ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1784/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă, la 19 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantele Municipiul Timișoara, prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. pentru ca, în baza probelor ce se vor administra, să se dispună obligarea pârâtei la plata chiriei și a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a spațiului, în cuantum de 38.121 euro/lună, stabilită conform H.C.L. nr. 71/26.02.2013 + majorări, penalități de întârziere conform clauzelor contractuale/dobândă legală, începând cu 12.04.2014 și până la data eliberării efective a spațiului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 858, art. 1166 și urm., art. 1381, art. 1385, art. 1530, art. 1531, art. 1532, art. 1777 și urm. din C. civ., art. 969 și urm. din C. civ. din 1864.

Prin întâmpinare, pârâta A. S.R.L. a invocat, în principal, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca fiind parțial prescrisă, pe de o parte și nefondată, pe de altă parte.

Prin cererea reconvențională formulată la 10 august 2018, pârâta A. S.R.L. a solicitat instanței să constate faptul că, în perioada aprilie 2014 - mai 2015, spațiul în litigiu nu a putut fi utilizat potrivit destinației din cauza obstrucționării accesului în incintă prin lucrările de construcții derulate de reclamanta-pârâtă reconvențională în imediata vecinătate. În consecință, a solicitat să se constate că, în această perioadă, pârâta-reclamantă reconvențională nu a avut nicio obligație de plată a chiriei sau, în subsidiar, să se dispună reducerea în mod corespunzător a chiriei contractuale aferente perioadei aprilie 2014 - mai 2015, în considerarea neexecutării culpabile a obligației de asigurare a utilității imobilului dat în locațiune; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6065 din 13 iunie 2018, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat judecata cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Prin încheierea din 26 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției a II-a Civile și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile a aceleiași instanțe.

Prin încheierea din 07 decembrie 2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a aceleiași instanțe; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel Timișoara, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 2 din 08 iaunuarie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a Tribunalului Timiș, completul inițial învestit, pe rolul căruia dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/2018**.

Prin sentința civilă nr. 647/PI din 10 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată pentru pretențiile aferente perioadei 12.04.2014-18.02.2015, ca fiind prescrisă. Prin aceeași sentință, prima instanță:

- a luat act de renunțarea pârâtei-reclamantă reconvențională A. S.R.L. la judecarea cererii reconvenționale;

- a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele Municipiul Timișoara, prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 393.510,32 RON cu titlu de contravaloare chirie aferentă perioadei 19.02.2015 - 29.06.2017;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 2.184.755,56 RON cu titlu de penalități contractuale;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 4.080.509,96 RON cu titlu de contravaloare lipsă de folosință aferentă perioadei 30.06.2017 - 05.2019;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 868.501 RON cu titlu de dobânzi penalizatoare calculate până la 22.07.2020, precum și în continuare, până la plata efectivă;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 38.121 EUR/lunar, echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință începând cu 06.2019 și până la predarea efectivă a spațiului;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor dobânda legală penalizatoare conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011 calculată la sumele de bani datorate începând cu 06.2019, de la scadență și până la plata efectivă;

- a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată și a compensat cheltuielile de judecată avansate de părți în proces.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. l/A din 06 ianuarie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 647/10.12.2020 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-reclamanți Municipiul Timișoara, prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, având ca obiect pretenții; fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-pârâtă A. S.R.L. solicitând, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, în principal trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, în limitele casării, iar în subsidiar rejudecarea litigiului în fond, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă a făcut o descriere a stării de fapt și a parcursului litigios al dosarului și a altor litigii derulate între aceleași părți.

În considerarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că decizia cuprinde considerente contradictorii și străine de natura cauzei, deoarece raționamentul judiciar al instanței de apel este lipsit de acuratețe juridică și are la bază premise eronate, derivate dintr-o evaluare greșită atât a legii, cât și a dezlegărilor cu valoare obligatorie a sentinței civile nr. 973/19.06.2018, pronunțate în dosar nr. x/2013, raționamentul instanței de apel fiind, astfel, nu doar insuficient dar și întemeiat pe constatări greșite în planul interpretării și aplicării legii.

Sub un prim aspect, a arătat că, deși prin întâmpinarea formulată în prima instanță (pag. 9, paragraf 1), cât și prin cererea de apel (pag. 11, paragraf 39) a susținut că a deținut spațiul comercial în discuție începând cu 30.09.2013, pe temeiul dreptului de retenție născut ex lege, instanța de apel ar fi reținut în mod eronat că "apelanta susține, în esență, că încă din 12.04.2014 a deținut asupra acestui imobil un drept de retenție instituit inițial prin hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2009 (actual redenumit x/2015), iar ulterior prin hotărârea definitivă pronunțată în dosar nr. x/2013". În acest context, a învederat că, în mod străin de raportul juridic dedus judecății, instanța de apel a reținut în mod eronat că aceasta a invocat faptul că dreptul de retenție a început să existe de la 12.04.2014, deși a arătat constant că acesta a început să existe de la 30.09.2013, adică la momentul încetării contractului de închiriere.

Din punctul de vedere al recurentei, această eroare asupra momentului de la care a început să existe dreptul de retenție are o importanță determinantă în cauză, întrucât dreptul de retenție a început să își producă efectele ex lege anterior pronunțării hotărârii judecătorești de prelungire a efectelor contractului de închiriere, pe care instanțele de fond își întemeiază ulterior soluțiile pronunțate în cauză.

A susținut recurenta că, un alt aspect contradictoriu, în raport de susținerile acesteia din cererea de apel, îl constituie aprecierea dreptului de retenție prin raportare la decizia civilă nr. 61/A/05.02.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2015, și nu prin raportare la sentința civilă nr. 973/19.06.2018, pronunțată în dosar nr. x/2013.

Autoarea recursului a învederat că, un alt motiv străin de natura cauzei și, totodată, contradictoriu cu întreg ansamblu probatoriu, îl reprezintă reținerea instanței de apel privind faptul că aceasta doar a "pretins" un drept de retenție, câtă vreme acest drept a fost recunoscut pe cale judiciară, cu autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 973/19.06.2018, pronunțată în dosar nr. x/2013. De asemenea, a menționat că dreptul de retenție nu a fost instituit prin această sentință, ci doar a fost constatat pe cale judiciară, el producându-și efectele ex lege încă din 30.09.2013.

Potrivit recurentei, cea mai importantă contradicție din cuprinsul considerentelor deciziei recurate o reprezintă concluzia instanței de apel în sensul că a existat o renunțare voluntară din partea acesteia la dreptul de retenție prin culegerea fructelor, deși prin aceleași considerente se reține că avea obligația legală de a culege fructele, tocmai în virtutea calității de retentor pe care o avea.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 973/19.06.2018, pronunțată în dosar nr. x/2013, dându-i valențe juridice diferite față de cele avute în vedere de instanța care a pronunțat hotărârea, pentru ca, ulterior, să o înlăture cu totul de la aplicare, pe considerente vădit contrare legii.

În continuare, precizând că va invoca critici comune cu motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care nerespectarea autorității de lucru judecat a acestei sentințe a atras în mod evident și o aplicare greșită a legii de către instanța de apel, recurenta a subliniat că, după ce prima instanță a ignorat complet autoritatea de lucru judecat a acestei sentințe, instanța de apel, sesizată cu privire la acest aspect de nelegalitate, a înlăturat în mod nelegal de la aplicare efectele sentinței nr. 973/19.06.2018, apreciind, în mod complet nefondat și superficial, că dreptul de retenție invocat de recurenta-pârâtă ar fi fost "instituit" doar de la data pronunțării hotărârii, respectiv de la 19.06.2018.

Autoarea recursului a mai învederat că instanța de apel ar fi schimbat în mod nelegal natura juridică a sentinței definitive nr. 973/19.06.2018, dintr-o hotărâre declarativă de drepturi, care constată drepturi preexistente, întru-una constitutivă de drepturi, reținând în mod complet nefundamentat că dreptul de retenție ar fi fost "instituit" doar de la momentul pronunțării acestei hotărâri.

A punctat că, din faptul că acest drept putea fi opus pe cale de apărare de pârâtă și fără să fie anterior recunoscut pe cale judiciară, rezultă că dreptul de retenție nu operează doar de la momentul pronunțării sentinței nr. 973/19.06.2018.

Printr-o altă critică, circumscrisă aceluiași motiv ca nelegalitate, a susținut că instanța de apel a înlăturat efectele acestei sentințe și ulterior datei de 30.06.2017 (când ar fi încetat contractul de închiriere), respectiv ulterior datei de 19.06.2018 (când a fost pronunțată hotărârea), pe considerentul că recurenta-pârâtă s-ar fi "dezis" de calitatea de detentor, respectiv că a renunțat voluntar la dreptul de retenție. Astfel, a apreciat că, prin această înlăturare nelegală de la aplicare a efectelor autorității de lucru judecat a sentinței, au fost încălcate dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Din punctul de vedere al recurentei, procedând de această manieră, instanța de apel a înlăturat în mod nelegal de la aplicare principala apărare a sa, de natură să conducă la respingerea acțiunii intimaților-reclamanți, și anume existența unui titlu legitim în baza căruia a deținut bunul imobil.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a stabilit greșit legea aplicabilă dreptului de retenție invocat de recurentă. Astfel, a precizat că, din cuprinsul considerentelor rezultă că instanța a avut în vedere dispozițiile noului C. civ. și nu pe cele ale C. civ. din 1864, care în mod firesc erau incidente.

În argumentare, în raport de dispozițiile reținute în considerente - art. 795-799 C. civ. privind administrarea simplă, art. 2497 C. civ. prin raportare la art. 796 alin. (1) C. civ., art. 550 C. civ. - a menționat că instanța de apel a făcut în mod constant referire la dispoziții din noul C. civ. atunci când a respins apărările formulate de aceasta în raport cu dreptul de retenție.

Autoarea recursului a susținut că premisa de la care a plecat instanța de apel este una greșită, întrucât, sub aspectul legii civile aplicabile în timp, dreptul de creanță invocat de aceasta se grefează pe plata unor sume de bani nedatorate, în temeiul contractului de închiriere nr. x/2004, raport juridic fiind guvernat de dispozițiile C. civ. din 1864, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., unde se stabilește că "actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.".

Prin urmare, în antiteză cu cele reținute de instanța de apel, a învederat că dreptul de retenție nu era guvernat de dispozițiile noului C. civ., ci de cele ale C. civ. din 1864.

A punctat că, sub imperiul C. civ. din 1864, dreptul de retenție și efectele sale erau conturate de practica judiciară și doctrina de specialitate, fiind extrase din dispozițiile cu valoare de principiu ale art. 1688-1694 C. civ., mai ales din cuprinsul dispozițiilor de la art. 1444 C. civ., care stabileau că "arendașul ori locatarii nu pot fi dați afară mai înainte de a fi dezdăunați de către locator, iar când acesta nu o face, de cumpărător.".

O altă critică a vizat faptul că instanța de apel a apreciat fără temei legal că dreptul de retenție ar fi putut să înceapă să își producă efectele doar de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 973/19.06.2018. Or, așa cum a mai susținut, această sentință are efecte declarative de drepturi, care constată drepturi preexistente, iar nu constitutive de drepturi, așa cum a interpretat, în mod nelegal, instanța de apel. Pe cale de consecință, a subliniat că dreptul de retenție și-a produs efectele ex lege încă din 30.09.2013. De altfel, a arătat că dreptul de retenție izvorăște din lege, nefiind necesară constatarea sa pe cale judiciară, titularul dreptului putând să recurgă la "constatarea" sa de către instanță, fără însă a fi condiționat de o asemenea confirmare. În acest sens, a menționat că dreptul de retenție poate fi opus de către retentor pe calea unor apărări de fond în cadrul unei acțiuni în evacuare ori prin care se solicită plata lipsei de folosință sau a chiriei, după caz, precum este situația din prezenta speță dedusă judecății.

Plecând de la această falsă premisă, a învederat că instanța de apel nu a făcut nici aplicarea apărărilor sale de natură a duce la respingerea acțiunii, respectiv existența unui titlu legitim încă din 30.09.2013, în baza căruia a deținut bunul imobil.

În susținerea tezei potrivit căreia retentorul nu datorează debitorului proprietar contravaloarea lipsei de folosință, a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți, indicând deciziile nr. 890/04.03.2008 și nr. 3610/15.11.2011.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanța a aplicat greșit legea atunci când a reținut că a renunțat în mod voluntar la dreptul de retenție ca urmare a faptului că nu a mai plătit intimaților nicio o sumă de bani pentru folosința bazei de agrement în litigiu și "având în vedere că aceasta a exploatat zi de zi, în folosul propriu bunul, culegând și însușindu-și toate veniturile produse de acesta". În acest sens, a arătat că, potrivit art. 13 C. civ., renunțarea la drept nu se prezumă, acesta fiind un act unilateral de voință, judiciar sau extrajudiciar, care trebuie să fie explicit, neputându-se prezuma.

Or, susține recurenta, aceasta nu numai că nu a renunțat la dreptul de retenție, dar chiar a făcut demersuri concrete în vederea recunoașterii acestuia, inclusiv pe cale judiciară, respectiv pe calea acțiunii formulate în dosarul nr. x/2013, în care s-a pronunțat sentința nr. 973/19.06.2018.

A considerat că această aplicare nelegală a normelor de drept substanțial a condus la respingerea apărărilor sale cu privire la existența unui titlu legitim în virtutea căruia deținea bunul, chiar și în cazul în care s-ar admite că a fost prelungit contractul de închiriere până la 30.06.2017, cum a concluzionat instanța de apel. A subliniat că, și în situația în care s-ar admite că ar datora chirie până la 30.06.2017, nu ar putea fi obligată la plata lipsei de folosință după această dată, fiind sub imperiul dreptului de retenție.

În acest context, a susținut că ar fi lipsite de relevanță juridică considerentele instanței de apel, potrivit cărora "în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Timiș a fost analizată conduita contractuală a părților până la 30.09.2013.", cum, de asemenea, este lipsit de orice relevanță cauza dreptului de retenție recunoscut acesteia, respectiv "conduita contractuală" avută de părți anterior, acesta urmând a opera independent de o asemenea analiză.

Pentru aceleași considerente, a punctat că, dacă un asemenea argument trebuia să fie avut în vedere cu ocazia aprecierii incidenței dreptului de retenție, instanța de control judiciar trebuia să supună analizei și conduita contractuală a intimaților, care, deși datorează recurentei suma de 229.906,02 RON încă din 30.09.2013, nu au făcut niciun demers spre achitarea creanței.

Opus concluziilor instanței de apel, autoarea recursului a susținut că respingerea acțiunii nu ar reprezenta o "îmbogățire fără justă cauză" a acesteia, deoarece justa cauză își are temeiul chiar în dreptul de retenție recunoscut în favoarea sa.

În același sens, a considerat că reprezintă o încălcare a normelor de drept material și soluția instanței de apel prin care s-a menținut dispoziția primei instanțe de obligare la plata sumei de 38.121 EUR/lunar cu titlu de contravaloarea lipsă de folosință începând cu 06.2019 și până la predarea efectivă a spațiului.

A mai susținut recurenta că, inclusiv considerentele avute în vedere de instanța de apel conform cărora, "apelanta nepropunând nicio probă pentru a dovedi o valoare mai mică a lipsei de folosință a imobilului în litigiu" sunt contrare legii, întrucât sarcina probei aparținea intimaților-reclamanți, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ.

Prin urmare, consideră că nu aceasta trebuia să suporte "lipsa dovedirii valorii de piață a folosinței bunului în litigiu", fiind nelegală și analogia făcută în defavoarea sa cu ocazia "stabilirii" cuantumului contravalorii lipsei de folosință la un nivel atât de oneros.

A învederat că H.C.L. nr. 71/2013 nu putea fi luată în considerare în determinarea acestei valori, de vreme ce are în vedere "tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință", situație ce presupune existența unui contract de locațiune, pe când lipsa de folosință presupune lipsa unui contract, deci o faptă ilicită.

Nu în ultimul rând, a apreciat nelegală și soluția de menținere a obligației de a plăti intimaților contravaloarea chiriei aferentă perioadei 19.02.2015-29.06.2017, precum și penalități contractuale. Din punctul de vedere al recurentei, dacă instanța de apel a apreciat că "valoarea chiriei nu va fi stabilită în baza dispozițiilor H.C.L. nr. 71/26.02.2013, ci potrivit contractului de închiriere nr. x/2004", atunci ar fi trebuit respectate dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în vigoare la data semnării contractului, potrivit cărora "Totalul penalităților pentru întârziere în decontare, (...), nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.". Or, întrucât prin contractul de închiriere și actele adiționale ulterior încheiate nu s-a prevăzut vreo derogare de la această limitare a penalităților impusă de legiuitor, a subliniat că nu se putea depăși cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

La 12 aprilie 2022, intimatele-reclamante au formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 07 martie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. nicio parte nu a depus punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 09 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contradictorialitatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

În considerarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susține că, deși prin întâmpinarea formulată în primă instanță și prin cererea de apel a susținut faptul că a deținut spațiul comercial ce a făcut obiectul închirierii pe temeiul dreptului de retenție născut ex lege încă din 30.09.2013, instanța de apel ar fi reținut în mod eronat că aceasta a invocat că dreptul de retenție a început să curgă de la 12.04.2014.

Procedând la verificarea considerentelor deciziei instanței de apel, instanța supremă apreciază că această critică nu poate fi reținută, argumentele prezentate de către instanța de control judiciar nefiind străine de raportul juridic dedus judecății, aceasta raportându-se la intervalul precizat prin cererea de chemare în judecată (12.04.2014- prezent) atunci când a apreciat asupra titlului în temeiul căruia pârâta a deținut baza de agrement în litigiu.

Recurenta-pârâtă susține că un alt aspect contradictoriu, în raport de susținerile acesteia din cererea de apel, îl constituie aprecierea dreptului de retenție prin raportare la decizia civilă nr. 61/A/05.02.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2015, și nu prin raportare la sentința civilă nr. 973/19.06.2018, pronunțată în dosar nr. x/2013, de Tribunalul Timiș.

Cu referire la această critică, Înalta Curte reține că nu se referă la existența unor veritabile motive contradictorii în conținutul hotărârii, ci mai degrabă recurenta este nemulțumită de soluția adoptată de instanța de apel, mai precis de reținerea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 61/A din 05.02.2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara și nu a sentinței civile nr. 973 din 19.06.2018, pronunțate de Tribunalul Timiș, astfel cum a solicitat prin cererea de apel.

Or, așa cum s-a arătat supra, pentru a se putea reține contrarietatea, ca motiv de nelegalitate, aceasta trebuie să existe între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, și nu între considerentele hotărârii pronunțate de instanța de judecată și ceea ce partea a solicitat prin cererea de apel.

Se mai susține că, un alt motiv străin de natura cauzei și, totodată, contradictoriu cu întregul ansamblu probatoriu, îl reprezintă faptul că dreptul de retenție invocat de aceasta nu era doar pretins, cum în mod eronat s-a reținut, ci recunoscut pe cale judiciară cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 973/19.06.2018, nefiind, așadar, instituit prin această hotărâre, ci constatat.

Instanța supremă reține că această critică nu poate fi încadrată în ipoteza motivării străine de natura cauzei de vreme ce instanța de apel a procedat la analiza sentinței civile nr. 973/19.06.2018 prin care a fost recunoscut pe cale judiciară dreptul de retenție al recurentei-pârâte; folosirea termenului de insituire în loc de cel de constatare a dreptului de retenție nu poate conduce la concluzia că motivarea cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina, din interpretarea concordantă a tuturor considerentelor deciziei recurate putându-se deduce faptul că instanța a avut în vedere dreptul de retenție ce a fost constatat/recunoscut pe cale judiciară.

Printr-o ultimă critică subscrisă motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că decizia recurată cuprinde motive contradictorii referitoare la renunțarea voluntară din partea acesteia la dreptul de retenție prin culegerea fructelor, deși prin aceleași considerente s-a reținut că aceasta avea obligația legală de a culege fructele, tocmai în virtutea calității sale de retentor.

Înalta Curte, în urma verificării considerentelor hotărârii recurate, constată că instanța de apel a reținut faptul că pârâta s-ar fi putut prevala de dreptul de retenție doar în condițiile exercitării în limitele sale legale, subliniind, totodată, faptul că cel care exercită un drept de retenție are drepturile și obligațiile unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă, aplicându-se în mod corespunzător dispozițiile C. civ. prevăzute la art. 795-799. A arătat apoi, că retentorul, în virtutea atribuțiilor sale, este ținut să păstreze în mod corespunzător bunul, să efectueze toate actele necesare pentru conservarea sa, precum și actele utile pentru ca acesta să poată fi folosit potrivit destinației obișnuite. De asemenea, a punctat că retentorul nu se poate folosi de bunul reținut și nici nu poate folosi fructele acestuia, care, dacă există, se vor imputa asupra datoriei, precum și faptul că, deși retentorul este obligat să culeagă fructele bunului frugifer (în temeiul dispozițiilor art. 2497 C. civ. prin raportare la dispozițiile art. 796 alin. (1) din același cod), acestea revin proprietarului bunului, conform prevederilor art. 550 C. civ.

Prin raportare la aceste considerente și a analizei raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat în cauză prin care s-a reținut că pârâta nu a mai achitat nicio sumă de bani pentru folosința bunului - baza de agrement, pe care, însă, l-a exploatat zi de zi, în folosul propriu, culegând și însușindu-și toate veniturile produse de acesta, instanța de apel a concluzionat că pârâta nu a acționat ca un simplu retentor precar, conduita acesteia fiind echivalentul renunțării în mod voluntar la dreptul de retenție.

Se constată, așadar, că, în realitate, criticile vizează raționamentul inductiv al instanței de apel, desfășurat ad probaționem, în urma căruia instanța a conchis că reclamanta nu se poate prevala de pretinsele efecte pe care le-ar genera un drept de retenție în opinia sa (dreptul de deținere și folosire gratuită a bunului), de vreme ce, prin conduita sa, a depășit limitele de exercitare a prerogativelor pe care le conferă un drept de retenție. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, lăsată la libera apreciere a instanțelor de fond, Înalta Curte reține că, în faza procesuală a recursului nu este permisă rediscutarea situației de fapt sub pretextul existenței unor motive contradictorii.

Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există motive străine de natura cauzei.

Întrucât criticile recurentei-pârâte nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, Înalta Curte reține că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin memoriul de recurs, se susține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 973/19.06.2018, pronunțate în dosarul nr. x/2013, de Tribunalul Timiș, deoarece, pe de o parte, a înlăturat-o cu totul de la aplicare iar, pe de altă parte, atunci când a reținut-o parțial, i-a conferit valențe juridice diferite de cele avute în vedere de instanța care a pronunțat hotărârea, transformând-o dintr-o hotărâre declarativă de drepturi într-una constitutivă. De asemenea, se relevă faptul că, prin înlăturarea efectelor acestei hotărâri și ulterior datei pronunțării, s-a înlăturat de la aplicare principala apărare a pârâtei de natură să conducă la respingerea acțiunii, respectiv existența unui titlu legitim în temeiul căruia aceasta a deținut bunul imobil.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.

Astfel, în susținerea tezei potrivit căreia, deși în fața instanței de apel a susținut faptul că prima instanță a ignorat complet autoritatea de lucru judecat pe care sentința civilă nr. 973/19.06.2018 o consacra, sub aspectul dreptului de retenție invocat, recurenta a învederat că instanța de control ar fi înlăturat în mod nelegal de la aplicare efectele acestei hotărâri.

În urma examinării considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat critica expusă prin motivele de apel; în acest sens, a arătat că, atât timp cât prin întâmpinarea de la dosarul de fond cât și prin cererea de apel, pârâta s-a prevalat de dreptul de retenție constatat prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2009, renumerotat x/2015, în mod corect prima instanță a procedat la analiza dreptului de retenție despre care pârâta a susținut că a fost recunoscut prin hotărârea pronunțată în cadrul acelui dosar.

Apoi, reținând că prin decizia civilă nr. 61/A/05.02.2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2015, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 3.428.892 euro precum și de constatare a unui drept de retenție asupra imobilului până la plata sumei a fost în mod definitiv respinsă, a concluzionat că, în mod corect s-a reținut de către prima instanță puterea de lucru judecat a acestei hotărâri în sensul că pârâta nu justifica un drept de retenție în temeiul acesteia.

În continuare, instanța de control a procedat la analiza sentinței civile nr. 973/19.06.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2013 - prin care s-a dispus obligarea Municipiului Timișoara, prin Primar, la plata către A. S.R.L. a sumei de 226.906,02 RON reprezentând rest chirie nedatorată pentru perioada 01.09.2004-30.09.2009 și s-a constatat existența unui drept de retenție în favoarea A. S.R.L. cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/2004, până la plata de către Municipiul Timișoara, prin Primar, a sumei datorate - și a reținut că în cadrul acestui dosar a fost analizată conduita contractuală a părților până la data de 30.09.2013, în timp ce în litigiul dedus judecății sunt supuse analizei raporturile juridice dintre părți aferente perioadei indicate prin cererea de chemare în judecată, 12.04.2014 - prezent, și conduita detentorului ulterior constatării/instituirii dreptului de retenție prin sentința civilă nr. 973/19.06.2018. A reținut că nu poate fi primită critica potrivit căreia A. S.R.L. a deținut imobilul întreaga perioada de timp în baza dreptului de retenție conferit de cele două hotărâri judecătorești analizate, întrucât dreptul de retenție a fost recunoscut pe cale judiciară în data de 19.06.2018, astfel că pentru perioada anterioară, dreptul nu exista, iar ulterior acestei date, prin conduita sa de a exploata sistemetic, zi de zi bunul, în interes propriu, încasând și păstrând toate veniturile produse de acesta a înțeles să renunțe în mod voluntar la acest drept.

Înalta Curte observă că, deși instanța de apel a identificat în mod greșit data nașterii dreptului de retenție al pârâtei, acest aspect nu a fost de natură a afecta legalitatea soluției pronunțată în cauză, pentru considerentele ce vor fi expuse infra. Este pertinentă, din această perspectivă, observația recurentei, conform căreia societatea A. S.R.L. se putea prevala de dreptul de retenție, nu de la data pronunțării hotărârii prin care acest drept a fost recunoscut pe cale judiciară, ci de la data la care acesta putea fi invocat, respectiv din momentul în care i se cerea plata unor chetuieli făcute cu bunul aflat în deținerea sa. Acest aspect nu prezintă însă relevanță în economia speței de vreme ce întreaga argumentație a recurentei potrivit căreia dreptul de retenție recunoscut prin sentința civilă nr. 973/19.06.2018 reprezintă titlu legitim în baza căruia a deținut în tot acest timp bunul imobil, este una greșită.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că întreg ansamblul de critici ale recurentei se fundamentează pe teza conform căreia existența unui drept de retenție conferă celui care îl invocă un titlu legitim de deținere și de folosință gratuită a bunului până la executarea obligațiilor de către partea adversă, acesta fiind argumentul principal invocat de recurenta-pârâtă pentru a dovedi netemeinicia pretențiilor reclamantei și de a paraliza acțiunea acesteia prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii folosinței bunului pe perioada deținerii sale.

Această teză însă este eronată deoarece dreptul de retenție nu conferă celui care îl invocă prerogativa folosinței gratuite, nici prerogativa urmăririi și nici vreun drept de preferință, ci doar dreptul de refuza restituirea bunului până la executarea obligației de către partea adversă, acesta fiind motivul pentru care, din punct de vedere doctrinar, dreptul de retenție a fost calificat ca un drept real de garanție imperfect.

Dacă sub imperiul C. civ. anterior, de la 1864, existența acestui drept de retenție a fost dedus din unele dispoziții ale codului (de ex. 1619 C. civ. - dreptul depozitarului de a reține bunul până la plata, de către deponent, a cheltuielilor avansate cu conservarea bunului; sau art. 1444 care împiedică evacuarea arendașului sau a chiriașului până la dezdăunarea lor de către locator sau cumpărător), din niciuna din aplicațiile concrete ale dreptului de retenție, identificate în legislația anterioară nu rezultă că, cel care invocă retenția ar avea un drept de folosință a bunului iar această folosință ar fi una gratuită.

Aceste aspecte au fost însă pe deplin clarificate de noul C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, care a reglementat dreptul de retenție în cuprinsul art. 2495 - 2499 C. civ., statuând că "cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat".

Reținerea bunului, privită ca prerogativă a dreptului de retenție, nu implică însă și folosința bunului și, cu atât mai puțin, nu presupune dreptul la o folosință gratuită.

Această concluzie decurge din cuprinsul art. 2497 C. civ., care stabilește în sarcina retentorului drepturile și obligațiile pe care le are administratorul bunurilor altuia, cuprinse în art. 795 - 799 C. civ., având în principal obligațiile de a efectua toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum și actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinației lor obișnuite.

Dispozițiile legale care se referă la culegerea fructelor bunurilor administrate, sau încasarea creanțelor nu reprezintă însă drepturi ale administratorului pe care le poate exercita asupra bunului în interes și folos propriu, ci ele reprezintă atribuții care trebuie exercitate în folosul celui căruia bunurile îi aparțin.

Prin urmare, nici sub imperiul noului C. civ., dreptul de retenție nu conferă un drept de folosință gratuită în interesul și folosul celui care îl invocă iar în ipoteza în care retentorul se folosește de bun în interes personal și pentru satisfacerea nevoilor proprii, el va fi dator să plătească proprietarului căruia îi aparține bunul contravaloarea acestei folosințe.

Un ultim argument în sensul acestei concluzii îl constituie prevederile art. 2153 C. civ. care referindu-se, la împrumutul gratuit de folosință, stabileșe în mod expres și categoric că "în niciun caz, comodatarul nu poate invoca dreptul de retenție pentru obligațiile ce s-ar naște în sarcina comodantului", intenția legiuitorului fiind aceea de a nu permite comodatarului prelungirea folosinței gratuite a bunului altuia, prin invocarea dreptului de retenție.

Având în vedere aceste considerente, legate de prerogativele pe care le conferă dreptul de retenție celui care îl invocă, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că dreptul de retenție nu a constituit nici în reglementarea anterioară și nu reprezintă nici sub imperiul actualei reglementări, un titlu legitim pentru folosința gratuită a bunului altuia, așa cum a înețeles să suțină recurenta în fundamentarea tuturor criticilor de nelegalitate aduse hotărârii atacate.

Plecând de la aceste considerații, atât timp cât în cauză, urmare a analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, instanța devolutivă a reținut că recurenta-pârâtă nu a plătit intimaților-reclamanți nicio sumă de bani pentru folosința bazei de agrement în litigiu și a folosit bunul în folosul propriu, zi de zi, culegând și însușindu-și toate veniturile produse de acesta, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă nu a respectat limitele dreptului de retenție, ci s-a folosit de bun deși retenția nu îi oferea decât posibilitatea de a refuza restituirea lui până la achitarea de către intimații-reclamanți a datoriei, drept care includea și obligația de conservare a bunului până la epoca restituirii efective.

Așa fiind, Înalta Curte învederează că, atât timp cât recurenta-pârâtă s-a folosit de bunul imobil în discuție, fără a avea prerogativa folosinței sale gratuite, considerentele instanței de apel referitoare la renunțarea la dreptul de retenție de către pârâtă sunt irelevante, nefiind de natură a afecta validitatea soluției adoptată în cauză, aceea de obligare a pârâtei la plata folosinței bunului, în contextul în care dreptul de retenție nu reprezintă un titlu legitim pentru folosința gratuită a acestuia, așa cum în mod eronat a susținut recurenta.

Cât privește critica circumscrisă aceluiași motiv de casare, învederată de reprezentantul convențional al recurentei-pârâte cu ocazia dezbaterilor în fața instanței de recurs, conform căreia instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 104 din 06 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2009, hotărâre pe care nu a avut-o în vedere, reținând, în schimb, aplicabilitatea deciziei civile nr. 61/A din 05 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, precum și întreaga argumentare construită în temeiul acesteia, instanța supremă reține caracterul nefondat al criticii, considerentele expuse la pagina 14 a deciziei recurate dovedind faptul că instanța de apel s-a aplecat asupra deciziei civile nr. 104 din 06 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2009 și a reținut efectele acesteia, respectiv faptul că părțile au încheiat actul adițional nr. x/21.05.2013, prin care durata contractului a fost prelungită până la data de 30.09.2013.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute la art. 6 alin. (2) și art. 13 din C. civ. din 2009, la art. 1444, art. 1688-1694 din C. civ. din 1864, respectiv la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Cu privire la legea aplicabilă dreptului de retenție invocat prin cererea de recurs, printr-o primă critică, se reproșează instanței de control faptul că, în soluționarea cauzei, aceasta a avut în vedere dispozițiile C. civ. din 2009 (Legea nr. 287/2009 privind C. civ.) și nu pe cele ale C. civ. din 1864.

În argumentare, se susține că premisa avută în vedere este greșită, deoarece dreptul de creanță invocat se grefează pe plata unor sume de bani nedatorate în temeiul Contractului de închiriere nr. x/2004, raportul juridic fiind guvernat de dispozițiile C. civ. din 1864, așa cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., judecata trebuind să aibă loc în raport cu prevederile C. civ. de la 1864 și în consonanță cu practica judiciară și doctrina dezvoltată sub imperiul acestui cod.

Înalta Curte nu poate primi argumentele prezentate în cuprinsul cererii de recurs în fundamentarea acestei critici, de vreme ce recurenta a susținut atât prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, cât și prin cererea de apel (paragraful 51, dosar apel), respectiv prin cererea de recurs (paragraful 19, dosar recurs), faptul că încă de la data de 30.09.2013 a deținut spațiul comercial, ce a constituit obiectul contractului de închiriere, în temeiul dreptului de retenție născut ex lege. Este adevărat că semnarea contractului de închiriere nr. x a avut loc la data de 30.06.2004, sub imperiul C. civ. din 1864, însă dreptul de retenție nu se naște din contract, ci în temeiul legii, independent de orice manifestare de voință a creditorului, atunci când sunt îndeplinite cerințele nașterii sale.

Prin urmare, se impune a se reține faptul că dreptul de retenție invocat s-a născut sub imperiul C. civ. din 2009, premisa avută în vedere de instanța de control în soluționarea cauzei fiind corectă, prevederile legale evocate - dispozițiile art. 795-799, art. 2497, art. 796 alin. (1) și art. 550 din C. civ. din 2009 - fiind în mod judicios aplicate, în detrimentul celor din C. civ. din 1864 și a practicii și doctrinei judiciare dezvoltate sub imperiul acestui cod.

În privința criticii ce vizează încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 13 din C. civ., cu privire la care recurenta-pârâtă a prezentat argumente comune cu motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține considerentele redate supra expuse în analiza acestui motiv de casare. Astfel, plecând de la premisa conform căreia dreptul de retenție nu conferă prerogativa folosinței gratuite a bunului, în interes și în folos propriu, instanța supremă reține că ansamblul de considerente criticate de recurentă, referitoare la pretinsa renunțare la dreptul de retenție, sunt irelevante în economia litigiului deoarece nu au fost de natură a afecta legalitatea și temeinicia soluției pronunțate.

Printr-un alt set de critici se susține că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 249 C. proc. civ. întrucât, deși sarcina probei aparținea intimaților-reclamanți, aceasta ar fi reținut că pârâta "nu a propus nici o probă pentru a dovedi o valoare mai mică (n.r.: decât 38.121,00 euro/lună) a lipsei de folosință a imobilului în litigiu", faptul că aceasta trebuia să suporte "lipsa dovedirii valorii de piață a folosinței bunului în litigiu", precum și analogia făcută în defavoarea sa prin stabilirea cuantumului contravalorii lipsei de folosință în raport de H.C.L. nr. 71/2013.

Criticile sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

În ce privește încălcarea dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., instanța supremă reține că, deși pentru analiza acestei critici a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind în discuție aplicarea greșită a unor norme procedurale, se constată că sediul materiei este, în realitate, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analiza criticii urmând a fi făcută din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, de vreme ce cazul de casare prevăzut de pct. 8 are în vedere exclusiv nesocotirea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (substanțial), așa cum sunt cele din C. civ. sau celelalte acte normative care reglementează în substanța lor raporturi juridice dintre destinatarii normelor de drept.

Astfel, într-un proces, partea care pretinde un fapt nou, contrar poziției dobândite de adversar, trebuie să îl dovedească, art. 249 C. proc. civ. stipulând că, "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.".

În cauză, reclamanții au susținut că, pentru lipsa de folosința a imobilului în litigiu, pârâta datorează prețul stabilit conform H.C.L. nr. 71/26.02.2013, în timp ce pârâta, prin apărările formulate, a susținut că "ipotetica chirie solicitată prin acțiunea introductivă nu poate fi cuantificată la nivelul sumei de 38.121 EUR/lună" iar prin încheierea din 09.12.2021 s-a consemnat faptul că aceasta a renunțat la proba cu expertiză judiciară de specialitate, solicitată prin cererea de apel.

Instanța supremă reține că, atât timp cât pârâta este cea care contestă valoarea sumei solicitate de reclamanți cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință a imobilului, afirmând deci o situație contrară celei prezumate, acesteia îi revenea sarcina probei, instanța de control aplicând în mod judicios dispozițiile art. 249 C. proc. civ. atunci când a conchis, în urma analizării probatoriului administrat, că apelanta-pârâtă nu a propus nicio probă pentru a dovedi o valoare mai mică a lipsei de folosință a imobilului.

Tot nefondate sunt și susținerile potrivit cărora H.C.L. nr. 71/2013 nu putea fi avută în vedere la determinarea valorii lipsei de folosință a imobilului, deoarece aceasta avea în vedere tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință, situație ce presupunea existența unui contract de locațiune, în timp ce lipsa de folosință presupunea lipsa unui contract.

Înalta Curte observă că instanța de apel, în analiza criticilor pârâtei privind contravaloarea chiriei, respectiv a lipsei de folosință a imobilului în litigiu la care a fost obligată la plată de către instanța de fond, a expus motivele pentru care hotărârea primei instanțe este corectă atât sub aspectul chiriei calculate pentru perioada existenței contractului de închiriere între părți, respectiv până la data de 30.06.2017, cât și sub aspectul lipsei de folosință a imobilului, ulterior expirării perioadei contractuale.

În acest sens, la stabilirea contravalorii lipsei de folosință a bazei de agrement ulterior datei de 30.06.2017, instanța de control a validat soluția pronunțată de instanța de fond reținând prețul stabilit prin H.C.L. nr. 71/26.02.2013, de 3 euro/mp/lună, ca fiind prețul utilizat de reclamanți și în raport cu alți chiriași.

Soluția pronunțată de instanța de control este una justă având în vedere faptul că, în lipsa unui raport contractual, valoarea chiriei asupra imobilului în litigiu trebuie stabilită în conformitate cu prevederile Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 71/26.02.2013 privind stabilirea tarifelor de baza pe mp la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, aceasta reprezentând actul normativ prin care au fost aprobate tarifele de închiriere și în baza căruia se facturează chiriile pentru imobilele închiriate, aflate în administrarea Consiliului Local, prețul de 3 euro/mp/lună fiind prețul pe care l-ar fi achitat orice alt chiriaș care ar fi dorit să închirieze imobilul aflat în administrarea Consiliului Local.