ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4946/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4946/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 19 octombrie 2011, reclamanții Z.I.

și Z.E. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, pentru ca, prin hotărârea ce

se va pronunța, să se dispună stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru

exproprierea terenului situat în Medgidia în suprafață de 3.598 m.p., parcela A

X/1/7/1, și anularea parțială a hotărârii nr. 65 din 09 noiembrie 2010 cu

privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, susținând că prețul

pentru teren în zonă este de 20 euro/m.p.

La 29 noiembrie 2011,

pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată

și menținerea cuantumul despăgubirilor, fiind conforme cu realitatea, raportul de

evaluare valorificând principalele caracteristici ale imobilului expropriat.

În ședința publică din

29 noiembrie 2011, instanța, din oficiu, a invocat din oficiu excepția tardivității

acțiunii în raport de data comunicării hotărârii de expropriere.

Prin sentința civilă

nr. 211 din 18 ianuarie 2012, Tribunalul Constanța a admis excepția tardivității

și a respins acțiunea în consecință.

Pentru a pronunța această

soluție, Tribunalul a reținut că, p

otrivit art. 9 alin.

(1) din Legea nr. 198/2004, în vigoare la data emiterii hotărârii contestate, expropriatul

nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4)-(8)

și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în termen

de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului

despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului

de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea

căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii,

respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.

Prima

instanță a considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 22 din

Legea nr. 255/2010, această

lege nefiind în vigoare la data emiterii hotărârii, iar legea civilă nu retroactivează

potrivit art. 6 alin. (1) C. civ.; Legea nr. 255/2010 ar fi putut fi aplicată numai

în condițiile în care hotărârea contestată ar fi fost emisă în baza acestei legi,

însă, în speță, hotărârea este emisă la data de 09 octombrie 2010, în baza Legii

nr. 198/2004

, în vigoare la acea dată

.

Tribunalul a mai arătat

că, din dovada de comunicare depusă la dosar, rezultă că hotărârea a fost comunicată

reclamanților la data de 24 ianuarie 2011, iar acțiunea a fost depusă la data de

19 octombrie 2011, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 9

alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

Împotriva acestei hotărâri

au formulat recurs reclamanții, prin care au criticat hotărârea primei instanțe

pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe.

În motivarea căii de atac,

s-a arătat că prima instanță nu a avut în vedere că, potrivit art. 9 din Legea

nr. 198/2004, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor prevăzute de

art. 8, precum și orice altă persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire

pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente

în termen de 3 ani sau în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată

hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

În critica sentinței recurate,

s-a mai arătat, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că prima instanța

nu a luat în considerare că pe rolul aceleiași instanțe, o contestație similară

a fost înregistrată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, sub nr. 2172/118/2011,

prin care a fost chemată în judecată Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA, în nume propriu. În acest dosar reclamanții au renunțat

la judecată dar nu și la dreptul fondului, de aceea este excesivă maniera instanței

de judecată în interpretarea unor norme de procedură relativ noi care a exacerbat

funcția sancționatoare a decăderii, în condițiile în care, din punct de vedere procesual,

partea a fost activă și de bună-credință, formulând prima contestație în termenul

legal.

În opinia recurenților,

la data emiterii hotărârii de către pârâtă - dar comunicată reclamanților după intrarea

în vigoare a Legii nr. 255/2010 - legislația în domeniu cuprindea o normă de procedură,

respectiv art. 9 alin. (1) și (3) din Legea nr. 198/2004; deși în dispozitivul sentinței

pronunțate de instanța de fond se prevede că aceasta se atacă cu recurs, reclamanții

apreciază că este apel, sens în care învederează instanței că motivele menționate

mai sus se supun și dispozițiilor art. 282

1

C. proc. civ. cu privire

la apel, cu consecința admiterii apelului, desființării sentinței pronunțate de

instanța de fond, ca fiind nelegală, și trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea

administrării probatoriilor.

Prin încheierea din 29

mai 2012, Curtea, având în vedere dispozițiile art. 282

1

alin. (1) C.

proc. civ., a calificat cale de atac exercitată de reclamanți ca fiind apelul.

Prin decizia nr. 77/C

din 6 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a fost respins apelul

declarat de reclamanți pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea înregistrată

la 19 octombrie 2011, reclamanții au solicitat „stabilirea cuantumului justelor

despăgubiri” pentru exproprierea parcelei A X/1/7/1 și anularea hotărârii nr.

65 din 09 noiembrie 2010 privitoare la cuantumul despăgubirii cuvenite lor.

Prin hotărârea de stabilire

a despăgubirilor nr. 65 din 09 noiembrie 2010, Comisia de verificare a dreptului

de proprietate de la nivelul localității Medgidia a stabilit că numiții Z.E. și

Z.I. sunt îndreptățiți la despăgubiri în sumă de 25.750 RON reprezentând contravaloarea

suprafeței de 3.698 m.p. teren, parcela A X/1/7/1, expropriat pentru realizarea

lucrării de utilitate publică „Autostrada București-Constanța, Tronsonul 6, Cernavodă-Constanța”.

În tot cuprinsul acestei

hotărâri s-a evidențiat că această Comisie lucrează în temeiul Legii nr.

198/2004: competențele Comisiei sunt cele stabilite de art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 198/2004, condițiile de calcul a despăgubirilor sunt cele prevăzute de art.

5 alin. (8) din lege și de art. 5 alin. (22) din Normele metodologice (H.G. nr.

434/2009).

Referitor la termenul

de contestare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, art. 8 al documentului

analizat stipulează că „în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004,

hotărârea poate fi atacată în termen de 3 ani de la data afișării hotărârii de stabilire

a cuantumului despăgubirilor, în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată sau

în termen de 30 de zile de la data la care a fost comunicată hotărârea Comisiei,

la Tribunalul Constanța”.

Într-adevăr, art. 9 al

Legii nr. 198/2004 (abrogată prin art. 35 din Legea nr. 255/2010, în vigoare la

23 decembrie 2010) avea următorul conținut: expropriatul nemulțumit de cuantumul

despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4)-(8) și ale art. 6 alin. (2)

se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la

data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii,

sub sancțiunea decăderii; în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice

persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului

se poate adresa instanței judecătorești competente, în termen de 3 ani de la data

afișării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condițiile art. 7,

sub sancțiunea decăderii.

Se observă că alin. (1)

și (2) ale art. 9 citat fac o primă distincție în funcție de „comunicarea hotărârii”

[alin. (1)] și „hotărârea nu a fost comunicată”.

Aceasta pentru că, potrivit

art. 7 din Legea nr. 198/2004, hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii

emisă în condițiile prevăzute la art. 5 și 6 se comunică solicitantului, precum

și celorlalți titulari ori, după caz, titulari aparenți, se afișează în extras la

sediul consiliului local pe raza căruia se află situat imobilul expropriat și în

extras, pe pagina proprie de internet a expropriatorului.

S-a apreciat de către

instanța de apel că analiza comparată a primelor două alin. ale art. 9 ar mai impune

o deosebire: alin. (1) vorbește despre dreptul „expropriatului” de a contesta cuantumul

despăgubirii, iar alin. (2) despre posibilitatea „oricărei persoane care se consideră

îndreptățită la despăgubiri” de a se adresa instanței competente; deosebirea este

justificată de împrejurarea că expropriatului i se comunică hotărârea de stabilire

a despăgubirilor, în timp ce oricăror alte persoane care s-ar considera păgubite,

altele decât titularii unor drepturi reale, cunoscute Comisiei, fiind prin ipoteză

neștiute, nu li se poate comunica hotărârea, astfel încât, pentru acestea, funcționează

situația afișării hotărârii.

Dată fiind formularea

generală a alin. (2) („orice persoană îndreptățită la despăgubiri”), se apreciază

că și expropriatul, căruia, din orice motive, inclusiv unele imputabile expropriatorului

nu i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a despăgubirilor, are dreptul de a

formula acțiune în termen de 3 ani de la data afișării acestei hotărâri.

În cauza de față, după

cum reiese din dovezile de comunicare aflate la dosarul cauzei (dosar tribunal),

hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii a fost comunicată expropriaților

care au primit-o la 24 ianuarie 2011 (și care nu au contestat în nici un fel realitatea

reieșind din aceste înscrisuri).

În aceste condiții, cu

argumentul „ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex”, față de împrejurarea că hotărârea

nr. 65 din 09 noiembrie 2010 a fost comunicată expropriaților la 24 ianuarie

2011, pentru aceștia sunt aplicabile prevederile alin. (1) al art. 9 și nu cele

ale alin. (2) a cărui ipoteză este „hotărârea nu a fost comunicată”; rezultă deci

că, pentru reclamanții Z.I. și Z.E., termenul de 30 de zile pentru contestarea cuantumului

despăgubiri prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 expira, cu aplicarea

art. 101 alin. (1) C. proc. civ., la 24 februarie 2011.

Curtea a respins argumentația

apelanților referitoare la incidența art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 sau

a art. 2527 din Noul C. civ. – care au creat posibilitatea atacării în justiție

a hotărârii de stabilire a despăgubirilor în termen de 3 ani – fiind evident că

aceste acte normative nu puteau modifica o situație juridică creată în baza unei

legi speciale, fie ea și abrogată.

Într-adevăr, conform

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii

prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul

general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea

de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii.

Legea nr. 255/2010 – publicată

în M. Of. nr. 833/20.12.2010 și în vigoare conform art. 78 alin. (2) din Constituția

României și art. 11 din Legea nr. 24/2000, de la 24 decembrie 2010 – abroga prin

art. 35, printre alte acte normative, și Legea nr. 198/2004.

Dar, în materia efectelor

în timp a legii civile, se aplică principiul conținut de art. 15 alin. (1) din Constituție,

potrivit cu care: „legea dispune numai pentru viitor”.

S-a apreciat de către

instanța de apel că argumente care țin de stabilirea ordinii de drept, de echitatea

și legalitatea aplicării norme și, în special, de rațiunea prezenței normei juridice

în viața socială au impus principiul neretroactivității legii, ceea ce sintetic

înseamnă că legea produce efecte la momentul intrării sale în vigoare (este activă)

acționează doar pentru viitor, nu își întinde efectele asupra raporturilor născute

înaintea intrării în vigoare (nu este retroactivă) și nici după acest moment (nu

este ultraactivă).

Așa cum legiuitorul nu

poate obliga subiectul să aibă o anumită conduită atât timp cât aceasta nu este

prescrisă de o normă juridică, tot astfel anumite raporturi juridice ce s-au finalizat

în trecut, în baza unor prevederi legale, nu pot fi desființate pentru motivul că

legiuitorul a dat o nouă reglementare juridică acelor relații sociale.

Regula efectelor în timp

a legii civile sintetizată în principiul tempus regit actum, în funcție de momentul

ivirii unei anume situații juridice, impune anumite distincții rezultând din valorificarea

momentului constituirii modificării ori stingerii unui raport juridic concret.

Doctrina a stabilit că

o lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa: a) fapte care, înainte de intrarea

ei în vigoare, determină nașterea, modificarea ori sting o situație juridică; b)

efecte pe care acea situație juridică le-a produs înainte de aceeași dată.

Aparțin deci trecutului

- și vor scăpa aplicării legii noi - faptele constitutive, modificatoare ori extinctive

ale situației juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii

noi și efectele produse până la acest moment (facta praeterita).

Legea nouă se va aplica

- fără a fi considerată retroactivă - situațiilor juridice în curs de formare, transformare

ori stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendentia) și efectelor viitoare

ale situațiilor juridice trecute (facta futura).

S-a reținut că raportul

juridic în urma căruia s-a născut dreptul la despăgubire era definitiv stabilit

din perspectiva hotărârii nr. 65/2010 și a actului normativ în baza căruia a fost

emis; este ilogic a se pretinde că unui raport juridic născut sub imperiul legii

vechi să i se aplice termenul de contestare prevăzut de legea nouă.

Este adevărat că, aparent,

ar fi în conflict două principii: principiul activității legii noi (Legea nr. 255/2010)

și principiul interzicerii ultractivității legii vechi (Legea nr. 198/2004).

Numai că, astfel cum s-a

arătat anterior, acțiunea în timp a legii este guvernată de regula tempus regit

actum și de tripla distincție: 1. faptele constitutive, modificatoare ori extinctive

ale situației juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii

noi; 2. efectele produse situațiilor juridice în curs de formare, transformare ori

stingere la data intrării ei în vigoare și 3. efectele viitoare ale situațiilor

juridice trecute.

Or, cum hotărârea nr.

65/2010 a fost emisă sub imperiul Legii nr. 198/2010 absolut toate efectele ei –

inclusiv posibilitatea atacării în instanță a cuantumului despăgubirii – vor fi

reglementate de prevederile acestui act normativ.

Aceleași reguli sunt conținute

de Noul C. civ. (în vigoare de la 01 octombrie 2011), care, sintetizând anumite

concluzii ale doctrinei, a stabilit că legea civilă este aplicabilă cât timp este

în vigoare, fără a avea putere retroactivă; actele și faptele juridice încheiate

ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi

nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data

încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor (art. 6 din Noul C.

civ.).

Cu referire directă la

decădere (sancțiune reglementată de art. 9 din Legea nr. 198/2004) art. 6 alin.

(4) a statuat expres că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite

la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale

care le-au instituit.

Or, și acest argument,

a apreciat instanța de apel, impune concluzia că, în mod just, prima instanță a

verificat problema tardivității din perspectiva unor dispoziții legale a căror aplicabilitate

a fost corect stabilită.

Împotriva acestei decizii

au declarat apel reclamanții, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7, 8,

9 C. proc. civ., susținând că este nelegală și netemeinică pentru următoarele aspecte:

Tribunalul Constanța a

admis excepția tardivității invocată din oficiu și a respins cererea ca fiind tardivă

întrucât nu au fost respectate prevederile art. 9. alin. (1) din Legea nr. 198/2004,

fără a intra în cercetarea fondului dreptului dedus judecății.

Același punct de vedere

a fost menținut și de instanța de apel, chiar dacă reține că hotărârea de stabilire

a cuantumului despăgubirilor nr. 65/2010 a fost comunicată la data de 24

ianuarie 2011, iar termenul de contestare ar fi fost de 30 de zile respectiv pană

la 24 februarie 2011, dată la care intrase în vigoare Legea nr. 255/2010 care prin

art. 35 a abrogat Legea nr. 198/2004.

Precizează recurenții

că Legea nr. 255/2010, legea specială a exproprierilor nu are nicio legătură cu

art. 2527 din Noul C. civ. care conține dispoziții cu privire la dreptul la acțiune

în materia asigurărilor.

Din punctul de vedere

al Curții de Apel Constanta, așa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 77/C,

exproprierile se pot judeca și după legea abrogată, în speță Legea nr. 198/2004.

Potrivit disp. art. 15

alin. (1) din Constituția României „legea dispune numai pentru viitor”, sens în

care Legea nr. 255/2010 producea efecte de la data de 23 decembrie 2010 înainte

de comunicarea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 65/2010 comunicată

recurenților în data de 24 ianuarie 2011.

Instanța de apel ar fi

trebuit să observe că Legea specială nr. 255/2010 a abrogat în data de 23

decembrie 2010 prin art. 35 Legea nr. 198/2004 anterior intrării în vigoare a Noului

C. civ., respectiv disp. art. 6 alin. (4) la care face referire instanța de apel.

Chiar dacă contestația

a fost formulată pe data de 19 octombrie 2011, dată la care intrase în vigoare Noul

C. civ., instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere termenul general de prescripție

prevăzut de Legea nr. 255/2010.

Susțin recurenții că,

atât instanța de fond cât și instanța de apel, nu au avut în vedere că, potrivit

art. 9 din Legea nr. 198/2004, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii

prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la

despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești

competente în termen de 3 ani (ori recurenții nu au fost de acord cu despăgubirea

stabilită de către comisia din care face parte pârâta).

În speță, reclamanții

au atacat în justiție hotărârea Comisiei de stabilire a despăgubirilor nr. 65

din 09 noiembrie 2010. Hotărârea contestată a fost comunicată la data de 24

ianuarie 2011 (după ce a intrat în vigoare Legea nr. 255/2010 respectiv în 23

decembrie 2010) actuala contestație a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța

la data de 19 octombrie 2011.

La data de 23

decembrie 2010, Legea nr. 198/2004 a fost abrogată prin art. 35 din Legea nr. 255/2010

care a intrat in vigoare la data de 23 decembrie 2010.

Critică recurenții, potrivit

disp.art. 304 pct. 8 C. proc. civ., și faptul că, instanța de fond, cât și instanța

de apel nu au luat în considerare pe rolul aceleiași instanțe o contestație similară,

înregistrată în termenul de 30 zile prevăzut de Legea nr. 198/2004, sub nr. 2172/118/2011,

prin care a fost chemată în judecată Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA, în nume propriu, în acest dosar reclamanții au renunțat

la judecată, dar nu și la dreptul fondului. Susțin că partea a fost de bună credință,

formulând prima contestație în termenul legal prevăzut de Legea nr. 198/2004, chiar

dacă această lege a fost abrogată în data de 23 decembrie 2010, și nu mai este obligatoriu

ca hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor să fie contestată în termenul

de 30 de zile.

Cu toate acestea, limitările

aplicate nu trebuie să restrângă accesul individului la instanță într-un mod în

care dreptul acestuia este afectat în mod substanțial. Dreptul de acces la justiție

sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenție numai dacă urmăresc un scop legitim

și există raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul

urmărit (secția a V-a, hotărârea din 15 mai 2008 privind cererea nr. 24201/03, Faltejsek).

Instanța de fond nu a

luat în considerare faptul că dreptul pecuniar aI reclamanților s-a născut în momentul

în care s-a emis H.G. nr. 415/2010, iar sumele pe care reclamanții le contestă nu

au fost consemnate la dispoziția proprietarilor nici până în prezent așa cum prevede

H.G. nr. 415/2010 și hotărârea de despăgubire nr. 65 din 09 noiembrie 2010 comunicată

reclamanților în data de 24 octombrie 2011. Sumele individuale aferente despăgubirilor

sunt în prezent în conturile Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA din data de 28 mai 2010, conform disp. art. 4 din H.G.

nr. 115/2010. Conform hotărârii de despăgubire nr. 65 din 09 noiembrie 2010 suma

de bani acordată cu titlu de despăgubire trebuia consemnată în termen de 90 de zile

de la data emiterii acestei hotărârii, respective 09 februarie 2011 pe numele reclamanților.

Dreptul de a contesta

cuantumul despăgubirilor al reclamanților este opozabil de la data comunicării hotărârii

de stabilire a cuantumului despăgubirilor respective data de 24 ianuarie 2011. Din

data de 24 ianuarie 2011 hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor intră

sub incidența Legii nr. 255/2010 în care termenul general de prescripție este de

3 ani de la momentul în care reclamanții pot contesta cuantumul despăgubirii.

Sens în care, atât instanța

de fond, cât și instanța de apel nu au analizat dispozițiile legale menționate

și potrivit disp. art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., au pronunțat o hotărâre

nelegală cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Modalitatea de legiferare

prin norme de trimitere la dreptul comun în materia exproprierii, așa cum au fost

ele reglementate prin Legea nr. 33/1994 a fost menținută și de Legea nr. 255/2010,

lege care a abrogat Legea nr. 198/2004 la data de 23 decembrie 2010.

Din analiza normelor legale

care reglementează procedura de expropriere, respectiv art. 9 alin. (4) și art.

22. alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2010 reiese că efectul translativ de drept

real al hotărârii de expropriere este afectat de o condiție suspensivă, aceea ca

expropriatorul să fi consemnat la dispoziția expropriatului sumele aferente despăgubirii.

Prin această modalitate de reglementare sunt respectate imperativele constituționale

cuprinse în art. 44 alin. (3) din Constituție, ca despăgubirea să fie prealabilă

exproprierii.

În consecință, solicită

admiterea recursului și casarea deciziei recurate întrucât atât instanța de fond,

cât și instanța de apel, prin admiterea excepției tardivității invocată din oficiu,

nu au cercetat fondul dreptului dedus judecații.

Analizând decizia recurată,

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul

de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții nu au dezvoltat critici

ce ar fi putut fi încadrate în acest caz de nelegalitate a hotărârii, întrucât nu

au învederat aspecte ce țin de motivarea contradictorie sau nemotivarea deciziei

recurate.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta a fost subsumat criticii

referitoare la faptul că instanțele de fond nu au avut în vedere că reclamanții

au promovat în termen o altă contestație la hotărârea de stabilire a despăgubirilor,

la judecata căreia au renunțat, acesta fiind actul juridic dedus judecății ale cărui

efecte au fost greșit interpretate de instanța de apel. Înalta Curte apreciază că

această împrejurare este lipsită de relevanță juridică în prezenta cauză întrucât

promovarea unei contestații anterioare nu are ca efect repunerea în termenul de

contestare în litigiul pendinte, astfel că instanța de apel a interpretat corect

ineficacitatea juridică a contestației anterioare, care, față de actul de dispoziție

al contestatorilor de renunțare la judecata ei, nu poate fi considerată ca având

o relație de conexitate cu actul juridic dedus prezentei judecăți.

Criticile recurenților

reclamanți întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la

greșita aplicare a legii de către instanța de apel care nu a considerat ca fiind

incidente în speță dispozițiile Legii nr. 255/2010, în vigoare a data promovării

contestației pendinte, ci a făcut aplicarea Legii nr. 198/2004 care instituie un

termen mai restrictiv de contestare a cuantumului despăgubirilor și anume de 30

de zile, față de cel de 3 ani reglementat de legea nouă.

Înalta Curte apreciază

că nu poate fi reținută incidența acestui motiv de recurs în condițiile în care

instanța de apel a dat, în mod judicios, eficiență principiului neretroactivității

legii civile atunci când a considerat că litigiul este guvernat de dispozițiile

Legii nr. 198/2004.

Astfel, legea aplicabilă

situației juridice dedusă judecății este cea sub imperiul căreia a fost emisă hotărârea

contestată, care a constituit izvorul raportului juridic obligațional aflat în litigiu.

La data emiterii acestei

hotărâri, 9 noiembrie 2010, era în vigoare Legea nr. 198/2004 care prevedea un termen

de contestare special pentru persoanele vizate de procedura exproprierii, beneficiari

ai despăgubirii de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Doar pentru terții ce

ar putea justifica un interes, termenul de contestare era de 3 ani de la emiterea

hotărârii.

Reclamanții sunt incluși

în sfera primei categorii de persoane, fiind creditorii sumelor acordate cu titlu

de despăgubire, al căror cuantum l-au contestat, persoane nominalizate expres în

hotărârea de acordare a despăgubirilor.

Deși hotărârea le-a fost

comunicată la data de 24 ianuarie 2011, aceștia au formulat contestație cu mult

peste termenul legal, respectiv la 19 octombrie 2011.

Legea nr. 255/2010, pe

care recurenții o pretind aplicabilă și care prevede un termen mai larg de contestare

a hotărârii, de 3 ani, pentru toate persoanele interesate, fără distincții, a intrat

în vigoare la data de

23

decembrie 2010, după emiterea hotărârii. Chiar dacă la acea dată hotărărea fusese

emisă dar nu comunicată, ea și-a produs efecte chiar la momentul emiterii, efecte

guvernate de legea în vigoare la acel moment, respectiv Legea nr. 198/2004.

În lipsa unei norme tranzitorii

speciale care să reglementeze pe plan substanțial o posibilă aplicare a noii legi

și în ceea ce privește procedurile aflate în curs de derulare, în faza litigioasă,

dreptul comun interzice aplicarea retroactivă a legii noi situațiilor juridice constituite

și ale căror efecte au fost epuizate anterior intrării în vigoare a legii (facta

praeterita).

Prin urmare, nu pot fi

reținute aserțiunile reclamanților în sensul că instanța de apel a procedat la aplicarea

ultraactivă a unei legi abrogate la momentul învestirii instanței, întrucât nu acesta

este reperul temporal după care se identifică legea aplicabilă, ci momentul emiterii

deciziei contestate.

În ceea ce privește menționarea

de către instanța de apel a disp. art. 2527 din Noul C. civ., aceasta reprezintă

o eroare materială, fără relevanță în pronunțarea soluției asupra raportului juridic

dedus judecății.

Pe de alta parte, dat

fiind faptul ca acțiunea pendinte a fost înregistrată pe rolul instanței după intrarea

în vigoare a Noului C. civ., instanța de apel s-a referit și la soluția legislativă

adoptată de legiuitorul dreptului comun (art. 6 din Noul C. civ.) în ceea ce priveste

aplicarea în timp a normelor referitoare la prescripția și decăderea dreptului la

acțiune prin raportarea la principiul neretroactivității legii civile, concluzia

fiind aceeași în legătură cu inaplicabilitatea Legii nr. 255/2010.

Nu va fi reținută nici

critica referitoare la faptul că stabilirea unui termen pentru declanșarea procedurii

judiciare ar fi de natură să restrângă accesul individului la instanță într-un mod

în care dreptul acestuia este afectat în mod substanțial, întrucât, în mod constant,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că dreptul de acces la justiție

nu este considerat restricționat atunci când statele impun anumite termene sau condiții

de exercitare a acestuia, cu condiția să nu afecteze însăși substanța dreptului

a cărei protecție se solicită. Or, în speță, recurenții reclamanți își invocă propria

culpă constând în aceea ca au nesocotit procedura specială în cadrul căreia puteau

contesta hotărârea Comisiei de acordare a despăgubirilor, supunând-o controlului

jurisdicțional al instanței, procedură pe care statul este îndreptățit să o instituie

întrucât intră în marja de apreciere privind politica judiciară.

Împrejurarea menționată

în recurs în sensul că efectul translativ de drept real al hotărârii de expropriere

este afectat de o condiție suspensivă, ca expropriatorul să fi consemnat la dispoziția

expropriatului sumele aferente despăgubirii, nu poate fi controlului judiciar în

prezenta cauză, întrucât vizează fondul raportului juridic dedus judecății, fond

ce nu poate fi analizat, în condițiile în care, efectul admiterii excepției de tardivitate

a formulării contestației este decăderea reclamanților din dreptul de a supune unei

proceduri jurisdicționale nemulțumirea rezultată din raportul juridic de drept substanțial

dintre expropriat și expropriator.

Față de aceste considerente,

reținând că instanța de apel a soluționat excepția de tardivitate cu corecta aplicare

și interpretare a legii, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții Z.I. și Z.E. împotriva deciziei nr. 77/C din 6 iunie 2012

a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2013.