma de bani solicitată reprezintă pierderea înregistrată de pârâtă ca urmare a nerealizării acțiunilor concesionate până la finalizarea contractului de concesiune.

Prin sentința civilă nr. 1304 din data de 6 februarie 2019, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței sale materiale, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 399.517,76 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului ocupat fără titlu.

A declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR, PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 399.517,76 RON, despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului ocupat fără titlu, în favoarea Tribunalului Timiș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la data de 1 martie 2019, sub același număr de dosar, respectiv x/2018

Pârâta S.C. A. S.A. a formulat, la termenul din 14 mai 2019, o cerere de modificare a cererii reconvenționale, având în vedere disjungerea celor două capete de cerere formulate de reclamanți, precum și faptul că în prezentul dosar se judecă doar cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 399.517,76 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului.

Astfel, pârâta a solicitat pe cale reconvențională: obligarea reclamanților la plata unei despăgubiri în cuantum de 50.000 RON, reprezentând prejudiciu moral, precum și la plata unei amenzi judiciare, pentru exercitarea cu rea-credință și în mod abuziv a drepturilor procesuale, cu încălcarea prevederilor art. 12 din C. proc. civ. și ale art. 57 din Constituția României.

Prin sentința civilă nr. 875/2019 din data de 8 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamanții PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A.

A respins cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâta-reclamantă reconvențional S.C. A. S.A., în contradictoriu cu reclamanți-pârâți reconvențional PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA.

Împotriva sentinței anterior menționate au declarat apel reclamanții PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, respectiv obligarea intimatei S.C. A. S.A. la plata sumei de 399.517,76 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului situat în Timișoara, str. x, ocupat fără titlu de către intimată, despăgubiri aferente perioadei 1 august 2015-31 iulie 2018.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă sub numărul de dosar x/2018

Prin decizia civilă nr. 89/A din data de 12 februarie 2020 pronunțată în dosar, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de către reclamanții PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva sentinței civile nr. 875 din data de 8 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanții PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA au formulat recurs solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii judecătorești recurate și, rejudecând, pe fond cauza, admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea intimatei A. S.R.L. la plata sumei de 399.517,76 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului situat în Timișoara, str. x, ocupat fără titlu de către intimată, despăgubiri aferente perioadei 1 august 2015 și până la data evacuării efective.

Prin decizia nr. 1788/22.09.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, s-a admis recursul declarat de recurenții-reclamanți Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 89/A din 12 februarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă; a fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

La data de 29.03.2022 dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2018*.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 385/A din 16 iunie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanții reclamanți Primarul Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 875/08.10.2019, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018.

Împotriva deciziei civile nr. 385/A din 16 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, recurenții-reclamanți PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA au declarat recurs. Au indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea intimatei A. S.R.L. la plata sumei de 399.517,76 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului situat in Timișoara str. x, ocupat fără titlu de către intimata, despăgubiri aferente perioadei 01.08.2015-și continuând până la data evacuării efective.

S-a susținut că instanța de apel a interpretat greșit și discreționar prevederile art. 1357 din C. civ., apreciind că demersul litigios a fost formulat exclusiv pentru perioada 01.08.2015 - 31.07.2018, perioada anterioară promovării litigiului având ca obiect evacuarea intimatei din imobil și, ca atare, ocuparea imobilului nu a trecut granița ilicitului, aspecte contrare realității întrucât cererea de chemare în judecata vizează obligarea pârâtei la plata de despăgubiri de folosință de la data 01.08.2015 și până la data evacuării efective din imobil, situație în care întreaga motivație a instanței nu are susținere probațională și legală.

Faptul că recurenții au solicitat, respectiv au notificat intimata să procedeze la evacuarea/eliberarea imobilului situat în Timișoara str. x abia în anul 2015, nu justifică rațiunea instanței de apel redată în cuprinsul hotărârii, care opinează că, tolerând folosirea imobilului de către reclamanți, este echivalent cu o recunoaștere a unui drept de folosință gratuită asupra acestuia, cu atât mai mult cu cât s-a formulat cererea prin raportare la perioada de ocupare abuzivă 01.08.2015 și până la eliberarea efectivă din imobil.

Instanța de apel face referire exclusiv la acțiunea în evacuare soluționată prin sentința civilă nr. 11850/18.10.2018, pronunțată în dosar nr. x/2018, ignorând prevederile sentinței civile nr. 13213/16.11.2018, definitivă prin decizia civilă nr. 684/30.05.2019, pronunțată în dosar nr. x/2017, prin care s-a reținut că intimata nu deține nici un titlu cu privire la imobilul situat în Timișoara str. x, cât și faptul că, anterior acestor litigii, intimata recunoaște implicit că folosește fără titlu imobilul, formulând cereri de perfectare a unui contract de închiriere către instituția recurentă.

Prin prezentul demers litigios s-a solicitat obligarea intimatei A. S.A. la plata sumei de 399.517,76 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, proprietatea Municipiului Timișoara, situat în Timișoara str. x.

Chestiunea juridică mai sus enunțată nu poate primi o soluție negativă doar pentru lipsa de opoziție a instituției recurente, ignorându-se reaua-credință a intimatei, care după ce s-a dispus evacuarea acesteia din imobil, apelează la diverse tertipuri pentru a se sustrage obligațiilor ce îi revin, respectiv de a proceda la eliberarea spațiului.

Raportat la folosința spațiului situat în Timișoara str. x, înscrisurile existente dovedesc faptul că intimata nu are niciun titlu cu privire la folosința acestuia, chiar hotărârile judecătorești pronunțate în dosar nr. x/2018 prevăd că intimata și-a desfășurat și în trecut și în prezent activitatea în aceasta locație, fără a deține vreun titlu, situație în care demersul judiciar este întemeiat.

Ignorând hotărârile judecătorești pronunțate în dosar nr. x/2017, s-a încălcat puterea de lucru judecat raportat la folosirea abuzivă a imobilului în litigiu. Nici faptul că intimata a fost lăsată în posesia bunului pentru o perioadă lungă de timp, fără ca aceasta să dețină vreun titlu nu justifică punctul de vedere al instanței de fond, care a respins demersul litigios formulat.

Pârâta-intimată nu a deținut vreun contract de închiriere încheiat cu recurenții cu privire la imobilul identificat mai sus, aceasta ocupându-l în mod abuziv. Totodată, pârâta-intimată își desfășoară activitatea într-un imobil cu destinația de locuință (casă), iar nu într-un spațiu cu altă destinație (spațiu comercial).

Potrivit adresei cu nr. x/11.12.2017 a Serviciul Economic și Administrativ din cadrul Direcției Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Timiș, pârâta are încheiat un "contract de concesiune" (nr. x/01.09.1999) aferent Circumscripției Sanitar - Veterinare Fabric, (prelungit până la data de 01.03.2022), obiectul contractului de concesiune fiind redat de activitățile sanitar-veterinare, nefiind precizate date cu privire la clădirea și terenul aferent clădirii, cu mențiunea că SC. A. S.A. nu a concesionat de la instituția mai sus arătată imobilul din Timișoara, str. x.

Totodată, s-a arătat că, în mod cu totul greșit, instanța de apel nu a analizat criticile redate în cuprinsul căii de atac a apelului referitoare la aplicarea de către instanța de fond a dispozițiilor O.U.G. nr. 89/2004, în condițiile în care apelul formulat se referea și la invocarea de către instanța de fond a dispozițiilor O.U.G. nr. 89/2004 (ordonanță care se referă la concesionarea unor bunuri proprietate publică sau privată a Statului și în administrarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale, ceea ce nu e cazul imobilului în litigiu, care se află în proprietatea Municipiului Timișoara).

Exercitarea dreptului de proprietate deținut asupra imobilului situat în Timișoara, județul Timiș, a fost îngrădit de către pârâtă, care a continuat să posede și să folosească locuința în litigiu, fără a deține un titlu asupra acesteia și fără a achita vreun cost al folosinței acestui imobil, argument care de asemenea în opinia instanței de fond nu poate fi primit.

Astfel, au arătat recurenții, că deși sunt proprietare ale imobilului în litigiu, nu au putut beneficia de prerogativele acestui drept în mod exclusiv, absolut și perpetuu, întrucât intimata îl folosește în mod abuziv, respectiv nu achită costul folosinței acestuia, folosință care, în opinia instanței, nu are caracterul unei fapte ilicite.

Consideră că instanța de apel ar fi trebuit să dea eficiență juridică hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2017, având ca obiect uzucapiune, solicitare respinsă de către instanțele de judecată, confirmându-se faptul că un drept de proprietate nu poate fi obstrucționat de un ocupant ce nu deține niciun titlu, nici măcar un drept de folosință (faptul că ocupă fără drept un imobil nu atribuie acesteia un drept de folosință) prin neachitarea de către ocupant a costului folosinței.

Contrar opiniei instanței de apel, art. 555 C. civ. îl îndrituiește pe proprietar să se bucure de toate atributele acestui drept absolut - uzus, fructus și abusus, raportat la dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificat de România. Totodată Municipiul Timișoara este proprietarul imobilului folosit de către pârâtă, astfel cum rezultă din cuprinsul extrasului de CF nr. x Timișoara, calitate care îi conferă dreptul de a se bucura de prerogativa dispoziției și, cu atât mai mult de cea de administrare și folosință a bunului potrivit propriilor interese.

De asemenea, s-a solicitat a se observa că intimata nu a achitat vreo sumă cu titlu de cost al folosinței de către aceasta, corespunzătoare folosinței, iar continuarea folosinței fără a achita costul aferent ar reprezenta o atingere nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate garantat și protejat prin sus-menționata prevedere europeană.

S-a mai considerat că, în mod eronat, instanța de apel sancționează recurenții pentru că au tolerat o vreme folosința imobilului de către intimată și că nu au făcut dovada intenției de valorificare.

După redarea prevederilor art. 1531 și art. 1532 alin. (2) C. civ., recurenții au învederat că au fost private de șansa de a obține contravaloarea chiriei lunare aferente imobilului pe care îl avea în proprietate, acest prejudiciu fiind creat de către pârâtă, întrucât aceasta a ocupat în mod abuziv imobilul în litigiu, continuând până în prezent să folosească acest imobil.

În opinia recurenților, pârâta trebuie să achite contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru prejudiciul suferit, având în vedere art. 1381și art. 1385 alin. (3) C. civ. (împrejurare în care ne găsim în speța de față).

Ținând cont că prejudiciul produs, ca urmare a lipsei de folosință a imobilului, are efecte continue, care s-au manifestat și după data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a solicitat instanței să aprecieze că lipsa de folosință a imobilului a operat ca solicitare de la data de 01.08.2015 și până la evacuarea efectivă a pârâtei din imobilul în cauză; prejudiciul fiind cert, în condițiile privării de posibilitatea exploatării spațiului în condiții normale de folosință.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a reținut că motivele de casare invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., fiind incidente dispozițiile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 februarie 2023, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.A. a formulat un punct de vedere, prin care a achiesat concluziilor raportului întocmit.

De asemenea, recurenții-reclamanți au depus un punct de vedere asupra raportului, prin care a susținut că motivele invocate în cererea de recurs pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, reține inexistența motivelor de nelegalitate și, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererea de recurs, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așadar, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurenți se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului.

Se constată că recurenții au indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurenților cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului și a situației de fapt.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenți rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenții au relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

În speță, recurenții tind, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se invocă anumite dispoziții legale (ex: art. 1357 C. civ., art. 555 C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Astfel, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate nu conțin precizări de natură juridică a eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată și o minimă argumentare în drept a unor critici de nelegalitate.

Fiind în eroare, astfel cum s-a arătat, asupra funcției căii extraordinare de atac a recursului - de a asigura exclusiv controlul de legalitate - recurenții deduc judecății aspecte care sunt lăsate de legiuitor exclusiv în competența instanțelor fondului, vizând administrarea probelor, evaluarea și aprecierea asupra acestora și, corelativ, determinarea situației de fapt.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurenții nu au dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-au limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenții-reclamanți nu au formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar indicarea celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 a fost făcută doar formal.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 385/A din 16 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 385/A din 16 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2023.