ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 501/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 501/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1)

C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin

sentința civilă nr. 5556 din 25 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul

Constanța a fost respinsă, ca nefondată, contestația reclamanților S.N., S.U.,

C.E. și C.S. împotriva Hotărârii de expropriere nr. 30 din 12 octombrie 2010,

precum și cererea privind obligarea Statului Român prin M.T.I. - CN A.D.N.R. SA

la plata unor despăgubiri majorate pentru terenul supus acestei proceduri,

respectiv parcela, în suprafață totală de 2.809 mp.

Reclamanții au fost

obligați să plătească 124,95 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a

reținut, sub un prim aspect, că norma aplicabilă acestei proceduri de

expropriere este cea în vigoare la data emiterii actului contestat, respectiv,

Legea nr. 198/2004, cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Legea nr. 255/2010 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor

obiective de interes național, județean și local, invocată drept temei juridic

al cererii, a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 853 din 20/12/2010 și a

intrat în vigoare la data de 23 decembrie 2010, deci ulterior emiterii hotărârii

contestate - nefiind incidentă în speță.

Judecătorul fondului

s-a raportat ulterior la prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 și

la cele ale art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, stabilind că față de textul art. 26

din Legea nr. 33/1994 care arată că, la calcularea cuantumului despăgubirilor

(compuse din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat

proprietarului), experții, precum și instanța, vor ține seama de,,prețul cu

care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum

și daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite”, se

impune în cauză efectuarea unei expertize judiciare.

Lucrarea astfel

întocmită a determinat o valoare a terenului supus exproprierii - parcela,

având număr cadastral, de 15 euro/mp, concluziile acesteia fiind însă

înlăturate de către tribunal întrucât comparabilele prezentate în cuprinsul

raportului de expertiză nu au fost concludente, nefiind identificate

coordonatele cadastrale ale imobilelor comparate și neluându-se în calcul

imobile situate în aceeași unitate administrativ-teritorială (loc. Medgidia).

Printr-o decizie

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2011 (Decizia

civilă nr. 5881 din 8 iulie 2011) s-a statuat că, despăgubirea cuvenită

expropriatului se compune atât din valoarea reală a imobilului expropriat, cât

și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite prin

măsura exproprierii, iar la calcularea acestei despăgubiri trebuie să se țină

seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele cu caracteristici

similare amplasate în aceeași unitate administrativ-teritorială, precum și de

daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite.

Sintagma „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele” are semnificația

de preț plătit efectiv, respectiv prețul de tranzacționare a bunului, consemnat

ca atare în contracte de vânzare-cumpărare, el neputând fi raportat la ofertele

de preț ale agențiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunțurile

de mică publicitate sau de pe internet.

Instanța de fond a

avut în vedere că experții au folosit metoda de evaluare a comparației directe,

pornind însă de la analiza prețurilor de ofertare din publicații de

specialitate și de pe internet, iar nu de la prețurile din tranzacțiile

încheiate în zonă. Or, doar în măsura în care informațiile culese în urma

acestor verificări indicau neîncheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu

privire la terenurile din zonă, experții puteau apela la alte elemente decât

prețul de vânzare.

S-a dat eficiență, în

ansamblul probelor administrate, acelor înscrisuri depuse de pârât ce atestă

încheierea de contracte de vânzare-cumpărare în cadrul aceleiași unități

administrativ-teritoriale în care se află terenul expropriat, prețul de

tranzacționare fiind mult sub valoarea celui oferit de expropriator prin

raportul de evaluare ce a fundamentat hotărârea de expropriere, de 1,7 euro/mp.

Au fost apreciate ca

nepertinente înscrisurile depuse de reclamanți (tranzacții, antecontracte de

vânzare-cumpărare în care ei înșiși figurează ca promitenți cumpărători).

Cu privire la daunele

materiale pentru prejudiciul cauzat proprietarului, instanța de fond a reținut

că prin hotărârea contestată, pârâta a recunoscut reclamantei dreptul la

despăgubiri pentru daune (pierdere din subvenții) în cuantum de 60 lei.

Tribunalul a

înlăturat concluziile opiniei majoritare exprimate în raportul de expertiză pe

același aspect, apreciind că prejudiciul rezultat din secționarea terenului nu

are caracter cert și nici previzibil, fiind stabilit prin raportare la elemente

care nu au nici un suport probator: volumul lucrărilor de transport prevăzut de

tehnologia grâului de consum. În al doilea rând, prejudiciul triangular

rezultat din formarea de parcele noi nu poate fi acordat la valoarea reală a

parcelei de teren rezultată din secționarea parcelei, în 3 parcele dintre care

în suprafață de 180 mp, întrucât prin hotărârea contestată nu s-a dispus ca

exproprierea să vizeze și această parcelă, iar prin cererea de chemare în

judecată reclamanții nu au făcut referire la acest prejudiciu și nu au

solicitat expres obligarea pârâtului la exproprierea acestei parcele (conform art.

24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994).

A fost respinsă, ca

nefondată, și cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudicii rezultate

din pierderea unor recolte viitoare, un astfel de prejudiciu nefiind cert. Așa

cum a afirmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa cazuistă, că

pentru a corespunde protecției instituită de prevederile art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reparația trebuie

să fie rezonabilă și să țină seama de prejudiciul real cauzat. Or, în speță, nu

se poate reține ca fiind îndeplinită această cerință.

Prin Decizia civilă nr.

55 C din 27 mai 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins

apelul declarat de apelanții reclamanți S.N. și S.U. și C.A.E. și C.L.S.,

împotriva sentinței civile nr. 5556 din 25 octombrie 2012 pronunțată de

Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 1980/118/2011, având ca obiect expropriere,

în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin D.P.I.I.S. care se află

în subordinea Secretariatului General al Guvernului (ca succesor în drepturi al

CN A.D.N.R. SA), ca nefondat.

La pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut că prima chestiune care implică o dezlegare

este cea a legii aplicabile în prezenta cauză.

Din această

perspectivă se are în vedere că judecătorul primei instanțe a stabilit în mod

corect că legalitatea Hotărârii contestate nr. 30 din 12 octombrie 2010 a

Comisiei de verificare a dreptului de proprietate de la nivelul localității

Medgidia, urmează a se stabili în strictă raportare la dispozițiile Legii nr. 198/2004.

În speță, obiectul

contestației l-a constituit hotărârea emisă la data de 12 octombrie 2010, după

parcurgerea procedurii exproprierii în conformitate cu Legea nr. 198/2004, iar

intrarea în vigoare, la 14 decembrie 2010, a Legii nr. 255 prin care s-a

abrogat Legea nr. 198/2004, nu poate produce efecte juridice - în tăcerea legii

noi - asupra legalității și temeiniciei acestui act juridic, devreme ce legea

nouă nu retroactivează prin voința legiuitorului.

Faptul că prin art. 32

din Legea nr. 255/2010 se arată că ,,În cazul procedurilor de expropriere

aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se

aplică prevederile prezentei legi’’ nu conduce la concluzia că pentru

contestarea actelor juridice emise sub imperiul legii vechi se aplică legea

nouă, ci doar că procedurile aflate în derulare urmează să aibă în vedere

reglementarea nou edictată, intrată în vigoare.

Pe aceste

considerente urmează așadar să fie înlăturate toate argumentele de nelegalitate

vizând incidența Legii nr. 255/2010 și nerespectarea ei în primă instanță,

fiind irelevant faptul că litigiul se judecă după intrarea în vigoare, în

decembrie 2010, a noului act normativ.

În egală măsură nu

își găsesc relevanța în speță nici criticile legate de modalitatea de

determinare prealabilă, prin Nota de fundamentare la H.G. nr. 415/2010, a

evaluărilor făcute de către experții A.N.E.V.A.R., neprezentarea dovezilor

privind plata de către expropriator a sumei calculate cu titlul de despăgubiri,

de modalitatea în care trebuie interpretat art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010,

precum și orice interpretări ale apelanților care ar reieși din norma adoptată

ulterior emiterii hotărârii contestate; ceea ce verifică instanța este

abordarea corectă de către CN A.D.N.R. SA prin Comisia constituită la nivelul

localității Medgidia a despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru suprafața

expropriată conform Legii nr. 198/2004.

Sub un al doilea

aspect, instanța reține că sunt nefondate și criticile legate de modul în care

instanța de fond a înțeles să administreze și să valorifice materialul probator

administrat. Astfel, pornind de la ceea ce legea (art. 26 din Legea nr. 33/1994)

și jurisprudența instanței supreme impune drept criterii de determinare

valorică, prin raport de expertiză judiciară, a valorii imobilului supus

procedurilor de expropriere, tribunalul a arătat explicit care au fost

argumentele pentru care în mod legitim nu a putut prelua concluziile lucrării

efectuate în această cauză de către cei trei experți, de ce a respins

concludența înscrisurilor propuse de reclamanți și a admis utilitatea și

relevanța celor prezentate de pârât.

Înscrisurile la care

trebuie să se refere experții desemnați în instanță - în contextul dat de

textul menționat - nu pot fi actele încheiate de înseși părțile reclamante, cum

a arătat și judecătorul fondului, întrucât aceste înscrisuri își pierd

caracterele de obiectivitate și de realitate cerute prin lege pentru a se

defini corect valoarea de circulație a bunului imobil.

În egală măsură nu

pot fi primite înscrisuri care să ateste încheierea de contracte de

vânzare-cumpărare cu mult după emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor

(așa cum sunt contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 27 martie 2012),

situație față de care utilitatea și concludența acestora în conformitate cu

prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. urmează a fi respinsă în apel.

Sunt nefondate

totodată și criticile legate de neacordarea unor despăgubiri generate de

crearea unei parcelări inegale, care lasă o suprafață de 180 mp în afara

măsurii exproprierii, din moment ce dezmembrarea parcelei, a vizat preluarea

unei suprafețe de expropriat de 2.809 mp din imobilul intabulat, cumpărat de

reclamanți conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat 24 iulie 2010,

fiind creată parcela cu această suprafață din totalul de 25.000 mp.

Conform datelor

cuprinse în hotărârea contestată, apelanților reclamanți le-a fot prezentată

documentația cadastral-juridică înregistrată la O.C.P.I. Constanța sub nr.

18203 din 08 septembrie 2010 (fila 27 fond), din care rezultă modalitatea de

dezmembrare propusă în vederea afectării suprafeței de 2.809 mp măsurii

reglementate de H.G. nr. 415/2010, cu rămânerea altor două suprafețe din

terenul de 25.000 mp, respectiv, de 180 mp și de 22.011 mp în proprietatea

titularilor dreptului.

Astfel fiind,

apelanții nu puteau susține că suprafața de 180 mp nu putea fi cunoscută ca

fiind la rândul ei afectată indirect prin măsura exproprierii, soluția

tribunalului - de a nu analiza posibilitatea preluării ei în întregirea

suprafeței de expropriat - fiind judicioasă din moment ce reclamanții înșiși nu

au formulat vreun capăt de cerere în acest sens.

Pentru toate aceste

considerente, în raport de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., apelul

reclamanților a fost respins, cu consecința menținerii ca legale și temeinice a

hotărârii tribunalului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs

reclamanții C.A.E., C.L.S., S.N., S.U., aducând critici

din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prima chestiune de

nelegalitate care implică o dezlegare din partea instanței de recurs este cea a

legii aplicabile în prezenta cauză, aspect avut în vedere de instanța de fond

și menținut de instanța de apel.

În doctrină s-a

susținut că ultraactivitatea legii vechi, fiind o excepție, trebuie stipulată

în mod expres în legea nouă, dar a existat și opinia conform căreia aptitudinea

legii vechi de a cârmui anumite situații juridice și după ce a fost abrogată ar

putea fi dedusă și prin interpretare,

chiar fără text expres în legea nouă, afară

de cazul în care aceasta din urmă ar dispune în mod diferit.

În speță, indiferent

de legea aplicabilă, consemnarea sumei și justa despăgubire sunt reglementate de

ambele legi, și cea veche și cea nouă, astfel încât din acest punct de vedere,

considerentele instanței de apel sunt nefondate.

dispozițiile, art. 304 pct. 4 și 304. pct. 8 C. proc. civ. instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, prin neaplicarea corectă a

legii și a principiilor de drept schimbând natura or, înțelesul lămurit al

acestuia.

Principiul separației

puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, este una

dintre cele mai eficiente bariere în calea abuzului de putere, care, în materia

exproprierii, ar produce consecințe extrem de grave/fiind în pericol pentru

dreptul de proprietate privată, drept fundamental al omului.

Instanța de apel nu a

avut în vedere că principiile exproprierii trebuiau raportate la caracterul

complex al acesteia, de a fi o operațiune juridică în conținutul căreia intră

mai multe acte juridice și fapte juridice în

sens restrâns, de drept public și de drept

privat, de drept substanțial și, eventual, de drept procesual.

Aceasta înseamnă că

exproprierea nu se poate reduce la doar unul dintre actele juridice componente,

cum ar fi unul dintre actele administrative sau la hotărârea judecătorească

prin care se stabilește despăgubirea; dar, nu trebuie să fie ignorate efectele

juridice de drept privat cum ar fi stingerea dreptului de proprietate privată

și nașterea dreptului de creanță având ca obiect despăgubirea și nici actul

juridic al plății despăgubirii, ca act juridic de drept civil.

De aceea, în

perspectiva definiției exproprierii, aceasta face parte din categoria

izvoarelor complexe de raporturi juridice concrete. Aceasta pentru că

exproprierea este o operațiune juridică în structura complexă a căreia intră

acte juridice și fapte juridice în sens restrâns (fapte materiale) de drept

public și de drept privat, operațiune care are ca efecte principale trecerea

forțată a unui bun imobil din proprietate privată în proprietate publică, în

vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum și plata unei

despăgubiri.

Rezultă că efectele

juridice ale exproprierii se produc nu numai ca urmare a voinței

expropriatorului, ci ca urmare a acțiunii conjugate a tuturor actelor și

faptelor juridice integrate în structura exproprierii, astfel că trebuie

acceptat că finalizarea exproprierii însemnă epuizarea consecințelor tuturor

actelor juridice care intră în structura acestei operațiuni juridice.

pct. 9 C. proc. civ. se arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, sens în care se susține că

instanța de apel și-a însușit întocmai considerentele sentinței pronunțată de

instanța de fond, fără a analiza, în virtutea caracterului devolutiv al

apelului, toate aspectele procedurale și de fond ale speței supuse judecății.

Înscrisurile depuse

de reclamanți nu au nici o relevanță juridică din punctul de vedere al

instanței de fond, cât și al instanței de apel, ignorând dispozițiile H.G. nr. 415/2010

și Nota de Fundamentare a acestei hotărâri din care rezultă prețul plătit de

Statul Român pentru despăgubiri de 22 lei/mp în anul 2010.

Potrivit art. 129 C.

proc. civ., instanța nu dorește să afle adevărul, sens în care a judecat numai

prin prisma unor articole de lege interpretate în mod personal și nu în litera

și spiritul legii.

Instanța de apel cât

și instanța de fond au încălcat grav dispozițiile art. 26 și art. 27 din Legea nr.

33/1994/(R), analizând numai înscrisurile depuse de pârâtă, fără a lua în

considerare și a analiza înscrisurile depuse de recurenții-reclamanți și nu au

avut în vedere raportul de expertiză efectuat de comisia de experți, probă

încuviințată de instanța de fond, precum și răspunsul la obiecțiuni formulat de

experți prin care se fixează cuantumul despăgubirii la valoarea de 181.602 lei

pentru suprafața expropriată de 2.809 mp, acordând o atenție mai mare evaluării

depusă de pârâtă la instanța de fond înscris cu caracter extrajudiciar.

Instanța de apel cât

și instanța de fond, nu au înțeles faptul că suprafața de 180 mp a rezultat în

urma efectuării expertizei încuviințată și administrată în cauză în data de 24

noiembrie 2011, prin măsurători efectuate de experți, că recurenții-reclamanții

nu puteau prevedea această stare de fapt la momentul contestării cuantumului

despăgubirii și ca atare au solicitat introducerea în suprafața expropriată și

a acestei parcele de 180 mp ce a rezultat din administrarea probelor.

Această suprafață nu

se mai poate folosi de către reclamanți pentru culturi agricole sau în alte

scopuri motivat de faptul că nu mai are drum de exploatare și deci nu există

posibilitatea de a ajunge la aceasta așa cum rezultă și din raportul de

expertiză întocmit în cauză.

Instanța de apel cât

și instanța de fond nu au înțeles faptul că, terenul agricol are caracterul

imprescriptibil al dreptului de proprietate, acest teren agricol realizează

venituri anuale prin cultivarea lui, conform normelor europene în agricultură,

în sensul că, proprietarii care nu cultivă suprafețele de teren în regim

propriu sau prin arendare li se aplică sancțiunile prevăzute legislația

agricolă, sancțiunile fiind de regulă pecuniare.

Instanța de apel cât

și instanța de fond, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit să analizeze

acest aspect prin prisma legislației în vigoare, menționată și în raportul de

expertiză (Legea nr. 244/2002, Ordinul Ministrului Agriculturii nr. 397/2003),

dar nu a făcut acest lucru.

Instanța de apel cât

și instanța de fond au omis să se pronunțe asupra condiției suspensive,

prevăzută de art. 2 din Hotărârea nr. 30 din 12 octombrie 2010 prin care se

dispune faptul că în termen de 90 de zile de la emiterea acestei hotărâri, să

se vireze suma de 19.860,00 lei (despăgubirea) în contul și la dispoziția

reclamanților.

Examinând recursul

declarat de reclamanți, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată

că nu este fondat pentru considerentele ce succed:

Referitor la prima

critică de nelegalitate care implică o dezlegare din partea instanței de

recurs, cea a legii aplicabile în prezenta cauză, Înalta Curte constată că

recurenții reclamanți susțin aplicarea legii civile noi, Legea nr. 255/2010 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor

obiective de interes național, județean și local, publicată în M. Of., Partea I

nr. 853 din 20/12/2010, care a intrat în vigoare la data de 23 decembrie 2010,

în raport cu Legea nr. 198/2004 sub imperiul căreia s-a declanșat procedura de

expropriere și s-a emis

Hotărârea

Comisiei de verificare a dreptului de proprietate de la nivelul localității

Medgidia nr. 30 din 12 octombrie 2010, raportul juridic dedus judecății având

ca obiect verificarea legalității și temeiniciei acestei hotărâri care a fost

contestată de reclamanți la data de 07 februarie 2011.

Instanța de apel a

confirmat soluția primei instanțe, în sensul că norma aplicabilă acestei

proceduri de expropriere este cea în vigoare la data emiterii actului contestat

de reclamanți, respectiv, Legea nr. 198/2004, cu trimitere la dispozițiile

Legii nr. 33/1994.

Soluția este legală,

deoarece, în determinarea practică a legii aplicabile la o situație juridică

concretă, determinată, cu respectarea principiilor de drept care guvernează

aplicarea legii în timp, este importantă observarea regulii cristalizată în

adagiul tempus regit actum, respectiv, o situație juridică produce acele efecte

care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei.

Excepțiile de la cele

două principii ale aplicării legii civile în timp (principiul neretroactivității

legii civile noi și principiul aplicării imediate a legii civile noi) și anume,

retroactivitatea legii civile noi și ultraactivitatea (supraviețuirea) legii

civile vechi trebuie consacrate expres în noua lege, deoarece excepțiile nu se

prezumă (nu se presupun), ele fiind de strictă interpretare și aplicare.

În acest sens s-a

reținut absolut în mod judicios faptul că, în speță, obiectul contestației îl

constituie hotărârea emisă la data de 12 octombrie 2010, după parcurgerea

procedurii exproprierii în conformitate cu Legea nr. 198/2004, iar intrarea în

vigoare, la data de 23 decembrie 2010, a Legii nr. 255 prin care s-a abrogat

Legea nr. 198/2004, nu poate produce efecte juridice - în tăcerea legii noi -

asupra legalității și temeiniciei acestui act juridic, devreme ce legea nouă nu

retroactivează prin voința legiuitorului.

Faptul că prin art. 32

din Legea nr. 255/2010 se arată că,,În cazul procedurilor de expropriere aflate

în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică

prevederile prezentei legi’’ nu conduce la concluzia că pentru contestarea

actelor juridice emise sub imperiul legii vechi se aplică legea nouă, ci doar

că procedurile de expropriere aflate în derulare urmează să aibă în vedere

reglementarea nou edictată, intrată în vigoare, fiind irelevant faptul că

litigiul se judecă după intrarea în vigoare, în decembrie 2010, a noului act

normativ.

Pentru aceste

considerente urmează să fie înlăturată, ca nefondată, critica de nelegalitate

invocată, vizând greșita apreciere asupra legii aplicabile raportului juridic

dedus judecății.

În ceea ce privește

critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 304. pct. 8 C. proc. civ.,

potrivit cu care instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății prin neaplicarea corectă a legii și a principiilor de drept schimbând

natura or înțelesul lămurit al acestuia, Înalta Curte constată că nu este

fondată.

Astfel, în ceea ce

privește art. 304 pct. 4 C. proc. civ., care consacră ca și motiv de

nelegalitate, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, Înalta Curte

constată că nu este incident în recurs deoarece, prin Legea nr. 198/2004, cu

trimitere la dispozițiile Legii nr. 33/1994, legiuitorul a atribuit instanțelor

judecătorești competența de a analiza legalitatea și temeinicia hotărârii de

expropriere, astfel că instanța exercită atribuțiile puterii judecătorești

atunci când interpretează legea în realizarea scopului urmărit.

Instanța

judecătorească săvârșește un exces de putere, devenind incident motivul de

recurs invocat, atunci când îndeplinește un act pe care numai un organ al

puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, ceea ce nu este

cazul în speță.

Recurenții-reclamanți

invocă și încălcarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., arătând că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, prin neaplicarea corectă a legii și a principiilor de drept

schimbând natura or, înțelesul lămurit al acestuia.

Înalta Curte constată

că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate în

mod formal de recurenții reclamanți, deoarece susținerile acestora nu se referă

la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit

neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic

material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci vizează actele și

faptele care intră în conținutul operațiunii juridice a exproprierii și a cărei

finalitate înseamnă, în opinia recurenților reclamanți, epuizarea consecințelor

tuturor actelor juridice care intră în structura acestei operațiuni.

Urmează, așadar, să

fie înlăturate toate argumentele aduse în susținerea acestor critici pentru

neîncadrarea lor în motivele de nelegalitate invocate.

În ceea ce privește

critica potrivit căreia, instanța de apel și-a însușit întocmai considerentele

sentinței pronunțată de instanța de fond, fără a analiza în virtutea

caracterului devolutiv al apelului toate aspectele procedurale și de fond ale

speței supuse judecății, Înalta Curte constată că nu este fondată, deoarece,

instanța de apel nu poate judeca decât punctele deduse judecății prin petiția

de apel, în limitele devoluțiunii astfel trasate, ci nu „toate aspectele

procedurale și de fond ale speței supuse judecății”, astfel cum în mod eronat

susțin recurenții. In speță, instanța de apel a judecat apelul în limitele

devoluțiunii stabilite prin cererea de apel.

Nici încălcarea art. 129

C. proc. civ. nu poate fi primită, critica fiind formală, fără o argumentare

juridice care să o susțină.

Argumentele de

critică legat de interpretarea probelor (înscrisurilor depuse de părți), nu pot

face obiect de analiză în recurs, motivele pentru care se poate cere casarea

sau modificarea hotărârii atacate fiind cele expres și limitativ prevăzute de

lege.

Referitor la

criticile privind încălcarea de către instanțele anterioare a dispozițiilor art.

26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994/(R), Înalta Curte constată că vizează

încălcarea legii și se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În raport de

criticile formulate, Înalta Curte constată că potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004

„actiunea formulata in conformitate cu prevederile prezentului articol se

solutioneaza potrivit dispozitiilor art. 21-27 din Legea

nr. 33/1994

privind exproprierea

pentru cauza de utilitate publica, in ceea ce priveste stabilirea

despagubirii”.

Prin urmare,

criteriile în raport de care se stabilește despăgubirea sunt reglementate de

Legea nr. 33/1994, care în art. 26 prevede că, despăgubirea se compune din

valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor

persoane îndreptățite și că, la calcularea cuantumului acestor valori, atât

experții, cât și instanța vor ține seama de prețurile cu care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel din unitatea administrativ-teritorială la

data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse

proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare

dovezile depuse de acestea.

Pentru stabilirea

despăgubirilor se impune, așadar, efectuarea unei expertize de către o comisie

de experți alcătuită conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, care să aibă în vedere

criteriul de calcul prevăzut de art. 26 alin. (2) din această lege.

În speță, reclamanții

au formulat apel și au criticat încălcarea dispozițiilor art. 26 și art. 27 din

Legea nr. 33/1994 de către prima instanță, care „a analizat numai înscrisurile depuse

de pârâtă, fără a lua în considerare și a analiza înscrisurile depuse de

reclamanți și nu a avut în vedere raportul de expertiză precum și răspunsul

formulat de experți, prin care aceștia fixează cuantumul despăgubirii la

valoarea de 181.602 lei pentru suprafața expropriată de 2809 mp”

Reclamanții au

solicitat, în mod expres, proba cu înscrisuri, în cadrul căreia au depus

contractele de vânzare autentificate din 27 martie 2012 și contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 28 februarie 2011, precum și efectuarea unui

supliment de expertiză care să țină seama de înscrisurile depuse la dosarul

cauzei. Au precizat că instanța de fond nu a ținut cont nici de expertiza

efectuată în primă instanță, nici de obiecțiunile formulate de aceștia.

Curtea de apel a

înlăturat, practic, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 758 din

28 februarie 2011, ca fiind încheiat de înseși părțile reclamante, iar cu

privire la contractele de vânzare autentificate din 27 martie 2012 a reținut că

nu pot fi primite deoarece atestă acte de înstrăinare încheiate cu mult după

emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor. Totodată, a respins

efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, pe motivul inutilității

acestei probe.

Această situație, în

raport de care s-a făcut judecata în apel, atrage incidența art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în ipoteza - când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

În acest context,

Înalta Curte apreciază că se impune efectuarea unei expertize tehnice de

specialitate cu privire la imobilul - teren expropriat, cu respectarea strictă

a cerințelor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, în scopul de a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului și pronunțarea unei hotărâri

legale și temeinice.

Cum o asemenea probă

nu se poate administra direct în recurs, față de dispozițiile art. 305 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite

cauza spre rejudecare la aceeași Curte de apel, pentru ca în baza efectului

devolutiv al apelului, să stabilească pe deplin care este situația terenului în

litigiu, față de care să facă o corectă aplicare a legii speciale de reparație

în materia exproprierii, respectiv să se facă dovada prețurilor cu care se vând

în mod real terenurile de același fel din unitatea administrativ teritorială

unde este amplasat terenul în litigiu, la data întocmirii raportului de

expertiză.

Înalta Curte constată

că sunt corecte dezlegările instanței de apel cu privire

neacordarea unor

despăgubiri generate de crearea unei parcelări inegale, care lasă o suprafață

de 180 mp în afara măsurii exproprierii, soluția de a nu analiza posibilitatea

preluării ei în întregirea suprafeței de expropriat fiind judicioasă din moment

ce reclamanții înșiși nu au formulat vreun capăt de cerere în acest sens.

Urmare acestor considerente vor fi înlăturate și argumentele expuse cu privire

la caracterul agricol al acestui teren.

În consecință, Înalta

Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 314 C.

proc. civ. și, drept urmare, va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului la aceeași curte de apel, în limitele stabilite în

considerentele ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții C.A.E.,

C.L.S., S.N., S.U. împotriva Deciziei civile nr. 55/C din 27 mai 2013 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19

februarie 2015.