ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5220/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 25 octombrie 2011, reclamanții Z.I. și Z.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, anularea parțială a H.G. nr. 791 din 03 august 2011, poziția 277 și stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru bunul expropriat, respectiv terenul situat în Medgidia, cu nr. cadastral 2354, în suprafață de 340 mp. În motivare s-a arătat că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului anterior menționat, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 23 decembrie 2005 la BNPA V.E.D.

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a efectuat o expertiză asupra imobilelor expropriate în perioada 2009-2010, despre care proprietarii terenurilor supuse acestei măsuri nu au fost înștiințați, iar după întocmirea ei a formulat o notă de fundamentare în baza căreia a fost propusă și validată H.G. nr. 200/2011, completată prin H.G. nr. 791 din 03 august 2011. Au mai susținut reclamanții că, în anexa acestei din urmă hotărâri este menționată și valoarea despăgubirilor pentru terenul ce le-a fost expropriat și că aceasta este derizorie față de prejudiciul ce le-a fost creat, care include atât lipsa de folosință, cât și afectarea activității agricole la ferma existentă pe teren.

Pârâtul a invocat prin întâmpinare excepția prematurității acțiunii, în susținerea căreia a arătat că reclamanții nu au calitatea de persoane expropriate, întrucât nu există o decizie de expropriere cu privire la terenul menționat în acțiune, iar transferul dreptului de proprietate nu a avut loc. Pârâtul a mai arătat că nu a fost emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor, de la a cărei comunicare se naște dreptul titularilor acțiunii de a contesta despăgubirea. Prin sentința civilă nr. 1106 din 01 martie 2012 Tribunalul Constanța a admis excepția prematurității și a respins ca prematură acțiunea formulată.

S-a reținut că prin acțiune se solicită stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru bunul ce urmează a fi expropriat, respectiv terenul situat în Medgidia, cu nr. cadastral 2354, în suprafață de 340 mp, și că dreptul reclamanților de a contesta cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator se naște, potrivit Legii nr. 255/2010, după emiterea de către expropriator a unei hotărâri în acest sens. S-a constatat că pentru terenul în litigiu nu a fost emisă o decizie de expropriere în temeiul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 și art. 6 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ și, pe cale de consecință, nici hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii; prin urmare, menționarea numelui reclamanților și a bunului pe care îl dețin cu titlu de proprietate în lista anexă la H.G.

nr. 791/2011, care completează H.G. nr. 200/2011 - prin care executivul a stabilit doar lista bunurilor supuse exproprierii și sumele individuale aferente despăgubirilor - nu justifică declanșarea prezentei proceduri judiciare, pentru că apărările acestora nu se pot analiza decât raportat la dispozițiile unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirii, emisă de expropriator. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Z.I. și Z.E. și au invocat, în esență, încălcarea Legii nr. 255/2010 care, reglementând etapele procedurii de expropriere, stabilește în art. 9 alin. (4) că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor expropriate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ teritoriale operează de drept de la data emiterii actului de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.

Au susținut apelanții că analiza acestor norme legale conduce la concluzia că efectul translativ al hotărârii de expropriere este afectat de o condiție suspensivă, respectiv aceea a consemnării de către expropriator a sumelor aferente despăgubirii la dispoziția expropriatului, a cărei neîndeplinire are drept efect repunerea părților în situația în care s-ar fi aflat dacă actul nu ar fi fost încheiat. S-a pretins că instanța de fond a ignorat neîndeplinirea în cauză a acestei condiții suspensive întrucât, deși intimata pârâtă a susținut, prin precizările depuse la termenul din 10 aprilie 2012, că despăgubirea a fost consemnată la CEC Bank, la dispoziția și pe seama reclamanților, la 16 mai 2012 această unitate bancară a răspuns că nu a primit de la C.N.A.D.N.R.

sume de bani și nici borderouri de consemnare în care să fie menționate numele acestora. Apelanții au mai arătat că dreptul de a contesta cuantumul despăgubirilor există de la data publicării H.G. nr. 791/2011, conform anexei care face parte integrantă din decizia de expropriere nr. 1651/2011 - în care se consemnează că ”sumele aferente despăgubirilor au fost consemnate” - acte în temeiul cărora statul și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, astfel cum rezultă din încheierea nr. 3847/2012 a O.C.P.I. Constanța, B.C.P.I. Medgidia. Or, nici până la acest moment expropriatorul nu a făcut dovada consemnării sumelor datorate cu titlu de despăgubire, iar realizarea unei comparații între valorile menționate în Nota de fundamentare care a stat la baza H.G.

nr. 415/2010 și cele ale despăgubirilor stabilite ulterior conduce la concluzia că acestea s-au diminuat considerabil. S-a susținut și faptul că instanța de fond a ignorat caracterul obligatoriu al H.G. nr. 415/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada București - Constanța, tronsonul 6 Cernavodă Constanța” și, pe cale de consecință, a apreciat eronat asupra nefinalizării procedurii de expropriere prin emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul aflat în litigiu. Prin urmare, acțiunea nu a fost prematur formulată, pentru că ceea ce se contestă în cauză este cuantumul despăgubirilor, așa cum au fost stabilite prin H.G.

nr. 791/2011 și decizia de expropriere emisă chiar de către intimata pârâtă. Or, potrivit Notei de fundamentare a acestei hotărâri, prețul stabilit inițial de Guvernul României a fost acela de 22 lei/mp pentru despăgubirile care trebuiau consemnate la dispoziția proprietarilor privați de terenuri. Au mai invocat apelanții și faptul că, pentru a-și îndeplini rolul de compensație pentru pierderea suferită de proprietar prin expropriere, despăgubirea trebuie să fie prealabilă, deci plătită înainte de deposedare și să aibă un caracter rezonabil prin raportare la valoarea bunului pentru că, în caz contrar, privarea de proprietate prin expropriere constituie o atingere excesivă adusă dreptului la respectarea bunurilor, înscris în art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.

Intimata C.N.A.D.N.R. a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că dreptul persoanei expropriate de a contesta cuantumul despăgubirii se naște din momentul comunicării hotărârii de stabilire a acestui cuantum, care în cauză nu a fost emisă. Prin decizia nr. 137/C din 28 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, Secția I civilă, cu majoritate, s-a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat. În considerentele acestei decizii s-a reținut că, î n situația lucrărilor de autostrăzi și drumuri naționale există o reglementare specială a fazei administrative a procedurii exproprierii.

Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, întocmește o documentație tehnico-economică pentru fiecare lucrare, care cuprinde date privind încadrarea în planurile de urbanism și de încadrare a teritoriului, planuri cu amplasamentul lucrării, vizate de Oficiul Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie, care includ delimitarea terenurilor și a construcțiilor propuse pentru expropriere, cu indicarea numelor proprietarilor și a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, stabilite de către persoane autorizate în evaluare (art. 4 din Legea nr. 255/2010). Pe baza acestei documentații, Guvernul aprobă prin hotărâre amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor, suma globală exprimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar al C.N.A.D.R.

și sursa de finanțare. Planul cu amplasamentul lucrării întocmit pentru fiecare unitate administrativ – teritorială se afișează la sediul consiliului local al unității respective și este publicat într-un ziar local. La nivelul fiecărei unități administrative se constituie o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real în temeiul căruia se formulează cererea de despăgubiri de către persoanele care justifică un interes legitim (art. 8 din Legea nr. 255/2010). Faza administrativă a procedurii exproprierii se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri în care se va preciza valoarea despăgubirilor și modul de plată a acestora, concluzie ce rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 18 și 19 din Legea nr. 255/2010.

Examinând situația de fapt a litigiului în raport cu normele legale expuse anterior, instanța de apel a considerat că, în speță, faza administrativă a exproprierii nu a fost epuizată, deoarece Comisia constituită în temeiul art. 18, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, nu a emis până la momentul sesizării instanței de judecată nicio hotărâre referitoare la valoarea despăgubirilor și modul de plată a acestora. Spre deosebire de procedura de drept comun a exproprierii, în procedura specială reglementată de Legea nr. 255/2010 etapa judiciară este declanșată de către persoanele îndreptățite la despăgubiri, nemulțumite de hotărârea pronunțată de Comisia înființată la nivelul fiecărei unități administrativ - teritoriale în a cărei rază teritorială se află imobile expropriabile, conform art. 20 din lege.

Astfel, art. 22 prevede că „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubiri prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și transferul dreptului de proprietate.” Prin urmare, declanșarea procedurii judiciare a exproprierii este precedată de emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat și cum în speță hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor propuse reclamanților nu fusese emisă până la momentul la care aceștia au sesizat instanța de judecată, în mod corect a apreciat tribunalul că acțiunea este prematură în raport de situația de fapt a litigiului și de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Nu poate fi asimilată hotărârii de stabilire a despăgubirilor prevăzute de art. 22 din actul normativ mai sus indicat H.G. nr. 791/2011, invocată de apelanți, care cuprinde „Lista imobilelor supuse exproprierii situate pe tronsonul Medgidia-Constanța, a proprietarilor sau deținătorilor acestora, precum și a sumelor individuale aferente despăgubirilor” pentru că, din economia dispozițiilor art. 8, coroborat cu art. 7 din lege, rezultă că valoarea estimată în această hotărâre de guvern pentru despăgubirea reclamanților este orientativă, stabilită doar pentru determinarea bugetului de cheltuieli necesar exproprierii. Nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei apărările din apel referitoare la rolul și efectele unei hotărâri de guvern, câtă vreme actul normativ vizat (H.G.

nr. 791/2011) asigură, cel puțin formal, îndeplinirea primei etape în procedura exproprierii, iar orice întârziere sau culpă a autorităților în derularea cu celeritate a tuturor celorlalte etape legale (inclusiv în ce privește formalitatea comunicării procedurale a actelor emise) poate fi sancționată în instanță. În motivarea opiniei separate s-a apreciat că acțiunea reclamanților nu este prematură, instanța fiind obligată să analizeze cererea acestora de stabilire pe cale judecătorească a despăgubirilor datorate pentru exproprierea terenului proprietatea lor, soluția adoptată de prima instanță fiind de natură să încalce dreptul la un proces echitabil al petenților. S-a reținut că, pentru realizarea lucrărilor de utilitate publică „Autostrada București – Constanța, tronsonul 6, Cernavodă-Constanța, C.N.A.D.N.R.

a emis decizia de expropriere din 28 noiembrie 2011 prin care se treceau în proprietatea statului, fără alte formalități, bunurile imobiliare aparținând celor enumerați în anexă (printre care și reclamanții, la poziția 277, unde s-a indicat și cuantumul despăgubirilor la care aceștia erau îndreptățiți, în sumă de 5664 lei). S-a menționat în decizie că orice contestație împotriva acesteia nu suspendă transferul dreptului de proprietate și că, având în vedere că sumele aferente despăgubirilor au fost consemnate, transferul dreptului de proprietate operează de drept de la data emiterii deciziei. Raționamentul primei instanțe - conform cu care H.G.

nr. 791/2011 (și decizia de expropriere) doar stabilesc lista bunurilor supuse exproprierii și sumele individuale cuvenite, iar dreptul de contestare a cuantumului despăgubirilor se naște abia după emiterea unei hotărâri în acest sens -, deși formal este corect, este viciat din perspectiva principiilor constituționale care garantează vocația la o „dreaptă și prealabilă despăgubire” în cazul unei exproprieri pentru utilitate publică (art. 44 alin. (3) Constituție) și posibilitatea stabilirii despăgubirilor prin justiție (art. 44 alin. (6) și art. 21 Constituție).

Raportându-se la prevederile Legii nr. 255/2010, redactorul opiniei separate a constatat că, în speță, etapele procedurii de expropriere prevăzute la lit. a)-c) ale art. 4 din lege au fost îndeplinite (inclusiv sub aspectul realizării în întregime a lucrării de utilitate publică), dar cel mai important efect din punct de vedere al expropriatului - emiterea hotărârii pentru stabilirea despăgubirilor - nu s-a realizat.

Deși, potrivit legii, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, trebuia numită de către expropriator comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, care urma să constate acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii (art. 18 din Legea nr. 255/2010), respectiv, să emită o hotărâre de stabilire a despăgubirilor (art. 20 din Legea nr. 255/2010 și art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010), după cum a recunoscut și intimatul, hotărârea pentru stabilirea cuantumului despăgubirii nu s-a emis și nu s-a făcut dovada parcurgerii niciuneia dintre formalitățile prevăzute la art. 18-23 din Legea nr. 255/2010 (începând cu simpla desemnare a membrilor comisiei de verificare a dreptului de proprietate).

S-a mai reținut, în motivarea opiniei separate, că, de la data de 28 noiembrie 2011, reclamanții sunt lipsiți de proprietatea bunurilor lor, dreptul Statului Român fiind intabulat, iar lucrarea de utilitate publică finalizată și că, nici până în prezent, expropriații nu au posibilitatea contestării sumei stabilite provizoriu cu titlu de despăgubiri. Făcându-se ample referiri la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de acces la instanță, s-a apreciat în opinia separată că, în situația de fapt constatată în speță, reclamanții au dreptul să se adreseze instanței pentru suplinirea lipsei de activitate a Statului, a cărui atitudine culpabilă îi împiedică să ceară instanței să se pronunțe asupra caracterului just al despăgubirilor pe care Statul intenționează să le-o acorde.

Deși de la emiterea deciziei nr. 1651 din 28 noiembrie 2011 a trecut mai bine de un an, reclamanții lipsiți de proprietatea bunurilor lor se văd în imposibilitate de a beneficia de o despăgubire justă (suma individuală din anexa H.G. nr. 791/2011 – având, în continuare, caracter estimat); pe lângă aceasta, instanța a respins fără a analiza în fond cererea lor de stabilire a cuantumului despăgubirilor având în vedere tocmai atitudinea culpabilă a expropriatorului care nu a emis hotărâre de stabilire a despăgubirilor, deși lucrarea de utilitate publică a fost demult finalizată.

În final, s-a remarcat și asemănarea ipotezei care a condus la declanșarea prezentului litigiu cu jurisprudența divergentă care a impus adoptarea Deciziei nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J., decizie prin care, în interpretarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte a considerat greșite soluțiile instanțelor care au respins ca inadmisibile sau premature cererile unor notificanți de restituire a unor imobile în cazul în care termenul legal de soluționare a notificării a fost depășit, iar unitatea deținătoare nu a emis o decizie/dispoziție care să poată fi contestată în justiție. Împotriva deciziei civile nr. 137/C din 28 noiembrie 2012, pronunțata de Curtea de Apel Constanta, au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., reclamanții Z.I. și Z.E. În susținerea recursului, au fost invocate următoarele motive de recurs: 1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ., în susținerea căruia s-a arătat că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii în sensul că, a considerat că acțiunea formulată de recurenții-reclamanți este prematură, fără a analiza, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, fondul cauzei dedus judecații. Recurenții susțin că acțiunea nu este prematură, atât instanța de fond, cât și instanța de apel fiind obligate să analizeze cererea acestora de stabilire pe cale judecătorească a despăgubirilor datorate pentru exproprierea terenului proprietatea lor.

2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea căruia se arată, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor legale care reglementează regimul juridic al exproprierii și al efectelor acesteia, precum și cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește dreptul de acces la justiție. În memoriul de recurs, recurenții reiau integral și textual argumentele opiniei separate din apel, concluzionând în sensul că refuzul instanțelor de a soluționa litigiul pe fond echivalează cu negarea competenței instanței de a se pronunța asupra cererii pe care este în mod expres chemată să o soluționeze. O astfel de conduită procedurală este contrară conceptului de proces echitabil, astfel cum a fost statornicit prin art. 6 alin. (1) din C.E.D.O și dezvoltat prin filtrul jurisprudenței.

În consecință, recurenții solicită, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., casarea în întregime a deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probatoriilor care să stabilească cuantumul corect al despăgubirii și modalitățile de plată a acestora. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Criticile invocate la pct. 1 din motivele de recurs susțin nelegalitatea soluției de respingere a acțiunii pe excepția prematurității, critici reluate, de altfel, la pct. 2, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu cel prevăzut de art. 304 pct. 7, astfel încât încadrarea juridică făcută de recurenți este greșită.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru următoarele considerente: Reclamanții s-au adresat instanței de judecată cu cererea având ca obiect stabilirea despăgubirii pentru o suprafață de teren proprietatea lor, care a fost expropriată, cu privire la care dreptul de proprietate al statului, dobândit prin expropriere, a fost intabulat în cartea funciară, iar obiectivul de utilitate publică ce a justificat măsura exproprierii a fost finalizat. Decizia de expropriere prevăzută la art. 9 din Legea nr. 255/2010 a fost emisă la data de 28 noiembrie 2011, anterior soluționării cauzei în primă instanță.

Potrivit prevederilor art. 18 din aceeași lege, expropriatorul avea îndatorirea ca, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, să desemneze comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, comisie care avea, potrivit art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53/2011, competența să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor. Însă, p e parcursul procesului, expropriatorul nu a făcut dovada îndeplinirii în termen a obligațiilor impuse de lege, având ca finalitate stabilirea și plata despăgubirilor. Este adevărat că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicata hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Cu toate acestea, expropriatorul nu poate paraliza demersul judiciar al persoanei îndreptățite la despăgubiri, invocând lipsa hotărârii de stabilire a despăgubirii, pe care el însuși avea îndatorirea să o emită, în condițiile în care întârzierea sau refuzul de a emite hotărârea sunt nejustificate. Astfel cum în mod corect s-a remarcat în motivarea opiniei separate, situația generată de conduita pârâtului este asemănătoare cu cea care și-a găsit rezolvarea prin decizia în interesul legii nr. XX/2007, decizie dată în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Pentru identitate de rațiune, argumentele care stau la baza acestei decizii se aplică mutatis mutandis și în speța de față. În contextul conduitei nejustificate a expropriatorului, care nu a făcut dovada că a demarat procedura de stabilire și plată a despăgubirilor prevăzută de art. 18-21 din Legea nr. 255/2010, lipsa hotărârii de stabilire a despăgubirilor, în raport de care legea reglementează dreptul reclamantului de a se adresa instanței de judecată, echivalează cu refuzul acordării despăgubirii, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat.

Nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, demersul reclamanților fiind justificat atât din perspectiva acestei prevederi constituționale, dar și în raport de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privitor la dreptul de acces la justiție. Față de considerentele expuse, rezultă că instanțele care s-au pronunțat în fazele procesuale anterioare au considerat în mod greșit că acțiunea reclamanților este prematură, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Constatând greșita soluționare a cauzei pe temeiul excepției prematurității, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia recurată, iar în urma admiterii apelului acestora, a desființat sentința primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții Z.I. și Z.E. împotriva deciziei nr. 137/C din 28 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, Secția I civilă. Casează decizia recurată, admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1106 din data de 1 martie 2012 a Tribunalului Constanța, Secția I civilă, anulează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanța de fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2013.