ÎCCJ, decizie (scj.ro #139317)

Expropriere în fapt. Cauză de utilitate publică. Obligarea expropriatorului prin hotărâre judecătorească la emiterea actului de expropriere. Stabilirea momentului la care se raportează evaluarea imobilului în vederea determinării cuantumului despăgubirilor.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic

: imobil

drept de proprietate privată

expropriere în fapt

despăgubiri

Constituția României, art. 44

Legea nr. 33/1994, art. 26 alin. (2)

Legea nr. 255/2010, art. 9

Potrivit dispozițiilor art.9 alin.(4) din Legea nr.255/2010, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului, operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.

În situația particulară a exproprierii de fapt, când expropriatorul nu a emis actul de expropriere, deși a fost obligat să o facă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, momentul de referință în raport cu care se face evaluarea despăgubirilor este data hotărârii judecătorești care constituie actul de jurisdicție cu efect obligatoriu pentru părți, prin care s-a stabilit faptul că terenul nu se mai află în posesia proprietarului și că a fost afectat în totalitate de o lucrare de utilitate publică, expropriatorul fiind obligat să  inițieze procedura de expropriere. Aceasta, întrucât în temeiul hotărârii judecătorești a devenind exigibilă obligația expropriatorului de a emite actul administrativ de expropriere și de a acorda despăgubirea cuvenită proprietarului afectat, momentul exigibilității acestei obligații putând fi calificat ca moment al transferului dreptului de proprietate din perspectiva prevederilor legale incidente în materia stabilirii despăgubirii pentru expropriere.

Secția I civilă, decizia nr. 962 din 8 iunie 2017

Prin sentința civilă nr.1206 din 15.06.2011, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată, s-a admis excepția inadmisibilității și s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Pentru a dispune în acest  sens, instanța a reținut următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor ce i se cuvin în urma exproprierii pentru cauză de utilitate publică de interes național a imobilului – teren în suprafață de 517 m.p., situat în comuna Cernica.

Printr-o altă cerere, înregistrată sub nr. x/3/2009, reclamanta a chemat-o în judecată pe pârâtă solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să inițieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică a imobilului. Cererea a fost admisă, fiind pronunțată sentința civilă nr. 88 din 28.01.2010 de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, iar pârâta a fost obligată să inițieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică a terenului în litigiu.

Instanța a apreciat că, în lipsa procedurii exproprierii propriu-zise, potrivit art. 3 și urm. din Legea nr. 198/2004, reclamanta nu are deschisă procedura specială ulterioară a fixării și acordării despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât bunul imobil se află în proprietatea sa. Legea nr.198/2004 se completează cu Legea nr. 33/1994, acțiunea formulată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004 urmând a se soluționa în conformitate cu dispozițiile art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994.

Prin decizia civilă nr. 8/A din 13.01.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost desființată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima instanță, reținându-se, în esență, că în mod greșit s-a respins acțiunea ca inadmisibilă, deoarece prin sentința civilă nr.88 din 28.01.2010 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă, s-a admis cererea reclamantei și a fost obligată pârâta C.N.A.D.R., să inițieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică de interes național a imobilului teren în suprafață de 519 m.p., situat în comuna Cernica.

Deși teoretic terenul se află în proprietatea reclamantei, în fapt aceasta nu își poate exercita dreptul său de proprietate pentru suprafața în litigiu și nici nu a primit o despăgubire. Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii aduce atingere accesului liber la justiție garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat cereri de recurs pârâta C.N.A.D.N.R. SA și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, iar prin decizia civilă nr. 6667 din 1.11.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție le-a admis, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut că dispozițiile art. 297 alin. (1) C.pr.civ. (în vigoare la data soluționării apelului), au fost aplicate greșit de către instanța de apel, întrucât nici reclamanta și nici pârâta nu au solicitat prin cererea de apel ori prin întâmpinare trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin decizia civilă nr. 333/A din data de 22.09.2014 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1206 din 15.06.2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă în contradictoriu cu intimata pârâtă Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA .

În cadrul rejudecării apelului a fost administrată proba cu expertiză tehnico-științifică având ca obiectiv stabilirea valorii terenului litigios, s-au efectuat adrese către C.N.A.D.R. pentru a se comunica dacă terenul litigios se află pe lista imobilelor ce urmează a fi expropriate, dacă a fost demarată procedura de expropriere și în ce stadiu se află această procedură, precum și către O.C.P.I. Ilfov pentru comunicarea unei copii de pe cartea funciară a imobilului.

Curtea a reținut  că apelul formulat de apelanta reclamantă A. este nefondat, în mod corect prima instanță reținând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304  pct. 9 din C.pr.civ.

Prin decizia civilă nr.370 din 3.02.2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului invocată de intimata pârâtă C.N.A.D.N.R. SA. A admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare.

S-a reținut, în esență, că lipsa demersurilor de expropriere a imobilului echivalează cu refuzul îndeplinirii unei obligații legale, confirmată printr-o hotărâre judecătorească, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă, pentru lipsa  hotărârii care ar putea fi contestată conform legii, neemisă din culpa pârâtei, ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 106/A din 13.02.2017, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1206/2011 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, a anulat sentința apelată și rejudecând pe fond a admis acțiunea, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 7032 euro, echivalent în lei la data pății efective, la cursul BNR, reprezentând despăgubiri pentru terenul în suprafață de 519 mp, precum și suma de 3900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu pentru expert.

În cadrul rejudecării cauzei, în raport de considerentele deciziei de casare, instanța de apel a încuviințat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză efectuat în ciclul procesual anterior, de către aceiași comisie de experți, având ca obiective: stabilirea valorii terenului în suprafață de 519 mp  la două momente, respectiv, la nivelul anului 1993, când se susține că a fost preluat în fapt terenul pentru construirea autostrăzii și la data de 28.01.2010, dată la care a fost pronunțată sentința civilă nr.80/2010.

Lucrarea de specialitate a fost depusă la data de 21.04.2016, cu opinia separată a expertului ing. X., care ulterior a achiesat la variantele de calcul propuse de ceilalți doi experți.

Intimata pârâtă C.N.A.D.N.R. a formulat obiecțiuni, cu privire la modul de evaluare a terenului, care au fost încuviințate de instanță și la care comisia de experți a răspuns, păstrându-și punctul  de vedere.

Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei, în raport de criticile  și apărările formulate, cât și în raport de dispozițiile legale incidente în materie, Curtea a reținut că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Motivul de apel constând în nelegalitatea admiterii excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată este fondat, fiind dezlegat în considerentele deciziei de casare, așa încât potrivit dispozițiilor art.315 alin.(1) C.pr.civ. este obligatoriu pentru instanța de rejudecare.

Motivul de apel referitor la suprafața totală acaparată de intimata pârâtă, din care face  parte și suprafața în litigiu  de 519 mp este, de asemenea, fondat.

Prin sentința civilă nr.88 din 28.01.2010 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă, intimata pârâtă a fost obligată să demareze procedura de expropriere pentru suprafața în litigiu, reținându-se cu autoritate de lucru judecat că apelanta reclamantă nu se mai află în posesia de fapt a acestei suprafețe de teren, obligație care nu a fost îndeplinită până în prezent de către intimata pârâtă.

Așadar, constatând că lucrările efectuate de către intimata pârâtă afectează total dreptul de proprietate al apelantei reclamante asupra suprafeței de teren de 519 mp, Curtea a reținut că lucrările efectuate reprezintă, în realitate, o expropriere de fapt, fără respectarea procedurii speciale din materia exproprierii, apelanta reclamantă fiind îndreptățită la despăgubiri în cuantum de 7032 euro, în echivalent lei, la data efectivă a plății, la cursul BNR.

Suma de 7.032 euro a fost calculată de către experți la data de 28.01.2010, data pronunțării sentinței civile nr.88 a Tribunalului București, prin care intimata pârâtă a fost obligată să inițieze procedura de expropriere pentru terenul în litigiu, acesta fiind momentul de la care intimata pârâtă datorează despăgubiri pentru teren, întrucât prin această hotărâre judecătorească a fost constatată exproprierea în fapt a terenului și, ca urmare, de la această dată exista obligația intimatei pârâte de a plăti despăgubiri pentru teren.

Contrar susținerilor intimatei pârâte, această valoare a terenului a fost determinată pe baza tranzacțiilor, acte de vânzare cumpărare încheiate în anul 2007 pentru terenuri  similare, situate în aceiași zonă administrativ-teritorială, fiind respectate exigențele art.26 din Legea nr.33/1994, întrucât această valoare a fost corectată negativ, corespunzător declinului pieței imobiliare, coeficienții de corecție fiind aplicați la nivelul de referință, cel al anului 2010. Această soluție la care au ajuns experții este justificată și de împrejurarea că Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov a comunicat că nu există acte de tranzacționare pentru imobile similare celui evaluat, în perioada anilor 2010 – 2013, iar Primăria Cernica nu a furnizat nici un răspuns în acest sens.

Față de aceste considerente, Curtea având în vedere că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului dreptului dedus judecății, soluționând în mod greșit cauza pe cale de excepție, a constatat  incidența dispozițiilor art.297 alin.(1) C.pr.civ. și ca urmare, a admis apelul, a anulat sentința civilă atacată și evocând fondul, a admis acțiunea,  a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 7032 euro, în echivalent  lei la data plății efective, la cursul BNR, sumă ce reprezintă despăgubiri pentru terenul în suprafață de 519 mp.

În ceea ce privește cererea formulată de apelanta reclamantă pentru acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.637 lei, Curtea a reținut că suma solicitată cu acest titlu a fost dovedit parțial și anume, a fost dovedită suma de 3900 lei reprezentând onorariul de expert, pentru restul cheltuielilor de judecată solicitate, respectiv onorariul de avocat, nefiind depuse documente justificative.

Împotriva  deciziei nr. 106/A din data de 13.02.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV a civilă, a declarat recurs pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta formulează mai multe critici, după cum urmează:

Instanța de apel a încălcat dispozițiile  art. 26  alin. (20 din Legea nr. 33/1994, deoarece experții au stabilit valoarea de despăgubire (5,89 euro/mp) prin selectarea unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2007 care nu puteau reflecta prețul de circulație al imobilului ce face obiectul litigiului, la nivelul anului 2016, anul realizării suplimentului la raportul de expertiză, această dată fiind singura care prezintă relevanță în speță, în condițiile în care imobilul nu a fost expropriat.

Specialiștii au utilizat tranzacțiile perfectate în anul 2007, așa cum rezultă din raportul inițial de expertiză evaluatoare și din suplimentul la expertiză, iar nu contracte autentice încheiate în anul 2010. Orice corecție aplicată unui preț real de circulație cu referire la "declinul pieței imobiliare" pe o perioadă întinsă de timp (2007 - 2010 sau 2007 - 2016) este lipsită de orice credibilitate și contravine prevederilor exprese ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 129 alin. (5) C.pr.civ. cu privire la rolul activ al judecătorului, în condițiile în care aceasta nu a dat curs nici solicitării recurentei de refacere a suplimentului la raportul de expertiză, nici cererii de efectuare a unor adrese către Primăria comunei Cernica, în vederea comunicării unor contracte autentice de vânzare-cumpărare pertinente la dosarul cauzei.

Instanța de apel a dispus obligarea recurentei la plata despăgubirilor în cuantum de 7.032 euro, nesocotind prin soluția pronunțată prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 și art. 315 alin. (1) C.pr.civ.

Contrar celor statuate de instanța de apel, terenul în litigiu nu a fost expropriat în temeiul sentinței civile nr. 88/2010 a Tribunalului București, neputându-se reține că la momentul ianuarie 2010 a operat transferul dreptului de proprietate (din proprietatea privată a reclamantei în proprietatea publică a Statului Român).

Terenul în suprafață de 519 mp, situat în comuna Cernica nu a făcut obiectul exproprierii nici în temeiul Legii nr. 198/2004, nici în temeiul Legii nr. 255/2010. Cu alte cuvinte, în privința terenului în litigiu nu a fost dată nicio hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii (art. 7 din Legea nr. 198/2004) și nici nu a fost emisă o decizie de expropriere (art. 9 din Legea nr. 255/2010).

Pentru a opera exproprierea terenului în litigiu, ar fi trebuit de asemenea îndeplinite condițiile prevăzute la art. 15 din Legea nr. 198/2004 și art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, fapt care în speță nu se verifică.

În privința terenului de 519 mp, obiect al prezentului litigiu, nu a fost declarată utilitatea publică în temeiul art. 7 din Legea nr. 33/1994.

Recurenta susține că nu poate demara procedura de expropriere a terenului în litigiu, atât timp cât nu a fost promovată o hotărâre de guvern prin care să se dispună exproprierea imobilului în suprafață de 519 mp, situat în comuna Cernica.

Prin urmare, în niciun caz nu se poate reține ca legală și fondată susținerea instanței de control judiciar potrivit căreia exproprierea terenului în litigiu a operat la nivelul anului 2010, precum și că de la acel moment recurenta pârâtă datorează despăgubiri reclamantei.

Instanța de apel a nesocotit îndrumările cuprinse în decizia de casare nr. 370 din 03.02.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cuprinsul căreia se menționa foarte clar că: "Oricum, nici în prezent nu este demarată procedura exproprierii, în care să fie emisă o hotărâre ce poate fi contestată în instanța în ceea ce privește cuantumul despăgubirii acordate, deși obiectivul pentru care a fost afectat imobilul a și fost realizat (...) se impune ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea formulată".

Astfel instanța supremă a constatat irevocabil și cu autoritate de lucru judecat faptul că exproprierea terenului în litigiu nu a operat, solicitând instanței de apel să se pronunțe în baza materialului probator deja administrat. În speță, acest lucru nu s-a întâmplat, instanța de control judiciar dispunând cu încălcarea art. 315 alin. (1) C.pr.civ. suplimentarea raportului de expertiză evaluatoare.

Pe de altă parte, chiar și în cazul în care instanța de apel a reținut necesitatea realizării unui supliment la raportul de expertiză evaluatoare, aceasta nu putea ține cont decât de valoarea propusă de experți la momentul întocmirii lucrării (13.712 lei), atât timp cât Înalta Curte de Casație și Justiție a evidențiat faptul că terenul în litigiu nu a fost expropriat.

În speță, contrar celor afirmate succint și neargumentat de Curtea de Apel București, nu există un moment cert al exproprierii terenului în litigiu, ceea ce impunea instanței de control judiciar să țină cont de prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 potrivit cărora: „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză".

Examinând decizia civilă recurată prin prisma motivului de recurs invocat și a criticilor dezvoltate în susținerea acestuia, Înalta Curte reține următoarele

:

Recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 26  alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece experții au stabilit valoarea de despăgubire prin selectarea unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2007 și nu la nivelul anului 2016, anul realizării suplimentului la raportul de expertiză.

Înalta Curte constată că, prin decizia din apel, nu s-a încălcat prevederea legală invocată de recurenta pârâtă, ci dimpotrivă, s-a dat eficiență deplină sensului constituțional al textului legal, astfel cu a fost dezlegat în jurisprudența recentă a instanței de contencios constituțional.

Astfel, prin Decizia nr.12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.152 din 3 martie 2015, Curtea a constatat neconstituționalitatea art.9 teza a doua din Legea nr.198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr.198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Prin decizia menționată, Curtea a statuat că stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naște între expropriat și expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu. În consecință, în această privință legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului.

Ulterior, prin Decizia nr.380 din 26 mai 2015, Curtea Constituțională a adoptat aceeași soluție și în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.22 alin.(3) din Legea nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Este adevărat că, potrivit art.9 alin.(4) din Legea nr.255/2010, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii. Însă, în situația particulară a exproprierii de fapt, când expropriatorul nu a emis actul administrativ de expropriere, deși a fost obligat să o facă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, momentul de referință în raport cu care se face evaluarea despăgubirilor este data acestei hotărârii judecătorești, care constituie actul de jurisdicție cu efect obligatoriu pentru părți, prin care s-a stabilit faptul că terenul nu se mai află în posesia proprietarului și că a fost afectat în totalitate de lucrarea de utilitate publică, expropriatorul fiind obligat să  inițieze procedura de expropriere.

În temeiul sentinței civile nr. 88 din 28.01.2010 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, irevocabilă, a devenind exigibilă obligația expropriatorului de a emite actul administrativ de expropriere și de a acorda despăgubirea cuvenită proprietarului afectat, momentul exigibilității acestei obligații putând fi calificat ca moment al transferului dreptului de proprietate din perspectiva prevederilor legale incidente în materia stabilirii despăgubirii pentru expropriere.

A reține, ca moment de referință pentru calcularea cuantumului despăgubii, data efectuării expertizei judiciare în prezenta cauză, ar determina o discrepanță între tratamentul juridic aplicat persoanelor cărora li s-au emis acte administrative de expropriere și care beneficiază de o despăgubire raportată la momentul transferului dreptului de proprietate și reclamanta din prezenta cauză, căreia imobilul i-a fost expropriat în fapt, deși se află în aceeași situație juridică sub aspectul pierderii dreptului său de proprietate pentru cauză de utilitate publică. Diferența constă exclusiv în împrejurarea că recurenta pârâtă nu a emis actul administrativ de expropriere, ceea ce nu poate fi imputat reclamantei.

Aplicarea unui asemenea tratament juridic diferențiat în privința reclamantei, comparativ cu persoanele care au primit o valoare a despăgubirii stabilite pe cale administrativă pentru bunurile lor imobile expropriate nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, fiind de natură să încalce prevederile art.16 coroborate cu ale art.44 alin.(2) teza întâi din Constituție, sub aspectul garantării și ocrotirii dreptului de proprietate privată în mod egal de lege, indiferent de titular și alin.(3), sub aspectul modului de stabilire a despăgubirii.

Mai susține recurenta că specialiștii au aplicat corecții de preț, cu referire la „declinul pieței imobiliare”, pe o perioadă întinsă de timp (2007 - 2010 sau 2007 - 2016), care sunt lipsite de orice credibilitate și contravin prevederilor exprese ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Această critică nu poate fi examinată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., deoarece, deși se susține încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu se arată în concret în ce mod experții au nesocotit aceste prevederi legale cu ocazia aplicării coeficienților de corecție. Mai mult decât atât, în decizia din apel se explică motivul pentru care a fost nevoie să se opereze cu acești indici de corecție, și anume, din cauza faptului că nu s-au putut identifica tranzacții pentru terenuri similare la nivelul anului 2010, ci doar acte de vânzare din anul 2007.

Aplicarea rigidă a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în situația inexistenței tranzacțiilor pe piața imobiliară cu dată apropiată de momentul transferului dreptului de proprietate ar determina blocarea procedurii de evaluare, astfel încât, pentru a se evita un asemenea inconvenient,  poate fi avută în vedere posibilitatea experților de a evalua imobilul și în raport de alte criterii de evaluare, inclusiv aplicarea unor indici de corecție, potrivit normelor și principiilor în materie de evaluare imobiliară, norme și principii a căror nerespectare nu se invocă în mod explicit și argumentat în motivarea recursului.

Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C.pr.civ., cu privire la rolul activ al judecătorului, este nefondată, deoarece recurenta avea posibilitatea să facă demersuri proprii pentru a identifica alte eventuale tranzacții imobiliare relevante, putând solicita refacerea expertizei numai în cazul în care o astfel de măsură ar fi fost justificată.

Se mai susține de către recurenta pârâtă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 315 alin. (1) C.pr.civ., sub aspectul momentului exproprierii, făcând trimitere la considerentele deciziei de casare nr. 370 din 03.02.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la această critică, se constată că recurenta pârâtă face o interpretare proprie și neconformă cu sensul pe care instanța de casare l-a atribuit propriilor sale considerente, atunci când, prin decizia nr. 370 din 03.02.2015, a hotărât să admită recursul reclamantei și să trimită cauza spre rejudecare.

Este adevărat că în considerentele acestei decizii s-a reținut că „

nici în prezent nu este demarată procedura exproprierii, în care să fie emisă o hotărâre ce poate fi contestată în instanța în ceea ce privește cuantumul despăgubirii acordate, deși obiectivul pentru care a fost afectat imobilul a și fost realizat

”, însă această frază trebuie analizată în contextul motivării, în cuprinsul căreia se evidențiază culpa pârâtei, care „

nu a respectat hotărârea judecătorească, deși art. 371

1

alin. (1) C.pr.civ. prevede că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe se aduce la îndeplinire de bunăvoie

”.

Instanța de casare a mai reținut că „

nu poate fi imputat reclamantei și sancționat astfel demersul său de intrare în legalitate, punând-o pe aceasta într-o stare de incertitudine pe termen nedeterminat (…)

” iar „

lipsa demersurilor de expropriere a imobilului echivalează cu refuzul îndeplinirii unei obligații legale, confirmată printr-o hotărâre judecătorească, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime

”.

Casarea cu trimitere spre rejudecare s-a dispus pentru ca instanța de apel „să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea formulată”, fără a se stabili prin această decizie că momentul în raport cu care se va face evaluarea despăgubirilor va fi cel al expertizei judiciare, așa cum în mod eronat susține recurenta pârâtă.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect și cu respectarea îndrumărilor date prin decizia de casare, instanța de apel a stabilit valoarea despăgubirilor prin raportare la data hotărârii judecătorești prin care expropriatorul a fost obligat să inițieze procedura de expropriere, argumentele corectitudinii acestei soluții fiind deja expuse în analiza primei critici a prezentului recurs.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ., recursul declarat de recurenta pârâtă a fost respins, ca nefondat.