ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1850/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 octombrie 2011 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții A. și B. au solicitat stabilirea cuantumului justelor despăgubiri pentru terenul expropriat situat în Medgidia județul Constanța și anularea parțială a Hotărârii Guvernului nr. 791 din 3.08.2011, poziția nr. 277, cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite.

Prin sentința civilă nr. 1106 din data de 01 martie 2012 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, a fost admisă excepția prematurității cererii reclamanților A. și B. privind stabilirea cuantumului justelor despăgubiri pentru exproprierea terenului de 340 mp situat în Medgidia județul Constanța cu număr cadastral x și acordarea de daune echitabile, precum și anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr. 791 din 03.08.2011, poziția 277.

Prin Decizia civilă nr. 137/C din 28 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a fost respins apelul reclamanților, ca nefondat, și obligați reclamanții la plata sumei de 124,95 RON, cheltuieli de judecată către intimată.

Prin Decizia nr. 5220 din 13 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/138/2011, a fost admis recursul reclamanților A. și B. împotriva Deciziei nr. 137/C din 28 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a fost casată decizia recurată, a fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1106 din data de 1 martie 2012 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, a fost anulată sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la instanța de fond.

Rejudecând cauza, prin sentința civilă nr. 1184 din 30 mai 2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis acțiunea reclamanților A. și B., a obligat pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat în suprafață totală de 340 mp, situat în Medgidia, județul Constanța, teren ce făcea parte din suprafața totală de 18.842 mp, număr cadastral x. Au fost stabilite despăgubirile cuvenite reclamanților ca urmare a exproprierii terenului, la suma de 54.400 RON și pârâtul a fost obligat la plata către reclamanți a sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, tribunalul a reținut că reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România prin Statul Român pentru a se stabili cuantumul justelor despăgubiri pentru terenul situat în Medgidia, județul Constanța, cu nr. cadastral x, în suprafață de 340 mp, cu anularea Hotărârii Guvernului nr. 791 din 03.08.2011, poziția 277, în ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, care sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren anterior menționate.

Pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a efectuat o evaluare asupra imobilelor expropriate în perioada 2009-2010, fără a-i înștiința pe proprietarii terenurilor supuse exproprierii; ulterior acestei expertize, expropriatorul a formulat o notă de fundamentare, în baza căreia a fost propusă și validată Hotărârea Guvernului nr. 200/2011, completată prin Hotărârea Guvernului nr. 791 din 03 august 2011, prin care s-a stabilit pentru terenul expropriat de la reclamanți o valoare a despăgubirilor de 1.664 RON, sumă apreciată de reclamanți ca fiind derizorie.

Tribunalul a administrat proba cu înscrisuri și proba cu expertiză judiciară de specialitate, efectuată de comisia de 3 experți, conform art. 25 din Legea nr. 33/1994.

La ambele expertize s-au formulat obiecțiuni, încuviințate în parte de instanță, la care comisiile de experți au răspuns în comun ori cu puncte de vedere separate.

Tribunalul Constanța a arătat că data la care se raportează valoarea terenului expropriat este data exproprierii, având în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 12 din 15.01.2015.

Comisia de experți a stabilit pentru terenul expropriat, în suprafață de 340 mp, o valoare de 2.268 RON, prin raportare la grila notarilor publici și o valoare de 30.245 RON prin raportare la contractul de închiriere nr. x din 01.02.2013 încheiat între reclamanți și S.C. C. S.A. pentru un teren în suprafață de 150 mp situat în localitatea X.

Totodată, pentru aceeași suprafață de teren cu funcțiunea anterioară de drum, experții au stabilit o valoare de 21.380 RON.

Această din urmă valoare a fost considerată de instanța ca reprezentând cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat în suprafață de 340 mp, având în vedere că, din probele administrate, a rezultat existența drumului ce făcea legătura între cele două trupuri ale proprietății reclamanților.

Instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, față de care a constatat că despăgubirile ce se cuvin reclamanților pentru terenul expropriat trebuie să cuprindă, pe lângă valoarea reală a terenului expropriat, și daunele aduse proprietarului prin expropriere.

În speță, s-a dovedit producerea unor daune prin expropriere, constând în perturbarea activității în ferma agricolă a reclamanților ce se desfășura în arealul proprietății secționate de coridorul de expropriere.

S-a considerat de către judecătorul fondului că nu prezintă relevanță faptul că lucrările respective au fost efectuate de S.C. D. S.R.L., societatea al cărui administrator este reclamantul A., de vreme ce daunele sunt cauzate de exproprierea terenului ce deservea ferma agricolă S.C. E. S.A., achiziționată de reclamant.

Instanța a înlăturat din cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților valoarea corpurilor de clădire C9-C16, aflate în stare avansată de degradare, pe considerentul că izolarea lor de restul proprietății ar fi cauzat această deteriorare. Reclamanții, în calitate de proprietari, ar fi trebuit să-și exercite atributele proprietarului diligent, iar în speță, imobilele construcții nu au tăcut obiectul exproprierii. Prin urmare, a considerat instanța, proprietarului nu i se cuvin despăgubiri pentru ajungerea în stare de degradare a construcțiilor.

Despăgubirile cuvenite reclamanților ca urmare a exproprierii terenului individualizat mai sus au fost stabilite inițial, prin sentința civilă nr. 1184 din 30.05.2017 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, la suma de 54.400 RON, iar prin încheierea pronunțată la termenul din 3 iulie 2017 de aceeași instanță, în temeiul art. 281 C. proc. civ., cuantumul acestora a fost majorat la 153.390 RON.

Prin încheierea de ședință din 30 octombrie 2017, dispusă pe calea îndreptării erorii materiale, tribunalul a corectat mențiunea greșită din dispozitivul sentinței civile nr. 1184/30.05.2017 cu privire ia termenul de exercitare a căii de atac a apelului, acesta fiind de 15 zile, iar nu de 30 zile, cum greșit se menționase.

Împotriva acestei decizii, cât și a încheierii de ședință din 30 octombrie 2017, au formulat apel principal atât reclamanții A. și B., cât și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Odată cu întâmpinarea, apelanții reclamanți au formulat cerere de aderare la apelul pârâtei, în temeiul art. 293 C. proc. civ., prin care au solicitat schimbarea în parte a hotărârii cât privește cuantumul despăgubirii, prin includerea tuturor categoriilor de sume stabilite cu acest titlu de către experți.

Prin încheierea din 27 decembrie 2017, curtea de apel a constatat ca fiind tardiv formulate cererea de repunere în termen a apelului și cererea de apel formulată de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1184 din 30.05.2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, și ca inadmisibila cererea de aderare la apel, formulată de apelanții A. și B.

În motivarea acestei soluții, curtea a arătat că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 25 octombrie 2011, iar față de dispozițiile procedurale aplicabile în raport de această dată, sentința pronunțată de Tribunalul Constanța este supusă căii de atac a apelului în termen de 15 zile de la comunicare.

Reclamanții au declarat tardiv calea de atac, iar cererea lor de repunere în termenul de declarare a apelului, a fost respinsă, întrucât nu au făcut dovada că au fost împiedicați de o împrejurarea mai presus de voința lor să depună cererea de apel în termenul legal.

A fost înlăturată apărarea reclamanților, referitoare la mențiunea greșită a termenului de declarare al căii de atac în dispozitivului sentinței, întrucât această greșeală a instanței a fost îndreptată prin încheierea de ședință din data de 30 octombrie 2017 a Tribunalului Constanța.

Referitor la inadmisibilitatea apelului incident al reclamanților, instanța a arătat că apelul incident nu este pus la îndemâna apelantului principal drept o cale de atac subsidiară, generată de apărările părții adverse din apel sau chiar din întâmpinare.

Argumentul reclamanților, că fiecare parte din apel este "intimat" în apelul părții adverse nu este unul care să permită interpretarea duală a normei sus-citate.

Rezultă, astfel, că o cerere de aderare la apel, ca apel incident, nu este pusă la dispoziția apelantului principal pentru a contracara excepția tardivității apelului principal ori pentru a completa, cu argumente neaduse în termenul legal, cadrul de evaluare devolutivă. în egală măsură, un apel principal tardiv nu poate fi "recalificat" ca reprezentând o cerere de aderare la apelul părții adverse, prin trimiterea făcută - odată cu întâmpinarea - la motivele prezentate în apelul principal.

Prin Decizia nr. 15/C din 5 februarie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca tardiv, apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1184 din 30 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța și a respins cererea de aderare la apel, ca inadmisibilă. A admis apelul formulat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța împotriva aceleiași sentințe și a încheierii de ședință din 03 iulie 2017 pronunțate de Tribunalul Constanța, în sensul că a schimbat în tot sentința apelată și încheierea apelată și, pe fond, a respins, ca nefondată, cererea de îndreptare a erorii materiale.

În motivare, a reținut că traseul lucrării de utilitate publică a afectat o porțiune de 340 mp din suprafața utilizată ca drum de legătură între cele două componente ale fermei reclamanților, clădirile regăsindu-se în două locații, între care se circula pe o fâșie îngustă de teren, iar suprafața de 340 mp făcea parte din această cale de acces.

Curtea de apel a remarcat, sub un prim aspect, că natura acestei căi de acces, anume un drum pietruit, nu a fost invocată de la început, prin cererea de chemare în judecată, ci în obiecțiunile depuse până la termenul din 23.04.2015, în rejudecare după casare. Din acel moment, reclamanții au susținut că, în procesul de stabilire a despăgubirilor, nu se poate ignora valoarea acestei investiții, adică lucrările de amenajare a drumului și materialele utilizate, care configurează în fapt existența unei construcții.

Deși instanța de fond a achiesat la această susținere, curtea de apel a constatat că aceasta nu își găsește temeiul în situația de fapt și probele administrate.

Astfel, calificarea suprafeței de 340 mp ca drum pietruit a rezultat din planșele fotografice depuse ca anexe la raportul de expertiză întocmit de F., G. și H., iar nu din consemnările regăsite în titlul de proprietate al reclamanților ori din mențiunile de carte funciară depuse la dosar.

Însă, la data dobândirii dreptului de proprietate asupra activelor fostei entități lichidate (între care și terenul de 18.842 mp), lista bunurilor imobile înstrăinate nu a vizat și existența vreunei căi de acces. în măsura în care acest drum era considerat o investiție a S.C. E. S.A., trebuia consemnată alături de edificatele vândute și menționată în evidențele contabile ale societății, cu număr de înregistrare, fișă de inventar, mențiuni privind data punerii în funcțiune și perioada de amortizare etc.

Astfel fiind, între amenajarea faptică a unei căi de acces și înstrăinarea ca atare a unui drum tehnologic, pietruit sau asfaltat și destinat transportării de materiale și de personal între cele două corpuri ale fostei ferme agricole este o diferență de esență sub aspectul regimului juridic, iar faptul că reclamanții au dobândit un drept de proprietate doar asupra unei suprafețe de teren intravilan, din care cea de 340 mp făcea obiectul regimului "curți construcții" reiese din înscrisul care certifică dreptul de proprietate.

Instanța a reținut că suprafața în litigiu a fost intabulată ca fiind incinta fostei entități, cu regimul "curți construcții", față de care a constatat nefondate aserțiunile reclamanților cu privire la calificarea acestui teren ca fiind o " construcție " și nelegală evaluarea lui, în absența oricăror elemente comparative privind data edificării, costurile amenajării și valoarea de inventar, perioada de amortizare etc.

Aserțiunea potrivit căreia amplasarea disparată a clădirilor care au aparținut S.C. E. S.A. impunea amenajarea unei legături de acces nu are, din acest punct de vedere, nici o relevanță, în condițiile în care terenul de 18.842 mp era la data cumpărării unul intravilan, consemnat ca atare prin Încheierea nr. x din 07.06.2006 de intabulare a dreptului de ipotecă și căruia i s-a stabilit, prin actul de expropriere, apartenența la categoria de folosință "curți construcții", pentru că reprezenta incinta fostei entități lichidate.

Curtea de apel a constatat și nu are nici o relevanță în plan juridic faptul că, prin adresa nr. x din 29.11.2016, Primăria comunei Peștera, județul Constanța a susținut că cele două loturi dezmembrate ale fostei proprietăți E. erau legate de un drum de acces pietruit.

Aceasta deoarece, prin aceeași adresă, Primăria Peștera se referă la o situație pe care nu o putea certifica printr-o documentație proprie, ci printr-un element de notorietate. Totodată, autoritatea publică locală amintește, de altfel, că abia în anul 2012 (așadar, după momentul exproprierii) s-au stabilit definitiv limitele de hotar conform legii cadastrului și publicității imobiliare, lotul ce face obiectul procesului intrând de la acea dată în componența teritorială a comunei Peștera - anterior fiind parte integrantă a Unității Administrativ Teritoriale Medgidia.

În concluzie, pe acest aspect, instanța de fond a abordat greșit componenta de despăgubire privitoare la valoarea de circulație a bunului imobil expropriat, omițându-se faptul că anexele hotărârii de expropriere (pentru care ulterior a fost emisă Decizia nr. 1651 din 28.11.20.11) se referă la o suprafață de teren intravilan, cu categoria de folosință menționată, iar nu la o construcție mijloc fix, care a impus la data edificării costuri certe și care trebuie refăcută de către titularul dreptului real cu cheltuieli raportate la aceeași destinație.

În privința modalității de stabilire a valorii de circulație a terenului intravilan expropriat, instanța de apel a înlăturat raportarea tribunalului la suma de 21.380 RON, reprezentând valoarea de înlocuire determinată conform raportului de expertiză imobiliară din 13.09.2016.

Curtea de apel a reținut că suma stabilită de către expropriator ca valoare de circulație a imobilului expropriat a fost corect determinată, neputându-se achiesa la opinia unei injuste evaluări și a îndrituirii reclamanților de a obține o despăgubire estimată, conform cererii de apel, la 1.289.318 RON.

În privința componentei referitoare la daunele produse prin expropriere reclamanților, curtea de apel a reținut că instanța de fond s-a raportat așadar la faptul că reclamanții au dovedit necesitatea asigurării, prin costuri suplimentare, a rețelei de apă, precum și suportarea din fonduri proprii a cheltuielilor de refacere după secționarea rețelei prin traseul autostrăzii.

Instanța de apel a constatat că și pe acest aspect argumentele avute în vedere în primă instanță sunt contradictorii și lipsite de substanță.

Deși se reține că Primăria Peștera certifică prin adresa din 29.11.2016 că fosta fermă E. a avut propriul sistem de aducțiune, cu puț forat, bazin și conducte, ulterior se arată în considerente că reclamanții au suportat din fonduri proprii achiziționarea unui nou sistem, similar. In egală măsură, deși se invocă de către pârâtă că există neconcordanțe între înscrisurile depuse ca probe în acest sens, tribunalul neagă relevanța faptului că respectivele facturi sunt gestionate de o terță persoană juridică, iar nu de reclamanții înșiși.

Instanța de apel reține însă că problema dedusă judecății este aceea dacă reclamanții au probat că, urmare exproprierii, s-a realizat continuarea activității respectivei ferme și suportarea de cheltuieli de refacere a rețelei, aceștia fiind prejudiciați cu sumele necesare noii investiții.

Din probele administrate la dosar, a reieșit că nu reclamanții au fost cei care au achitat lucrările pretins realizate pentru deservirea cu apă potabilă a clădirilor fermei, ci un terț (SC D. SRL), iar acest fapt s-a datorat contractului de comodat nr. 519/2006, încheiat între reclamantul A. și S.C. D. S.R.L., care prevedea o clauză de responsabilitate a comodatarului.

Curtea de apel a avut în vedere și că instanța de fond a respins solicitarea de daune pentru clădirile C9-C16, pe motiv că sunt degradate și nefuncționale, în considerarea faptului că proprietarii trebuie să acționeze ca bun proprietar, dar nu a aplicat același raționament și lucrărilor de branșament.

Astfel, curtea de apel a reținut ca fiind întemeiate criticile apelantei pârâte în ce privește pronunțarea de către instanța de fond a unei soluții care excedează limitelor impuse de principiul disponibilității în materie civilă, prin obligarea expropriatorului să emită o hotărâre de stabilire a despăgubirilor.

Cererea cu care reclamanții A. și B. au sesizat instanța de fond (și care a fost reținută și în considerentele Deciziei nr. 5220 din 13.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă) s-a raportat la anularea parțială a Anexei Hotărârii Guvernului nr. 791/2011 cât privește cuantumul despăgubirilor calculate pentru bun. Admițând recursul și casând decizia și sentința pronunțate în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, în contextul conduitei nediligente a expropriatorului, care nu a demarat procedura de stabilire și plată a despăgubirilor conform Legii nr. 255/2010, cel vătămat nu se poate vedea îngrădit în dreptul său de a se adresa justiției în vederea obținerii în instanță a sumelor datorate. Instanța de recurs a trimis la identitatea de rațiune care se aplică mutaiis mutandis în contextul Deciziei nr. x/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și care a consacrat, în procedura Legii nr. 10/2001, că notificatorul poate cere evaluarea dreptului și interesului direct în fața instanței de judecată, dacă nu i se soluționează notificarea pe cale administrativă.

Rezultă, așadar, că nici dispozițiile Legii nr. 255/2010 nu puteau fi interpretate de către judecătorul fondului în prezenta cauză într-o manieră care să impună un nou impediment în obținerea unei juste despăgubiri, după evaluarea directă, pe cale judiciară, a cererii celui expropriat.

Astfel fiind, obligarea pârâtului de a emite hotărârea de despăgubire (care în contextul Legii nr. 255/2010 nici nu intră în sfera atribuțiilor pârâtă Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA) constituie o dezlegare extinsă peste cadrul procesual stabilit de reclamanți.

Referitor la apelul formulat de către pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva încheierii de ședință de îndreptare a erorii materiale din data de 3 iulie 2017, curtea a reținut că, prin respectiva încheiere, tribunalul a modificat cuantumul despăgubirilor apreciate ca fiind cuvenite reclamanților, majorând valoarea stabilită în dispozitivul sentinței civile nr. 1184 din 30.05.2017 a Tribunalului Constanța de la suma de 50.400 RON la suma de 153.390 RON.

Instanța a constatat că nu a fost motivată modalitatea de reevaluare a acestui cuantum și nu au fost explicitate nici componentele sumei majorate, ceea ce extrage soluția astfel dispusă din sfera celor la care trimite art. 281 C. proc. civ., fiindcă tribunalul nu a corectat o eroare materială, ci a schimbat întinderea obligației de dezdăunare impusă expropriatorului.

Împotriva acestei decizii, precum și împotriva încheierii din 27 decembrie 2018, reclamanții au formulat recurs, care face obiectul prezentului dosar.

Prin criticile formulate, reclamanții au solicitat, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, iar în subsidiar, în cazul în care se menține încheierea din 27 decembrie 2017, casarea și, în rejudecare, respingerea apelului pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Reclamanții au arătat că înțeleg să declare recurs și împotriva încheierii prin care li s-a respins cererea de aderare la apelul pârâtei, întrucât o astfel de cerere este admisibilă, cu atât mai mult cu cât, în motivarea hotărârii, instanța de judecată nu a indicat vreun text de lege care să prevadă inadmisibilitatea cererii de aderare la apel.

Mai mult, reclamanții au susținut și că motivarea instanței de apel se referă la temeinicia cererii de aderare, față de care soluția de respingere ca inadmisibilă este nelegală. De altfel, reclamanții au arătat că cererea de aderare la apel este temeinică și pe fondul ei, fiind formulată după declararea apelului principal, cu respectarea art. 293 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, reclamanții au formulat mai multe critici.

În primul rând, reclamanții au susținut că, din considerentele deciziei, reiese că instanța de apel nu ar fi contestat existența drumului de 340 mp, ci ar fi constatat doar că reclamanții nu au probat cu înscrisuri existența acestuia.

Or, au arătat reclamanții, în raport de obiectul cauzei, care este o acțiune în despăgubiri, dovezile se fac prin expertizele administrate, iar din conținutul acestora rezultă existența drumului pietruit. Nici faptul că respectivul drum nu este menționat în contractul de vânzare cumpărare nu este un impediment, pentru că ferma a fost vândută ca un întreg.

Față de aceste aspecte, au apreciat că au făcut toate dovezile privind existența respectivului drum de acces și au susținut că instanța a apreciat greșit probele administrate în cauză.

A doua critică s-a referit la prejudiciul solicitat, care reprezintă contravaloarea refacerii rețelei de apă, reclamanții susținând că acest prejudiciu reprezintă costul rețelei de utilități care nu a fost refăcut de S.C. D. S.R.L., ci chiar de proprietari.

Așadar, reclamanții au arătat că au solicitat, cu titlu de prejudiciu, contravaloarea lucrărilor efectuate pentru un corp de clădire funcțional de racordare la rețeaua de apă potabilă, făcând dovada cu înscrisuri a sumei cheltuite de 132.010 RON.

Prin cea de-a treia critică, reclamanții au apreciat că este greșită reținerea instanței de apel, în sensul că s-ar fi depășit limitele investirii. Reclamanții au solicitat prin cererea de chemare în judecată stabilirea justei despăgubiri, anularea parțială a Hotărârii Guvernului nr. 791/2011 și anularea parțială a Deciziei de expropriere nr. 1651/2011.

În final, reclamanții au susținut că încheierea de îndreptare a erorii materiale din 3 iulie 2017 a fost pronunțată de Tribunalul Constanța cu respectarea prevederilor art. 281 C. proc. civ. în raport de acest text procedural, este corectă măsura instanței de fond, de a îndrepta o eroare de calcul, respectiv o greșeală materială. Suma de 153.390 RON este alcătuită din valoarea terenului și daunele aduse proprietății, iar suma de 54.400 RON nu avea nici un corespondent în dosarul cauzei, fiind o eroare de tehnoredactare.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte constată că poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. critica privind respingerea cererii de aderare la apel, întrucât reclamanții apreciază că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a nomelor procedurale.

Prin dispozițiile art. 293 C. proc. civ. se consacră posibilitatea intimatului, care nu a declarat inițial apel, de a adera la calea de atac exercitată de partea potrivnică.

Înalta Curte reține că aderarea la apel nu poate fi exercitată decât cu respectarea condițiilor impuse de lege. Astfel, aderarea se poate exercita doar de intimatul care justifică un interes în promovarea cererii de aderare; cererea se poate face până la prima zi de înfățișare; scopul aderării fiind acela de a obține reformarea hotărârii, prin cererea de aderare trebuie să fie probat și motivat un interes propriu al intimatului, ea putându-se face numai la apelul introdus de partea cu interese contrare în proces, cererea de aderare trebuie să îndeplinească condițiile impuse de lege pentru cererea de apel.

În cauză, Înalta Curte constată că împotriva sentinței civile nr. 1184 din 30 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă au formulat apel principal atât reclamanții A. și B., cât și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Reclamanții au depus la data de 8 august 2017, filele 51-57 din dosarul tribunalului, cererea de apel, în condițiile în care sentința Ie-a fost comunicată la data de 10 iulie 2017. Prin urmare, curtea de apel a reținut în mod corect tardivitatea acestei căi de atac.

În raport de excepția tardivității căii de atac a apelului, invocată de intimată prin întâmpinarea depusă la data de 27 octombrie 2017, reclamanții au formulat odată cu întâmpinarea proprie, ia data de 30 octombrie 2017, o cerere de aderare la apelul pârâtei, în temeiul art. 293 C. proc. civ., solicitând schimbarea în parte a hotărârii cât privește cuantumul despăgubirii, prin includerea tuturor categoriilor de sume stabilite cu acest titlu de către experți.

Nu se poate admite susținerea reclamanților, în sensul că ar avea la îndemână atât calea de atac a apelului principal, cât și cea a aderării la apel pentru că s-ar ajunge la situația în care partea, nemulțumită de o hotărâre judecătorească să poată declara mai multe căi de atac împotriva acesteia, să critice hotărârea pe cale principală și totodată pe cale subsidiară, cu completarea motivelor propriului apel principal peste termenul conferit de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

Or, rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat aderarea la apel a fost aceea de a pune la îndemâna intimatului șansa reformării hotărârii atacate doar de partea adversă, pentru care intimatul nu a înțeles să formuleze în termenul legal apel principal; pentru identitate de motive, un apel principal tardiv nu poate fi "recalificat" ca o cerere de aderare la apelul părții adverse, prin trimiterea făcută la motivele prezentate în apelul principal.

Așadar, Înalta Curte constată că, în realitate, intenția reclamanților prin formularea cererii de aderare la apel a fost depășirea propriei culpe procesuale în declararea tardivă a apelului principal, fiind legală respingerea de către curtea de apel a unei astfel de cereri ca inadmisibilă.

În acest sens, Înalta Curte a avut în vedere și jurisprudența instanței, reținând că, prin Decizia civilă nr. 1365 din 27.09.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a statuat, de altfel, că nu este admisibilă cererea de recalificare ca apel incident a apelului principal, principiul conversiunii actelor juridice fiind valabil doar în situația celor vizând drepturi subiective civile, iar nu și în privința actelor de procedură. Pierderea termenului de exercitare a căii de atac nu permite conversiunea apelului tardiv în cerere de aderare la apel, decizia de jurisprudența menționată arătând că este evident că apelul incident nu poate fi formulat decât după împlinirea termenului de apel, având caracter accesoriu și prin urmare, un alt regim juridic decât apelul principal.

Reclamanții au formulat critici cu privire la prejudiciul acordat de instanța de apel. Au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală în ceea ce privește respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru suprafața de teren de 340 mp, care este un drum pietruit. De asemenea, au arătat și că li se cuvine prejudiciul rezultat din reamenajarea rețelei cu apă potabilă la corpul de clădire abandonat.

Aceste critici sunt nefondate.

Referitor la momentul la care a fost cerut prejudiciul pentru drumul de 340 mp, Înalta Curte constată că este corectă reținerea instanței de apel, în sensul că acest prejudiciu a fost solicitat nu în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ci ulterior, prin obiecțiunile formulate de reclamanți la raportul de expertiză, depuse la dosar la data de 23 aprilie 2015, în rejudecare după casare.

Din probele administrate la dosar, respectiv înscrisul care certifică dreptul de proprietate, aspecte ce nu pot fi evaluate în calea de atac a recursului, a reieșit că reclamanții au dobândit un drept de proprietate asupra unei suprafețe de teren intravilan, din care suprafața de 340 mp răcea obiectul regimului "curți construcții", fără a exista vreo mențiune referitoare la o cale de acces sau drum.

Critica recurenților prin care aceștia susțin că existența drumului pietruit în suprafață de 340 mp rezultă din raportul de expertiză și din adresa nr. x din 29.11.2016 emisă de Primăria Peștera nu poate fi circumscrisă motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chiar dacă reclamanții au invocat o greșită aplicare a art. 167 C. proc. civ., întrucât este o critică de netemeinicie și se referă la interpretarea probelor de către instanța de apel.

În ceea ce privește prejudiciul rezultat din reamenajarea rețelei de apă potabilă la corpurile de clădire abandonate C9-C16, Înalta Curte reține că stabilirea valorii despăgubirilor cuvenite fostului proprietar al bunului imobil supus exproprierii se face prin raportare la data exproprierii, la caracterul just al acesteia, așa cum prevăd Deciziile nr. 12 din 15.01.2015 și nr. 380 din 26.05.2015 ale Curții Constituționale. Or, principiul consacrat prin art. 44 alin. (3) din legea fundamentală impune ca suma cuvenită celui expropriat să poată fi calificată ca fiind justă doar în cazul în care corespunde pe deplin situației juridice a bunului afectat și reprezintă în același timp o corectă valoare de înlocuire pentru imobilul preluat legal pentru utilitate publică, cu referire la momentul preluării de către stat.

În cauză, Înalta Curte reține că prejudiciul solicitat de reclamanți nu este cert, așa cum a stabilit și instanța de apel.

Astfel, reclamanții au justificat caracterul cert al prejudiciului printr-un set de înscrisuri, facturi, aferente refacerii sistemului de apă potabilă la corpurile de clădire CI - C9, care sunt funcționale, susținând că aceeași sumă de bani ar fi necesară și dacă s-ar reface rețeaua de apă potabilă la corpurile de clădire abandonate, C9-C16, fiindcă este o lucrare similară.

Înalta Curte reține că reclamanții recunosc că nu au efectuat această investiție la corpurile de clădire abandonate, ci doar că, în cazul în care s-ar reface sistemul de apă potabilă, suma dovedită cu facturi este cea care s-ar cheltui. în realitate, reclamanții au probat doar costul unei astfel de lucrări, în general, ceea ce nu echivalează cu probarea prejudiciului efectiv.

Critica privind încheierea de ședință de îndreptare a erorii materiale este, de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. civ. "Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere".

În cauză, prin sentința nr. 1184 din 30 mai 2017, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul să emită o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, pe care le-a cuantificat la suma de 54.400 RON.

Ulterior, prin încheierea de ședință din data de 3 iulie 2017, Tribunalul Constanța, din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței sus menționate, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 153.390 RON.

În motivarea acestei încheieri, instanța a făcut referire la ari 218 C. proc. civ. și la împrejurarea că în dispozitivul sentinței s»ar fi strecurat erori, fără însă a indica în ce constatau respectivele erori și dacă ele pot fi circumscrise textelor legale incidente.

Față de aceste aspecte, curtea de apel a respectat textul de lege mai sus citat, când a admis apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii de ședință din 3 iulie 2017 a Tribunalului Constanța și a menținut prevederile sentinței nr. 1184 din 30 mai 2017, prin care Tribunalul Constanța a obligat pârâtul să emită o hotărâre de stabilire a despăgubirilor în sumă de 54.400 RON.

Înalta Curte constată că nici critica privind limitele investirii nu este fondată, curtea de apel pronunțând o decizie legală.

Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanții au învestit instanța cu o cerere ce avea ca obiect anularea parțială a Hotărârii Guvernului nr. 791/2011 cât privește cuantumul despăgubirilor calculate pentru bun imobil,

Prin Decizia nr. 5220 din 13 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul, a casat decizia și sentința pronunțate în primul ciclu procesual; instanța a arătat că în contextul conduitei nediligente a expropriatorului, care nu a demarat procedura de stabilire și plată a despăgubirilor conform Legii nr. 255/2010, cel vătămat nu se poate vedea îngrădit în dreptul său de a se adresa justiției în vederea obținerii în instanță a sumelor datorate.

Prin respectiva decizie, instanța de recurs a trimis la identitatea de rațiune care se aplică mutatis mutandis în contextul Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și care a consacrat - în procedura Legii nr. 10/2001 - că notificatorul poate cere evaluarea dreptului și interesului direct în fața instanței de judecată, dacă nu i se soluționează notificarea pe cale administrativă.

Față de aceste considerente, se constată că este legală reținerea curții de apel, în sensul că nici dispozițiile Legii nr. 255/2010 nu puteau fi interpretate de către judecătorul fondului în prezenta cauză într-o manieră care să impună un nou impediment în obținerea unei juste despăgubiri, după evaluarea directă, pe cale judiciară, a cererii celui expropriat. De altfel, Legea nr. 255/2010 nici nu prevede obligația pârâtului de a emite hotărârea de despăgubire.

Astfel fiind, obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri de despăgubire, deși prin hotărâre judecătorească s-a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, constituie într-adevăr o dezlegare extinsă a instanței de fond, peste cadrul procesual stabilit de reclamanți, criticile recurenților reclamanți pe acest aspect fiind nefondate.

Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva încheierii de ședință din data de 27 decembrie 2017 și a Deciziei nr. 15 din 5 februarie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2018.