ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 261/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 261/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 08

februarie 2011 sub nr. 2071/118/2011 la Tribunalul Constanța reclamanții S.N., S.U.,

C.A.E. și C.L.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin CN

A.D.N.R. SA, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor și

Construcțiilor, stabilirea despăgubirilor pentru terenul expropriat situat în Medgidia,

parcela X, având număr cadastral Y, cu suprafața totală la 4.549,00 mp,

categoria de folosință arabil extravilan, proprietatea reclamanților (dobândit

conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 iulie 2009 la

B.N.P. V.E.D.) și acordarea de daune echitabile, ca urmare a exproprierii

efectuate.

În susținerea

acțiunii reclamanții au arătat că la 26 octombrie 2010, le-a fost comunicată

convocarea în vederea participării în data de 08 noiembrie 2010 la sediul

Consiliului Local Medgidia, pentru depunerea înscrisurilor solicitate de

comisia de expropriere. Ulterior, în ședința din 08 noiembrie 2010, Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, a încheiat procesul verbal și a emis hotărârea

de stabilire a despăgubirilor din 08 noiembrie 2010, prin care s-a dispus

exproprierea terenului în suprafață de 4.549,00 mp. situat în parcela X, având

număr cadastral Y și s-a aprobat acordarea unor despăgubiri în cuantum de

32.200,00 lei în favoarea reclamanților.

De asemenea, au

arătat reclamanții că, pe suprafața de teren expropriată aceștia ar fi putut

obține recolte considerabile, iar datorită ocupării acestei suprafețe de teren

nu a fost posibilă cultivarea sau culegea fructelor aferente, situație în care

au apreciat că se impune plata unor daune care să compenseze valoarea recoltei

ce ar fi rezultat din cultivarea terenului. Reclamanții au exemplificat

pierderile cauzate de exproprierea acestui teren în sensul că, la o cultură de

grâu cu o producție medie de 4.000 kg/ha la un preț mediu de 180 euro/tonă,

proprietarul pierde anual aproximativ 360 euro. Reclamanții au mai arătat că la

următoarea cultură, în același an, ce putea fi de floarea soarelui sau de

porumb, pierderea proprietarului la cultura de porumb la o producție medie de 8.000

kg/ha la un preț mediu de 258 euro /tona, pentru suprafața expropriată,

proprietarul pierde aproximativ 1.032 euro, iar la o cultură de floarea

soarelui la o producție medie de 3.000/kg/ha la prețul de 580 euro/tonă,

proprietarul pierde aproximativ 870 euro.

Luând în calcul

perioada medie de exploatare a acestui teren agricol, de 50 de ani, reclamanții

au apreciat că proprietarul pierde în această perioadă aproximativ 65.550 euro,

considerând că trebuie despăgubiți cu aceste sume.

Totodată, au apreciat

reclamanții că, în stabilirea despăgubirilor acordate, valoarea terenului

expropriat este mult subestimată în condițiile în care, în prezent valoarea de

circulație este de 15 euro/mp, iar suprafața expropriată este în valoare de 68.235

euro. Consideră că nu s-au luat în calcul prețul cerealelor și bursele interne

și internaționale unde prețul acestora este într-o continuă ascensiune.

Reclamanții au mai

învederat că nu doreau să vândă acest teren, iar cheltuielile pentru achiziționarea

altui teren de același fel, vor cuprinde pe lângă valoarea efectivă a terenului

și cheltuieli cu agențiile imobiliare, respectiv comision 3% din valoarea

bunului, taxe notariale.

Pârâtul a formulat

întâmpinare prin care a susținut că se impune respingerea acțiunii și obligarea

reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. A arătat pârâtul că

despăgubirile acordate prin hotărârea contestată sunt în deplină concordanță cu

prețul de circulație al imobilelor, aspect ce rezultă din rapoartele de

expertiză A.N.E.V.A.R., care respectă tehnicile de evaluare.

Prin sentința civilă nr.

833 din 14 februarie 2013 Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamanților

ca nefondată, obligându-i la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de

124,95 lei față de pârât.

Pentru a pronunța

această hotărâre a reținut prima instanță că, deși valoarea stabilită de

experți este ușor superioară celei stabilite de expropriator, în raport de

criteriul utilizat de art. 26 din Legea nr. 33/1994 prin sintagma „prețul cu

care se vând în mod obișnuit imobilele”, actele depuse de reclamanți în

dovedirea prețului real de vânzare al terenului nu au fost în măsură să facă

proba unui alt preț. În ce privește actul încheiat între reclamanți și persoane

anonime, cu privire la terenul în suprafață de 1,50 ha amplasat în parcela X, s-a

reținut că acesta este un antecontract de vânzare-cumpărare ce naște pentru

părți obligații de a face, astfel încât nu există certitudinea că în final, la

data perfectării vânzării, acesta este prețul primit. De asemenea, actul a fost

înlăturat și pentru considerentul lipsei datei, neputându-se aprecia asupra

momentului la care se prețuiește bunul. S-a reținut o situație similară în

cazul antecontractului de vânzare-cumpărare dintre C.E. și persoane anonime, cu

privire la terenul în suprafață de 3,5 ha., precum și cel încheiat între S.N.

și terți, cu privire la terenul arabil în suprafață de 4,50 ha.

În ce privește unicul

contract propriu-zis depus de reclamanți, încheiat la 16 noiembrie 2010,

instanța a constatat că acesta are ca obiect un drept de superficie și, a

reținut că un astfel de preț nu poate fi avut în vedere pentru că, de regulă,

prețul superficiei se calculează prin raportare la prețul cu care terenurile se

închiriază, iar nu prin raportare la prețul cu care se vând.

Instanța a înlăturat

și alte două contracte de vânzare cumpărare depuse de reclamanți referitoare la

două terenuri extravilane arabile, pe motiv că perioada de referință vizează

anul 2012 iar nu data efectuării raportului de evaluare, respectiv 2010, iar,

pe de altă parte, deoarece, din punct de vedere spațial, se referă la terenuri

situate pe raza com. Peștera, ori terenul în litigiu este amplasat pe raza

localității Medgidia.

În ce privește

ofertele de pe piața imobiliară depuse de reclamanți, instanța a reținut că

evaluarea proprietății imobiliare se bazează pe aplicarea principiului

substituției, utilizând informații derivate din piață. Acest principiu este

explicitat în Standardul Internațional de evaluare I.V.S.C. - Concepte

fundamentale ale Principiilor de evaluare general acceptate, G.A.V.P., ce

statuează, la pct. nr. 9.2. că: „ Acest principiu arată că o persoană prudentă

nu va plăti pentru un bun sau un serviciu mai mult decât costul de achiziție

pentru un bun sau serviciu acceptabil ca substitut, în absența factorilor timp,

risc sau neadecvare. Costul cel mai mic al celei mai bune alternative, pentru

un bun substitut sau un bun identic, va tinde să reflecte valoarea de piață.”

Prin utilizarea acestor principii, a rezultat pentru expertul evaluator al

expropriatorului, că prețurile de ofertă pentru terenurile extravilane,

identice cu ale reclamanților, se situează în jurul valorii de 1,7 euro/mp.,

corect stabilită, cu respectarea criteriilor legale enunțate.

Instanța de fond a

reținut că, la efectuarea raportului de expertiză tehnică judiciară, nu au fost

indicate sursele prețurilor folosite ca repere de comparație, experții

limitându-se la a arăta instanței alegerea comparabilelor pentru localitatea

Peștera, localitate vecină cu Valea Dacilor și nu prin raportare la piața

imobiliară în litigiu, considerente pentru care concluziile experților au fost

înlăturate cu totul, în ce privește valoarea terenului.

A apreciat instanța de

fond că opinia evaluatorului expropriatorului este cea care respectă valoarea

conform Standardelor internaționale fiind înlăturată opinia experților

judiciari.

În ce privește

solicitarea reclamanților de acoperire a pierderilor suferite ca urmare a

exproprierii parțiale a terenului proprietatea lor și a nerealizării profitului

derivat din producția de grâu pe o perioadă de 50 de ani, precum și suportarea

unor cheltuieli suplimentare pentru efectuarea unei rute ocolitoare pe la

punctele de traversare a șoselei, instanța de fond a reținut că, în speță,

prejudiciul produs reclamanților a fost apreciat de evaluator a fi zero, de

vreme ce terenul era afectat de o cultură de cereale ce urma să fie strânsă

până la începerea lucrărilor de expropriere, iar beneficiul, însușit de

proprietari.

Restul perioadei de

50 de ani, solicitată de reclamanți s-a considerat fără nici o legătură cu

vreun beneficiu actual, previzibil a fi produs și în viitor și care ar

justifica creșterea indemnizației pe criteriul imposibilității continuării

activității pe suprafața de teren rămasă, în condiții de rentabilitate și pe

rațiuni de pierdere a unor foloase economice. Mai mult decât atât, la

stabilirea valorii daunelor cuvenite reclamanților, instanța a arătat că

experții au reținut că nu este cazul a fi avute în vedere pierderile din

recolta neadunată, deoarece o atare recoltă nu exista pe teren, prin urmare

nici utilizarea terenului în scopuri agricole nu a fost demonstrată, după cum

nu este cazul a fi avute în vedere nici pierderile din subvenție.

În ce privește

stabilirea valorii de despăgubire în funcție de veniturile pe care le-ar aduce

această suprafață de teren, ca urmare a unei exploatări legumicole și plante

tehnice, pe o perioadă medie de un an, precum și aplicarea unui procent de 10%

reprezentând cheltuieli cu dobândirea unei alte proprietăți (taxe notariale,

publicitate, comisioane, cadastru, impozite etc.) instanța a arătat că experții

desemnați au stabilit că în zonă nu au fost cultivate astfel de legume, dar

nici nu sunt șanse a fi cultivate, de vreme ce sistemul de irigații este complet

distrus, iar refacerea lui implică cheltuieli substanțiale, după cum

suportarea, de către reclamanți, a procentului de 10%, nu este certă sau nici

măcar previzibilă.

În ce privește

stabilirea valorii de despăgubire și în funcție de cheltuielile reclamanților

ce urmează a fi efectuate pentru stabilirea căilor de acces la cele două

terenuri secționate de autostradă, au susținut experții că ambele parcele au

căi de acces disponibile, în partea de Nord la parcela X, iar la parcela Y prin

partea de Sud, astfel încât apărările reclamanților în acest sens au fost

înlăturate.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamanții S.N. și S.U., C.A.E. și C.L.S. susținând că

soluția instanței de fond este nelegală pentru că nu a observat faptul că nu au

fost respectate etapele procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 255/2010,

cu consecințe asupra transferului dreptului de proprietate asupra imobilului

expropriat.

Au arătat reclamanții

că, în lipsa consemnării sumelor cu titlu de despăgubire către proprietarii de

drept, H.G. nr. 415/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a

imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate

publică „Autostrada București-Constanța, pe tronsonul 6, Cernavodă-Constanța

este afectată de o condiție suspensivă în ce privește efectul translativ al

dreptului de proprietate.

Reclamanții au mai

arătat că, în mod surprinzător, în expertiza efectuată de experții A.N.E.V.A.R.

pentru Nota de fundamentare care stă la baza emiterii H.G. nr. 415/2010 s-a

stabilit o despăgubire medie de 22 lei/mp, în timp ce în expertizele depuse la

dosarul cauzei de către expropriator aceiași experți au subevaluat despăgubirea

până la 7,2 lei/mp, ceea ce denotă că diferența între cele două valori s-a,,evaporat’’

între autoritățile statului și expropriator.

Reclamanții au susținut

că despăgubirea apreciată de Tribunalul Constanța nu este justă, instanța de

judecată neavând în vedere înscrisurile depuse, respectiv contracte prin care

reclamanții au vândut pe piața liberă a tranzacțiilor imobiliare terenuri cu

prețuri cuprinse între 6,42 euro/mp și 15 euro/mp, conform antecontractului de

vânzare cumpărare autentificat din 30 decembrie 2010.

Cum, hotărârea

judecătorească s-a bazat pe o expertiză judiciară ce nu a respectat dispozițiile

art. 26 al. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a solicitat modificarea cuantumului

despăgubirilor, astfel cum s-a solicitat prin acțiune.

Apelanții au invocat

și greșita înlăturare a pretențiilor motivate de fărâmițarea excesivă a

proprietății și de scăderea valorii reale a terenului rămas. De asemenea, au

arătat că pretențiile solicitate au vizat și stabilirea despăgubirii în monedă

euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

Prin întâmpinare, CN

A.D.N.R. SA a solicitat respingerea apelului reclamanților, arătând că

înscrisurile invocate în apel nu sunt relevante, pentru că se referă la imobile

cu caracteristici diferite față de cel supus exproprierii, instanța înlăturând

motivat și concluziile raportului de expertiză, cu referire la daunele

calculate pentru expropriere.

În apel, reclamanții

au depus la dosar, în susținerea criticilor vizând valoarea reală a terenului

expropriat, două contracte de vânzare cumpărare autentificate din 27 martie 2012

la B.N.P. C.P., încheiate între vânzătorii Z.I. și Z.E. și cumpărătoarea SC

I.B.C. SRL pentru terenuri extravilane arabile din comuna Peștera, jud.

Constanța.

Prin Decizia civilă nr.

72 din 26 iunie 2013 a Curții de Apel Constanța, apelul reclamanților a fost

respins pentru următoarele considerente:

Criticile

reclamanților legate de modalitatea de determinare prealabilă, prin Nota de

fundamentare la H.G. nr. 415/2010, a evaluărilor de către experții A.N.E.V.A.R.,

legate de neprezentarea dovezilor privind plata de către expropriator a sumei

calculate cu titlul de despăgubiri, precum și interpretările care ar reieși din

norma adoptată ulterior emiterii hotărârii contestate au fost apreciate ca nefondate,

câtă vreme ceea ce verifică instanța este abordarea corectă de către

C.N.A.D.N.R., prin Comisia constituită la nivelul localității Medgidia, a

despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru suprafața expropriată conform

Legii nr. 198/2004.

S-a mai reținut că susținerile

reclamanților potrivit cărora exproprierea este nelegală câtă vreme nu există,,despăgubiri

prealabile”, conforme normei constituționale, sunt lipsite de relevanță,

deoarece nu problema neconsemnării la dispoziția expropriatului a sumelor

acordate ca despăgubire a fost pusă în discuție prin acțiunea formulată la 8

februarie 2011, ci nemulțumirea reclamanților, titulari ai dreptului de

proprietate, asupra cuantumului acestor despăgubiri oferite prin hotărârea

atacată.

Astfel, instanța de

apel a reținut că în art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004, act normativ în

vigoare la data exproprierii dispuse prin Hotărârea nr. 53 din 08 noiembrie 2010

contestată în prezenta cauză, se arată modalitatea în care se procedează cu

sumele stabilite de expropriator ca despăgubiri, pe care proprietarul le

contestă ori le refuză.

Prin urmare, s-a

reținut că toate argumentele care fac trimitere la dispoziții constituționale

sunt nefondate, întrucât ceea ce s-a supus judecății nu este faptul că nu li

s-a înmânat efectiv reclamanților vreo sumă, ci dacă acea sumă conferită

constituie sau nu o justă despăgubire.

Cu aceleași argumente,

instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate și susținerile reclamanților care

tind să supună exproprierea regimului juridic al actelor bilaterale,

translative de drepturi, supuse unei,,condiții suspensive’’ - aceea a plății

prealabile a,,prețului’’. Exproprierea fiind un mod legal de pierdere a

dreptului de proprietate pentru o cauză de utilitate publică, iar nu un act

juridic sinalagmatic, de transmitere a dreptului real în temeiul unei

convenții, instanța de apel a avut în vedere că plata prealabilă a unei

despăgubiri nu este o,,condiție suspensivă’’ a procedurii, ci un imperativ

decurgând inclusiv din textul art. 1 din Primul Protocol adițional al

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

respectiv acela de a prelua legitim proprietatea unei persoane în schimbul unei

,,juste despăgubiri’’.

S-a mai reținut că

sunt nefondate și susținerile cu privire la valoarea terenului în suprafață de

4549 mp situat în extravilanul localității Medgidia, județul Constanța

reprezentând, expropriată în vederea realizării lucrării de utilitate publică

„Autostrada București-Constanța, tronsonul 6, Cernavodă Constanța”.

Instanța de apel a

reținut că reclamanții au criticat în esență hotărârea Tribunalului Constanța

sub aspectul cuantumului despăgubirilor reținute în raportul de evaluare,

contestând criteriile de stabilire a valorii de circulație a terenului prin

raportare la proprietățile comparabile similare, având cea mai bună utilizare -

teren arabil.

Or, așa cum a arătat

și instanța de fond, dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 impun

calcularea despăgubirilor în funcție de prețurile cu care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială. La

această cerință urmează a fi subsumate probele administrate, inclusiv în apel,

norma enunțată impunându-se deopotrivă experților, cât și instanțelor, iar în

această teză probatorie nu se pot include actele încheiate ulterior emiterii

hotărârii, cum e cazul în speță al antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 30 decembrie 2010 la B.N.P. V., care ar atesta o valoare de peste 6 euro/mp

acceptată de promitenții vânzători, ori contractele de vânzare cumpărare depuse

în apel de către reclamanți încheiate de terți în anul 2012.

S-a mai reținut că

în mod legal, instanța de fond nu și-a însușit ca element de comparație prețul

menționat de reclamanți în acest antecontract de vânzare-cumpărare și pentru că

reclamanții nu au făcut dovada transferării proprietății asupra terenului ce a făcut

obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, antecontractul de vânzare cumpărare

fiind încheiat pro causa, la o lună după emiterea hotărârii de stabilire a

despăgubirilor din 8 noiembrie 2010 pentru terenul expropriat, iar pe de altă

parte prețul menționat în acest antecontract de vânzare-cumpărare, nu se

coroborează cu prețul cu care reclamanții au achiziționat, la rândul lor, alte

terenuri similare în zonă.

Astfel, instanța a

avut spre analiză la dosar contracte de vânzare-cumpărare încheiate anterior

exproprierii, prin care reclamanții au achiziționat terenuri agricole în

aceeași zonă, cu prețuri situate între 0,75 lei - 0,80 lei (ex.: contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 26 martie 2010 de B.N. V. - Medgidia și

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 martie 2010 de B.N. V. -

Medgidia, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 iulie 2009 de

B.N. V. - Medgidia, contractul de vânzare-cumpărare autentificat iulie 2009 de

B.N. V. - Medgidia, filele 75, 134, 137, 140, 143,146, 149 dosar fond).

S-a reținut că elementele

care au determinat formarea prețului imobilului expropriat, au fost evidențiate

în raportul de evaluare întocmit de expropriator și față de criteriul

determinant stabilit prin art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel că în mod

corect s-a concluzionat că valoarea acestei pacelei este de 32.000 lei,

respectiv 1,7euro/mp. Această valoare este comparabilă cu prețul de achiziție

practicat pe metru pătrat pentru terenuri similare, inclusiv de către

reclamanți.

Sintagma,,prețurile

la care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel din unitatea

administrativ-teritorială” exclude de asemenea trimiterea la contracte de

colaborare, de închiriere de terenuri pentru parcuri eoliene, ori pentru

despăgubiri convenite pentru trasarea utilităților necesare autostrăzii, câtă

vreme terenul expropriat în cauză nu avea altă destinație decât cea agricolă.

Instanța de apel a

constatat că nu puteau fi luate în calculul pretinsei despăgubiri datele

indicate de reclamanți cu privire la prețurile menționate în antecontractele de

vânzare-cumpărare depuse la dosar, cu care s-ar cumpăra și respectiv, vinde

terenuri în zonă, caracterul speculativ menționat neputând fi considerat un

element obiectiv, în sensul legii (unele acte fiind încheiate de reclamanții

înșiși, ulterior emiterii hotărârii contestate).

Relevante pentru

instanța de apel în privința verificării concordanței dintre despăgubirile

acordate reclamanților pentru terenul expropriat cu dispozițiile art. 26 din

Legea nr. 33/1994 și, în acord cu Decizia nr. 5881/2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în această materie, a reținut că sunt și

contractele de vânzare cumpărare încheiate de terți pentru terenuri cu

caracteristici similare celui expropriat, respectiv contractul de vânzare

cumpărare autentificat din 30 martie 2010 la B.N.P. M.M.A. și contractul de vânzare

cumpărare autentificat din 06 mai 2010 la B.N.P. V. care relevă prețuri

cuprinse între 1,6lei/mp lei și 2,4 lei/mp, mult mai mici față de cel oferit

reclamanților, de 7,5 lei/mp.

Nefondate au fost

apreciate și criticile legate de neacordarea unor despăgubiri generate de

scăderea valorică a terenului rămas ca urmare a exproprierii ori din crearea

unei parcelări excesive (pierderea de valoare prin fărâmițare). S-a reținut că legea

indică în mod clar în ce constau despăgubirile cuvenite expropriatorului în

virtutea celei de-a doua componentă la care se referă art. 26 din Legea nr. 33/1994,

a prejudiciului cauzat, acesta neputând fi invocat din perspectiva pretinselor

pierderi viitoare, ce îmbracă un caracter speculativ și incert în măsura în

care pot fi implicate în calcul mai multe variabile. Or, reține instanța de

apel, expertiza nu a relevat crearea de parcele nefuncționale, definite de lege

ca fiind suprafețele mai mici de 500 mp care nu ar permite executarea de

lucrări agricole. Terenul rămas în proprietatea reclamanților este de 3.497 mp

și respectiv de 16.954 mp.

Nefondată a fost

apreciată și critica reclamanților potrivit căreia această despăgubire trebuia

să fie stabilită în moneda euro. Despăgubirile nu puteau fi calculate altfel

decât în moneda națională, plățile în România între rezidenți fiind supuse

Regulamentului B.N.R. nr. 6/2012 privind modificarea și completarea

Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții S.N., S.U., C.E. și C.S., solicitând

modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admitere

acțiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, reclamanții susțin

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., apreciind că instanța

de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații prin neaplicarea corectă

a legii și a principiilor de drept, schimbând natura ori înțelesul lămurit al

acestuia.

În acest sens se arată

că principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din

Constituție, este una dintre cele mai eficiente bariere în calea abuzului de

putere, care, în materia exproprierii, ar produce consecințe extrem de grave,

fiind în pericol pentru dreptul de proprietate privată, drept fundamental al

omului.

Se

susține că exproprierea este posibilă nu numai prin convergența dintre acțiunile

celor trei puteri ale statului: puterea legislativă care emite reglementarea

generală a exproprierii și stabilește cauza de utilitate publică; puterea executivă,

care declanșează procedura exproprierii și îndeplinește, în condițiile art. 4

din Legea nr. 255/2010, etapele procedurii de expropriere și, eventual puterea

judecătorească, chemată să aprecieze dacă sunt îndeplinite toate cerințele

legale privind stabilirea justei despăgubiri - art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Se

învederează că instanța de apel nu a avut în vedere că principiile exproprierii

trebuiau raportate la caracterul complex al acesteia, de a fi o operațiune

juridică în conținutul căreia intră mai multe acte juridice și fapte juridice

în sens restrâns, de drept public și de drept privat, de drept substanțial și,

eventual, de drept procesual.

Aceasta,

susțin reclamanții, înseamnă că exproprierea nu se poate reduce la doar unul

dintre actele juridice componente, cum ar fi unul dintre actele administrative

sau la hotărârea judecătorească prin care se stabilește despăgubirea, însă nu

trebuie ignorate efectele juridice de drept privat, cum ar fi stingerea

dreptului de proprietate privată și nașterea dreptului de creanță având ca

obiect despăgubirea și nici actul juridic al plății despăgubirii, ca act

juridic de drept civil.

De

aceea, susțin reclamanții, în perspectiva definiției exproprierii, aceasta face

parte din categoria izvoarelor complexe de raporturi juridice concrete. Aceasta

pentru că exproprierea este o operațiune juridică în structura căreia intră

acte juridice și fapte juridice în sens restrâns (fapte materiale) de drept

public și de drept privat, operațiune care are ca efecte principale trecerea

forțată a unui bun imobil din proprietate privată în proprietate publică, în

vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum și plata unei

despăgubiri. Rezultă că efectele juridice ale exproprierii se produc nu numai

ca urmare a voinței expropriatorului, ci ca urmare a acțiunii conjugate a

tuturor actelor și faptelor juridice integrate în structura exproprierii,

astfel că trebuie acceptat că finalizarea exproprierii însemnă epuizarea

consecințelor tuturor actelor juridice care intră în structura acestei

operațiuni juridice.

În

raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții susțin că

decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel,

se arată că instanța de apel s-a raportat la dispozițiile legale în materie,

privind temeinicia și legalitatea Hotărârii de expropriere,în raport de

dispozițiile Legii nr. 198/2004 și ale Legii nr. 33/1994 și, nu în raport de Legea

nr. 255/2010, care prin art. 35 a abrogat Legea nr. 198/2004.

S-a

mai reținut că hotărârea nr. 53/08 noiembrie 2010 le-a

fost comunicată la 20

ianuarie 2011, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă la Tribunalul

Constanța la 08 februarie 2011, dată la care Legea nr. 255/2010 a abrogat Legea

nr. 198/2004 începând cu data de 22 decembrie 2010, data intrării în vigoare,

situație în care susțin reclamanții, sunt aplicabile dispozițiile art. 32 din Legea

nr. 255/2010, dar instanța de apel cât și cea de fond, s-a raportat în mod

greșit la dispozițiile Legii nr. 198/2004.

Reclamanții

au arătat că în mod greșit, în cauza dedusă judecății, au fost înlăturate

concluziile expertizei tehnice judiciare, efectuată în cauză.

Se

mai învederează că instanța de apel și-a însușit întocmai considerentele hotărârii

instanței de fond, fără a analiza în virtutea caracterului devolutiv al

apelului, toate aspectele procedurale și de fond ale speței supuse judecații.

În

acest sens se arată că înscrisurile depuse de reclamanți nu au avut nici o

relevanță juridică din punctul de vedere al instanței de apel, ignorând dispozițiile

H.G. nr. 415/2010 și Nota de Fundamentare a acestei hotărâri, din care rezultă

că prețul plătit de Statul Român pentru despăgubiri este de 22 lei/mp în anul

2010.

Se

mai susține că instanța de fond a omis să calculeze diferențele care au fost

plătite de Statul Român către expropriator (C.N.A.D.N.R.) prin H.G nr. 415/2010

pentru despăgubiri pe tronsonul 6 al Autostrăzii București-Constanța și suma

acordată ca despăgubire prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 30 din

12 octombrie 2010 și să se constate că diferența dintre suma plătită de 22

lei/mp prin H.G nr. 415/2010 a fost diminuată la suma de 7 lei/mp prin

Hotărârea nr. 30 din 12 octombrie 2010, sumă ce a fost „delapidată” cu

concursul instituțiilor Statului.

O

altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează încălcarea dispozițiilor

art. 129 C. proc. civ.

De

asemenea reclamanții învederează că instanța de apel cât și instanța de fond au

încălcat grav dispozițiile art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994, analizând

numai înscrisurile depuse de pârâtă, fără a lua în considerare și a analiza

înscrisurile depuse de reclamanți și nu au avut în vedere raportul de expertiză

efectuat de comisia de experți, probă încuviințată de instanța de fond precum

și răspunsul formulat de experți prin care aceștia fixează cuantumul

despăgubirii la valoarea de 50.000 lei pentru suprafața expropriată de 4.549

mp, acordând o atenție mai mare evaluării depusă de pârâtă la instanța de fond,

înscris cu caracter extrajudiciar.

Reclamanții

mai susțin că au fost încălcate și dispozițiile Constituției României, dar și

de acte internaționale precum Declarația Universală a Drepturilor Omului sau

Protocolul I al C.E.D.O.

Astfel,

arată reclamanții, C.E.D.O. în cauza Brumărescu c. României (parag. 78 și 79), a

statuat că o lipsire de proprietate poate fi justificată numai dacă se

demonstrează, în special, că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate

publică, a avut un temei legal și că răspunde exigentei de proporționalitate. C.E.D.O.

a reamintit că trebuie menținut un echilibru just intre cerințele de interes

general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale

individului, grija de a asigura un astfel de echilibru fiind inerentă

mecanismului convenției.

Reclamanții

mai susțin că atât instanța de apel cât și instanța de fond nu au înțeles

caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate și faptul că acest teren

le aducea venituri anuale prin cultivarea lui, precum și faptul că potrivit normelor

europene în agricultură, proprietarilor care nu cultivă suprafețele de teren în

regim propriu, sau prin arendare, li se aplică sancțiunile prevăzute legislația

agricolă, sancțiunile fiind de regulă pecuniare.

Se

mai susține că instanța de apel cât și instanța de fond au omis să se pronunțe

asupra condiției suspensive, prevăzută de art. 2 din Hotărârea nr. 53 din 08

noiembrie 2010 prin care se dispune faptul că în termen de 90 de zile de la

emiterea acestei Hotărâri, să se vireze suma de 32.200,00 lei în contul și la

dispoziția reclamanților, cu titlu de despăgubiri.

Cu

privire la etapele procedurii de expropriere, arată reclamanții, Legea nr. 255/2010

prevede ca etapa consemnării sumei individuale reprezentând plata despăgubirii

pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere este anterioară

etapei în care se realizează transferul dreptului de proprietate, iar potrivit art.

7 și art. 9 alin. (4) din Lege, „transferul dreptului de proprietate asupra

imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în

proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și

în administrarea expropriatorului, operează de drept la data emiterii actului

administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării

sumelor aferente despăgubirii”.

Astfel, se arată că

din analiza normelor legale care reglementează procedura de expropriere, reiese

că efectul translativ de drept real al hotărârii de expropriere, este afectat

de o condiție suspensivă, aceea ca expropriatorul să fi consemnat la dispoziția

expropriatului, sumele aferente despăgubirii.

Or, susțin

reclamanții, atâta timp cât expropriatorul nu a consemnat sumele de bani cu

titlu de despăgubire rezultă că această condiție suspensivă nu s-a îndeplinit,

iar efectul care se produce este următorul: părțile se găsesc în situația în

care ar fi fost dacă n-ar fi încheiat actul, adică actul nu se naște, cu

caracter definitiv, de aici consecințe: prestațiile executate trebuie

restituite; eventualele garanții constituite se desființează.

În concluzie, susțin

reclamanții, neîndeplinirea condiției suspensive afectează însăși existența

actului civil al exproprierii și anume desființarea lui, „pendente conditione”.

Această condiție suspensivă are ca efect faptul că actul juridic nu-și produce

efectele juridice și implicit nici actele translative de preluare forțată a

terenurilor prin expropriere nu-și produc efectele (art. 1018 din vechiul C.

civ. - art. 1407 noul C. civ.).

Instanța de apel a omis să analizeze condiția

suspensivă existentă în Hotărârea nr. 53 din 08 noiembrie 2010 prin care toate

actele de procedură în materie de expropriere sunt nule de drept prin neexecutarea

obligației, începând de la Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 53 din 08

noiembrie 2010 și până la folosința tronsonului 6 de la Autostrada București

Constanța cu consecința repunerii în situația anterioară.

Reclamanții mai arată

că, se impunea acordarea dobânzilor bancare practicate de C.E.C. Bank de la

data scadentă a plății, până la plata efectivă a despăgubiriilor.

Reclamanții

mai susțin că din analiza deciziei recurate, rezultă fără putință de tăgadă,

faptul că instanța de apel a aplicat legea în favoarea pârâtului Statul Român,

fiind astfel încălcate și dispozițiile art. 2, art. 7 și art. 10 din Legea nr. 304/2004.

În

raport de cele expuse, reclamanții solicită în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(3) teza a III-a C. proc. civ., casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, în vederea administrării probatoriilor în ce privește stabilirea

cuantumului corect al despăgubirii și modalitățile de plată a acestora.

Examinând

hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 4, 8 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul dedus

judecății vizează stabili

rea

despăgubirilor pentru terenul proprietatea reclamanților situat în Medgidia, cu

suprafața totală la 4.549,00 mp, categoria de folosință arabil extravilan ce a fost

expropriat precum și acordarea de daune echitabile, pentru prejudiciul suferit

ca urmare a exproprierii.

Or, față de limitele investirii

instanței, este de reținut că în mod corect și legal s-a reținut de către

instanțele anterioare că nu a format obiect al acțiunii nici calcularea diferențelor

care au fost plătite de Statul Român către expropriator (C.N.A.D.N.R.) prin H.G

nr. 415/2010 pentru despăgubiri pe tronsonul 6 al Autostrăzii

București-Constanța și respectiv suma acordată ca despăgubire prin Hotărârea de

stabilire a despăgubirilor nr. 30/12 octombrie 2010, nici constatarea faptului că

suma plătită de 22 lei/mp prin H.G nr. 415/2010 a fost diminuată la suma de 7

lei/mp prin Hotărârea nr. 30 din 12 octombrie 2010, nici problema neconsemnării

sumelor acordate ca despăgubire și nici condiția suspensivă existentă în

Hotărârea nr. 53 din 08 noiembrie 2010.

Față de limitele

investirii, este de reținut că sunt nu numai nefondate dar și fără suport

probator criticile pe aspectele sus arătate ce exced obiectului dedus

judecății.

Nefondată

este și critica ce vizează neexaminarea tuturor aspectelor de fond și

procedurale ale speței deduse judecății în virtutea

caracterului

devolutiv al apelului.U

nul dintre principiile care limitează regula

caracterul devolutiv al apelului este”

tantum devolutum quantum appelatum”

, conform

căruia instanța de apel, ca instanță de reformare, are obligația să analizeze

cauza doar prin raportare la motivele invocate în cererea de apel, neputându-se

pronunța asupra altor motive de reformare neindicate în conținutul motivelor de

apel.Or, din această perspectivă, este de reținut că în respectarea principiului

sus evocat, instanța de apel a examinat cauza atât prin prisma obiectului dedus

judecății cât și al motivelor de apel.

În

ce privește susținerea reclamanților că în cauză este aplicabilă Legea nr. 255/2010

și nu dispozițiile Legii nr. 198/2004, este de reținut că la 3 mai 2010 a fost

publicată în M. Of. al României 2010 H.G. nr. 415 privind declanșarea procedurilor

de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării

de utilitate publică „ Autostrada București - C tronsonul 6 Cernavodă-Constanța.

Reclamanții

au fost convocați la 23 octombrie 2010 de Comisia de verificare a dreptului de

proprietate sau al unui alt drept real de la nivelul localității Medgidia, iar

hotărârea de stabilire a despăgubirilor a fost emisă la 8 noiembrie 2011.

Or, față de această

situație,

rezultă fără posibilitate de echivoc că hotărârea contestată a fost emisă sub

imperiul Legii nr. 198/2004.

Ca atare, în

condițiile în care în cauză, decizia de expropriere a fost emisă la 8 noiembrie

2011, este incidentă în cauză doar procedura prevăzută de legea în vigoare la

momentul emiterii ei, respectiv Legea nr. 198/2004 și nu Legea nr. 255/2010.

Legea

nr. 198/2004 prevede în art. 1 alin. (1) că : „ Prezenta lege stabilește cadrul

juridic pentru luarea unor măsuri de pregătire prealabilă a executării

lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local

prevăzute la art. 5 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.”). Procedura de urmat

fiind reglementată prin dispozițiile art. 3 și următoarele din același act

normativ. Astfel, prin hotărârea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 198/2004,

Comisia dispunea atât asupra transferului dreptului de proprietate, cât și

asupra cuantumului despăgubirii. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004,

expropriatorul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art.

5 alin. (4) - (8) și ale art. 6 alin. (2) se putea adresa instanței

judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost

comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea

decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către

expropriator asupra imobilului supus exproprierii, acțiunea urmând a fi

soluționată în conformitate cu dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.

Nefondate

sunt și criticile reclamanților legate de faptul că principiile exproprierii trebuiau

raportate la caracterul complex al acesteia, de a fi o operațiune juridică în

conținutul căreia intră mai multe acte juridice și fapte juridice în sens

restrâns, de drept public și de drept privat, de drept substanțial și,

eventual, de drept procesual, în condițiile în care aceste aspecte au fost

analizate de instanța de apel reținându-se că exproprierea nu este un act

juridic sinalagmatic de transmitere a dreptului real în temeiul unei convenții

și pe cale de consecință plata prealabilă a unei despăgubiri nu este o

„condiție suspensivă” a procedurii de expropriere.

Reglementarea

cadru în materia exproprierii o constituie Legea nr. 33/1994. Din coroborarea art.

1, art. 2, art. 12 și art. 28 din Legea nr. 33/1994, rezultă că exproprierea

este un mod de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în

proprietatea persoanelor fizice, juridice, precum și a unităților

administrativ-teritoriale în proprietatea publică a statului, județului,

municipiului, orașelor și comunei, după caz, în condițiile existenței unei cauze

de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Astfel,

e

xproprierea, pentru cauză utilitate publică apare ca limitare

extremă a dreptului de proprietate privată, fiind un act de autoritate publică,

prin care se realizează dobândirea forțată a proprietăților private, necesare

executării lucrărilor de utilitate publică, în schimbul unei despăgubiri.

Fiind un

act de putere publică, este de reținut că sub aspectul naturii

juridice, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, apare ca o instituție

de drept public, prin care se realizează o transformare calitativă a

proprietății, din proprietate privată în proprietate publică, în temeiul funcției

sociale a dreptului de proprietate.

Fiind o instituție de drept public, este de reținut că obiectul de

reglementare al dreptului public vizează atât autoritățile administrației

publice de natură statală sau autonomă local (ca entități de drept public și nu

privat) cât și relația dintre stat și cetățean, inclusiv relația dintre stat și

unitățile administrativ-teritoriale, ca proprietare de bunuri. Mai mult decât

atât, raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea că, întotdeauna

unul dintre subiectele sale, este statul sau o autoritate publică, iar părțile

nu se află în poziții de egalitate juridică. Forma de activitate specifică

dreptului public este aceea a actului unilateral, în principiu obligatoriu.

În procedura de

expropriere sunt angrenate în mod preponderent autorități administrative, ceea

ce dă instituției exproprierii natura juridică specifică dreptului public, dar

având în vedere faptul că cei interesați pot conveni atât asupra modalității de

transfer a dreptului de proprietate cât și asupra cuantumului despăgubirilor,

se poate aprecia că exproprierea apare și ca o convenție a părților,

transferată din dreptul administrativ în dreptul civil. Dar această convenție

nu operează pe deplin, pentru că exproprierea este premisa, iar acordul părților

dat cu îndeplinirea cerințelor de fond și de formă specifice actelor juridice

civile, are menirea doar de a simplifica procedurile supuse unor acte de

autoritate administrativă și judecătorească.

E

xproprierea

ca ansamblu de acte și operațiuni administrative și jurisdicționale, are ca

efect nașterea unor raporturi obligaționale între expropriator și persoanele

îndreptățite la despăgubiri, ce derivă din actul de autoritate publică în care expropriatorul

își păstrează aceeași calitate de entitate de drept public.

Din perspectiva celor expuse este de reținut

că instanța de apel a făcut o interpretare corectă a instituției exproprierii ce

nu este și nici nu poate fi guvernată de principiile ce guvernează

regimul juridic al

actelor bilaterale, translative de drepturi, supuse unei,,condiții suspensive’’

- aceea a plății prealabile a,,prețului’’.

Într-adevăr, plata prealabilă a unei

despăgubiri nu este o,,condiție suspensivă’’ a procedurii exproprierii, ci un

imperativ decurgând inclusiv din dispozițiile art. 1 din Primul Protocol

adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, în condițiile în care preluarea legitimă a proprietății unei

persoane trebuie efectuată în schimbul unei,,juste despăgubiri’’.

De altfel, f

inalitatea procedurii de expropriere este

aceea de a stabili o dreaptă și justă despăgubire, în condițiile în care

exproprierea reprezintă o ingerință permisă nu numai de art. 44 din

Constituție, dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în măsura în care

este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

În ce privește cuantumul despăgubirilor în

cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, ce vizează valoarea de

piață a imobilului expropriat se impun a fi reținute următoarele aspecte:

Valoarea de piață a imobilului expropriat trebuie

determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare atât la

amplasamentul acestuia, la destinația lui, cât și prin raportare la poziționarea

acestuia față de alte localități și de căile de acces.

Potrivit art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul

cauzat proprietarului sau altor persoane”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași

articol „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța

vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același

fel în unitățile administrativ-teritoriale, la data întocmirii raportului de

expertiză”.

Astfel, textul legal sus

evocat indică un criteriu legal obiectiv de determinare a despăgubirilor, încât,

la calcularea acestora trebuie să se țină seama de prețurile cu care se vând,

în mod obișnuit, imobilele cu caracteristici similare amplasate în aceeași

unitate administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Din această

perspectivă este de reținut că instanța de apel a examinat cauza prin prisma

dispozițiilor art. 26-27 din Legea nr. 33/1994.

Așa cum s-a

cristalizat în practica judiciară sintagma „prețul cu care se vând în mod

obișnuit imobilele” are în vedere prețul de piață, respectiv cel de

tranzacționare, stipulat în acte de înstrăinare încheiate la o dată apropiată

celei la care se efectuează expertiza de evaluare.

„Prețul de piață” este

considerat prețul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se

vândă dreptul de proprietate asupra unui bun după ce acesta a fost expus,

într-o măsură rezonabilă, pe o piață concurențială, atunci când sunt întrunite

toate condițiile unei vânzări oneste și, în care cumpărătorul și vânzătorul

acționează prudent, în cunoștiință de cauză, în interesul propriu, presupunând

că niciunul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Stabilirea prețului

de piață presupune astfel administrarea unor probatorii pertinente.

Din această

perspectivă, este de reținut că instanța de apel în mod corect și legal a

reținut că

în

ce privește verificarea concordanței dintre despăgubirile acordate

reclamanților pentru terenul expropriat, cu dispozițiile art. 26 și respectiv art.

27 din Legea nr. 33/1994, au relevanță contractele de vânzare cumpărare

autentificate din 30 martie 2010 la B.N.P. M.M.A. și respectiv din 06 mai 2010

la B.N.P. V., ce vizează tranzacții privind terenuri

cu caracteristici

similare celui din litigiu, amplasate în aceeași unitate

administrativ-teritorială, contracte ce

evidențiază prețuri cuprinse între 1,6lei/mp

lei și 2,4 lei/mp, mult mai mici față de cel oferit reclamanților, de 7,5

lei/mp (filele 99-106 dosarul instanței de fond).

Cum, în raportul de

expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, nu au fost indicate sursele

prețurilor folosite ca repere de comparație, experții limitându-se la a arăta

instanței alegerea comparabilelor pentru localitatea Peștera, localitate vecină

cu Valea Dacilor și, nu prin raportare la piața imobiliară în ce privește

terenul în litigiu, în mod legal instanțele au înlăturat concluziile experților

în ce privește valoarea terenului.

Din perspectiva

celor expuse sunt nefondate și criticile legate de neexaminarea înscrisurilor

depuse de reclamanți, în condițiile în care instanța de apel prin prisma

dispozițiilor art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994 a examinat atât actele depuse

de reclamanți respectiv antecontractul de vânzare cumpărare autentificat din 30

decembrie 2010, cât și contractele de vânzare cumpărare încheiate în 2012,

arătând motivele de fapt și de drept pentru care aceste înscrisuri au fost înlăturate.

Din perspectiva celor

expuse, criticile reclamanților legate de incidența dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ. sunt nefondate.

Nefondate sunt și

criticile legate de încălcarea art. 129 C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului

cererii deduse judecății. Aceste prevederi legale au un caracter imperativ și

obligă instanța a se pronunța doar cu privire la acel obiect al cererii

stabilit de reclamant ori, după caz de către pârât printr-o eventuală cerere

reconvențională, fiind deci datori a se pronunța prin hotărâre doar cu privire la

ceea ce s-a cerut, neacordând nici mai mult nici mai puțin și nici altceva

decât părțile au pretins.

Or, raportând cele

expuse la cauza de față este de reținut că dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

nu au fost încălcate, în condițiile în care instanțele au analizat cauza prin

prisma obiectului dedus judecății raportat la dispozițiile legale ce guvernează

instituția exproprierii.

Nefondate

sunt și susținerile reclamanților în ce privește omisiunea instanțelor legată de

calcularea

diferențelor care au fost plătite de Statul Român către expropriator (C.N.A.D.N.R.)

prin H.G nr. 415/2010 pentru despăgubiri pe tronsonul 6 al Autostrăzii

București-Constanța și suma acordată ca despăgubire prin Hotărârea de stabilire

a despăgubirilor nr. 30 din 12 octombrie 2010 și respectiv constatarea faptului

că suma plătită de 22 lei/mp prin H.G nr. 415/2010 a fost diminuată la suma de

7 lei/mp prin Hotărârea nr. 30 din 12 octombrie 2010, sumă ce a fost

„delapidată” cu concursul instituțiilor Statului, în condițiile în care aceste aspecte

nu au constituit obiect al acțiunii reclamanților, acțiune ce vizează doar stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Față

de obiectul dedus judecății este de reținut că

nu problema neconsemnării sumelor

acordate ca despăgubire face obiectul acțiunii, ci stabilirea cuantumului

despăgubirilor pentru terenul expropriat, motiv pentru care sunt nefondate și

criticile legate de neconsemnarea sumelor la dispoziția reclamanților.

Nefondate sunt și

criticile legate de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4 și 8 C. proc. civ.

pentru următoarele aspecte:

Dispozițiile art. 304

pct. 4 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța a depășit atribuțiile puterii

judecătorești. Acest motiv de recurs semnifică ”un exces de putere” ce constă

în încălcarea principiului separației puterilor în stat și imixtiunea lor în

atribuțiile puterii legislative.

Or, în condițiile în

care instanța de apel a examinat cauza în limitele investirii și în respectarea

principiului „

tantum devolutum quantum appelatum”

, dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu sunt

incidente în cauză.

În ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., sunt de reținut

următoarele:

Motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci,,când

instanța, interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.Acest motiv nu a fost

argumentat de recurenți potrivit cerințelor textului redat mai sus, nefiind

indicat actul pretins denaturat și, în concret, în ce constă denaturarea lui.

Cenzura instanței de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate

interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înțeles

al termenilor cuprinși în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greșită

din punct de vedere legal al actului dedus judecății.

Având în vedere că

recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta

Curte nu se poate substitui părții care a invocat acest motiv pentru a

desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele

critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.Distinct de aceste

argumente, trebuie observat că art. 304 pct. 8 C. proc. civ., are în vedere

acele situații în care concluzia instanței de fond sau de apel pe care o d