ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3109/2014

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea precizată înregistrata sub nr.

15906/118/2011 pe rolul Tribunalului Constanța la data de 21 decembrie 2011,

reclamanții S.N., S.U., C.E. și C.S. au solicitat, în temeiul Legii nr.

255/2010 și al art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în contradictoriu cu Statul

Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, anularea parțială a Deciziei de expropriere nr.

din 19 mai 2011 cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru bunul expropriat,

respectiv, terenul în suprafață de 1.709 mp, situat în Medgidia.

Prin Sentința nr.

1990 din 17 aprilie 2012 Tribunalul Constanța a admis excepția prematurității

invocată prin întâmpinare și a respins acțiunea precizată, ca fiind prematur

introdusă; a respins cererea de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor

de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că procedura de expropriere aplicabilă imobilului

proprietatea reclamanților este cea reglementată de Legea nr. 255/2010 și de

Normele metodologice ale acestui aci normativ, aprobate prin H.G. nr. 53/2010,

care prevăd expres etapele acestei proceduri și faptul că, pe baza

documentației tehnico-economice aferente. Guvernul aprobă prin hotărâre,

printre altele, amplasamentul lucrărilor, declanșarea procedurii de expropriere

a imobilelor, suma globală exprimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta

se virează într-un cont bancar al C.N.A.D.R. și sursa de finanțare, lista

proprietarilor și sumele individuale aferente despăgubirilor estimate de către

expropriator pe baza unui raport de evaluare.

În raport de

probatoriile administrate s-a constatat că în cauză au fost parcurse doar

primele două etape ale procedurii, astfel cum este aceasta stabilită de art. 4

din Norme, și că în acest stadiu nu se prevede dreptul reclamanților la acțiune

în contra actelor emise de expropriator, acte care nu au un caracter individual

și nici cert în privința despăgubirilor [art. 5 alin. (5) din Norme].

Cum reclamanții nu au

făcut dovada parcurgerii celorlalte etape ale procedurii de expropriere, în

sensul că până la data soluționării acțiunii nu a fost consemnată suma

individuală ce reprezintă despăgubirea pentru imobilul ce urmează a fi

expropriat și nu a fost emisă hotărârea de stabilire a cuantumului

despăgubirilor - de la a cărei comunicare se naște dreptul de a contesta acest

cuantum - s-a apreciat că acțiunea formulată imediat după momentul luării la

cunoștința de decizia de expropriere și de cuantumul provizoriu al

despăgubirilor, prin adoptarea și publicarea H.G. nr. 200/2011, este prematur

introdusă.

Cererea de obligare a

reclamanților la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă cu motivarea

că pârâta nu a făcut dovada încasării efective a sumei solicitate cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr.

135/C din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a

respins apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii mai sus menționate,

ca nefondat; a obligat reclamanții la plata, către pârât, a sumei de 124,95 RON

cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că faza administrativă a exproprierii nu a

fost epuizată în speță, deoarece Comisia constituită în temeiul art. 18,

coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, nu a emis până la momentul

sesizării instanței de judecată nicio hotărâre referitoare la valoarea

despăgubirilor și modul de plată a acestora, sens în care în mod corect a

apreciat tribunalul că acțiunea este prematură în raport de situația de fapt a

litigiului și de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 8, 9

C. proc. civ., reclamanții S.N., S.U., C.E. și C.S.

În susținerea

recursului, recurenții-reclamanți au arătat că prin hotărârile pronunțate în

cauză, ce au consacrat soluția respingerii, ca prematur introdusă, a cererii

introductive de instanță, au fost încălcate principiile exproprierii

referitoare la existența unei despăgubiri drepte și prealabile, precum și la

stabilirea despăgubirii, în lipsa înțelegerii părților, pe cale judiciară, sens

în care sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 4 și 8 C. proc. civ.

Situația rezultată în

urma emiterii Deciziei de expropriere din 19 mai 2011, care nu a fost urmată de

finalizarea procedurii de stabilire a despăgubirilor, nu are nicio justificare,

iar intimatul-pârât nu a indicat niciun motiv care să justifice lipsirea de

proprietate pentru cauză de utilitate publică fără ca recurenții-reclamanți,

lipsiți de bunul lor de peste un an și jumătate, să fi încasat vreo

despăgubire, sens în care au fost încălcate dispozițiile constituționale și

comunitare în materie, precum și accesul la justiție.

Condiția instituită

prin Legea nr. 255/2010 privind imposibilitatea expropriatului de a formula

contestația prevăzută de art. 22 din lege în lipsa hotărârii de stabilire a

cuantumului despăgubirilor a expropriatorului încalcă prevederile art. 21 din

Constituție ce consacră liberul acces la justiție, atâta vreme cât imperativul

existenței hotărârii prealabile formulării contestației afectează substanța

dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. (1) al

Convenției Europene.

Recurenții-reclamanți

au mai arătat că decizia instanței de apel este data cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, în sensul că aceasta este contrară atât regimului juridic al

exproprierii și efectelor acesteia, cât și jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului privind încălcarea dreptului de acces la justiție ori de

câte ori reclamanților li se respinge acțiunea ca efect al legii, fără o

analiză a fondului.

De asemenea, refuzul

magistraților de a soluționa pe fond pretențiile deduse judecății, echivalează

cu negarea competenței instanței de a se pronunța asupra cererii pe care este

chemată în mod expres să o soluționeze, conduită contrară principiului

procesului echitabil consacrat de art. 6 alin. (1) al Convenției Europene.

Înalta Curte constată

perimat recursul, în considerarea următoarelor argumente:

Recursul declarat de

reclamanții S.N., S.U., C.E. și C.S., împotriva Deciziei civile nr. 135/C din

28 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la

data de 8 februarie 2013, judecata cauzei fiind suspendată la data de 11

septembrie 2013, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dată de la

care niciuna din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în

nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării

perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ. la data de 15 octombrie

2014, părțile fiind legal citate pentru termenul din 12 noiembrie 2014.

Potrivit art. 248

alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare în

judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de

reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor,

dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an".

Perimării i s-a

atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune

procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o

prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în

judecată.

Reglementată ca o

excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind

judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale

este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută,

întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul

părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni

perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se

datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă,

dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de

lege.

În speță, de la data

când a intervenit suspendarea, respectiv 11 septembrie 2013 și până la data

repunerii pe rol din oficiu, și anume, 15 octombrie 2014, niciuna din părți nu

a întrerupt cursul suspendării, lăsând în nelucrare recursul.

Față de cele ce

preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei

părții, în baza art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată

perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul declarat de reclamanții S.N., S.U., C.E. și C.S. împotriva Deciziei

nr. 135/C din 28 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - AS