ÎCCJ, decizie (scj.ro #81743)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81743) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune prin care se solicită declararea

utilității publice pentru un

imobil expropriat în fapt și efectuarea unei

oferte de despăgubiri. Admisibilitate.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de

proprietate.

Index alfabetic :

drept de proprietate

-

expropriere

-

despăgubire

Legea nr. 33/1994, art. 7, art. 12

Dispozițiile Legii nr. 33/1994 în materie

de expropriere au în vedere proceduri anterioare realizării

lucrărilor în vederea cărora imobilul urmează a fi expropriat,

însă, cu toate acestea, în lipsa unor prevederi exprese care să

reglementeze situația imobilelor expropriate în fapt, proprietarul

prejudiciat nu poate fi lipsit de posibilitatea de a obține o

despăgubire.

Astfel că, legea specială în

materie de expropriere este aplicabilă și în situația în care

lucrarea în vederea căreia s-ar fi impus exproprierea a fost deja

realizată (situația unui teren ocupat de o stradă publică,

fără ca anterior ocupării să se fi desfășurat o

procedură de expropriere), proprietarul nefiind despăgubit.

În lipsa unui titlu care să facă

dovada transferului dreptului de proprietate din patrimoniul proprietarului

tabular în patrimoniul municipiului, terenul constituie, din punct de vedere

juridic, proprietatea petentului, fiind înscris ca atare, în cartea

funciară, deși în fapt acesta a pierdut atributele posesiei și

folosinței, chiar și atributul dispoziției, în condițiile

în care situația actuală a imobilului face practic imposibilă

eventuala înstrăinare către terți, iar ca urmare a

demarării și finalizării operațiunii de expropriere,

situația juridică terenului se lămurește în avantajul ambelor

părți, proprietarul beneficiind de o despăgubire, iar municipiul

dobândind dreptul de proprietate asupra terenului.

Secția I

civilă, decizia nr.1917  din  16 martie 2012

Reclamantul

S.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean

Timiș și Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primar și Consiliul

Local Timișoara, să se dispună  în baza art. 7 din Legea

nr.33/1994, obligarea pârâtului Consiliul Județean Timiș la

declararea utilității publice a străzii E.P., situată în

Timișoara, evidențiată în CF nr. 113809, Timișoara, nr.

cad. 14308/1/2/2/1/1, în suprafață de 1.883 mp, al cărui

proprietar tabular este reclamantul; în baza art. 27 din Regulamentul de lucru

a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea

declarării utilității publice, aprobat prin HG nr.583/1994,

coroborat cu art. 12 alin. (2) din Legea nr.33/1994, obligarea aceluiași

pârât la desemnarea, în calitate de expropriator, a pârâtului Municipiul

Timișoara; obligarea pârâtului Municipiul Timișoara la efectuarea

ofertei de despăgubire către reclamant pentru acest teren.

Pârâtul Consiliul Județean Timiș a solicitat

respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât procedura de

expropriere se poate iniția doar înainte de realizarea lucrărilor în

vederea cărora imobilul urmează să fie expropriat, iar Consiliul

nu are competența legală de a iniția deschiderea acestei

proceduri.

Prin

sentința civilă nr.3806 din 3.12.2008, pronunțată de

Tribunalul Timiș, s-a respins  excepția inadmisibilității,

s-a admis acțiunea, a fost obligat pârâtul Consiliul Județean

Timiș la declararea utilității publice a străzii E.P.,

situată în Timișoara, înscrisă în CF 113809 nr. cad.

14308/1/2/2/1/2 în suprafață de 1.883 mp,  proprietatea

reclamantului, precum și la desemnarea, în calitate de expropriator a

pârâtului Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara și a fost obligat pârâtul Municipiul

Timișoara la efectuarea ofertei de despăgubire către reclamant,

pentru imobilul menționat.

În

considerentele acestei sentințe, tribunalul a reținut că reclamantul

este proprietarul tabular al imobilului înscris în cartea funciară

nr.113809 Timișoara, nr. top 14308/1/2/2/1/1, constând în teren pentru

drum de acces în suprafață de 1.883 mp, teren care în prezent are

destinația de stradă dotată cu rețea de canalizare și

de gaz. Instanța a mai reținut că imobilul proprietatea

reclamantului a trecut în fapt în proprietatea publică, fără o

prealabilă despăgubire.

Excepția

inadmisibilității a fost respinsă ca neîntemeiată, cu

motivarea că imobilul a fost expropriat în fapt, astfel că nu se

poate invoca nerespectarea de către reclamant a dispozițiilor legii

exproprierii pentru a bloca demersul său judiciar, fiind de principiu

că nimeni nu poate invoca propria culpă în nerespectarea

obligațiilor legale.

În

raport de prevederile Legii nr. 33/1994, prima instanță a

reținut că pârâtului

Consiliul

Județean Timiș îi revine competența  de a demara procedura de

expropriere, expropriator urmând a fi Municipiul Timișoara, în

condițiile în care strada în litigiu este de interes local.

Prin

decizia civilă nr.115/A din 18 mai 2009, pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara au fost respinse, ca neîntemeiate, apelurile

pârâților, instanța de apel reținând că prima

instanță a stabilit corect situația de fapt și a

pronunțat hotărârea cu respectarea prevederilor legale din dreptul

intern [art. 481 C.civ., art. 1 din Legea nr.33/1994, art.7 alin.(1) și

art.12 alin.(2) din același act normativ] și în acord cu prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin

decizia nr. 1237 din  25 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție,  Secția civilă și de

proprietate intelectuală, au fost admise recursurile declarate de

pârâți, a fost casată decizia atacată și s-a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru

a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că s

ituația terenului pentru care reclamantul

solicită declararea utilității publice nu a fost pe deplin

stabilită de instanța de judecată, context în care criticile

recurenților au fost  apreciate ca fondate, față de

pozițiile contradictorii ale părților, și anume, aceea a

reclamantului, care a susținut că terenul este proprietatea sa, dar

că de circa 10 ani el este folosit cu destinație de stradă,

și aceea a pârâților, care susțin că terenul a făcut

obiectul donației autorului reclamantului în favoarea Consiliului Local al

Municipiului Timișoara, astfel că ar fi necesară efectuarea unei

expertize tehnice de specialitate pentru identificarea terenului, în raport de

actele prezentate de părți, pentru lămurirea situației

juridice a acestuia.

În

decizia de casare s-a mai reținut că expertiza tehnică

depusă în fața instanței de reclamant datează din anul

2005, este extrajudiciară, iar proba cu expertiza tehnică topografică

de identificare a imobilului proprietatea reclamantului a fost respinsă în

mod greșit ca nerelevantă de către instanța de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 290/A din 17

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a

respins apelurile pârâților, ca nefondate.

Sub

aspectul situației de fapt, instanța de apel a reținut că reclamantul

este proprietar tabular al imobilului în litigiu, teren identificat prin

raportul de expertiză efectuat în rejudecare și care are

destinația de stradă și dispune de rețele utilitare:

rețea de apă-canal, rețea de gaze naturale, rețea de

energie electrică, rețea de telefonie.

În

raport de dispozițiile Legii nr. 213/1998, potrivit cărora

străzile fac parte din domeniul public local al municipiilor și având

în vedere situația faptică a imobilului, descrisă anterior,

instanța de apel a stabilit că acesta a trecut în fapt în

proprietatea statului, fără a se urma procedura de expropriere

și fără o prealabilă despăgubire, deși

reclamantul avea dreptul de a primi o  indemnizație stabilită

printr-un raport de expertiză, conform art. 481 C.civ., respectiv, art. 1  și art. 4 din Legea nr. 33/1994.

Instanța

de apel a avut în vedere la pronunțarea soluției și prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și hotărârea

pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Burghelea

împotriva României

. În această cauză, Curtea Europeană a

examinat dacă s-a realizat sau nu deposedarea sau exproprierea formală

a reclamantei, a stabilit că, în absența unui act de expropriere,

situația reclamantei nu poate fi considerată „previzibilă”

și corespunzătoare cerinței „principiului securității

juridice”, situație care a permis autorităților  să

tragă  foloase din ocuparea terenului în cauză, fără a pune

în prealabil o indemnizație la dispoziția reclamantei, ceea ce

reprezintă o ingerință care nu este compatibilă cu

principiul legalității și prin urmare, a fost încălcat

dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.

Instanța

de apel a mai reținut că excepția inadmisibilității a

fost în mod corect respinsă de către instanța de fond, întrucât

este evident că pârâții sunt cei care au încălcat regulile ce

guvernează exproprierea, astfel că entitatea cu atribuții în materie

nu poate să invoce propria culpă în nerespectarea legii, pentru a

împiedica demersul judiciar al reclamantului, cu atât mai mult cu cât terenul

este folosit cu destinația de stradă, de către

autorități, de peste 10 ani.

În

argumentarea menținerii soluției de respingere a excepției,

instanța de apel a mai reținut și faptul că această

excepție a fost  ridicată de către pârâți și prin

cererea de recurs, în fața Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care a trimis cauza spre rejudecare în vederea administrării

probei cu expertiza tehnică, pentru identificarea terenului în litigiu

și pentru  lămurirea situației juridice a acestuia. Or, în

situația în care Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi

considerat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, ar fi

soluționat cauza pe această excepție.

În

ceea ce privește pretinsa donație făcută de autorului

reclamantului în favoarea Consiliul Local al Municipiului Timișoara,

instanța a reținut că înscrisul prezentat, constând în

declarația dată pe propria răspundere de către autorul

reclamantului, la data de 11 iunie 1998, prin care acesta declară în

fața notarului că va ceda în favoarea  Consiliul Local al

Municipiului Timișoara parcelele cu nr. top. 14308/1/2/2/1/1 și

14309/1/1/2/1 – 14308/1/2/3/1 situate între  strada L. și strada M.,

fără a preciza însă suprafața terenului și

numărul cărții funciare, poate fi calificat ca dovedind cel mult

o ofertă de donație, neacceptată de pârâți, iar reclamantul,

în calitate de moștenitor al numitului S.F., nu a confirmat  oferta

autorului său, conform art. 1167 C.civ.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâții, invocând motive de recurs ce

se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

În

motivarea recursului declarat de Municipiul Timișoara, prin Primar și

Consiliul Local al Municipiului Timișoara se arată că:

În mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității

acțiunii, în condițiile în care exproprierea se poate iniția

doar înainte de realizarea lucrărilor în vederea cărora imobilul urmează

a fi expropriat. În opinia acestui recurent, în speță nu se mai poate

iniția în mod legal vreun demers în vederea exproprierii, existând doar

posibilitatea efectuării unui schimb de terenuri între părți.

Recurentul recunoaște că terenul în litigiu are destinația de

stradă, căreia i s-a atribuit denumirea E.P. prin hotărârea nr.

169/2004 a Consiliului Local al Municipiului Timișoara. De asemenea, se

confirmă în motivarea recursului că, în urmă cu aproximativ 6

ani, în baza autorizației de construire nr. 425/2002 s-a autorizat

executarea de lucrări de extindere a rețelei de apă și

canal pe terenul în litigiu.

Recurentul susține că antecesorul reclamantul a cedat terenul în

favoarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, acesta fiind motivul

pentru care s-au autorizat lucrările menționate. La data la care

autorul reclamantului a înțeles să-și exprime intenția de a

dona terenul, reclamantul nu avea calitatea de proprietar.

Se mai arată în motivarea recursului că declarația

autentificată sub nr. 1235/2002 a antecesorului reclamantului, S.F., nu a

fost înregistrată la primărie până în prezent, nici reclamantul

nu a făcut dovada înregistrării la registratura acestei

instituții, aspecte care au fost învederate și în fața instanței

de apel, care însă nu a ținut cont de ele.

În

motivarea recursului declarat de Consiliul Județean Timiș se

susțin următoarele:

Acțiunea este inadmisibilă, deoarece exproprierea se poate

iniția doar înainte de realizarea lucrărilor în vederea cărora

imobilul urmează a fi expropriat; în speță, lucrarea este deja

realizată, astfel încât reclamantul nu poate pretinde efectuarea

procedurii de expropriere a imobilului, ci eventual poate formula o

acțiune în revendicare sau în pretenții.

Consiliul Județean Timiș nu are competența de a iniția

procedura de expropriere, în raport de prevederile Legii nr. 33/1994 și

ale HG nr. 583/1994; recurentul recunoaște totuși că, pentru

lucrările de interes local, utilitatea publică se declară de

către consiliul județean, însă comisia de efectuare a

cercetării prealabile nu se sesizează din oficiu, ci de către

inițiatorul lucrării (art. 3 din Regulamentul aprobat prin HG nr.

583/1994); în consecință nu se poate reține culpa Consiliului

Județean Timiș.

Consiliul Județean Timiș nu poate fi obligat la declararea

utilității publice în lipsa unei cercetări prealabile, care se

realizează de o comisie special constituită în acest scop;

această cercetare nu poate fi realizată decât pe baza dosarului

întocmit de inițiatorul lucrării, Consiliul Local al Municipiului

Timișoara.

Opțiunea pentru expropriere este prevăzută de legiuitor cu

caracter de excepție și trebuie justificată expres de

inițiator; inițiativa de expropriere trebuia să provină de la Consiliul Local al Municipiului Timișoara, nu de la cel care ar urma să fie

expropriat.

Consiliul Județean Timiș nu a fost sesizat cu o cerere de declarare a

utilității publice, iar instanța de judecată nu poate

încălca competența exclusivă a acestei autorități,

suplinindu-i voința într-o problemă ce ține de oportunitatea

măsurii declarării utilității publice; instanța putea

cel mult să oblige Consiliul Local al Municipiului Timișoara să

inițieze demersurile pentru exproprierea terenului, adică să

sesizeze Consiliul Județean Timiș pentru declararea

utilității publice a lucrării.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a

reținut următoarele:

Recurenții

nu contestă împrejurarea că terenul în litigiu este ocupat în prezent

de o stradă publică, inclusă în nomenclatorul stradal al

Municipiului Timișoara, pe care s-au executat rețele utilitare de

apă, canalizare, gaze naturale, energie electrică și telefonie.

Recurentul Municipiul Timișoara chiar pretinde că ar avea un drept de

proprietate dobândit cu titlu de donație, în baza declarației

autentificate sub nr. 2088/1998, dată de autorul reclamantului în

fața notarului public.

Cu privire la natura juridică a acestui act, curtea

de apel a reținut că nu poate fi calificat ca donație, cu efect

de transmitere a dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului Municipiul

Timișoara, deoarece nu se face dovada acceptării ofertei de

donație de către pretinsul donatar. Raționamentul juridic al

instanței de apel nu a fost criticat în recurs, recurentul Municipiul

Timișoara limitându-se la afirmația că antecesorul reclamantul a

cedat terenul în favoarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara.

Deși recurentul invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C.pr.civ. în finalul memoriului de recurs, nu dezvoltă cu argumente

juridice de ce interpretarea dată actului juridic de instanța de apel

ar fi greșită, situație în care Înalta Curte este în

imposibilitate de a cenzura hotărârea instanței de apel din această

perspectivă.

Susținerea aceluiași recurent, potrivit

căreia la data la care autorul reclamantului și-a exprimat

intenția de a dona, reclamantul nu era proprietar al terenului (de altfel,

nici nu avea cum să fie proprietar, de vreme ce a dobândit terenul prin

moștenire, după decesul autorului) nu are valențele unei critici

de nelegalitate, recurentul făcând această afirmație,

fără a o relaționa din punct de vedere logic cu soluția

pronunțată de instanța de apel și considerentele acesteia.

În aceeași situație se află și afirmația potrivit

căreia declarația autentificată sub nr. 1235/2002 a

antecesorului reclamantului, S.F., nu a fost înregistrată la primărie

până în prezent, iar reclamantul nu a făcut dovada înregistrării

la registratura acestei instituții. În plus, această declarație

autentificată și efectele neînregistrării ei la registratura

primăriei nu au constituit obiect de critică în apel, fiind invocate

omisso medio direct în recurs.

Înalta Curte apreciază că, în lipsa unui titlu

care să facă dovada transferului dreptului de proprietate din

patrimoniul reclamantului în patrimoniul municipiului, terenul constituie, din

punct de vedere juridic, proprietatea reclamantului, fiind înscris ca atare, în

cartea funciară, deși în fapt acesta a pierdut atributele posesiei

și folosinței, chiar și atributul dispoziției, în

condițiile în care situația actuală a imobilului face practic

imposibilă eventuala înstrăinare către terți.

Posibilitatea reclamantului de a formula o acțiune

de drept comun în pretenții, în cadrul căreia să solicite

contravaloarea imobilului, este discutabilă, deoarece atâta vreme cât

acesta rămâne din punct de vedere juridic în patrimoniul său,

obligarea unității administrativ teritoriale la plata despăgubirii

ar fi lipsită de cauză juridică. Tocmai acest impediment se

dorește a fi surmontat prin promovarea prezentei acțiuni. Ca urmare a

demarării și finalizării operațiunii de expropriere,

Municipiul Timișoara va deveni proprietarul terenului, premisă pentru

antrenarea răspunderii legale de plată a despăgubirii. În

această modalitate, situația juridică terenului se

lămurește în avantajul ambelor părți, reclamantul

beneficiind de o despăgubire, iar municipiul dobândind dreptul de

proprietate asupra terenului a cărui utilitate publică nu o

contestă.

Este adevărat că dispozițiile Legii nr.

33/1994 în materie de expropriere au în vedere proceduri anterioare

realizării lucrărilor în vederea cărora imobilul urmează a

fi expropriat. Cu toate acestea, în lipsa unor prevederi exprese care să

reglementeze situația imobilelor expropriate în fapt, proprietarul

prejudiciat nu poate fi lipsit de posibilitatea de a obține o

despăgubire. Soluția propusă de recurentul Consiliul

Județean Timiș, aceea ca reclamantul să formuleze o acțiune

în revendicare, este lipsită de finalitate. Chiar admisă o astfel de

acțiune, reclamantul ar fi în aceeași situație, adică

lipsit de atributele dreptului său de proprietate, deoarece, deși

teoretic este proprietar, faptic terenul este afectat unei utilități

publice, restituirea efectivă către reclamant fiind practic

imposibilă.

Argumentul invocat de pârâți, subsumat

așa-zisei excepții de inadmisibilitate a acțiunii, constituie în

realitate o apărare de fond, aceștia susținând că legea

specială în materie de expropriere nu este aplicabilă situației

din speță, deoarece lucrare în vederea căreia s-ar fi impus

exproprierea a fost deja realizată.

Respingerea de către instanța de apel a acestei

apărări este corectă, pârâții neputând invoca în avantajul

lor o împrejurare pe care erau în măsură să o evite prin

demararea procedurii de expropriere anterior realizării lucrării. În

plus, așa cum s-a reținut mai sus, modalitatea în care reclamantul a

conceput demersul său judiciar este de natură să clarifice

situația imobilului în avantajul ambelor părți,

consecință care nu s-ar fi realizat în cazul în care reclamantul ar

fi promovat o simplă acțiune în pretenții.

Instanța de apel a observat în mod corect

similitudinea speței de față în raport cu cea

soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor omului în cauza

Burghelea

împotriva României

(hotărârea din 27.01.2009, publicată în

Monitorul Oficial al României nr. 736 din 29.10.2009). În cauza

menționată, instanța europeană a reținut

încălcarea de către Statul român a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că

terenul unui particular a fost ocupat în mod ireversibil de o lucrare de

utilitate publică, fără a exista un transfer de proprietate

către stat și fără acordarea unei despăgubiri.

Curtea Europeană a apreciat că, în absența

unui act formal de expropriere, situația persoanei astfel prejudiciate nu

poate fi considerată "previzibilă" și

corespunzătoare cerinței "principiului securității

juridice". Situația în cauză a permis autorităților

să tragă foloase din ocuparea terenului, cu neglijarea regulilor ce

guvernează exproprierea (Constituția din 1991 și, în special,

Legea nr. 33/1994), fără a pune în prealabil o indemnizație la

dispoziția proprietarului.

În ceea ce privește argumentul Guvernului, conform

căruia persoana în cauză ar fi putut să solicite în continuare

tribunalelor interne reparația prejudiciului suferit, Curtea

Europeană a observat că acesta nu a prezentat exemple de

jurisprudență fondate pe dreptul comun. În plus, Curtea a apreciat

că trebuie avute în vedere dispozițiile și practica interne în

materie de prescripție, care fac incertă modalitatea de

soluționare a unei asemenea acțiuni introduse la mulți ani de la

ocuparea terenului. În orice caz, având în vedere observațiile de mai sus

privind lipsa de "previzibilitate" în care proprietarul s-a aflat din

vina autorităților, Curtea Europeană nu i-a reproșat

acestuia că nu a încercat, după o perioadă atât de

îndelungată, să angajeze o procedură de despăgubire.

În concluzie, Curtea Europeană a apreciat că

ingerința litigioasă nu era compatibilă cu principiul

legalității și, prin urmare, a încălcat dreptul

proprietarului la respectarea bunurilor sale.

În prezenta cauză, situația terenului este

asemănătoare (respectiv, este ocupat de stradă publică,

fără ca anterior ocupării să se fi desfășurat o

procedură de expropriere, reclamantul nu a fost despăgubit, iar

posibilitatea de acordare a unei despăgubiri, în lipsa prezentului demers

judiciar, este incertă), motiv pentru care argumentele instanței

europene referitoare la lipsa de previzibilitate și securitate

juridică, încălcarea principiului legalității și a

dreptului de proprietate sunt aplicabile mutatis mutandis.

Criticile recurentului Consiliul Județean

Timiș, în cadrul cărora susține, în esență, că nu

poate fi obligat la declararea utilității publice, deoarece nu a fost

sesizat de inițiatorul lucrării și nu s-a efectuat cercetarea

prealabilă, potrivit legii exproprierii și normelor de aplicare a

acesteia, urmează a fi înlăturate.

Dispozitivul sentinței de fond, menținută

de instanța de apel, nu conține, în mod singular, obligația

acestui pârât la declararea utilității publice. Instanța l-a

obligat pe același pârât să desemneze ca expropriator pe pârâtul

Municipiul Timișoara, prin reprezentanții săi legali, primarul

și consiliul local și, totodată, instanța a dispus

obligarea acestuia din urmă să efectueze oferta de despăgubire

pentru imobilul în litigiu.

Obligațiile „de a face” stabilite în sarcina

pârâților au ca finalitate despăgubirea reclamantului, ca rezultat al

exproprierii, urmând ca pârâții să îndeplinească toate

obligațiile ce le revin potrivit legii în vederea realizării acestui

scop.

Faptul că prin hotărâre nu s-a dispus și

obligarea Municipiului Timișoara să inițieze demersurile pentru

exproprierea terenului, adică să sesizeze Consiliul Județean

Timiș pentru declararea utilității publice a lucrării, nu

constituie un motiv de nelegalitate, deoarece ar fi de un formalism excesiv

să se pretindă preluarea în dispozitivul hotărârii a tuturor

etapele procedurii de expropriere, în condițiile în care acestea

rezultă din lege.

Este evident că Municipiul Timișoara, în

calitate de expropriator, va trebui să-și îndeplinească

atribuțiile prevăzute de Legea nr. 33/1994, inclusiv aceea ce a

sesiza Consiliul Județean Timiș în vederea efectuării

cercetării prealabile (conform Regulamentului privind procedura de lucru a

comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea

declarării utilității publice pentru lucrări de interes

național sau de interes local, aprobat prin H.G. nr. 583/1994), deoarece

altfel, în lipsa îndeplinirii acestor atribuții, nu ar putea satisface

obligația stabilită în dispozitivul sentinței, aceea de a face

reclamantului oferta de despăgubire pentru imobil.

Obligarea prin hotărâre judecătorească a

autorităților publice implicate de a-și îndeplini

obligațiile ce le revin potrivit legii în materie de expropriere, nu

constituie o încălcare a atribuțiilor administrative ale acestora,

astfel cum susține recurentul Consiliul Județean Timiș, ci este

rezultatul îndeplinirii rolului constituțional al instanțelor

judecătorești, acela de a înfăptui justiția, constatând

încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului prin refuzul nejustificat

al autorităților de a reglementa situația imobilului, atât din

perspectiva titularului dreptului de proprietate, cât și sub aspectul

despăgubirii reclamantului lipsit în mod arbitrar de bunul său.

Față de aceste considerente, în temeiul art.

312 alin. (1) C.pr.civ., Înalta Curte a respins recursurile, ca nefondate.