ÎCCJ, decizie (scj.ro #81743)

Acțiune prin care se solicită declararea utilității publice pentru un imobil expropriat în fapt și efectuarea unei oferte de despăgubiri. Admisibilitate. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : drept de proprietate - expropriere - despăgubire Legea nr. 33/1994, art. 7, art. 12 Dispozițiile Legii nr. 33/1994 în materie de expropriere au în vedere proceduri anterioare realizării lucrărilor în vederea cărora imobilul urmează a fi expropriat, însă, cu toate acestea, în lipsa unor prevederi exprese care să reglementeze situația imobilelor expropriate în fapt, proprietarul prejudiciat nu poate fi lipsit de posibilitatea de a obține o despăgubire.

Astfel că, legea specială în materie de expropriere este aplicabilă și în situația în care lucrarea în vederea căreia s-ar fi impus exproprierea a fost deja realizată (situația unui teren ocupat de o stradă publică, fără ca anterior ocupării să se fi desfășurat o procedură de expropriere), proprietarul nefiind despăgubit.

În lipsa unui titlu care să facă dovada transferului dreptului de proprietate din patrimoniul proprietarului tabular în patrimoniul municipiului, terenul constituie, din punct de vedere juridic, proprietatea petentului, fiind înscris ca atare, în cartea funciară, deși în fapt acesta a pierdut atributele posesiei și folosinței, chiar și atributul dispoziției, în condițiile în care situația actuală a imobilului face practic imposibilă eventuala înstrăinare către terți, iar ca urmare a demarării și finalizării operațiunii de expropriere, situația juridică terenului se lămurește în avantajul ambelor părți, proprietarul beneficiind de o despăgubire, iar municipiul dobândind dreptul de proprietate asupra terenului.

Secția I civilă, decizia nr.1917 din 16 martie 2012 Reclamantul S.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Timiș și Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primar și Consiliul Local Timișoara, să se dispună în baza art. 7 din Legea nr.33/1994, obligarea pârâtului Consiliul Județean Timiș la declararea utilității publice a străzii E.P., situată în Timișoara, evidențiată în CF nr. 113809, Timișoara, nr. cad. 14308/1/2/2/1/1, în suprafață de 1.883 mp, al cărui proprietar tabular este reclamantul; în baza art. 27 din Regulamentul de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilității publice, aprobat prin HG nr.583/1994, coroborat cu art. 12 alin. (2) din Legea nr.33/1994, obligarea aceluiași pârât la desemnarea, în calitate de expropriator, a pârâtului Municipiul Timișoara; obligarea pârâtului Municipiul Timișoara la efectuarea ofertei de despăgubire către reclamant pentru acest teren.

Pârâtul Consiliul Județean Timiș a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât procedura de expropriere se poate iniția doar înainte de realizarea lucrărilor în vederea cărora imobilul urmează să fie expropriat, iar Consiliul nu are competența legală de a iniția deschiderea acestei proceduri. Prin sentința civilă nr.3806 din 3.12.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a respins excepția inadmisibilității, s-a admis acțiunea, a fost obligat pârâtul Consiliul Județean Timiș la declararea utilității publice a străzii E.P., situată în Timișoara, înscrisă în CF 113809 nr. cad. 14308/1/2/2/1/2 în suprafață de 1.883 mp, proprietatea reclamantului, precum și la desemnarea, în calitate de expropriator a pârâtului Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și a fost obligat pârâtul Municipiul Timișoara la efectuarea ofertei de despăgubire către reclamant, pentru imobilul menționat.

În considerentele acestei sentințe, tribunalul a reținut că reclamantul este proprietarul tabular al imobilului înscris în cartea funciară nr.113809 Timișoara, nr. top 14308/1/2/2/1/1, constând în teren pentru drum de acces în suprafață de 1.883 mp, teren care în prezent are destinația de stradă dotată cu rețea de canalizare și de gaz. Instanța a mai reținut că imobilul proprietatea reclamantului a trecut în fapt în proprietatea publică, fără o prealabilă despăgubire. Excepția inadmisibilității a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că imobilul a fost expropriat în fapt, astfel că nu se poate invoca nerespectarea de către reclamant a dispozițiilor legii exproprierii pentru a bloca demersul său judiciar, fiind de principiu că nimeni nu poate invoca propria culpă în nerespectarea obligațiilor legale.

În raport de prevederile Legii nr. 33/1994, prima instanță a reținut că pârâtului Consiliul Județean Timiș îi revine competența de a demara procedura de expropriere, expropriator urmând a fi Municipiul Timișoara, în condițiile în care strada în litigiu este de interes local. Prin decizia civilă nr.115/A din 18 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara au fost respinse, ca neîntemeiate, apelurile pârâților, instanța de apel reținând că prima instanță a stabilit corect situația de fapt și a pronunțat hotărârea cu respectarea prevederilor legale din dreptul intern [art. 481 C.civ., art. 1 din Legea nr.33/1994, art.7 alin.(1) și art.12 alin.(2) din același act normativ] și în acord cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia nr. 1237 din 25 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile declarate de pârâți, a fost casată decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că s ituația terenului pentru care reclamantul solicită declararea utilității publice nu a fost pe deplin stabilită de instanța de judecată, context în care criticile recurenților au fost apreciate ca fondate, față de pozițiile contradictorii ale părților, și anume, aceea a reclamantului, care a susținut că terenul este proprietatea sa, dar că de circa 10 ani el este folosit cu destinație de stradă, și aceea a pârâților, care susțin că terenul a făcut obiectul donației autorului reclamantului în favoarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, astfel că ar fi necesară efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru identificarea terenului, în raport de actele prezentate de părți, pentru lămurirea situației juridice a acestuia.

În decizia de casare s-a mai reținut că expertiza tehnică depusă în fața instanței de reclamant datează din anul 2005, este extrajudiciară, iar proba cu expertiza tehnică topografică de identificare a imobilului proprietatea reclamantului a fost respinsă în mod greșit ca nerelevantă de către instanța de apel. În rejudecare, prin decizia civilă nr. 290/A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a respins apelurile pârâților, ca nefondate. Sub aspectul situației de fapt, instanța de apel a reținut că reclamantul este proprietar tabular al imobilului în litigiu, teren identificat prin raportul de expertiză efectuat în rejudecare și care are destinația de stradă și dispune de rețele utilitare: rețea de apă-canal, rețea de gaze naturale, rețea de energie electrică, rețea de telefonie.

În raport de dispozițiile Legii nr. 213/1998, potrivit cărora străzile fac parte din domeniul public local al municipiilor și având în vedere situația faptică a imobilului, descrisă anterior, instanța de apel a stabilit că acesta a trecut în fapt în proprietatea statului, fără a se urma procedura de expropriere și fără o prealabilă despăgubire, deși reclamantul avea dreptul de a primi o indemnizație stabilită printr-un raport de expertiză, conform art. 481 C.civ., respectiv, art. 1 și art. 4 din Legea nr. 33/1994.

Instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea soluției și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Burghelea împotriva României . În această cauză, Curtea Europeană a examinat dacă s-a realizat sau nu deposedarea sau exproprierea formală a reclamantei, a stabilit că, în absența unui act de expropriere, situația reclamantei nu poate fi considerată „previzibilă” și corespunzătoare cerinței „principiului securității juridice”, situație care a permis autorităților să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, fără a pune în prealabil o indemnizație la dispoziția reclamantei, ceea ce reprezintă o ingerință care nu este compatibilă cu principiul legalității și prin urmare, a fost încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.

Instanța de apel a mai reținut că excepția inadmisibilității a fost în mod corect respinsă de către instanța de fond, întrucât este evident că pârâții sunt cei care au încălcat regulile ce guvernează exproprierea, astfel că entitatea cu atribuții în materie nu poate să invoce propria culpă în nerespectarea legii, pentru a împiedica demersul judiciar al reclamantului, cu atât mai mult cu cât terenul este folosit cu destinația de stradă, de către autorități, de peste 10 ani. În argumentarea menținerii soluției de respingere a excepției, instanța de apel a mai reținut și faptul că această excepție a fost ridicată de către pârâți și prin cererea de recurs, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a trimis cauza spre rejudecare în vederea administrării probei cu expertiza tehnică, pentru identificarea terenului în litigiu și pentru lămurirea situației juridice a acestuia.

Or, în situația în care Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi considerat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, ar fi soluționat cauza pe această excepție. În ceea ce privește pretinsa donație făcută de autorului reclamantului în favoarea Consiliul Local al Municipiului Timișoara, instanța a reținut că înscrisul prezentat, constând în declarația dată pe propria răspundere de către autorul reclamantului, la data de 11 iunie 1998, prin care acesta declară în fața notarului că va ceda în favoarea Consiliul Local al Municipiului Timișoara parcelele cu nr. top. 14308/1/2/2/1/1 și 14309/1/1/2/1 – 14308/1/2/3/1 situate între strada L. și strada M., fără a preciza însă suprafața terenului și numărul cărții funciare, poate fi calificat ca dovedind cel mult o ofertă de donație, neacceptată de pârâți, iar reclamantul, în calitate de moștenitor al numitului S.F., nu a confirmat oferta autorului său, conform art. 1167 C.civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții, invocând motive de recurs ce se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. În motivarea recursului declarat de Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara se arată că: În mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care exproprierea se poate iniția doar înainte de realizarea lucrărilor în vederea cărora imobilul urmează a fi expropriat. În opinia acestui recurent, în speță nu se mai poate iniția în mod legal vreun demers în vederea exproprierii, existând doar posibilitatea efectuării unui schimb de terenuri între părți. Recurentul recunoaște că terenul în litigiu are destinația de stradă, căreia i s-a atribuit denumirea E.P.

prin hotărârea nr. 169/2004 a Consiliului Local al Municipiului Timișoara. De asemenea, se confirmă în motivarea recursului că, în urmă cu aproximativ 6 ani, în baza autorizației de construire nr. 425/2002 s-a autorizat executarea de lucrări de extindere a rețelei de apă și canal pe terenul în litigiu. Recurentul susține că antecesorul reclamantul a cedat terenul în favoarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, acesta fiind motivul pentru care s-au autorizat lucrările menționate. La data la care autorul reclamantului a înțeles să-și exprime intenția de a dona terenul, reclamantul nu avea calitatea de proprietar. Se mai arată în motivarea recursului că declarația autentificată sub nr. 1235/2002 a antecesorului reclamantului, S.F., nu a fost înregistrată la primărie până în prezent, nici reclamantul nu a făcut dovada înregistrării la registratura acestei instituții, aspecte care au fost învederate și în fața instanței de apel, care însă nu a ținut cont de ele.

În motivarea recursului declarat de Consiliul Județean Timiș se susțin următoarele: Acțiunea este inadmisibilă, deoarece exproprierea se poate iniția doar înainte de realizarea lucrărilor în vederea cărora imobilul urmează a fi expropriat; în speță, lucrarea este deja realizată, astfel încât reclamantul nu poate pretinde efectuarea procedurii de expropriere a imobilului, ci eventual poate formula o acțiune în revendicare sau în pretenții. Consiliul Județean Timiș nu are competența de a iniția procedura de expropriere, în raport de prevederile Legii nr. 33/1994 și ale HG nr. 583/1994; recurentul recunoaște totuși că, pentru lucrările de interes local, utilitatea publică se declară de către consiliul județean, însă comisia de efectuare a cercetării prealabile nu se sesizează din oficiu, ci de către inițiatorul lucrării (art. 3 din Regulamentul aprobat prin HG nr. 583/1994); în consecință nu se poate reține culpa Consiliului Județean Timiș.

Consiliul Județean Timiș nu poate fi obligat la declararea utilității publice în lipsa unei cercetări prealabile, care se realizează de o comisie special constituită în acest scop; această cercetare nu poate fi realizată decât pe baza dosarului întocmit de inițiatorul lucrării, Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Opțiunea pentru expropriere este prevăzută de legiuitor cu caracter de excepție și trebuie justificată expres de inițiator; inițiativa de expropriere trebuia să provină de la Consiliul Local al Municipiului Timișoara, nu de la cel care ar urma să fie expropriat.

Consiliul Județean Timiș nu a fost sesizat cu o cerere de declarare a utilității publice, iar instanța de judecată nu poate încălca competența exclusivă a acestei autorități, suplinindu-i voința într-o problemă ce ține de oportunitatea măsurii declarării utilității publice; instanța putea cel mult să oblige Consiliul Local al Municipiului Timișoara să inițieze demersurile pentru exproprierea terenului, adică să sesizeze Consiliul Județean Timiș pentru declararea utilității publice a lucrării. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele: Recurenții nu contestă împrejurarea că terenul în litigiu este ocupat în prezent de o stradă publică, inclusă în nomenclatorul stradal al Municipiului Timișoara, pe care s-au executat rețele utilitare de apă, canalizare, gaze naturale, energie electrică și telefonie.

Recurentul Municipiul Timișoara chiar pretinde că ar avea un drept de proprietate dobândit cu titlu de donație, în baza declarației autentificate sub nr. 2088/1998, dată de autorul reclamantului în fața notarului public. Cu privire la natura juridică a acestui act, curtea de apel a reținut că nu poate fi calificat ca donație, cu efect de transmitere a dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului Municipiul Timișoara, deoarece nu se face dovada acceptării ofertei de donație de către pretinsul donatar. Raționamentul juridic al instanței de apel nu a fost criticat în recurs, recurentul Municipiul Timișoara limitându-se la afirmația că antecesorul reclamantul a cedat terenul în favoarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara.

Deși recurentul invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ. în finalul memoriului de recurs, nu dezvoltă cu argumente juridice de ce interpretarea dată actului juridic de instanța de apel ar fi greșită, situație în care Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura hotărârea instanței de apel din această perspectivă. Susținerea aceluiași recurent, potrivit căreia la data la care autorul reclamantului și-a exprimat intenția de a dona, reclamantul nu era proprietar al terenului (de altfel, nici nu avea cum să fie proprietar, de vreme ce a dobândit terenul prin moștenire, după decesul autorului) nu are valențele unei critici de nelegalitate, recurentul făcând această afirmație, fără a o relaționa din punct de vedere logic cu soluția pronunțată de instanța de apel și considerentele acesteia.

În aceeași situație se află și afirmația potrivit căreia declarația autentificată sub nr. 1235/2002 a antecesorului reclamantului, S.F., nu a fost înregistrată la primărie până în prezent, iar reclamantul nu a făcut dovada înregistrării la registratura acestei instituții. În plus, această declarație autentificată și efectele neînregistrării ei la registratura primăriei nu au constituit obiect de critică în apel, fiind invocate omisso medio direct în recurs. Înalta Curte apreciază că, în lipsa unui titlu care să facă dovada transferului dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantului în patrimoniul municipiului, terenul constituie, din punct de vedere juridic, proprietatea reclamantului, fiind înscris ca atare, în cartea funciară, deși în fapt acesta a pierdut atributele posesiei și folosinței, chiar și atributul dispoziției, în condițiile în care situația actuală a imobilului face practic imposibilă eventuala înstrăinare către terți.

Posibilitatea reclamantului de a formula o acțiune de drept comun în pretenții, în cadrul căreia să solicite contravaloarea imobilului, este discutabilă, deoarece atâta vreme cât acesta rămâne din punct de vedere juridic în patrimoniul său, obligarea unității administrativ teritoriale la plata despăgubirii ar fi lipsită de cauză juridică. Tocmai acest impediment se dorește a fi surmontat prin promovarea prezentei acțiuni. Ca urmare a demarării și finalizării operațiunii de expropriere, Municipiul Timișoara va deveni proprietarul terenului, premisă pentru antrenarea răspunderii legale de plată a despăgubirii. În această modalitate, situația juridică terenului se lămurește în avantajul ambelor părți, reclamantul beneficiind de o despăgubire, iar municipiul dobândind dreptul de proprietate asupra terenului a cărui utilitate publică nu o contestă.

Este adevărat că dispozițiile Legii nr. 33/1994 în materie de expropriere au în vedere proceduri anterioare realizării lucrărilor în vederea cărora imobilul urmează a fi expropriat. Cu toate acestea, în lipsa unor prevederi exprese care să reglementeze situația imobilelor expropriate în fapt, proprietarul prejudiciat nu poate fi lipsit de posibilitatea de a obține o despăgubire. Soluția propusă de recurentul Consiliul Județean Timiș, aceea ca reclamantul să formuleze o acțiune în revendicare, este lipsită de finalitate. Chiar admisă o astfel de acțiune, reclamantul ar fi în aceeași situație, adică lipsit de atributele dreptului său de proprietate, deoarece, deși teoretic este proprietar, faptic terenul este afectat unei utilități publice, restituirea efectivă către reclamant fiind practic imposibilă.

Argumentul invocat de pârâți, subsumat așa-zisei excepții de inadmisibilitate a acțiunii, constituie în realitate o apărare de fond, aceștia susținând că legea specială în materie de expropriere nu este aplicabilă situației din speță, deoarece lucrare în vederea căreia s-ar fi impus exproprierea a fost deja realizată. Respingerea de către instanța de apel a acestei apărări este corectă, pârâții neputând invoca în avantajul lor o împrejurare pe care erau în măsură să o evite prin demararea procedurii de expropriere anterior realizării lucrării. În plus, așa cum s-a reținut mai sus, modalitatea în care reclamantul a conceput demersul său judiciar este de natură să clarifice situația imobilului în avantajul ambelor părți, consecință care nu s-ar fi realizat în cazul în care reclamantul ar fi promovat o simplă acțiune în pretenții.

Instanța de apel a observat în mod corect similitudinea speței de față în raport cu cea soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor omului în cauza Burghelea împotriva României (hotărârea din 27.01.2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 736 din 29.10.2009). În cauza menționată, instanța europeană a reținut încălcarea de către Statul român a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că terenul unui particular a fost ocupat în mod ireversibil de o lucrare de utilitate publică, fără a exista un transfer de proprietate către stat și fără acordarea unei despăgubiri.

Curtea Europeană a apreciat că, în absența unui act formal de expropriere, situația persoanei astfel prejudiciate nu poate fi considerată "previzibilă" și corespunzătoare cerinței "principiului securității juridice". Situația în cauză a permis autorităților să tragă foloase din ocuparea terenului, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituția din 1991 și, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune în prealabil o indemnizație la dispoziția proprietarului. În ceea ce privește argumentul Guvernului, conform căruia persoana în cauză ar fi putut să solicite în continuare tribunalelor interne reparația prejudiciului suferit, Curtea Europeană a observat că acesta nu a prezentat exemple de jurisprudență fondate pe dreptul comun.

În plus, Curtea a apreciat că trebuie avute în vedere dispozițiile și practica interne în materie de prescripție, care fac incertă modalitatea de soluționare a unei asemenea acțiuni introduse la mulți ani de la ocuparea terenului. În orice caz, având în vedere observațiile de mai sus privind lipsa de "previzibilitate" în care proprietarul s-a aflat din vina autorităților, Curtea Europeană nu i-a reproșat acestuia că nu a încercat, după o perioadă atât de îndelungată, să angajeze o procedură de despăgubire. În concluzie, Curtea Europeană a apreciat că ingerința litigioasă nu era compatibilă cu principiul legalității și, prin urmare, a încălcat dreptul proprietarului la respectarea bunurilor sale.

În prezenta cauză, situația terenului este asemănătoare (respectiv, este ocupat de stradă publică, fără ca anterior ocupării să se fi desfășurat o procedură de expropriere, reclamantul nu a fost despăgubit, iar posibilitatea de acordare a unei despăgubiri, în lipsa prezentului demers judiciar, este incertă), motiv pentru care argumentele instanței europene referitoare la lipsa de previzibilitate și securitate juridică, încălcarea principiului legalității și a dreptului de proprietate sunt aplicabile mutatis mutandis. Criticile recurentului Consiliul Județean Timiș, în cadrul cărora susține, în esență, că nu poate fi obligat la declararea utilității publice, deoarece nu a fost sesizat de inițiatorul lucrării și nu s-a efectuat cercetarea prealabilă, potrivit legii exproprierii și normelor de aplicare a acesteia, urmează a fi înlăturate.

Dispozitivul sentinței de fond, menținută de instanța de apel, nu conține, în mod singular, obligația acestui pârât la declararea utilității publice. Instanța l-a obligat pe același pârât să desemneze ca expropriator pe pârâtul Municipiul Timișoara, prin reprezentanții săi legali, primarul și consiliul local și, totodată, instanța a dispus obligarea acestuia din urmă să efectueze oferta de despăgubire pentru imobilul în litigiu. Obligațiile „de a face” stabilite în sarcina pârâților au ca finalitate despăgubirea reclamantului, ca rezultat al exproprierii, urmând ca pârâții să îndeplinească toate obligațiile ce le revin potrivit legii în vederea realizării acestui scop.

Faptul că prin hotărâre nu s-a dispus și obligarea Municipiului Timișoara să inițieze demersurile pentru exproprierea terenului, adică să sesizeze Consiliul Județean Timiș pentru declararea utilității publice a lucrării, nu constituie un motiv de nelegalitate, deoarece ar fi de un formalism excesiv să se pretindă preluarea în dispozitivul hotărârii a tuturor etapele procedurii de expropriere, în condițiile în care acestea rezultă din lege. Este evident că Municipiul Timișoara, în calitate de expropriator, va trebui să-și îndeplinească atribuțiile prevăzute de Legea nr. 33/1994, inclusiv aceea ce a sesiza Consiliul Județean Timiș în vederea efectuării cercetării prealabile (conform Regulamentului privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilității publice pentru lucrări de interes național sau de interes local, aprobat prin H.G.

nr. 583/1994), deoarece altfel, în lipsa îndeplinirii acestor atribuții, nu ar putea satisface obligația stabilită în dispozitivul sentinței, aceea de a face reclamantului oferta de despăgubire pentru imobil. Obligarea prin hotărâre judecătorească a autorităților publice implicate de a-și îndeplini obligațiile ce le revin potrivit legii în materie de expropriere, nu constituie o încălcare a atribuțiilor administrative ale acestora, astfel cum susține recurentul Consiliul Județean Timiș, ci este rezultatul îndeplinirii rolului constituțional al instanțelor judecătorești, acela de a înfăptui justiția, constatând încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului prin refuzul nejustificat al autorităților de a reglementa situația imobilului, atât din perspectiva titularului dreptului de proprietate, cât și sub aspectul despăgubirii reclamantului lipsit în mod arbitrar de bunul său.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ., Înalta Curte a respins recursurile, ca nefondate.