ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4243/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2017, la data 30 iulie 2017, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Comisia Locală de Fond Funciar, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

În baza art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a menționat că a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 247/2005, înregistrată la Primăria Municipiului Timișoara sub nr. x din 11 august 2005 pentru suprafața de 7.801 mp teren arabil situat în Timișoara, expropriată de Statul Român în anul 1949. Această cerere a rămas nesoluționată

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 247/2005 și ale Legii nr. 165/2013.

Prin Sentința civilă nr. 43/PI din 23 ianuarie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, de Tribunalul Timiș, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timiș.

Tribunalul Timiș a reținut că, în speță, reclamantul a solicitat restituirea terenului în natură sau prin echivalent, teren pentru care a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 247/2007, situație în care competentă în primă instanță este judecătoria, în temeiul normelor speciale de competență reglementate prin art. 64 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă sub nr. x/2017.

Prin Sentința nr. 5050 din 17 mai 2018, Judecătoria Timiș, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pentru a decide astfel, Judecătoria Timișoara a reținut că reclamantul a solicitat, în subsidiar, să se dispună obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea, în favoarea sa, a unei decizii de restituire în natură a suprafeței de 7.801 mp teren arabil situat în Timișoara, pentru care a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza în baza Legii nr. 247/2005 sau de acordare de măsuri compensatorii, conform Legii nr. 165/2013, pentru această suprafață de teren.

Cu privire la această cerere subsidiară, instanța a reținut că soluționarea ei este de competența exclusivă a Tribunalului București, în raport de art. 33, art. 34 și art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin Decizia nr. 833/2015, Curtea Constituțională statuând că dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale.

A reținut totodată că această cerere, chiar dacă este formulată în subsidiar, este o cerere principală întrucât nu se încadrează în niciuna dintre categoriile prevăzute de art. 30 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ. și că, în acest context, devin incidente dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.

Având în vedere considerentele expuse, Judecătoria Timișoara a conchis că Tribunalului București îi aparține competența de soluționare a acțiunii reclamantului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, astfel învestit, prin Sentința nr. 1454 din 30 august 2018, la rândul său, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara și, constatând ivit conflictul de competență l-a înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 133 și art. 135 C. proc. civ., spre soluționare.

Pentru a decide astfel, Tribunalul București a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanței să constate calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea în natură a suprafeței de teren arabil de 7801 mp situat în Timișoara ori la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru această suprafață și, în consecință, să dispună restituirea în natură a terenului sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Instanța a apreciat că acesta e capătul de cerere principal care atrage competența exclusivă a Judecătoriei Timișoara.

Astfel, conform art. 53 din Legea nr. 18/1991, contestațiile împotriva deciziilor emise de comisiile județene în aplicarea legilor fondului funciar se soluționează de judecătoria în a cărei rază teritorială e situat terenul.

Fiind o competență materială reglementată de o normă specială, soluționarea acțiunilor prin care se solicită instanțelor să se pronunțe direct asupra dreptului pretins în temeiul legilor fondului funciar, revine, de asemenea judecătoriei. Legea nr. 165/2013 nu a modificat textul de lege special ce reglementează competența materială a judecătoriei în soluționarea în primă instanță a cererilor de reconstituire/constituire în natură a dreptului de proprietate asupra terenurilor solicitate în temeiul Legii nr. 18/1991 sau de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.

Cum capătul de cerere principal este soluționarea pe fond a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, competența exclusivă în soluționarea acțiunii reclamantului aparține Judecătoriei Timișoara, în a cărei rază teritorială se află terenul a cărui restituire o solicită reclamantul.

Capătul de cerere prin care se solicită obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei de restituire în natură/acordare măsuri reparatorii are natura juridică a unui capăt de cerere accesoriu capătului de cerere principal iar aprecierea că, în orice condiții de formulare a unei cereri în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, este atrasă competența tribunalului prevăzută de art. 35 al Legii nr. 165/2013, este lipsită de temei.

Înalta Curte, cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui soluționare a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara pentru considerentele care succed.

Prin acțiunea în legătură cu soluționarea căreia s-a ivit conflictul de competență, reclamantul A. a solicitat, în principal, să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea în natură a terenului arabil în suprafață de 7.801 mp situat în Timișoara, pentru care a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 247/2005 sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unei decizii de restituire în natură a terenului menționat sau de acordare de măsuri compensatorii, conform Legii nr. 165/2013.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a formulat, în temeiul Titlului VI al Legii nr. 247/2005, cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului arabil în suprafață de 7.801 mp, situat în Timișoara, expropriat de statul român în anul 1949, cerere înregistrată la Primăria municipiului Timișoara, care însă nu a fost soluționată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâții Municipiul Timișoara prin primar, Consiliul local al municipiului Timișoara și Comisia locală de fond funciar Timișoara au arătat că, în urma analizării de către Comisia municipală de fond funciar la data de 22 februarie 2006, cererea reclamantului a fost respinsă, întrucât nu au fost anexate toate înscrisurile prevăzute de art. 11 și art. 39 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 90/2005, cu modificările și completările ulterioare. S-a mai arătat că, ulterior, reclamantul a formulat contestație înregistrată sub nr. x din 4 noiembrie 2008 la Primăria municipiului Timișoara care, împreună cu dosarul administrativ a fost înaintată, spre soluționare, Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Timiș - Instituția Prefectului județul Timiș .

Prin Hotărârea nr. 1/105 din 7 mai 2009, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Timiș a respins contestația cu motivarea că A. nu a făcut dovada cetățeniei române .

Din actele dosarului reiese că împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat contestație înregistrată la Primăria Timișoara .

Din petitul acțiunii și din motivele de fapt și de drept, reiese că reclamantul a învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni al cărei capăt principal de cerere își are sorgintea în legislația fondului funciar, întemeiat în drept pe dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Astfel, cauza acțiunii asupra căreia instanța a fost chemată, în principal, să se pronunțe - prin cauza acțiunii înțelegându-se scopul spre care se îndreaptă voința celui care reclamă sau se apără, scop explicat prin împrejurările și motivele speciale care au determinat partea să acționeze -, este aceea ca instanța să dispună restituirea în natură a terenului arabil în suprafață de 7.801 mp situat în Timișoara, sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, demersul judiciar al reclamantului fiind motivat de nesoluționarea pe fond a cererii sale de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului menționat, cerere pe care a formulat-o în temeiul Legii nr. 247/2005.

Or, dispozițiile art. 53 din Legea nr. 18/1991, instituie o normă imperativă, de competență materială exclusivă, atribuind competența de soluționare a cererilor din materia fondului funciar, judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat terenul ce face obiectul dreptului de proprietate pretins.

Chiar dacă reclamantul a formulat și un capăt de cerere subsidiar, invocând dispozițiile Legii nr. 165/2013, această împrejurare nu este de natură să schimbe obiectul, temeiul și cauza juridică a capătului de cerere principal, care este o cerere de fond funciar, ce trebuie soluționată în cadrul procesual reglementat de Legea nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare.

Cu privire la cererea subsidiară formulată de reclamant, pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), prin întâmpinare, a invocat, printre altele, excepția prematurității cererii de obligare a sa la emiterea unei decizii de restituire în natură, motivat de faptul că, în urma verificărilor efectuate la Secretariatul Comisiei Naționale a rezultat că reclamantul nu figurează în evidențele instituției cu un dosar privind acordarea de despăgubiri, potrivit legislației fondului funciar și că, în speță, procedura de emitere a deciziei de către CNCI nu poate fi parcursă, întrucât dosarul cuprinzând propunerea de acordare a despăgubirilor pe numele reclamantului nu a fost înaintat de comisia județeană de fond funciar, nefiind parcurse procedurile și etapele prevăzute de Legea nr. 165/2013 .

Astfel, în soluționarea capătului de cerere principal din materia fondului funciar nu pot fi invocate dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ. pentru a fi atrasă o altă competență decât cea a Judecătoriei Timișoara care, în raport de art. 53 din Legea nr. 18/1991, este instanța competentă material să se pronunțe, în primă instanță, prioritar, asupra capătului de cerere principal formulat de reclamant.

Cu privire la cererea formulată în subsidiar, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, se rețin următoarele:

Măsurile reparatorii reglementate de art. 1 din Legea nr. 165/2013 sunt restituirea în natură sau, în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent. Acestea din urmă pot fi compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în capitolul III.

Stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii se fac de către structurile specializate, cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii, enumerate la art. 3 pct. 4 lit. a) - g) din lege. Aceste "entități învestite de lege" dispun măsuri în situația în care au fost sesizate cu cereri formulate în temeiul actelor normative reparatorii anterioare Legii nr. 165/2013.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 165/2013, "Cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7)."

Conform art. 17 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 165/2013 "În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru și are, în principal, următoarele atribuții: validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii (lit. a); dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor (lit. b) (...)" iar potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 "În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate."

Dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și b), și art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, se referă la deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii iar cum, în speță, nu s-a făcut dovada existenței unei asemenea decizii, invocarea incidenței art. 35 al Legii nr. 165/2013, pentru atragerea competenței Tribunalului București în soluționarea atât a cererii formulate în principal, în materia fondului funciar, cât și a cererii subsidiare nu se justifică, astfel că nu poate opera o prorogare legală de competență, care să aibă drept consecință încălcarea normelor imperative ce reglementează competența materială.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Comisia Locală de Fond Funciar, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în favoarea Judecătoriei Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara-Consiliul Local al Municipiului Timișoara-Comisia Locală de Fond Funciar, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM