ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5007/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța la 21 decembrie 2011, reclamantul M.R., căsătorit cu M.B.L., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, pentru a se dispune stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru bunul expropriat, respectiv terenul situat în Medgidia, cu suprafața de 37.689 m.p. S-a arătat că la data de 3 mai 2010 s-a publicat în M. Of., Partea I, H.G. nr. 415/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată, ulterior completată cu H.G. nr. 200/2011 și H.G. nr. 791/2011. Reclamantul a solicitat acordarea unei despăgubiri de 301.512 euro.

Pârâtul a invocat prin întâmpinare excepția prematurității acțiunii, susținând că nu a fost emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor. Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1955 din 11 aprilie 2012 a admis excepția prematurității formulării cererii și a respins acțiunea formulată de reclamanții M.R. și M.B.L., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii - Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că faza administrativă a procedurii de expropriere nu a fost epuizată, întrucât nu a fost emisă hotărârea de acordare a despăgubirilor, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții M.R. și M.B.L., criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât normale legale care reglementează procedura de expropriere prevăd că efectul translativ de drept real al hotărârii de expropriere este afectat de o condiție suspensivă, aceea ca expropriatorul să fi consemnat la dispoziția expropriatului sumele aferente despăgubirii. S-a susținut că pârâta nu a respectat procedura de expropriere reglementată de dispozițiile Legii nr. 255/2010 și nu a făcut dovada că pe parcursul procesului ar fi depus într-un cont deschis la dispoziția reclamanților sumele oferite pentru despăgubiri la momentul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, respectiv construcția Autostrăzii A2, Tronsonul Cernavodă-Constanța, care în prezent este deschis circulației rutiere.

S-a învederat, totodată, că interesul pârâtei este acela de a tergiversa plata sumelor alocate de Guvern pentru exproprierea terenului și că nu s-au interpretat corect H.G. nr. 791/2011 și nici decizia nr. 1651 din 28 noiembrie 2010, din care rezultă dreptul născut al reclamanților de a contesta cuantumul despăgubirilor în baza Legii nr. 33/1994, întrucât anexa cu despăgubirea oferită expropriaților din H.G. nr. 791/2011 face parte integrantă din decizia de expropriere emisă de pârâtă. S-a susținut că hotărârea de guvern se bucură de prezumția de legalitate, ceea ce înseamnă că este executorie încă din momentul intrării ei în vigoare, fapt pentru care s-a contestat cuantumul despăgubirilor.

Prin decizia nr. 140/C din 10 decembrie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în majoritate, a respins apelul reclamanților ca nefondat, reținând că, în situația lucrărilor de autostrăzi și drumuri naționale există o reglementare specială a fazei administrative a procedurii exproprierii, statul, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale SA, întocmind o documentație tehnico-economică pentru fiecare lucrare care cuprinde date privind încadrarea în planurile de urbanism și delimitarea terenurilor și construcțiilor propuse pentru expropriere, cu indicarea numelor proprietarilor și a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, conform art. 4 din Legea nr. 255/2010.

Pe baza acestei documentații, Guvernul aprobă prin hotărâre amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor, suma globală a despăgubirilor și termenul în care acestea se virează într-un cont bancar al Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale SA, precum și sursa de finanțare. Planul cu amplasamentul lucrării întocmit pentru fiecare unitate administrativă se afișează la sediul consiliului local al unității respective publicat într-un ziar local. La nivelul fiecărei unități administrative se constituie o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real în temeiul căruia se formulează cererea de despăgubiri de către persoanele care justifică un interes legitim.

De menționat că faza administrativă a procedurii exproprierii se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri în care se precizează valoarea despăgubirilor și modul de plată a acestora, concluzie ce rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 18 și 19 din Legea nr. 255/2010. S-a constatat că, în speță, până la momentul sesizării instanței de către reclamantă nu fusese emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor și conform dispozițiilor art. 22 din actul normativ menționat, cererea de chemare în judecată este prematur formulată. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții M.R. și M.B.L., criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au arătat că raționamentul primei instanțe și al instanței de apel conform cu care H.G. nr. 791/2011 și decizia de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011 doar stabilesc lista bunurilor supuse exproprierii și sumele individuale cuvenite, iar dreptul de contestare a cuantumului despăgubirilor se naște abia după emiterea unei hotărâri în acest sens, este viciat din perspectiva principiilor constituționale care garantează vocația la o „dreaptă și prealabilă despăgubire” în cazul unei exproprieri pentru utilitate publică [art. 44 alin. (3) din Constituție] și posibilitatea stabilirii despăgubirilor în justiție [art. 44 alin. (6) și art. 21 din Constituție].

S-a susținut că unul dintre principiile exproprierii, care se înfățișează ca o condiție fundamentală, îl reprezintă existența unei despăgubiri drepte și prealabile. Un alt principiu constituțional privind instituția exproprierii este acela ca, în lipsa unei înțelegeri, despăgubirea să se stabilească prin hotărâre judecătorească. Recurenții au arătat că, în ceea ce îi privește, etapele de la lit. a)-c) ale art. 4 au fost îndeplinite, inclusiv sub aspectul realizării în întregime a lucrării de utilitate publică, dar cel mai important efect din punct de vedere al expropriatului, emiterea hotărârii pentru stabilirea despăgubirilor, nu s-a realizat.

În acest context, recurenții-reclamanți au arătat că situația rezultată în urma emiterii deciziei de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011, care nu a fost urmată de finalizarea procedurii de stabilire a despăgubirilor nu are nicio justificare, dreptul de acces la instanță fiind atins în substanța sa, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care condamnă încălcarea art. 6 din Convenție. Recurenții au concluzionat că prin Legea nr. 255/2010, legiuitorul a utilizat două categorii de despăgubiri: despăgubiri provizorii (cele stabilite prin H.G. nr. 791/2011 emisă conform art. 5) și despăgubiri definitive (cele stabilite de instanțele judecătorești, conform art. 22 și cele acceptate de expropriat conform art. 19 din Legea nr. 255/2010).

În susținerea motivelor de recurs, recurenții au invocat similitudinea situației lor cu cauzele Curții Europene a Drepturilor Omului Lungoci contra României sau Caracaș contra României, precum și decizia nr. XX/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recurenții au depus la dosar extras de carte funciară din care rezultă intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român conform deciziei nr. 604 din 19 mai 2011 emisă de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Române SA. Examinând criticile invocate de recurenții reclamanți, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este fondat pentru considerentele ce succed: Potrivit situației de fapt astfel cum a fost reținută de instanțele de fond și apel, pentru realizarea lucrării de utilitate publică „Autostrada București-Constanța, Tronsonul 6, Cernavodă-Constanța, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Române SA a emis decizia de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011, prin care s-au trecut în proprietatea statului, fără alte formalități, bunurile imobile aparținând persoanelor enumerate în anexă, printre care și reclamanții, la poziția AA, invocându-se și cuantumul despăgubirilor la care aceștia sunt îndreptățiți, de 18.464 RON. În decizie s-a menționat că orice contestație împotriva acesteia nu suspendă transferul dreptului de proprietate și că, având în vedere că sumele aferente despăgubirilor au fost consemnate, transferul dreptului de proprietate operează de drept de la data emiterii deciziei.

Raționamentul instanțelor de fond și apel, conform căruia H.G. nr. 791/2011 stabilește doar lista bunurilor supuse exproprierii și sumele individuale cuvenite, iar dreptul de contestare a cuantumului despăgubirilor se naște abia după emiterea unei hotărâri, este corect din punct de vedere formal, însă încalcă una dintre condițiile esențiale ale exproprierii, respectiv aceea a existenței unei drepte și prealabile despăgubiri, care să acopere întreaga pierdere suferită de persoana afectată de măsura exproprierii. Conform dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 44 alin. (3), nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”.

Această despăgubire se stabilește, potrivit art. 44 alin. (6) din Constituție „de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție”. Intervenția instanței de judecată este doar posibilă, deoarece, dacă există acordul părților, exprimat conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în sensul discuțiilor la sediul expropriatorului în vederea stabilirii unei juste despăgubiri, sau prin achiesarea la suma stabilită conform raportului de evaluare întocmit în temeiul art. 11 alin. (8) din Legea nr. 255/2010, plata sumelor cuvenite se face doar în baza cererii celor îndreptățiți, fără a fi necesară sesizarea instanței. Prin urmare, transferul dreptului de proprietate se face ex lege, în temeiul deciziei de expropriere conform art. 9 din Legea nr. 255/2010, care nu poate fi contestată decât sub aspectul cuantumului despăgubirii, în acord cu art. 22 din actul normativ menționat.

Transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator se face cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 255/2010, procedură ce debutează cu notificarea proprietarilor privind intenția de expropriere și lista imobilelor ce urmează a fi expropriate, conform art. 8 alin. (1) din lege și art. 5 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a acesteia. În termen de 30 de zile lucrătoare de la primirea notificării, proprietarii imobilelor au obligația de a se prezenta la sediul expropriatorului în vederea stabilirii despăgubirii , conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 și a art. 5 alin. (4) din Normele metodologice.

În termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea perioadei de 30 de zile de la primirea notificării, expropriatorul are obligația emiterii deciziei de expropriere conform art. 9 alin. (1) din lege, urmând ca transferul dreptului de proprietate să opereze de drept la data emiterii actului administrativ de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente. În speță, etapele de la lit. a)-c) ale procedurii de expropriere, reglementate prin art. 4 din Legea nr. 255/2010 au fost parcurse, inclusiv sub aspectul realizării integrale a lucrării de utilitate publică, însă hotărârea de stabilire a despăgubirilor nu a fost emisă.

Nici în faza procesuală a recursului nu s-a făcut dovada parcurgerii formalităților prevăzute la art. 18-23 din Legea nr. 255/2010, în tot acest timp, începând cu data de 28 noiembrie 2011, reclamanții-recurenți fiind lipsiți de dreptul de proprietate asupra imobilului lor, în condițiile în care dreptul de proprietate al Statului Român a fost intabulat, iar lucrarea de utilitate publică a fost finalizată. În acest mod, expropriații nu au posibilitatea contestării sumelor stabilite provizoriu cu titlu de despăgubiri și, în consecință, nu pot cere suplinirea inacțiunii statului, a cărui atitudine culpabilă împiedică pronunțarea instanțelor asupra caracterului just al despăgubirilor propuse a fi acordate.

Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Brumărescu contra României, lipsirea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, a avut un temei legal și răspunde exigenței de proporționalitate între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. În speță, Curtea va constata că, deși lipsirea de proprietate a fost justificată de o cauză de interes public, echilibrul rezonabil a fost rupt, reclamanții recurenți suportând o sarcină exorbitantă, în sensul că au fost lipsiți de bunul lor timp de peste un an și nu au încasat o despăgubire al cărui caracter just să fie stabilit de o instanță.

Astfel, au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, accesul la justiție presupunând în mod necesar ca, după parcurgerea unei proceduri administrative, partea interesată să aibă posibilitatea de a se adresa unei instanțe judecătorești. Deși, prin Legea nr. 255/2010 au fost reglementate procedurile administrative prealabile exproprierii și posibilitatea atacării în justiție a măsurilor dispuse în cadrul acestei proceduri, respectiv stabilirea despăgubirilor, în realitate expropriatul nu poate formula contestație conform art. 22 din lege, decât dacă expropriatorul emite hotărâre în acest sens (Cauza Lungoci contra României). Aplicarea unei asemenea condiții încalcă accesul liber la justiție consacrat în art. 21 din Constituție, imperativul existenței hotărârii prealabile formulării contestației afectând substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, proprietarul fiind astfel lipsit de posibilitatea de a sesiza, în mod concret, instanța, în ceea ce privește caracterul just al despăgubirilor.

Legea nr. 255/2010 utilizează două categorii de despăgubiri: despăgubiri provizorii stabilite prin hotărâre de guvern emisă conform art. 5 și despăgubiri definitive, stabilite de instanțele judecătorești, conform art. 22 și cele acceptate de expropriat conform art. 19. În condițiile în care art. 19 din Legea nr. 255/2010 prevede termene scurte pentru realizarea fazelor premergătoare stabilirii administrative a despăgubirilor în considerarea faptului că transferul dreptului de proprietate s-a produs (5 zile de la emiterea deciziei de expropriere pentru numirea comisiei, 10 zile pentru dovedirea dreptului de proprietate și a pretențiilor privind despăgubirile), este evidentă atitudinea culpabilă a expropriatorului care nu a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, deși lucrarea de utilitate publică a fost finalizată.

Prin urmare, acțiunea reclamanților recurenți nu este prematură, contrar celor reținute de instanțele de fond și apel, soluția atacată fiind de natură să încalce dreptul acestora la un proces echitabil, în condițiile refuzului examinării cererii de stabilire pe cale judecătorească a despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui ce se consideră îndreptățit de a se adresa instanței competente, în acord cu principiul constituțional reglementat prin art. 21 alin. (2). În acest context, se va constata că există similitudini între ipoteza care a condus la declanșarea prezentului litigiu și jurisprudența divergentă care a condus la pronunțarea deciziei nr. XX/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă contravine și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamanților și va modifica decizia atacată în sensul admiterii apelului acestora declarat împotriva sentinței nr. 1955 din 11 aprilie 2012 a Tribunalului Constanța, secția I civilă. Constatându-se că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, se va anula sentința menționată și se va trimite cauza spre rejudecare aceluiași Tribunal. Cu ocazia rejudecării, Tribunalul va examina și excepția lipsei calității procesuale pasive a Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, invocată prin notele scrise depuse la termenul din 5 noiembrie 2013, raportat la dispozițiile art. 17 alin. (1) din O.U.G.

nr. 96/2012 și având în vedere cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Române, aflată în subordinea Ministerului Transportului și Infrastructurii la acel moment.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții M.R. și M.B.L. împotriva deciziei nr. 140/C din 10 decembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1955 din 11 aprilie 2012 a Tribunalului Constanța, secția I civilă. Anulează sentința menționată și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 noiembrie 2013.