ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2206/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 21.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanții Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului (situat în Timișoara, B-dul x nr. 22, compus din 5 încăperi în suprafață de 111,55 m.p., înscris în CF nr. x C1-U7, nr. top. x), începând cu data de 01.01.2015 și până la data eliberării efective a spațiului, reprezentând echivalentul sumei de 24 euro/lună/m.p., calculată la nivelul dublului chiriei lunare conform art. 12 din contractul de închiriere, ajuns la termen, respectiv la data de 31.12.2014.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în fapt, imobilul este ocupat fără titlu de către pârâta A. S.R.L. și, cu toate că a fost somată să elibereze și să predea spațiul într-un termen de 30 zile de la primirea notificării, având în vedere faptul că nu deține niciun titlu asupra acestuia, folosindu-1 în mod abuziv și fără drept, pârâta nu a dat curs celor solicitate, astfel încât reclamanții au fost nevoiți să promoveze o acțiune în vederea evacuării acesteia din imobil.

Totodată, au învederat că, prin sentința civilă nr. 7843/04.08.2020 pronunțată de Judecătoria Timișoara, definitivă prin decizia civilă nr. 1806/08.12.2020, pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a dispus evacuarea pârâtei din spațiul aflat în Timișoara, B-dul x nr. 22, compus din 5 încăperi în suprafață de 111,55 m.p.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 555, art. 868, art. 870, art. 1381, 1385, 1531 și 1532 C. civ.

La 18.01.2021, reclamanții au depus un răspuns la adresa de regularizare comunicată de instanță, arătând că, față de împrejurarea că pârâta nu a procedat la evacuarea din spațiul ce îl ocupa fără titlu, cuantumul debitului până la 31.12.2020 este de 160.632 euro, menționând că despăgubirile vor continua să curgă până la data eliberării efective a spațiului de către pârâtă.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat, pe cale de excepție, necompetența materială a Judecătoriei Timișoara. Totodată, a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 2015-2017, considerând că se impune respingerea în parte a pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrise, iar pentru restul pretențiilor (în privința cărora nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune) respingerea acestora ca neîntemeiate.

La data de 22.02.2021, reclamanții au depus precizare de acțiune, prin care au arătat că societatea pârâtă a eliberat la data de 22.01.2021 spațiul din Timișoara, B-dul x nr. 22, solicitând, astfel, obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru lipsa folosinței imobilului aferentă perioadei 01.01.2015-22.01.2021, sens în care au arătat că debitul calculat până la data de 31.12.2020 este în cuantum de 161.970,6 euro.

Prin sentința civilă nr. 2329/24.02.2021, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Timiș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 03.03.2021 sub același număr de dosar (x/2020).

La primul termen de judecată stabilit în cauză (04.05.2021), instanța a pus în vedere reclamanților să precizeze în scris dacă invocă răspunderea civilă contractuală sau delictuală, aspect care se invocă pentru soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, având în vedere dispozițiile art. 1350 C. civ. și apărările formulate de pârâtă.

La 2 iunie 2021, reclamanții au dat curs solicitării instanței, sens în care au indicat art. 1349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală ca fiind temeiul legal al acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.

La 27 octombrie 2021, pârâta A. S.R.L. a formulat note scrise ca urmare a clarificărilor privind obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, sens în care a invocat inadmisibilitatea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata prejudiciului în temeiul răspunderii civile delictuale, considerând că sunt incidente dispozițiile art. 1350 C. civ. privind răspunderea civilă contractuală, iar, în subsidiar, a solicitat instanței să respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, apreciind că nu există nicio probă care să susțină afirmațiile reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 50/PI din 8 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de cameră de consiliu din 11 aprilie 2022, Tribunalul Timiș – secția I Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare de pârâta A. S.R.L. pentru perioada 01.01.2015-21.12.2017 și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. având ca obiect pretenții, pentru perioada 01.01.2015-21.12.2017; totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată și, în consecință, a obligat pârâta A. S.R.L. la plata către reclamanți a sumei de 48.189 euro reprezentând contravaloare lipsă de folosință, pentru perioada 21.12.2017-21.12.2020; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta A. S.R.L. a declarat apel, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, în ceea ce privește obligația de plată pentru perioada 21.12.2017-21.12.2020, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca netemeinică.

Distinct, pârâta-apelantă a formulat la termenul din 12 octombrie 2022, prin note scrise, și o cerere de suspendare a judecării prezentei cauze, până la pronunțarea unei hotărâri definitive în dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Tribunalului Timiș, arătând că, la data de 06.06.2022, a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea Comisiei pentru vânzarea spațiilor comerciale și de prestări servicii, constituită în temeiul Legii nr. 550/2002, să efectueze procedura de vânzare a spațiului comercial situat în mun. Timișoara, b-dul x nr. 22, înscris în CF. nr. x, în acest sens fiind deschis pe rolul Tribunalului Timiș dosarul nr. x/2022. Pârâta apelantă a considerat că dezlegarea prezentei cauze depinde de soluționarea dosarului amintit mai sus, scopul fiind acela de a dobândi dreptul de proprietate asupra spațiului comercial situat în mun. Timișoara, b-dul x nr. 22, înscris în C.F. nr. x, fapt care ar fi trebuit să se fi realizat încă din anul 2014.

La termenul din 7 decembrie 2022, instanța a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, apreciind că soluționarea prezentului dosar nu depinde de soluționarea dosarului nr. x/2022 indicat de apelantă în cererea de suspendare.

Prin decizia civilă nr. 348 din 28 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timișoara – secția Civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 50/08.02.2022, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinței civile nr. 50/PI din 08.02.2022 a Tribunalului Timiș, în ceea ce privește obligarea sa la plata sumei de 48.189 euro pentru perioada 21.12.2017-21.12.2020 și a deciziei civile nr. 348 din 28.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara; respingerea cererii de chemare în judecată, în ceea ce privește obligația de plată pentru perioada 21.12.2017-21.12.2020, ca inadmisibilă.

În motivare, recurenta arată că, în data de 30.04.1999, între părțile litigante s-a încheiat contractul de închiriere SAD nr. 638/1999, convenție prin care locatorii s-au obligat să-i asigure folosința imobilului situat în Timișoara, b-dul x nr. 22, în schimbul unei chirii lunare.

Totodată, a învederat că, printre obligațiile născute din contract (obligație contractuală), exista și obligația de a restitui bunul primit în locațiune, susținând că, în cazul de față, această obligație nu putea fi exigibilă decât ulterior momentului la care s-a împlinit termenul suspensiv pentru care a fost acordată folosința imobilului, respectiv 29.12.2013.

Arătând că, în acest sens dispun atât art. 1821 alin. (1) C. civ., cât și art. 8 lit. B) din contractul de închiriere SAD nr. 638/1999, recurenta susține că în mod eronat ambele instanțe de fond au constatat incidența dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, fiind în contradicție cu art. 1350 C. civ.

Așadar, în accepțiunea recurentei, fapta care ar fi provocat prejudiciul invocat de către intimații-reclamanți poate reprezenta cel mult o neexecutare a unei obligații contractuale, respectiv obligația de a restitui bunul primit în locațiune la un anumit termen (obligație de a face), consecința fiind angajarea răspunderii civile contractuale a debitorului, potrivit art. 1350 C. civ.

Totodată, arată că, interpretând dispozițiile care reglementează răspunderea civilă contractuală (art. 1350 și 1516-1557 C. civ.), recurenta susține că debitorul contractual este obligat, suplimentar executării obligației contractuale, să acopere și prejudiciul produs prin neexecutarea propriilor obligații sau printr-o executare defectuoasă a acestor obligații.

De asemenea, arătând că prejudiciul invocat de către intimații-reclamanți reprezintă, potrivit art. 1530 C. civ., daune-interese, recurenta remarcă faptul că, și în cazul daunelor-interese, sunt incidente doar dispozițiile care reglementează răspunderea civilă contractuală, aceste daune fiind consecința unei neexecutări ori executări defectuoase a unei obligații contractuale.

În continuare, susținând că acțiunea intimaților-reclamanți este contrară art. 1350 alin. (3) C. civ., recurenta arată că a ridicat excepția inadmisibilității temeiului legal al cererii de chemare în judecată, precizând că distincția dintre răspunderea delictuală și cea contractuală rezultă din originea obligației care a fost încălcată și a cărei nesocotire determină caracterul ilicit al acțiunii sau inacțiunii.

De asemenea, a mai arătat că, în timp ce răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, răspunderea contractuala este o răspundere cu caracter special, consecința fiind aceea că, ori de câte ori nu avem de-a face cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală. Prin urmare, cu excepția cazurilor prevăzute în mod expres de lege, în accepțiunea recurentei, în cazul neexecutării lato sensu a obligațiilor contractuale, creditorul păgubit nu are dreptul de a opta între acțiunea în răspunderea contractuală și acțiunea în răspundere delictuală.

În continuare, arătând că reclamanții și-au întemeiat demersul judiciar pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, recurenta afirmă că această cauză a acțiunii civile este inexplicabilă și cu totul surprinzătoare, dat fiind faptul că, în prezentarea faptei (pe care reclamanții o susțin a fi ilicită), în probarea existenței prejudiciului și a întinderii acestuia, aceștia uzează de clauzele contractului de închiriere SAD 638/1999. Astfel, deși și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, reclamanții s-au prevalat și de dispoziții din regimul răspunderii civile contractuale, combinând, astfel, cele două forme ale răspunderii civile, fapt interzis în mod expres de art. 1350 alin. (3) C. civ.

Susținând, totodată, că încetarea contractului de închiriere SAD 638/1999 nu conduce automat la încetarea raporturilor contractuale dintre părți, recurenta arată că, în cazul contractului de locațiune, există obligații care pot fi executate doar în momentul în care contractul a încetat, context în care precizează că încetarea contractului nu reprezintă și încetarea efectelor pe care acesta le-a produs, existând posibilitatea ca aceste efecte de natură contractuală să se nască după momentul încetării contractului, cum ar fi, de exemplu, obligația de restituire a bunul primit în locațiune.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației de restituire și posibilul prejudiciu rezultat din aceste fapte sunt reglementate numai în spectrul normelor care reglementează obligațiile contractuale sau a celor care reglementează în mod special un anumit contract, astfel încât, în cazul în care creditorul unei obligații contractuale este prejudiciat de o executare defectuoasă a acesteia, respectivul creditor poate solicita, conform art. 1350 alin. (3) C. civ., repararea acestui prejudiciu doar în temeiul răspunderii civile contractuale.

Raportându-se la situația litigioasă din speță, recurenta-pârâtă arată că fapta sa poate reprezenta neexecutarea la timp a obligației contractuale prevăzute de art. 8 lit. b) din Contractul de închiriere SAD nr. 638/1999: "Obligațiile chiriașului: b) să elibereze spațiul la data împlinirii termenului prevăzut în contractul de închiriere sau a încetării acestuia în orice alt mod" și, cum nu și-a îndeplinit la timp această obligație, intimații-reclamanți au solicitat instanței evacuarea sa pe motiv că folosește fără drept spațiul comercial după data de 29.12.2013, acțiunea de evacuare fiind întemeiată pe art. 1038 C. proc. civ. (care reglementează evacuarea doar în cazul în care relația părților este dată de calitatea de părți într-un contract de locațiune - relație eminamente contractuală).

De altfel, mai arată că, prin decizia civilă nr. 1806/2020, Tribunalul Timiș a admis cererea de evacuare doar pentru motivul că reclamanții din acel dosar (intimații-reclamanți din prezentul dosar) au avut calitatea de locatori, sens în care a evocat anumite considerente apreciate ca fiind relevante în acest sens.

Prin urmare, subliniind că cererea prin care intimații-reclamanți au solicitat evacuarea s-a întemeiat pe relația contractuală dintre părțile litigante, recurenta arată că intimații-reclamanți, în demersul lor de a obține un titlu executoriu prin care să o oblige la executarea obligației de restituire a bunului primit în locațiune, aveau posibilitatea, potrivit legii, de a opta între procedura de drept comun (întemeiată pe contract) și procedura specială reglementată de art. 1034 coroborat cu art. 1038 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă arată că, deși este evident că prejudiciul solicitat de către intimații-reclamanți reprezintă în fapt daune-interese, astfel cum sunt stabilite de art. 1530 C. civ., atât instanța de apel, cât și cea de fond au considerat că acesta reprezintă un prejudiciu provocat de un delict civil, ceea ce, în opinia recurentei, încalcă art. 1350 alin. (3) C. civ., oferind creditorului contractual posibilitatea de a opta pentru tipul de răspundere civilă care îi este mai favorabilă.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În esență, prin criticile formulate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de apel că a încălcat art. 1350 alin. (3) din C. civ., având în vedere existența art. 8 lit. b) din Contractul de închiriere SAD nr. 638/1999, susținând, totodată, că în mod eronat a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală pe care a invocat-o, întrucât, în speță, reclamanta nu se putea întemeia pe un astfel de temei de drept.

Răspunzând criticilor formulate, Înalta Curte reține că raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la special, în sensul că răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile.

În cauză, recurenta susține că obligația pretins încălcată este atașată contractului de închiriere SAD nr. 638/1999 încheiat de părțile litigante, respectiv art. 8 lit. b) din contract, potrivit căruia chiriașul (în speță, recurenta-pârâtă) are obligația să elibereze spațiul la data împlinirii termenului prevăzut în contractul de închiriere sau a încetării acestuia în orice alt mod.

Pentru a stabili dacă fapta păgubitoare este rezultatul neîndeplinirii obligațiilor contractuale izvorâte din contractul de închiriere încheiat de părți, se impune un examen al conținutului contractului, al obiectului acestuia, respectiv, al obligațiilor născute în temeiul său.

Art. 1 din contractul de închiriere pentru suprafețele locative cu altă destinație decât aceea de locuință nr. 638/30.04.1999, încheiat între intimata-reclamantă în calitate de locator și societatea recurentă, în calitate de locatar (chiriaș), menționează că obiectul contractului constă în închirierea și exploatarea de către părțile contractante a spațiului construit în suprafață de 111.55 mp (structurat în 5 încăperi), pentru care locatarul s-a angajat (prin art. 8 lit. a) din contract) să plătească o chirie lunară, conform art. 4-5 din același Contract.

Din anul 2009, contractul de locațiune a fost prelungit prin acte adiționale până în data de 29.12.2014, raporturile juridice de natură contractuală dintre recurenta-pârâtă și municipiul Timișoara încetând prin ajungerea la termen a contractului de locațiune SAD 638/30.04.1999.

Cu toate că recurenta își fundamentează construcția juridică pe obligația înscrisă la art. 8 lit. b) din contract, respectiv, de a elibera spațiul la data împlinirii termenului prevăzut în contractul de închiriere sau a încetării acestuia în orice alt mod, în cauză, fapta ilicită ce i-a fost imputată constă în ocuparea fără titlu a spațiului ce a făcut obiectul contractului de închiriere după data la care acesta a încetat, pentru care reclamanții au solicitat despăgubiri începând cu data de 01.01.2015 și până la data eliberării efective a spațiului.

În această ipoteză, obligația recurentei-pârâte, de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul produs din culpa de a ocupa fără titlu spațiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere, după data încetării contractului, nu rezultă din contractul de închiriere încheiat, fiind atașată sferei răspunderii delictuale, respectiv obligației generale de a repara prejudiciul produs din culpa sa.

În altă ordine de idei, se impune observația că, în speță, părțile nu au convenit o clauză penală prin care să fi evaluat anticipat prejudiciul produs locatorului prin refuzul de a elibera spațiul închiriat la împlinirea termenului locațiunii. Prin urmare, criticile recurentei referitoare la felul răspunderii sunt lipsite de relevanță întrucât, în speță, mecanismul răspunderii civile nu are o componentă contractuală, din moment ce cuantumul prejudiciului nu a fost evaluat anticipat prin acordul de voință al părților.

Așadar, referitor la tipul de răspundere civilă în situația ocupării fără titlu a unui spațiu deținut în baza contract de locațiune încetat, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a statuat că pretențiile reclamanților sunt determinate de faptele pârâtei (recurenta din prezenta cauză) situate în afara cadrului contractual, respectiv ocuparea fără drept a unui spațiu aflat în proprietatea reclamantului după încetarea contractului de închiriere.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată de prima instanță și menținută de instanța de apel nu este susceptibilă de casare pe aspectul aplicării greșite a legii, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 348 din 28 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 348 din 28 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2023.