ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5220/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5220/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 25 octombrie 2011, reclamanții Z.I. și Z.E. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, anularea parțială a H.G. nr.

791 din 03 august 2011, poziția 277 și stabilirea cuantumului despăgubirilor

pentru bunul expropriat, respectiv terenul situat în Medgidia, cu nr. cadastral

2354, în suprafață de 340 mp.

În motivare s-a

arătat că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului

anterior menționat, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la

23 decembrie 2005 la BNPA V.E.D.

Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a efectuat o expertiză asupra

imobilelor expropriate în perioada 2009-2010, despre care proprietarii

terenurilor supuse acestei măsuri nu au fost înștiințați, iar după întocmirea

ei a formulat o notă de fundamentare în baza căreia a fost propusă și validată

H.G. nr. 200/2011, completată prin H.G. nr. 791 din 03 august 2011.

Au mai susținut

reclamanții că, în anexa acestei din urmă hotărâri este menționată și valoarea

despăgubirilor pentru terenul ce le-a fost expropriat și că aceasta este

derizorie față de prejudiciul ce le-a fost creat, care include atât lipsa de

folosință, cât și afectarea activității agricole la ferma existentă pe teren.

Pârâtul a invocat

prin întâmpinare excepția prematurității acțiunii, în susținerea căreia a

arătat că reclamanții nu au calitatea de persoane expropriate, întrucât nu

există o decizie de expropriere cu privire la terenul menționat în acțiune, iar

transferul dreptului de proprietate nu a avut loc. Pârâtul a mai arătat că nu a

fost emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor, de la a cărei

comunicare se naște dreptul titularilor acțiunii de a contesta despăgubirea.

Prin sentința civilă nr.

1106 din 01 martie 2012 Tribunalul Constanța a admis excepția prematurității și

a respins ca prematură acțiunea formulată.

S-a reținut că prin

acțiune se solicită stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru bunul ce

urmează a fi expropriat, respectiv terenul situat în Medgidia, cu nr. cadastral

2354, în suprafață de 340 mp, și că dreptul reclamanților de a contesta

cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator se naște, potrivit Legii nr.

255/2010, după emiterea de către expropriator a unei hotărâri în acest sens.

S-a constatat că

pentru terenul în litigiu nu a fost emisă o decizie de expropriere în temeiul art.

9 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 și art. 6 din Normele metodologice de

aplicare a acestui act normativ și, pe cale de consecință, nici hotărârea de

stabilire a cuantumului despăgubirii; prin urmare, menționarea numelui

reclamanților și a bunului pe care îl dețin cu titlu de proprietate în lista

anexă la H.G. nr. 791/2011, care completează H.G. nr. 200/2011 - prin care

executivul a stabilit doar lista bunurilor supuse exproprierii și sumele

individuale aferente despăgubirilor - nu justifică declanșarea prezentei

proceduri judiciare, pentru că apărările acestora nu se pot analiza decât

raportat la dispozițiile unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirii,

emisă de expropriator.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții Z.I. și Z.E. și au invocat, în esență,

încălcarea Legii nr. 255/2010 care, reglementând etapele procedurii de

expropriere, stabilește în art. 9 alin. (4) că transferul dreptului de

proprietate asupra imobilelor expropriate în proprietatea publică a statului

sau a unităților administrativ teritoriale operează de drept de la data

emiterii actului de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării

sumelor aferente despăgubirii.

Au susținut apelanții

că analiza acestor norme legale conduce la concluzia că efectul translativ al

hotărârii de expropriere este afectat de o condiție suspensivă, respectiv aceea

a consemnării de către expropriator a sumelor aferente despăgubirii la

dispoziția expropriatului, a cărei neîndeplinire are drept efect repunerea

părților în situația în care s-ar fi aflat dacă actul nu ar fi fost încheiat.

S-a pretins că

instanța de fond a ignorat neîndeplinirea în cauză a acestei condiții

suspensive întrucât, deși intimata pârâtă a susținut, prin precizările depuse

la termenul din 10 aprilie 2012, că despăgubirea a fost consemnată la CEC Bank,

la dispoziția și pe seama reclamanților, la 16 mai 2012 această unitate bancară

a răspuns că nu a primit de la C.N.A.D.N.R. sume de bani și nici borderouri de

consemnare în care să fie menționate numele acestora.

Apelanții au mai

arătat că dreptul de a contesta cuantumul despăgubirilor există de la data

publicării H.G. nr. 791/2011, conform anexei care face parte integrantă din

decizia de expropriere nr. 1651/2011 - în care se consemnează că ”sumele

aferente despăgubirilor au fost consemnate” - acte în temeiul cărora statul

și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, astfel cum rezultă

din încheierea nr. 3847/2012 a O.C.P.I. Constanța, B.C.P.I. Medgidia.

Or, nici până la

acest moment expropriatorul nu a făcut dovada consemnării sumelor datorate cu

titlu de despăgubire, iar realizarea unei comparații între valorile menționate

în Nota de fundamentare care a stat la baza H.G. nr. 415/2010 și cele ale

despăgubirilor stabilite ulterior conduce la concluzia că acestea s-au diminuat

considerabil.

S-a susținut și

faptul că instanța de fond a ignorat caracterul obligatoriu al H.G. nr. 415/2010

privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate

privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada

București - Constanța, tronsonul 6 Cernavodă Constanța” și, pe cale de

consecință, a apreciat eronat asupra nefinalizării procedurii de expropriere

prin emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul

aflat în litigiu.

Prin urmare, acțiunea

nu a fost prematur formulată, pentru că ceea ce se contestă în cauză este

cuantumul despăgubirilor, așa cum au fost stabilite prin H.G. nr. 791/2011 și

decizia de expropriere emisă chiar de către intimata pârâtă. Or, potrivit Notei

de fundamentare a acestei hotărâri, prețul stabilit inițial de Guvernul

României a fost acela de 22 lei/mp pentru despăgubirile care trebuiau

consemnate la dispoziția proprietarilor privați de terenuri.

Au mai invocat

apelanții și faptul că, pentru a-și îndeplini rolul de compensație pentru

pierderea suferită de proprietar prin expropriere, despăgubirea trebuie să fie

prealabilă, deci plătită înainte de deposedare și să aibă un caracter rezonabil

prin raportare la valoarea bunului pentru că, în caz contrar, privarea de

proprietate prin expropriere constituie o atingere excesivă adusă dreptului la

respectarea bunurilor, înscris în art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.

Intimata C.N.A.D.N.R.

a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că

dreptul persoanei expropriate de a contesta cuantumul despăgubirii se naște din

momentul comunicării hotărârii de stabilire a acestui cuantum, care în cauză nu

a fost emisă.

Prin decizia nr. 137/C

din 28 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, Secția I civilă, cu

majoritate, s-a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut că, î

n situația lucrărilor de autostrăzi și

drumuri naționale există o reglementare specială a fazei administrative a

procedurii exproprierii. Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România, întocmește o documentație tehnico-economică

pentru fiecare lucrare, care cuprinde date privind încadrarea în planurile de

urbanism și de încadrare a teritoriului, planuri cu amplasamentul lucrării,

vizate de Oficiul Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie, care includ

delimitarea terenurilor și a construcțiilor propuse pentru expropriere, cu

indicarea numelor proprietarilor și a ofertelor de despăgubire pe categorii de

imobile, stabilite de către persoane autorizate în evaluare (art. 4 din Legea nr.

255/2010).

Pe baza acestei

documentații, Guvernul aprobă prin hotărâre amplasamentul lucrării, declanșarea

procedurii de expropriere a imobilelor, suma globală exprimată a

despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar al

C.N.A.D.R. și sursa de finanțare. Planul cu amplasamentul lucrării întocmit

pentru fiecare unitate administrativ – teritorială se afișează la sediul

consiliului local al unității respective și este publicat într-un ziar local.

La nivelul fiecărei

unități administrative se constituie o comisie care verifică dreptul de

proprietate ori alt drept real în temeiul căruia se formulează cererea de

despăgubiri de către persoanele care justifică un interes legitim (art. 8 din

Legea nr. 255/2010).

Faza administrativă a

procedurii exproprierii se încheie după emiterea de către comisie a unei

hotărâri în care se va preciza valoarea despăgubirilor și modul de plată a

acestora, concluzie ce rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor art.

18 și 19 din Legea nr. 255/2010.

Examinând situația de

fapt a litigiului în raport cu normele legale expuse anterior, instanța de apel

a considerat că, în speță, faza administrativă a exproprierii nu a fost

epuizată, deoarece Comisia constituită în temeiul art. 18, coroborat cu art. 19

din Legea nr. 255/2010, nu a emis până la momentul sesizării instanței de

judecată nicio hotărâre referitoare la valoarea despăgubirilor și modul de

plată a acestora.

Spre deosebire de

procedura de drept comun a exproprierii, în procedura specială reglementată de Legea

nr. 255/2010 etapa judiciară este declanșată de către persoanele îndreptățite

la despăgubiri, nemulțumite de hotărârea pronunțată de Comisia înființată la

nivelul fiecărei unități administrativ - teritoriale în a cărei rază

teritorială se află imobile expropriabile, conform art. 20 din lege.

Astfel, art. 22

prevede că „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubiri prevăzute la art. 19

se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de

prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de

stabilire a cuantumului despăgubirilor, sub sancțiunea decăderii, fără a putea

contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator, iar

exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului

despăgubirilor și transferul dreptului de proprietate.”

Prin urmare,

declanșarea procedurii judiciare a exproprierii este precedată de emiterea

hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat și

cum în speță hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor propuse

reclamanților nu fusese emisă până la momentul la care aceștia au sesizat

instanța de judecată, în mod corect a apreciat tribunalul că acțiunea este

prematură în raport de situația de fapt a litigiului și de dispozițiile art. 22

din Legea nr. 255/2010.

Nu poate fi asimilată

hotărârii de stabilire a despăgubirilor prevăzute de art. 22 din actul normativ

mai sus indicat H.G. nr. 791/2011, invocată de apelanți, care cuprinde „Lista

imobilelor supuse exproprierii situate pe tronsonul Medgidia-Constanța, a

proprietarilor sau deținătorilor acestora, precum și a sumelor individuale

aferente despăgubirilor” pentru că, din economia dispozițiilor art. 8,

coroborat cu art. 7 din lege, rezultă că valoarea estimată în această hotărâre

de guvern pentru despăgubirea reclamanților este orientativă, stabilită doar

pentru determinarea bugetului de cheltuieli necesar exproprierii.

Nu prezintă relevanță

în soluționarea cauzei apărările din apel referitoare la rolul și efectele unei

hotărâri de guvern, câtă vreme actul normativ vizat (H.G. nr. 791/2011)

asigură, cel puțin formal, îndeplinirea primei etape în procedura exproprierii,

iar orice întârziere sau culpă a autorităților în derularea cu celeritate a

tuturor celorlalte etape legale (inclusiv în ce privește formalitatea

comunicării procedurale a actelor emise) poate fi sancționată în instanță.

În motivarea opiniei

separate s-a apreciat că acțiunea reclamanților nu este prematură, instanța

fiind obligată să analizeze cererea acestora de stabilire pe cale

judecătorească a despăgubirilor datorate pentru exproprierea terenului

proprietatea lor, soluția adoptată de prima instanță fiind de natură să încalce

dreptul la un proces echitabil al petenților.

S-a reținut că,

pentru realizarea lucrărilor de utilitate publică „Autostrada București –

Constanța, tronsonul 6, Cernavodă-Constanța, C.N.A.D.N.R. a emis decizia de

expropriere din 28 noiembrie 2011 prin care se treceau în proprietatea

statului, fără alte formalități, bunurile imobiliare aparținând celor enumerați

în anexă (printre care și reclamanții, la poziția 277, unde s-a indicat și

cuantumul despăgubirilor la care aceștia erau îndreptățiți, în sumă de 5664

lei).

S-a menționat în

decizie că orice contestație împotriva acesteia nu suspendă transferul

dreptului de proprietate și că, având în vedere că sumele aferente

despăgubirilor au fost consemnate, transferul dreptului de proprietate operează

de drept de la data emiterii deciziei.

Raționamentul primei

instanțe - conform cu care H.G. nr. 791/2011 (și decizia de expropriere) doar

stabilesc lista bunurilor supuse exproprierii și sumele individuale cuvenite,

iar dreptul de contestare a cuantumului despăgubirilor se naște abia după

emiterea unei hotărâri în acest sens -, deși formal este corect, este viciat

din perspectiva principiilor constituționale care garantează vocația la o

„dreaptă și prealabilă despăgubire” în cazul unei exproprieri pentru utilitate

publică (art. 44 alin. (3) Constituție) și posibilitatea stabilirii

despăgubirilor prin justiție (art. 44 alin. (6) și art. 21 Constituție).

Raportându-se la

prevederile Legii nr. 255/2010, redactorul opiniei separate a constatat că, în

speță, etapele procedurii de expropriere prevăzute la lit. a)-c) ale art. 4

din lege au fost îndeplinite (inclusiv sub aspectul realizării în întregime a

lucrării de utilitate publică), dar cel mai important efect din punct de vedere

al expropriatului - emiterea hotărârii pentru stabilirea despăgubirilor - nu

s-a realizat.

Deși, potrivit

legii, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, trebuia

numită de către expropriator comisia de verificare a dreptului de proprietate

ori a altui drept real, care urma să constate acceptarea sau, după caz,

neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor

drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii (art. 18 din Legea nr. 255/2010),

respectiv, să emită o hotărâre de stabilire a despăgubirilor (art. 20 din Legea

nr. 255/2010 și art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010),

după cum a recunoscut și intimatul, hotărârea pentru stabilirea cuantumului

despăgubirii nu s-a emis și nu s-a făcut dovada parcurgerii niciuneia

dintre formalitățile prevăzute la art. 18-23 din Legea nr. 255/2010 (începând

cu simpla desemnare a membrilor comisiei de verificare a dreptului de

proprietate).

S-a mai reținut,

în motivarea opiniei separate, că, de la data de 28 noiembrie 2011, reclamanții

sunt lipsiți de proprietatea bunurilor lor, dreptul Statului Român fiind

intabulat, iar lucrarea de utilitate publică finalizată și că, nici până în

prezent, expropriații nu au posibilitatea contestării sumei stabilite provizoriu

cu titlu de despăgubiri.

Făcându-se ample

referiri la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

materia dreptului de acces la instanță, s-a apreciat în opinia separată

că, în situația de fapt constatată în speță, reclamanții au

dreptul să se adreseze instanței pentru suplinirea lipsei de activitate a

Statului, a cărui atitudine culpabilă îi împiedică să ceară instanței să se

pronunțe asupra caracterului just al despăgubirilor pe care Statul

intenționează să le-o acorde.

Deși de la emiterea

deciziei nr. 1651 din 28 noiembrie 2011 a trecut mai bine de un an, reclamanții

lipsiți de proprietatea bunurilor lor se văd în imposibilitate de a beneficia

de o despăgubire justă (suma individuală din anexa H.G. nr. 791/2011 – având,

în continuare, caracter estimat); pe lângă aceasta, instanța a respins fără a

analiza în fond cererea lor de stabilire a cuantumului despăgubirilor având în

vedere tocmai atitudinea culpabilă a expropriatorului care nu a emis hotărâre

de stabilire a despăgubirilor, deși lucrarea de utilitate publică a fost demult

finalizată.

În final, s-a

remarcat și asemănarea ipotezei care a condus la declanșarea prezentului

litigiu cu jurisprudența divergentă care a impus adoptarea Deciziei nr. XX/2007

a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J., decizie prin care, în interpretarea art. 26 din

Legea nr. 10/2001, Înalta Curte a considerat greșite soluțiile instanțelor care

au respins ca inadmisibile sau premature cererile unor notificanți de restituire

a unor imobile în cazul în care termenul legal de soluționare a notificării a

fost depășit, iar unitatea deținătoare nu a emis o decizie/dispoziție care să

poată fi contestată în justiție.

Împotriva deciziei

civile nr. 137/C din 28 noiembrie 2012, pronunțata de Curtea de Apel Constanta,

au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții

Z.I. și Z.E.

În susținerea

recursului, au fost invocate următoarele motive de recurs:

prevăzut de art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ., în susținerea căruia s-a

arătat că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii în sensul că,

a considerat că acțiunea formulată de recurenții-reclamanți este prematură,

fără a analiza, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, fondul cauzei

dedus judecații.

Recurenții susțin că acțiunea

nu este prematură, atât instanța de fond, cât și instanța de apel fiind

obligate să analizeze cererea acestora de stabilire pe cale judecătorească a

despăgubirilor datorate pentru exproprierea terenului proprietatea lor.

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea căruia se arată, în

esență, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor

legale care reglementează regimul juridic al exproprierii și al efectelor

acesteia, precum și cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în ceea ce privește dreptul de acces la justiție.

În memoriul de

recurs, recurenții reiau integral și textual argumentele opiniei separate din

apel, concluzionând în sensul că refuzul instanțelor de a soluționa litigiul pe

fond echivalează cu negarea competenței instanței de a se pronunța asupra

cererii pe care este în mod expres chemată să o soluționeze. O astfel de

conduită procedurală este contrară conceptului de proces echitabil, astfel cum

a fost statornicit prin art. 6 alin. (1) din C.E.D.O și dezvoltat prin filtrul

jurisprudenței.

În consecință,

recurenții solicită, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ.,

casarea în întregime a deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre

rejudecare, în vederea administrării probatoriilor care să stabilească

cuantumul corect al despăgubirii și modalitățile de plată a acestora.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile invocate la

pct. 1 din motivele de recurs susțin nelegalitatea soluției de

respingere a acțiunii pe excepția prematurității, critici

reluate, de altfel, la pct. 2, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., nu cel prevăzut de art. 304 pct. 7, astfel încât

încadrarea juridică făcută de recurenți este greșită.

În ceea ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanții s-au

adresat instanței de judecată cu cererea având ca obiect stabilirea

despăgubirii pentru o suprafață de teren proprietatea lor, care a fost

expropriată, cu privire la care dreptul de proprietate al statului, dobândit

prin expropriere, a fost intabulat în cartea funciară, iar obiectivul de

utilitate publică ce a justificat măsura exproprierii a fost finalizat.

Decizia de

expropriere prevăzută la art. 9 din Legea nr. 255/2010 a fost emisă la data de

28 noiembrie 2011, anterior soluționării cauzei în primă instanță. Potrivit prevederilor

art. 18 din aceeași lege, expropriatorul avea îndatorirea

ca, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de

expropriere, să desemneze comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a

altui drept real, comisie care avea, potrivit art. 16 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53/2011, competența să

emită hotărârea de stabilire a

despăgubirilor. Însă, p

e parcursul procesului, expropriatorul nu a făcut

dovada îndeplinirii în termen a obligațiilor impuse de lege, având ca

finalitate stabilirea și plata despăgubirilor.

Este adevărat că,

potrivit art. 22 alin. (1) din

Legea nr. 255/2010,

expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate

adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție,

care curge de la data la care i-a fost comunicata hotărârea de stabilire a

cuantumului despăgubirii. Cu toate acestea, expropriatorul nu poate paraliza

demersul judiciar al persoanei îndreptățite la despăgubiri, invocând lipsa

hotărârii de stabilire a despăgubirii, pe care el însuși avea îndatorirea să o

emită, în condițiile în care întârzierea sau refuzul de a emite hotărârea sunt

nejustificate.

Astfel

cum în mod corect s-a remarcat în motivarea opiniei separate, situația generată

de conduita pârâtului este asemănătoare cu cea care și-a găsit rezolvarea prin decizia

în interesul legii nr. XX/2007, decizie dată în aplicarea dispozițiilor art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și prin care s-a statuat că instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Pentru identitate de

rațiune, argumentele care stau la baza acestei decizii se aplică mutatis

mutandis și în speța de față. În contextul conduitei nejustificate a

expropriatorului, care nu a făcut dovada că a demarat procedura de stabilire și

plată a despăgubirilor prevăzută de art. 18-21 din Legea nr. 255/2010,

lipsa hotărârii de stabilire a despăgubirilor, în raport de

care legea reglementează dreptul reclamantului de a se adresa instanței de

judecată, echivalează cu refuzul acordării despăgubirii, iar un asemenea refuz

nu poate rămâne necenzurat. Nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui

care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci,

dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu

poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției

pentru apărarea intereselor sale legitime, demersul reclamanților fiind

justificat atât din perspectiva acestei prevederi constituționale, dar și în

raport de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privitor la

dreptul de acces la justiție.

Față de

considerentele expuse, rezultă că instanțele care s-au pronunțat în fazele

procesuale anterioare au considerat în mod greșit că acțiunea reclamanților

este prematură, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. Constatând greșita soluționare a cauzei pe temeiul excepției

prematurității, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a admis

recursul declarat de reclamanți, a casat decizia recurată, iar în urma

admiterii apelului acestora, a desființat sentința primei instanțe, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții Z.I. și Z.E. împotriva deciziei nr. 137/C din 28

noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, Secția I civilă.

Casează decizia

recurată, admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1106 din

data de 1 martie 2012 a Tribunalului Constanța, Secția I civilă, anulează

sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanța de fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 noiembrie 2013.