ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 261/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 08 februarie 2011 sub nr. 2071/118/2011 la Tribunalul Constanța reclamanții S.N., S.U., C.A.E. și C.L.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor și Construcțiilor, stabilirea despăgubirilor pentru terenul expropriat situat în Medgidia, parcela X, având număr cadastral Y, cu suprafața totală la 4.549,00 mp, categoria de folosință arabil extravilan, proprietatea reclamanților (dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 iulie 2009 la B.N.P. V.E.D.) și acordarea de daune echitabile, ca urmare a exproprierii efectuate.

În susținerea acțiunii reclamanții au arătat că la 26 octombrie 2010, le-a fost comunicată convocarea în vederea participării în data de 08 noiembrie 2010 la sediul Consiliului Local Medgidia, pentru depunerea înscrisurilor solicitate de comisia de expropriere. Ulterior, în ședința din 08 noiembrie 2010, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, a încheiat procesul verbal și a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 08 noiembrie 2010, prin care s-a dispus exproprierea terenului în suprafață de 4.549,00 mp. situat în parcela X, având număr cadastral Y și s-a aprobat acordarea unor despăgubiri în cuantum de 32.200,00 lei în favoarea reclamanților.

De asemenea, au arătat reclamanții că, pe suprafața de teren expropriată aceștia ar fi putut obține recolte considerabile, iar datorită ocupării acestei suprafețe de teren nu a fost posibilă cultivarea sau culegea fructelor aferente, situație în care au apreciat că se impune plata unor daune care să compenseze valoarea recoltei ce ar fi rezultat din cultivarea terenului. Reclamanții au exemplificat pierderile cauzate de exproprierea acestui teren în sensul că, la o cultură de grâu cu o producție medie de 4.000 kg/ha la un preț mediu de 180 euro/tonă, proprietarul pierde anual aproximativ 360 euro.

Reclamanții au mai arătat că la următoarea cultură, în același an, ce putea fi de floarea soarelui sau de porumb, pierderea proprietarului la cultura de porumb la o producție medie de 8.000 kg/ha la un preț mediu de 258 euro /tona, pentru suprafața expropriată, proprietarul pierde aproximativ 1.032 euro, iar la o cultură de floarea soarelui la o producție medie de 3.000/kg/ha la prețul de 580 euro/tonă, proprietarul pierde aproximativ 870 euro. Luând în calcul perioada medie de exploatare a acestui teren agricol, de 50 de ani, reclamanții au apreciat că proprietarul pierde în această perioadă aproximativ 65.550 euro, considerând că trebuie despăgubiți cu aceste sume. Totodată, au apreciat reclamanții că, în stabilirea despăgubirilor acordate, valoarea terenului expropriat este mult subestimată în condițiile în care, în prezent valoarea de circulație este de 15 euro/mp, iar suprafața expropriată este în valoare de 68.235 euro.

Consideră că nu s-au luat în calcul prețul cerealelor și bursele interne și internaționale unde prețul acestora este într-o continuă ascensiune. Reclamanții au mai învederat că nu doreau să vândă acest teren, iar cheltuielile pentru achiziționarea altui teren de același fel, vor cuprinde pe lângă valoarea efectivă a terenului și cheltuieli cu agențiile imobiliare, respectiv comision 3% din valoarea bunului, taxe notariale. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a susținut că se impune respingerea acțiunii și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. A arătat pârâtul că despăgubirile acordate prin hotărârea contestată sunt în deplină concordanță cu prețul de circulație al imobilelor, aspect ce rezultă din rapoartele de expertiză A.N.E.V.A.R., care respectă tehnicile de evaluare.

Prin sentința civilă nr. 833 din 14 februarie 2013 Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamanților ca nefondată, obligându-i la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 124,95 lei față de pârât. Pentru a pronunța această hotărâre a reținut prima instanță că, deși valoarea stabilită de experți este ușor superioară celei stabilite de expropriator, în raport de criteriul utilizat de art. 26 din Legea nr. 33/1994 prin sintagma „prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele”, actele depuse de reclamanți în dovedirea prețului real de vânzare al terenului nu au fost în măsură să facă proba unui alt preț. În ce privește actul încheiat între reclamanți și persoane anonime, cu privire la terenul în suprafață de 1,50 ha amplasat în parcela X, s-a reținut că acesta este un antecontract de vânzare-cumpărare ce naște pentru părți obligații de a face, astfel încât nu există certitudinea că în final, la data perfectării vânzării, acesta este prețul primit.

De asemenea, actul a fost înlăturat și pentru considerentul lipsei datei, neputându-se aprecia asupra momentului la care se prețuiește bunul. S-a reținut o situație similară în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare dintre C.E. și persoane anonime, cu privire la terenul în suprafață de 3,5 ha., precum și cel încheiat între S.N. și terți, cu privire la terenul arabil în suprafață de 4,50 ha. În ce privește unicul contract propriu-zis depus de reclamanți, încheiat la 16 noiembrie 2010, instanța a constatat că acesta are ca obiect un drept de superficie și, a reținut că un astfel de preț nu poate fi avut în vedere pentru că, de regulă, prețul superficiei se calculează prin raportare la prețul cu care terenurile se închiriază, iar nu prin raportare la prețul cu care se vând.

Instanța a înlăturat și alte două contracte de vânzare cumpărare depuse de reclamanți referitoare la două terenuri extravilane arabile, pe motiv că perioada de referință vizează anul 2012 iar nu data efectuării raportului de evaluare, respectiv 2010, iar, pe de altă parte, deoarece, din punct de vedere spațial, se referă la terenuri situate pe raza com. Peștera, ori terenul în litigiu este amplasat pe raza localității Medgidia. În ce privește ofertele de pe piața imobiliară depuse de reclamanți, instanța a reținut că evaluarea proprietății imobiliare se bazează pe aplicarea principiului substituției, utilizând informații derivate din piață. Acest principiu este explicitat în Standardul Internațional de evaluare I.V.S.C.

- Concepte fundamentale ale Principiilor de evaluare general acceptate, G.A.V.P., ce statuează, la pct. nr. 9.2. că: „ Acest principiu arată că o persoană prudentă nu va plăti pentru un bun sau un serviciu mai mult decât costul de achiziție pentru un bun sau serviciu acceptabil ca substitut, în absența factorilor timp, risc sau neadecvare. Costul cel mai mic al celei mai bune alternative, pentru un bun substitut sau un bun identic, va tinde să reflecte valoarea de piață.” Prin utilizarea acestor principii, a rezultat pentru expertul evaluator al expropriatorului, că prețurile de ofertă pentru terenurile extravilane, identice cu ale reclamanților, se situează în jurul valorii de 1,7 euro/mp., corect stabilită, cu respectarea criteriilor legale enunțate.

Instanța de fond a reținut că, la efectuarea raportului de expertiză tehnică judiciară, nu au fost indicate sursele prețurilor folosite ca repere de comparație, experții limitându-se la a arăta instanței alegerea comparabilelor pentru localitatea Peștera, localitate vecină cu Valea Dacilor și nu prin raportare la piața imobiliară în litigiu, considerente pentru care concluziile experților au fost înlăturate cu totul, în ce privește valoarea terenului. A apreciat instanța de fond că opinia evaluatorului expropriatorului este cea care respectă valoarea conform Standardelor internaționale fiind înlăturată opinia experților judiciari.

În ce privește solicitarea reclamanților de acoperire a pierderilor suferite ca urmare a exproprierii parțiale a terenului proprietatea lor și a nerealizării profitului derivat din producția de grâu pe o perioadă de 50 de ani, precum și suportarea unor cheltuieli suplimentare pentru efectuarea unei rute ocolitoare pe la punctele de traversare a șoselei, instanța de fond a reținut că, în speță, prejudiciul produs reclamanților a fost apreciat de evaluator a fi zero, de vreme ce terenul era afectat de o cultură de cereale ce urma să fie strânsă până la începerea lucrărilor de expropriere, iar beneficiul, însușit de proprietari.

Restul perioadei de 50 de ani, solicitată de reclamanți s-a considerat fără nici o legătură cu vreun beneficiu actual, previzibil a fi produs și în viitor și care ar justifica creșterea indemnizației pe criteriul imposibilității continuării activității pe suprafața de teren rămasă, în condiții de rentabilitate și pe rațiuni de pierdere a unor foloase economice. Mai mult decât atât, la stabilirea valorii daunelor cuvenite reclamanților, instanța a arătat că experții au reținut că nu este cazul a fi avute în vedere pierderile din recolta neadunată, deoarece o atare recoltă nu exista pe teren, prin urmare nici utilizarea terenului în scopuri agricole nu a fost demonstrată, după cum nu este cazul a fi avute în vedere nici pierderile din subvenție.

În ce privește stabilirea valorii de despăgubire în funcție de veniturile pe care le-ar aduce această suprafață de teren, ca urmare a unei exploatări legumicole și plante tehnice, pe o perioadă medie de un an, precum și aplicarea unui procent de 10% reprezentând cheltuieli cu dobândirea unei alte proprietăți (taxe notariale, publicitate, comisioane, cadastru, impozite etc.) instanța a arătat că experții desemnați au stabilit că în zonă nu au fost cultivate astfel de legume, dar nici nu sunt șanse a fi cultivate, de vreme ce sistemul de irigații este complet distrus, iar refacerea lui implică cheltuieli substanțiale, după cum suportarea, de către reclamanți, a procentului de 10%, nu este certă sau nici măcar previzibilă.

În ce privește stabilirea valorii de despăgubire și în funcție de cheltuielile reclamanților ce urmează a fi efectuate pentru stabilirea căilor de acces la cele două terenuri secționate de autostradă, au susținut experții că ambele parcele au căi de acces disponibile, în partea de Nord la parcela X, iar la parcela Y prin partea de Sud, astfel încât apărările reclamanților în acest sens au fost înlăturate. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții S.N. și S.U., C.A.E. și C.L.S. susținând că soluția instanței de fond este nelegală pentru că nu a observat faptul că nu au fost respectate etapele procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 255/2010, cu consecințe asupra transferului dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat.

Au arătat reclamanții că, în lipsa consemnării sumelor cu titlu de despăgubire către proprietarii de drept, H.G. nr. 415/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada București-Constanța, pe tronsonul 6, Cernavodă-Constanța este afectată de o condiție suspensivă în ce privește efectul translativ al dreptului de proprietate. Reclamanții au mai arătat că, în mod surprinzător, în expertiza efectuată de experții A.N.E.V.A.R. pentru Nota de fundamentare care stă la baza emiterii H.G. nr. 415/2010 s-a stabilit o despăgubire medie de 22 lei/mp, în timp ce în expertizele depuse la dosarul cauzei de către expropriator aceiași experți au subevaluat despăgubirea până la 7,2 lei/mp, ceea ce denotă că diferența între cele două valori s-a,,evaporat’’ între autoritățile statului și expropriator.

Reclamanții au susținut că despăgubirea apreciată de Tribunalul Constanța nu este justă, instanța de judecată neavând în vedere înscrisurile depuse, respectiv contracte prin care reclamanții au vândut pe piața liberă a tranzacțiilor imobiliare terenuri cu prețuri cuprinse între 6,42 euro/mp și 15 euro/mp, conform antecontractului de vânzare cumpărare autentificat din 30 decembrie 2010. Cum, hotărârea judecătorească s-a bazat pe o expertiză judiciară ce nu a respectat dispozițiile art. 26 al. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a solicitat modificarea cuantumului despăgubirilor, astfel cum s-a solicitat prin acțiune. Apelanții au invocat și greșita înlăturare a pretențiilor motivate de fărâmițarea excesivă a proprietății și de scăderea valorii reale a terenului rămas.

De asemenea, au arătat că pretențiile solicitate au vizat și stabilirea despăgubirii în monedă euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății. Prin întâmpinare, CN A.D.N.R. SA a solicitat respingerea apelului reclamanților, arătând că înscrisurile invocate în apel nu sunt relevante, pentru că se referă la imobile cu caracteristici diferite față de cel supus exproprierii, instanța înlăturând motivat și concluziile raportului de expertiză, cu referire la daunele calculate pentru expropriere. În apel, reclamanții au depus la dosar, în susținerea criticilor vizând valoarea reală a terenului expropriat, două contracte de vânzare cumpărare autentificate din 27 martie 2012 la B.N.P. C.P., încheiate între vânzătorii Z.I.

și Z.E. și cumpărătoarea SC I.B.C. SRL pentru terenuri extravilane arabile din comuna Peștera, jud. Constanța. Prin Decizia civilă nr. 72 din 26 iunie 2013 a Curții de Apel Constanța, apelul reclamanților a fost respins pentru următoarele considerente: Criticile reclamanților legate de modalitatea de determinare prealabilă, prin Nota de fundamentare la H.G. nr. 415/2010, a evaluărilor de către experții A.N.E.V.A.R., legate de neprezentarea dovezilor privind plata de către expropriator a sumei calculate cu titlul de despăgubiri, precum și interpretările care ar reieși din norma adoptată ulterior emiterii hotărârii contestate au fost apreciate ca nefondate, câtă vreme ceea ce verifică instanța este abordarea corectă de către C.N.A.D.N.R., prin Comisia constituită la nivelul localității Medgidia, a despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru suprafața expropriată conform Legii nr. 198/2004.

S-a mai reținut că susținerile reclamanților potrivit cărora exproprierea este nelegală câtă vreme nu există,,despăgubiri prealabile”, conforme normei constituționale, sunt lipsite de relevanță, deoarece nu problema neconsemnării la dispoziția expropriatului a sumelor acordate ca despăgubire a fost pusă în discuție prin acțiunea formulată la 8 februarie 2011, ci nemulțumirea reclamanților, titulari ai dreptului de proprietate, asupra cuantumului acestor despăgubiri oferite prin hotărârea atacată. Astfel, instanța de apel a reținut că în art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004, act normativ în vigoare la data exproprierii dispuse prin Hotărârea nr. 53 din 08 noiembrie 2010 contestată în prezenta cauză, se arată modalitatea în care se procedează cu sumele stabilite de expropriator ca despăgubiri, pe care proprietarul le contestă ori le refuză.

Prin urmare, s-a reținut că toate argumentele care fac trimitere la dispoziții constituționale sunt nefondate, întrucât ceea ce s-a supus judecății nu este faptul că nu li s-a înmânat efectiv reclamanților vreo sumă, ci dacă acea sumă conferită constituie sau nu o justă despăgubire. Cu aceleași argumente, instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate și susținerile reclamanților care tind să supună exproprierea regimului juridic al actelor bilaterale, translative de drepturi, supuse unei,,condiții suspensive’’ - aceea a plății prealabile a,,prețului’’.

Exproprierea fiind un mod legal de pierdere a dreptului de proprietate pentru o cauză de utilitate publică, iar nu un act juridic sinalagmatic, de transmitere a dreptului real în temeiul unei convenții, instanța de apel a avut în vedere că plata prealabilă a unei despăgubiri nu este o,,condiție suspensivă’’ a procedurii, ci un imperativ decurgând inclusiv din textul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv acela de a prelua legitim proprietatea unei persoane în schimbul unei ,,juste despăgubiri’’. S-a mai reținut că sunt nefondate și susținerile cu privire la valoarea terenului în suprafață de 4549 mp situat în extravilanul localității Medgidia, județul Constanța reprezentând, expropriată în vederea realizării lucrării de utilitate publică „Autostrada București-Constanța, tronsonul 6, Cernavodă Constanța”.

Instanța de apel a reținut că reclamanții au criticat în esență hotărârea Tribunalului Constanța sub aspectul cuantumului despăgubirilor reținute în raportul de evaluare, contestând criteriile de stabilire a valorii de circulație a terenului prin raportare la proprietățile comparabile similare, având cea mai bună utilizare - teren arabil. Or, așa cum a arătat și instanța de fond, dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 impun calcularea despăgubirilor în funcție de prețurile cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială. La această cerință urmează a fi subsumate probele administrate, inclusiv în apel, norma enunțată impunându-se deopotrivă experților, cât și instanțelor, iar în această teză probatorie nu se pot include actele încheiate ulterior emiterii hotărârii, cum e cazul în speță al antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 decembrie 2010 la B.N.P.

V., care ar atesta o valoare de peste 6 euro/mp acceptată de promitenții vânzători, ori contractele de vânzare cumpărare depuse în apel de către reclamanți încheiate de terți în anul 2012. S-a mai reținut că în mod legal, instanța de fond nu și-a însușit ca element de comparație prețul menționat de reclamanți în acest antecontract de vânzare-cumpărare și pentru că reclamanții nu au făcut dovada transferării proprietății asupra terenului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, antecontractul de vânzare cumpărare fiind încheiat pro causa, la o lună după emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 8 noiembrie 2010 pentru terenul expropriat, iar pe de altă parte prețul menționat în acest antecontract de vânzare-cumpărare, nu se coroborează cu prețul cu care reclamanții au achiziționat, la rândul lor, alte terenuri similare în zonă.

Astfel, instanța a avut spre analiză la dosar contracte de vânzare-cumpărare încheiate anterior exproprierii, prin care reclamanții au achiziționat terenuri agricole în aceeași zonă, cu prețuri situate între 0,75 lei - 0,80 lei (ex.: contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 martie 2010 de B.N. V. - Medgidia și contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 martie 2010 de B.N. V. - Medgidia, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 iulie 2009 de B.N. V. - Medgidia, contractul de vânzare-cumpărare autentificat iulie 2009 de B.N. V. - Medgidia, filele 75, 134, 137, 140, 143,146, 149 dosar fond). S-a reținut că elementele care au determinat formarea prețului imobilului expropriat, au fost evidențiate în raportul de evaluare întocmit de expropriator și față de criteriul determinant stabilit prin art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel că în mod corect s-a concluzionat că valoarea acestei pacelei este de 32.000 lei, respectiv 1,7euro/mp.

Această valoare este comparabilă cu prețul de achiziție practicat pe metru pătrat pentru terenuri similare, inclusiv de către reclamanți. Sintagma,,prețurile la care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel din unitatea administrativ-teritorială” exclude de asemenea trimiterea la contracte de colaborare, de închiriere de terenuri pentru parcuri eoliene, ori pentru despăgubiri convenite pentru trasarea utilităților necesare autostrăzii, câtă vreme terenul expropriat în cauză nu avea altă destinație decât cea agricolă.

Instanța de apel a constatat că nu puteau fi luate în calculul pretinsei despăgubiri datele indicate de reclamanți cu privire la prețurile menționate în antecontractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, cu care s-ar cumpăra și respectiv, vinde terenuri în zonă, caracterul speculativ menționat neputând fi considerat un element obiectiv, în sensul legii (unele acte fiind încheiate de reclamanții înșiși, ulterior emiterii hotărârii contestate). Relevante pentru instanța de apel în privința verificării concordanței dintre despăgubirile acordate reclamanților pentru terenul expropriat cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 și, în acord cu Decizia nr. 5881/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în această materie, a reținut că sunt și contractele de vânzare cumpărare încheiate de terți pentru terenuri cu caracteristici similare celui expropriat, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat din 30 martie 2010 la B.N.P.

M.M.A. și contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 mai 2010 la B.N.P. V. care relevă prețuri cuprinse între 1,6lei/mp lei și 2,4 lei/mp, mult mai mici față de cel oferit reclamanților, de 7,5 lei/mp. Nefondate au fost apreciate și criticile legate de neacordarea unor despăgubiri generate de scăderea valorică a terenului rămas ca urmare a exproprierii ori din crearea unei parcelări excesive (pierderea de valoare prin fărâmițare). S-a reținut că legea indică în mod clar în ce constau despăgubirile cuvenite expropriatorului în virtutea celei de-a doua componentă la care se referă art. 26 din Legea nr. 33/1994, a prejudiciului cauzat, acesta neputând fi invocat din perspectiva pretinselor pierderi viitoare, ce îmbracă un caracter speculativ și incert în măsura în care pot fi implicate în calcul mai multe variabile.

Or, reține instanța de apel, expertiza nu a relevat crearea de parcele nefuncționale, definite de lege ca fiind suprafețele mai mici de 500 mp care nu ar permite executarea de lucrări agricole. Terenul rămas în proprietatea reclamanților este de 3.497 mp și respectiv de 16.954 mp. Nefondată a fost apreciată și critica reclamanților potrivit căreia această despăgubire trebuia să fie stabilită în moneda euro. Despăgubirile nu puteau fi calculate altfel decât în moneda națională, plățile în România între rezidenți fiind supuse Regulamentului B.N.R. nr. 6/2012 privind modificarea și completarea Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții S.N., S.U., C.E.

și C.S., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admitere acțiunii astfel cum a fost formulată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, reclamanții susțin incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., apreciind că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații prin neaplicarea corectă a legii și a principiilor de drept, schimbând natura ori înțelesul lămurit al acestuia. În acest sens se arată că principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, este una dintre cele mai eficiente bariere în calea abuzului de putere, care, în materia exproprierii, ar produce consecințe extrem de grave, fiind în pericol pentru dreptul de proprietate privată, drept fundamental al omului.

Se susține că exproprierea este posibilă nu numai prin convergența dintre acțiunile celor trei puteri ale statului: puterea legislativă care emite reglementarea generală a exproprierii și stabilește cauza de utilitate publică; puterea executivă, care declanșează procedura exproprierii și îndeplinește, în condițiile art. 4 din Legea nr. 255/2010, etapele procedurii de expropriere și, eventual puterea judecătorească, chemată să aprecieze dacă sunt îndeplinite toate cerințele legale privind stabilirea justei despăgubiri - art. 22 din Legea nr. 255/2010. Se învederează că instanța de apel nu a avut în vedere că principiile exproprierii trebuiau raportate la caracterul complex al acesteia, de a fi o operațiune juridică în conținutul căreia intră mai multe acte juridice și fapte juridice în sens restrâns, de drept public și de drept privat, de drept substanțial și, eventual, de drept procesual.

Aceasta, susțin reclamanții, înseamnă că exproprierea nu se poate reduce la doar unul dintre actele juridice componente, cum ar fi unul dintre actele administrative sau la hotărârea judecătorească prin care se stabilește despăgubirea, însă nu trebuie ignorate efectele juridice de drept privat, cum ar fi stingerea dreptului de proprietate privată și nașterea dreptului de creanță având ca obiect despăgubirea și nici actul juridic al plății despăgubirii, ca act juridic de drept civil. De aceea, susțin reclamanții, în perspectiva definiției exproprierii, aceasta face parte din categoria izvoarelor complexe de raporturi juridice concrete.

Aceasta pentru că exproprierea este o operațiune juridică în structura căreia intră acte juridice și fapte juridice în sens restrâns (fapte materiale) de drept public și de drept privat, operațiune care are ca efecte principale trecerea forțată a unui bun imobil din proprietate privată în proprietate publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum și plata unei despăgubiri. Rezultă că efectele juridice ale exproprierii se produc nu numai ca urmare a voinței expropriatorului, ci ca urmare a acțiunii conjugate a tuturor actelor și faptelor juridice integrate în structura exproprierii, astfel că trebuie acceptat că finalizarea exproprierii însemnă epuizarea consecințelor tuturor actelor juridice care intră în structura acestei operațiuni juridice.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții susțin că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Astfel, se arată că instanța de apel s-a raportat la dispozițiile legale în materie, privind temeinicia și legalitatea Hotărârii de expropriere,în raport de dispozițiile Legii nr. 198/2004 și ale Legii nr. 33/1994 și, nu în raport de Legea nr. 255/2010, care prin art. 35 a abrogat Legea nr. 198/2004. S-a mai reținut că hotărârea nr. 53/08 noiembrie 2010 le-a fost comunicată la 20 ianuarie 2011, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă la Tribunalul Constanța la 08 februarie 2011, dată la care Legea nr. 255/2010 a abrogat Legea nr. 198/2004 începând cu data de 22 decembrie 2010, data intrării în vigoare, situație în care susțin reclamanții, sunt aplicabile dispozițiile art. 32 din Legea nr. 255/2010, dar instanța de apel cât și cea de fond, s-a raportat în mod greșit la dispozițiile Legii nr. 198/2004.

Reclamanții au arătat că în mod greșit, în cauza dedusă judecății, au fost înlăturate concluziile expertizei tehnice judiciare, efectuată în cauză. Se mai învederează că instanța de apel și-a însușit întocmai considerentele hotărârii instanței de fond, fără a analiza în virtutea caracterului devolutiv al apelului, toate aspectele procedurale și de fond ale speței supuse judecații. În acest sens se arată că înscrisurile depuse de reclamanți nu au avut nici o relevanță juridică din punctul de vedere al instanței de apel, ignorând dispozițiile H.G.

nr. 415/2010 și Nota de Fundamentare a acestei hotărâri, din care rezultă că prețul plătit de Statul Român pentru despăgubiri este de 22 lei/mp în anul 2010. Se mai susține că instanța de fond a omis să calculeze diferențele care au fost plătite de Statul Român către expropriator (C.N.A.D.N.R.) prin H.G nr. 415/2010 pentru despăgubiri pe tronsonul 6 al Autostrăzii București-Constanța și suma acordată ca despăgubire prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 30 din 12 octombrie 2010 și să se constate că diferența dintre suma plătită de 22 lei/mp prin H.G nr. 415/2010 a fost diminuată la suma de 7 lei/mp prin Hotărârea nr. 30 din 12 octombrie 2010, sumă ce a fost „delapidată” cu concursul instituțiilor Statului.

O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. De asemenea reclamanții învederează că instanța de apel cât și instanța de fond au încălcat grav dispozițiile art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994, analizând numai înscrisurile depuse de pârâtă, fără a lua în considerare și a analiza înscrisurile depuse de reclamanți și nu au avut în vedere raportul de expertiză efectuat de comisia de experți, probă încuviințată de instanța de fond precum și răspunsul formulat de experți prin care aceștia fixează cuantumul despăgubirii la valoarea de 50.000 lei pentru suprafața expropriată de 4.549 mp, acordând o atenție mai mare evaluării depusă de pârâtă la instanța de fond, înscris cu caracter extrajudiciar.

Reclamanții mai susțin că au fost încălcate și dispozițiile Constituției României, dar și de acte internaționale precum Declarația Universală a Drepturilor Omului sau Protocolul I al C.E.D.O. Astfel, arată reclamanții, C.E.D.O. în cauza Brumărescu c. României (parag. 78 și 79), a statuat că o lipsire de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează, în special, că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, a avut un temei legal și că răspunde exigentei de proporționalitate. C.E.D.O. a reamintit că trebuie menținut un echilibru just intre cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, grija de a asigura un astfel de echilibru fiind inerentă mecanismului convenției.

Reclamanții mai susțin că atât instanța de apel cât și instanța de fond nu au înțeles caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate și faptul că acest teren le aducea venituri anuale prin cultivarea lui, precum și faptul că potrivit normelor europene în agricultură, proprietarilor care nu cultivă suprafețele de teren în regim propriu, sau prin arendare, li se aplică sancțiunile prevăzute legislația agricolă, sancțiunile fiind de regulă pecuniare. Se mai susține că instanța de apel cât și instanța de fond au omis să se pronunțe asupra condiției suspensive, prevăzută de art. 2 din Hotărârea nr. 53 din 08 noiembrie 2010 prin care se dispune faptul că în termen de 90 de zile de la emiterea acestei Hotărâri, să se vireze suma de 32.200,00 lei în contul și la dispoziția reclamanților, cu titlu de despăgubiri.

Cu privire la etapele procedurii de expropriere, arată reclamanții, Legea nr. 255/2010 prevede ca etapa consemnării sumei individuale reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere este anterioară etapei în care se realizează transferul dreptului de proprietate, iar potrivit art. 7 și art. 9 alin. (4) din Lege, „transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului, operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii”.

Astfel, se arată că din analiza normelor legale care reglementează procedura de expropriere, reiese că efectul translativ de drept real al hotărârii de expropriere, este afectat de o condiție suspensivă, aceea ca expropriatorul să fi consemnat la dispoziția expropriatului, sumele aferente despăgubirii. Or, susțin reclamanții, atâta timp cât expropriatorul nu a consemnat sumele de bani cu titlu de despăgubire rezultă că această condiție suspensivă nu s-a îndeplinit, iar efectul care se produce este următorul: părțile se găsesc în situația în care ar fi fost dacă n-ar fi încheiat actul, adică actul nu se naște, cu caracter definitiv, de aici consecințe: prestațiile executate trebuie restituite; eventualele garanții constituite se desființează.

În concluzie, susțin reclamanții, neîndeplinirea condiției suspensive afectează însăși existența actului civil al exproprierii și anume desființarea lui, „pendente conditione”. Această condiție suspensivă are ca efect faptul că actul juridic nu-și produce efectele juridice și implicit nici actele translative de preluare forțată a terenurilor prin expropriere nu-și produc efectele (art. 1018 din vechiul C. civ. - art. 1407 noul C. civ.). Instanța de apel a omis să analizeze condiția suspensivă existentă în Hotărârea nr. 53 din 08 noiembrie 2010 prin care toate actele de procedură în materie de expropriere sunt nule de drept prin neexecutarea obligației, începând de la Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 53 din 08 noiembrie 2010 și până la folosința tronsonului 6 de la Autostrada București Constanța cu consecința repunerii în situația anterioară.

Reclamanții mai arată că, se impunea acordarea dobânzilor bancare practicate de C.E.C. Bank de la data scadentă a plății, până la plata efectivă a despăgubiriilor. Reclamanții mai susțin că din analiza deciziei recurate, rezultă fără putință de tăgadă, faptul că instanța de apel a aplicat legea în favoarea pârâtului Statul Român, fiind astfel încălcate și dispozițiile art. 2, art. 7 și art. 10 din Legea nr. 304/2004. În raport de cele expuse, reclamanții solicită în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probatoriilor în ce privește stabilirea cuantumului corect al despăgubirii și modalitățile de plată a acestora.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Obiectul dedus judecății vizează stabili rea despăgubirilor pentru terenul proprietatea reclamanților situat în Medgidia, cu suprafața totală la 4.549,00 mp, categoria de folosință arabil extravilan ce a fost expropriat precum și acordarea de daune echitabile, pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii.

Or, față de limitele investirii instanței, este de reținut că în mod corect și legal s-a reținut de către instanțele anterioare că nu a format obiect al acțiunii nici calcularea diferențelor care au fost plătite de Statul Român către expropriator (C.N.A.D.N.R.) prin H.G nr. 415/2010 pentru despăgubiri pe tronsonul 6 al Autostrăzii București-Constanța și respectiv suma acordată ca despăgubire prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 30/12 octombrie 2010, nici constatarea faptului că suma plătită de 22 lei/mp prin H.G nr. 415/2010 a fost diminuată la suma de 7 lei/mp prin Hotărârea nr. 30 din 12 octombrie 2010, nici problema neconsemnării sumelor acordate ca despăgubire și nici condiția suspensivă existentă în Hotărârea nr. 53 din 08 noiembrie 2010. Față de limitele investirii, este de reținut că sunt nu numai nefondate dar și fără suport probator criticile pe aspectele sus arătate ce exced obiectului dedus judecății.

Nefondată este și critica ce vizează neexaminarea tuturor aspectelor de fond și procedurale ale speței deduse judecății în virtutea caracterului devolutiv al apelului.U nul dintre principiile care limitează regula caracterul devolutiv al apelului este” tantum devolutum quantum appelatum” , conform căruia instanța de apel, ca instanță de reformare, are obligația să analizeze cauza doar prin raportare la motivele invocate în cererea de apel, neputându-se pronunța asupra altor motive de reformare neindicate în conținutul motivelor de apel.Or, din această perspectivă, este de reținut că în respectarea principiului sus evocat, instanța de apel a examinat cauza atât prin prisma obiectului dedus judecății cât și al motivelor de apel.

În ce privește susținerea reclamanților că în cauză este aplicabilă Legea nr. 255/2010 și nu dispozițiile Legii nr. 198/2004, este de reținut că la 3 mai 2010 a fost publicată în M. Of. al României 2010 H.G. nr. 415 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „ Autostrada București - C tronsonul 6 Cernavodă-Constanța. Reclamanții au fost convocați la 23 octombrie 2010 de Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau al unui alt drept real de la nivelul localității Medgidia, iar hotărârea de stabilire a despăgubirilor a fost emisă la 8 noiembrie 2011. Or, față de această situație, rezultă fără posibilitate de echivoc că hotărârea contestată a fost emisă sub imperiul Legii nr. 198/2004.

Ca atare, în condițiile în care în cauză, decizia de expropriere a fost emisă la 8 noiembrie 2011, este incidentă în cauză doar procedura prevăzută de legea în vigoare la momentul emiterii ei, respectiv Legea nr. 198/2004 și nu Legea nr. 255/2010. Legea nr. 198/2004 prevede în art. 1 alin. (1) că : „ Prezenta lege stabilește cadrul juridic pentru luarea unor măsuri de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local prevăzute la art. 5 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.”). Procedura de urmat fiind reglementată prin dispozițiile art. 3 și următoarele din același act normativ.

Astfel, prin hotărârea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 198/2004, Comisia dispunea atât asupra transferului dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului despăgubirii. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, expropriatorul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) - (8) și ale art. 6 alin. (2) se putea adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, acțiunea urmând a fi soluționată în conformitate cu dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.

Nefondate sunt și criticile reclamanților legate de faptul că principiile exproprierii trebuiau raportate la caracterul complex al acesteia, de a fi o operațiune juridică în conținutul căreia intră mai multe acte juridice și fapte juridice în sens restrâns, de drept public și de drept privat, de drept substanțial și, eventual, de drept procesual, în condițiile în care aceste aspecte au fost analizate de instanța de apel reținându-se că exproprierea nu este un act juridic sinalagmatic de transmitere a dreptului real în temeiul unei convenții și pe cale de consecință plata prealabilă a unei despăgubiri nu este o „condiție suspensivă” a procedurii de expropriere. Reglementarea cadru în materia exproprierii o constituie Legea nr. 33/1994.

Din coroborarea art. 1, art. 2, art. 12 și art. 28 din Legea nr. 33/1994, rezultă că exproprierea este un mod de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în proprietatea persoanelor fizice, juridice, precum și a unităților administrativ-teritoriale în proprietatea publică a statului, județului, municipiului, orașelor și comunei, după caz, în condițiile existenței unei cauze de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire. Astfel, e xproprierea, pentru cauză utilitate publică apare ca limitare extremă a dreptului de proprietate privată, fiind un act de autoritate publică, prin care se realizează dobândirea forțată a proprietăților private, necesare executării lucrărilor de utilitate publică, în schimbul unei despăgubiri.

Fiind un act de putere publică, este de reținut că sub aspectul naturii juridice, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, apare ca o instituție de drept public, prin care se realizează o transformare calitativă a proprietății, din proprietate privată în proprietate publică, în temeiul funcției sociale a dreptului de proprietate. Fiind o instituție de drept public, este de reținut că obiectul de reglementare al dreptului public vizează atât autoritățile administrației publice de natură statală sau autonomă local (ca entități de drept public și nu privat) cât și relația dintre stat și cetățean, inclusiv relația dintre stat și unitățile administrativ-teritoriale, ca proprietare de bunuri.

Mai mult decât atât, raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea că, întotdeauna unul dintre subiectele sale, este statul sau o autoritate publică, iar părțile nu se află în poziții de egalitate juridică. Forma de activitate specifică dreptului public este aceea a actului unilateral, în principiu obligatoriu. În procedura de expropriere sunt angrenate în mod preponderent autorități administrative, ceea ce dă instituției exproprierii natura juridică specifică dreptului public, dar având în vedere faptul că cei interesați pot conveni atât asupra modalității de transfer a dreptului de proprietate cât și asupra cuantumului despăgubirilor, se poate aprecia că exproprierea apare și ca o convenție a părților, transferată din dreptul administrativ în dreptul civil.

Dar această convenție nu operează pe deplin, pentru că exproprierea este premisa, iar acordul părților dat cu îndeplinirea cerințelor de fond și de formă specifice actelor juridice civile, are menirea doar de a simplifica procedurile supuse unor acte de autoritate administrativă și judecătorească. E xproprierea ca ansamblu de acte și operațiuni administrative și jurisdicționale, are ca efect nașterea unor raporturi obligaționale între expropriator și persoanele îndreptățite la despăgubiri, ce derivă din actul de autoritate publică în care expropriatorul își păstrează aceeași calitate de entitate de drept public. Din perspectiva celor expuse este de reținut că instanța de apel a făcut o interpretare corectă a instituției exproprierii ce nu este și nici nu poate fi guvernată de principiile ce guvernează regimul juridic al actelor bilaterale, translative de drepturi, supuse unei,,condiții suspensive’’ - aceea a plății prealabile a,,prețului’’.

Într-adevăr, plata prealabilă a unei despăgubiri nu este o,,condiție suspensivă’’ a procedurii exproprierii, ci un imperativ decurgând inclusiv din dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în condițiile în care preluarea legitimă a proprietății unei persoane trebuie efectuată în schimbul unei,,juste despăgubiri’’. De altfel, f inalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă și justă despăgubire, în condițiile în care exproprierea reprezintă o ingerință permisă nu numai de art. 44 din Constituție, dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

În ce privește cuantumul despăgubirilor în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, ce vizează valoarea de piață a imobilului expropriat se impun a fi reținute următoarele aspecte: Valoarea de piață a imobilului expropriat trebuie determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare atât la amplasamentul acestuia, la destinația lui, cât și prin raportare la poziționarea acestuia față de alte localități și de căile de acces. Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitățile administrativ-teritoriale, la data întocmirii raportului de expertiză”.

Astfel, textul legal sus evocat indică un criteriu legal obiectiv de determinare a despăgubirilor, încât, la calcularea acestora trebuie să se țină seama de prețurile cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele cu caracteristici similare amplasate în aceeași unitate administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Din această perspectivă este de reținut că instanța de apel a examinat cauza prin prisma dispozițiilor art. 26-27 din Legea nr. 33/1994. Așa cum s-a cristalizat în practica judiciară sintagma „prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele” are în vedere prețul de piață, respectiv cel de tranzacționare, stipulat în acte de înstrăinare încheiate la o dată apropiată celei la care se efectuează expertiza de evaluare.

„Prețul de piață” este considerat prețul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piață concurențială, atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și, în care cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în cunoștiință de cauză, în interesul propriu, presupunând că niciunul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate. Stabilirea prețului de piață presupune astfel administrarea unor probatorii pertinente. Din această perspectivă, este de reținut că instanța de apel în mod corect și legal a reținut că în ce privește verificarea concordanței dintre despăgubirile acordate reclamanților pentru terenul expropriat, cu dispozițiile art. 26 și respectiv art. 27 din Legea nr. 33/1994, au relevanță contractele de vânzare cumpărare autentificate din 30 martie 2010 la B.N.P.

M.M.A. și respectiv din 06 mai 2010 la B.N.P. V., ce vizează tranzacții privind terenuri cu caracteristici similare celui din litigiu, amplasate în aceeași unitate administrativ-teritorială, contracte ce evidențiază prețuri cuprinse între 1,6lei/mp lei și 2,4 lei/mp, mult mai mici față de cel oferit reclamanților, de 7,5 lei/mp (filele 99-106 dosarul instanței de fond). Cum, în raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, nu au fost indicate sursele prețurilor folosite ca repere de comparație, experții limitându-se la a arăta instanței alegerea comparabilelor pentru localitatea Peștera, localitate vecină cu Valea Dacilor și, nu prin raportare la piața imobiliară în ce privește terenul în litigiu, în mod legal instanțele au înlăturat concluziile experților în ce privește valoarea terenului.

Din perspectiva celor expuse sunt nefondate și criticile legate de neexaminarea înscrisurilor depuse de reclamanți, în condițiile în care instanța de apel prin prisma dispozițiilor art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994 a examinat atât actele depuse de reclamanți respectiv antecontractul de vânzare cumpărare autentificat din 30 decembrie 2010, cât și contractele de vânzare cumpărare încheiate în 2012, arătând motivele de fapt și de drept pentru care aceste înscrisuri au fost înlăturate. Din perspectiva celor expuse, criticile reclamanților legate de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate. Nefondate sunt și criticile legate de încălcarea art. 129 C. proc. civ. Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Aceste prevederi legale au un caracter imperativ și obligă instanța a se pronunța doar cu privire la acel obiect al cererii stabilit de reclamant ori, după caz de către pârât printr-o eventuală cerere reconvențională, fiind deci datori a se pronunța prin hotărâre doar cu privire la ceea ce s-a cerut, neacordând nici mai mult nici mai puțin și nici altceva decât părțile au pretins. Or, raportând cele expuse la cauza de față este de reținut că dispozițiile art. 129 C. proc. civ. nu au fost încălcate, în condițiile în care instanțele au analizat cauza prin prisma obiectului dedus judecății raportat la dispozițiile legale ce guvernează instituția exproprierii.

Nefondate sunt și susținerile reclamanților în ce privește omisiunea instanțelor legată de calcularea diferențelor care au fost plătite de Statul Român către expropriator (C.N.A.D.N.R.) prin H.G nr. 415/2010 pentru despăgubiri pe tronsonul 6 al Autostrăzii București-Constanța și suma acordată ca despăgubire prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 30 din 12 octombrie 2010 și respectiv constatarea faptului că suma plătită de 22 lei/mp prin H.G nr. 415/2010 a fost diminuată la suma de 7 lei/mp prin Hotărârea nr. 30 din 12 octombrie 2010, sumă ce a fost „delapidată” cu concursul instituțiilor Statului, în condițiile în care aceste aspecte nu au constituit obiect al acțiunii reclamanților, acțiune ce vizează doar stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Față de obiectul dedus judecății este de reținut că nu problema neconsemnării sumelor acordate ca despăgubire face obiectul acțiunii, ci stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenul expropriat, motiv pentru care sunt nefondate și criticile legate de neconsemnarea sumelor la dispoziția reclamanților. Nefondate sunt și criticile legate de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4 și 8 C. proc. civ. pentru următoarele aspecte: Dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Acest motiv de recurs semnifică ”un exces de putere” ce constă în încălcarea principiului separației puterilor în stat și imixtiunea lor în atribuțiile puterii legislative.

Or, în condițiile în care instanța de apel a examinat cauza în limitele investirii și în respectarea principiului „ tantum devolutum quantum appelatum” , dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză. În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., sunt de reținut următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci,,când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.Acest motiv nu a fost argumentat de recurenți potrivit cerințelor textului redat mai sus, nefiind indicat actul pretins denaturat și, în concret, în ce constă denaturarea lui.

Cenzura instanței de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înțeles al termenilor cuprinși în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greșită din punct de vedere legal al actului dedus judecății. Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte nu se poate substitui părții care a invocat acest motiv pentru a desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.Distinct de aceste argumente, trebuie observat că art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., are în vedere acele situații în care concluzia instanței de fond sau de apel pe care o d