ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5007/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5007/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul Constanța la 21 decembrie 2011, reclamantul M.R.,

căsătorit cu M.B.L., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA, pentru a se dispune stabilirea cuantumului despăgubirilor

pentru bunul expropriat, respectiv terenul situat în Medgidia, cu suprafața de

37.689 m.p.

S-a arătat că la data

de 3 mai 2010 s-a publicat în M. Of., Partea I, H.G. nr. 415/2010 privind

declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată,

ulterior completată cu H.G. nr. 200/2011 și H.G. nr. 791/2011. Reclamantul a

solicitat acordarea unei despăgubiri de 301.512 euro.

Pârâtul a invocat prin

întâmpinare excepția prematurității acțiunii, susținând că nu a fost emisă o hotărâre

de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Tribunalul Constanța,

secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1955 din 11 aprilie 2012 a admis excepția

prematurității formulării cererii și a respins acțiunea formulată de reclamanții

M.R. și M.B.L., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Transporturilor

și Infrastructurii - Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

SA.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că faza administrativă a procedurii de expropriere

nu a fost epuizată, întrucât nu a fost emisă hotărârea de acordare a despăgubirilor,

conform art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Împotriva sentinței menționate

au declarat apel reclamanții M.R. și M.B.L., criticând-o ca nelegală și netemeinică,

întrucât normale legale care reglementează procedura de expropriere prevăd că efectul

translativ de drept real al hotărârii de expropriere este afectat de o condiție

suspensivă, aceea ca expropriatorul să fi consemnat la dispoziția expropriatului

sumele aferente despăgubirii.

S-a susținut că pârâta

nu a respectat procedura de expropriere reglementată de dispozițiile Legii nr. 255/2010

și nu a făcut dovada că pe parcursul procesului ar fi depus într-un cont deschis

la dispoziția reclamanților sumele oferite pentru despăgubiri la momentul exproprierii

pentru cauză de utilitate publică, respectiv construcția Autostrăzii A2, Tronsonul

Cernavodă-Constanța, care în prezent este deschis circulației rutiere.

S-a învederat, totodată,

că interesul pârâtei este acela de a tergiversa plata sumelor alocate de Guvern

pentru exproprierea terenului și că nu s-au interpretat corect H.G. nr. 791/2011

și nici decizia nr. 1651 din 28 noiembrie 2010, din care rezultă dreptul născut

al reclamanților de a contesta cuantumul despăgubirilor în baza Legii nr. 33/1994,

întrucât anexa cu despăgubirea oferită expropriaților din H.G. nr. 791/2011 face

parte integrantă din decizia de expropriere emisă de pârâtă.

S-a susținut că hotărârea

de guvern se bucură de prezumția de legalitate, ceea ce înseamnă că este executorie

încă din momentul intrării ei în vigoare, fapt pentru care s-a contestat cuantumul

despăgubirilor.

Prin decizia nr. 140/C

din 10 decembrie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în majoritate,

a respins apelul reclamanților ca nefondat, reținând că, în situația lucrărilor

de autostrăzi și drumuri naționale există o reglementare specială a fazei administrative

a procedurii exproprierii, statul, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale SA, întocmind o documentație tehnico-economică pentru fiecare lucrare

care cuprinde date privind încadrarea în planurile de urbanism și delimitarea terenurilor

și construcțiilor propuse pentru expropriere, cu indicarea numelor proprietarilor

și a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, conform art. 4 din Legea

nr. 255/2010.

Pe baza acestei documentații,

Guvernul aprobă prin hotărâre amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de

expropriere a imobilelor, suma globală a despăgubirilor și termenul în care acestea

se virează într-un cont bancar al Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri

Naționale SA, precum și sursa de finanțare. Planul cu amplasamentul lucrării întocmit

pentru fiecare unitate administrativă se afișează la sediul consiliului local al

unității respective publicat într-un ziar local. La nivelul fiecărei unități administrative

se constituie o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real

în temeiul căruia se formulează cererea de despăgubiri de către persoanele care

justifică un interes legitim.

De menționat că faza administrativă

a procedurii exproprierii se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri

în care se precizează valoarea despăgubirilor și modul de plată a acestora, concluzie

ce rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 18 și 19 din Legea

nr. 255/2010.

S-a constatat că, în speță,

până la momentul sesizării instanței de către reclamantă nu fusese emisă o hotărâre

de stabilire a cuantumului despăgubirilor și conform dispozițiilor art. 22 din actul

normativ menționat, cererea de chemare în judecată este prematur formulată.

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții M.R. și M.B.L., criticând-o pentru

motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, reclamanții au arătat că raționamentul primei instanțe și al instanței

de apel conform cu care H.G. nr. 791/2011 și decizia de expropriere nr. 1651 din

28 noiembrie 2011 doar stabilesc lista bunurilor supuse exproprierii și sumele individuale

cuvenite, iar dreptul de contestare a cuantumului despăgubirilor se naște abia după

emiterea unei hotărâri în acest sens, este viciat din perspectiva principiilor constituționale

care garantează vocația la o „dreaptă și prealabilă despăgubire” în cazul unei exproprieri

pentru utilitate publică [art. 44 alin. (3) din Constituție] și posibilitatea stabilirii

despăgubirilor în justiție [art. 44 alin. (6) și art. 21 din Constituție].

S-a susținut că unul dintre

principiile exproprierii, care se înfățișează ca o condiție fundamentală, îl reprezintă

existența unei despăgubiri drepte și prealabile.

Un alt principiu constituțional

privind instituția exproprierii este acela ca, în lipsa unei înțelegeri, despăgubirea

să se stabilească prin hotărâre judecătorească.

Recurenții au arătat că,

în ceea ce îi privește, etapele de la lit. a)-c) ale art. 4 au fost îndeplinite,

inclusiv sub aspectul realizării în întregime a lucrării de utilitate publică, dar

cel mai important efect din punct de vedere al expropriatului, emiterea hotărârii

pentru stabilirea despăgubirilor, nu s-a realizat.

În acest context, recurenții-reclamanți

au arătat că situația rezultată în urma emiterii deciziei de expropriere nr. 1651

din 28 noiembrie 2011, care nu a fost urmată de finalizarea procedurii de stabilire

a despăgubirilor nu are nicio justificare, dreptul de acces la instanță fiind atins

în substanța sa, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care

condamnă încălcarea art. 6 din Convenție.

Recurenții au concluzionat

că prin Legea nr. 255/2010, legiuitorul a utilizat două categorii de despăgubiri:

despăgubiri provizorii (cele stabilite prin H.G. nr. 791/2011 emisă conform

art. 5) și despăgubiri definitive (cele stabilite de instanțele judecătorești, conform

art. 22 și cele acceptate de expropriat conform art. 19 din Legea nr. 255/2010).

În susținerea motivelor

de recurs, recurenții au invocat similitudinea situației lor cu cauzele Curții Europene

a Drepturilor Omului Lungoci contra României sau Caracaș contra României, precum

și decizia nr. XX/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenții au depus la

dosar extras de carte funciară din care rezultă intabularea dreptului de proprietate

în favoarea Statului Român conform deciziei nr. 604 din 19 mai 2011 emisă de Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Române SA.

Examinând criticile invocate

de recurenții reclamanți, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat pentru considerentele

ce succed:

Potrivit situației de

fapt astfel cum a fost reținută de instanțele de fond și apel, pentru realizarea

lucrării de utilitate publică „Autostrada București-Constanța, Tronsonul 6, Cernavodă-Constanța,

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Române SA a emis decizia

de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011, prin care s-au trecut în proprietatea

statului, fără alte formalități, bunurile imobile aparținând persoanelor enumerate

în anexă, printre care și reclamanții, la poziția AA, invocându-se și cuantumul

despăgubirilor la care aceștia sunt îndreptățiți, de 18.464 RON.

În decizie s-a menționat

că orice contestație împotriva acesteia nu suspendă transferul dreptului de proprietate

și că, având în vedere că sumele aferente despăgubirilor au fost consemnate, transferul

dreptului de proprietate operează de drept de la data emiterii deciziei.

Raționamentul instanțelor

de fond și apel, conform căruia H.G. nr. 791/2011 stabilește doar lista bunurilor

supuse exproprierii și sumele individuale cuvenite, iar dreptul de contestare a

cuantumului despăgubirilor se naște abia după emiterea unei hotărâri, este corect

din punct de vedere formal, însă încalcă una dintre condițiile esențiale ale exproprierii,

respectiv aceea a existenței unei drepte și prealabile despăgubiri, care să acopere

întreaga pierdere suferită de persoana afectată de măsura exproprierii.

Conform dispozițiilor

constituționale cuprinse în art. 44 alin. (3), nimeni nu poate fi expropriat decât

pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă

despăgubire”. Această despăgubire se stabilește, potrivit art. 44 alin. (6) din

Constituție „de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție”.

Intervenția instanței

de judecată este doar posibilă, deoarece, dacă există acordul părților, exprimat

conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în sensul discuțiilor la sediul

expropriatorului în vederea stabilirii unei juste despăgubiri, sau prin achiesarea

la suma stabilită conform raportului de evaluare întocmit în temeiul art. 11

alin. (8) din Legea nr. 255/2010, plata sumelor cuvenite se face doar în baza cererii

celor îndreptățiți, fără a fi necesară sesizarea instanței.

Prin urmare, transferul

dreptului de proprietate se face ex lege, în temeiul deciziei de expropriere conform

art. 9 din Legea nr. 255/2010, care nu poate fi contestată decât sub aspectul cuantumului

despăgubirii, în acord cu art. 22 din actul normativ menționat.

Transferul dreptului de

proprietate de la expropriat la expropriator se face cu respectarea procedurii prevăzute

de Legea nr. 255/2010, procedură ce debutează cu notificarea proprietarilor privind

intenția de expropriere și lista imobilelor ce urmează a fi expropriate, conform

art. 8 alin. (1) din lege și art. 5 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare

a acesteia.

În termen de 30 de zile

lucrătoare de la primirea notificării, proprietarii imobilelor au obligația de a

se prezenta la sediul expropriatorului în vederea stabilirii despăgubirii , conform

art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 și a art. 5 alin. (4) din Normele metodologice.

În termen de 5 zile lucrătoare

de la expirarea perioadei de 30 de zile de la primirea notificării, expropriatorul

are obligația emiterii deciziei de expropriere conform art. 9 alin. (1) din lege,

urmând ca transferul dreptului de proprietate să opereze de drept la data emiterii

actului administrativ de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente.

În speță, etapele de la

lit. a)-c) ale procedurii de expropriere, reglementate prin art. 4 din Legea

nr. 255/2010 au fost parcurse, inclusiv sub aspectul realizării integrale a lucrării

de utilitate publică, însă hotărârea de stabilire a despăgubirilor nu a fost emisă.

Nici în faza procesuală

a recursului nu s-a făcut dovada parcurgerii formalităților prevăzute la art. 18-23

din Legea nr. 255/2010, în tot acest timp, începând cu data de 28 noiembrie 2011,

reclamanții-recurenți fiind lipsiți de dreptul de proprietate asupra imobilului

lor, în condițiile în care dreptul de proprietate al Statului Român a fost intabulat,

iar lucrarea de utilitate publică a fost finalizată.

În acest mod, expropriații

nu au posibilitatea contestării sumelor stabilite provizoriu cu titlu de despăgubiri

și, în consecință, nu pot cere suplinirea inacțiunii statului, a cărui atitudine

culpabilă împiedică pronunțarea instanțelor asupra caracterului just al despăgubirilor

propuse a fi acordate.

Așa cum a statuat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Brumărescu contra României, lipsirea de

proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru

o cauză de utilitate publică, a avut un temei legal și răspunde exigenței de proporționalitate

între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor

fundamentale ale individului.

În speță, Curtea va constata

că, deși lipsirea de proprietate a fost justificată de o cauză de interes public,

echilibrul rezonabil a fost rupt, reclamanții recurenți suportând o sarcină exorbitantă,

în sensul că au fost lipsiți de bunul lor timp de peste un an și nu au încasat o

despăgubire al cărui caracter just să fie stabilit de o instanță.

Astfel, au fost încălcate

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, accesul la justiție

presupunând în mod necesar ca, după parcurgerea unei proceduri administrative, partea

interesată să aibă posibilitatea de a se adresa unei instanțe judecătorești.

Deși, prin Legea nr. 255/2010

au fost reglementate procedurile administrative prealabile exproprierii și posibilitatea

atacării în justiție a măsurilor dispuse în cadrul acestei proceduri, respectiv

stabilirea despăgubirilor, în realitate expropriatul nu poate formula contestație

conform art. 22 din lege, decât dacă expropriatorul emite hotărâre în acest sens

(Cauza Lungoci contra României).

Aplicarea unei asemenea

condiții încalcă accesul liber la justiție consacrat în art. 21 din Constituție,

imperativul existenței hotărârii prealabile formulării contestației afectând substanța

dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, proprietarul fiind astfel lipsit de posibilitatea

de a sesiza, în mod concret, instanța, în ceea ce privește caracterul just al despăgubirilor.

Legea nr. 255/2010 utilizează

două categorii de despăgubiri: despăgubiri provizorii stabilite prin hotărâre

de guvern emisă conform art. 5 și despăgubiri definitive, stabilite de instanțele

judecătorești, conform art. 22 și cele acceptate de expropriat conform art. 19.

În condițiile în care

art. 19 din Legea nr. 255/2010 prevede termene scurte pentru realizarea fazelor

premergătoare stabilirii administrative a despăgubirilor în considerarea faptului

că transferul dreptului de proprietate s-a produs (5 zile de la emiterea deciziei

de expropriere pentru numirea comisiei, 10 zile pentru dovedirea dreptului de proprietate

și a pretențiilor privind despăgubirile), este evidentă atitudinea culpabilă a expropriatorului

care nu a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, deși lucrarea de utilitate

publică a fost finalizată.

Prin urmare, acțiunea

reclamanților recurenți nu este prematură, contrar celor reținute de instanțele

de fond și apel, soluția atacată fiind de natură să încalce dreptul acestora la

un proces echitabil, în condițiile refuzului examinării cererii de stabilire pe

cale judecătorească a despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Un asemenea refuz nu poate

rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui

ce se consideră îndreptățit de a se adresa instanței competente, în acord cu principiul

constituțional reglementat prin art. 21 alin. (2).

În acest context, se va

constata că există similitudini între ipoteza care a condus la declanșarea prezentului

litigiu și jurisprudența divergentă care a condus la pronunțarea deciziei nr. XX/2007

a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat

că „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă contravine și principiului

soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din

Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamanților

și va modifica decizia atacată în sensul admiterii apelului acestora declarat împotriva

sentinței nr. 1955 din 11 aprilie 2012 a Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Constatându-se că prima

instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, se va anula sentința

menționată și se va trimite cauza spre rejudecare aceluiași Tribunal.

Cu ocazia rejudecării,

Tribunalul va examina și excepția lipsei calității procesuale pasive a Departamentului

pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, invocată prin notele scrise

depuse la termenul din 5 noiembrie 2013, raportat la dispozițiile art. 17 alin.

(1) din O.U.G. nr. 96/2012 și având în vedere cadrul procesual fixat prin cererea

de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Române, aflată în subordinea Ministerului

Transportului și Infrastructurii la acel moment.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții M.R. și M.B.L. împotriva deciziei nr. 140/C din 10 decembrie 2012

a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Modifică decizia atacată,

în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1955 din

11 aprilie 2012 a Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Anulează sentința menționată

și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 05 noiembrie 2013.