ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 501/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 5556 din 25 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost respinsă, ca nefondată, contestația reclamanților S.N., S.U., C.E. și C.S. împotriva Hotărârii de expropriere nr. 30 din 12 octombrie 2010, precum și cererea privind obligarea Statului Român prin M.T.I. - CN A.D.N.R. SA la plata unor despăgubiri majorate pentru terenul supus acestei proceduri, respectiv parcela, în suprafață totală de 2.809 mp. Reclamanții au fost obligați să plătească 124,95 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Instanța de fond a reținut, sub un prim aspect, că norma aplicabilă acestei proceduri de expropriere este cea în vigoare la data emiterii actului contestat, respectiv, Legea nr. 198/2004, cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, invocată drept temei juridic al cererii, a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 853 din 20/12/2010 și a intrat în vigoare la data de 23 decembrie 2010, deci ulterior emiterii hotărârii contestate - nefiind incidentă în speță.

Judecătorul fondului s-a raportat ulterior la prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 și la cele ale art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, stabilind că față de textul art. 26 din Legea nr. 33/1994 care arată că, la calcularea cuantumului despăgubirilor (compuse din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului), experții, precum și instanța, vor ține seama de,,prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite”, se impune în cauză efectuarea unei expertize judiciare.

Lucrarea astfel întocmită a determinat o valoare a terenului supus exproprierii - parcela, având număr cadastral, de 15 euro/mp, concluziile acesteia fiind însă înlăturate de către tribunal întrucât comparabilele prezentate în cuprinsul raportului de expertiză nu au fost concludente, nefiind identificate coordonatele cadastrale ale imobilelor comparate și neluându-se în calcul imobile situate în aceeași unitate administrativ-teritorială (loc. Medgidia).

Printr-o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2011 (Decizia civilă nr. 5881 din 8 iulie 2011) s-a statuat că, despăgubirea cuvenită expropriatului se compune atât din valoarea reală a imobilului expropriat, cât și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite prin măsura exproprierii, iar la calcularea acestei despăgubiri trebuie să se țină seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele cu caracteristici similare amplasate în aceeași unitate administrativ-teritorială, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite.

Sintagma „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele” are semnificația de preț plătit efectiv, respectiv prețul de tranzacționare a bunului, consemnat ca atare în contracte de vânzare-cumpărare, el neputând fi raportat la ofertele de preț ale agențiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunțurile de mică publicitate sau de pe internet. Instanța de fond a avut în vedere că experții au folosit metoda de evaluare a comparației directe, pornind însă de la analiza prețurilor de ofertare din publicații de specialitate și de pe internet, iar nu de la prețurile din tranzacțiile încheiate în zonă. Or, doar în măsura în care informațiile culese în urma acestor verificări indicau neîncheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile din zonă, experții puteau apela la alte elemente decât prețul de vânzare.

S-a dat eficiență, în ansamblul probelor administrate, acelor înscrisuri depuse de pârât ce atestă încheierea de contracte de vânzare-cumpărare în cadrul aceleiași unități administrativ-teritoriale în care se află terenul expropriat, prețul de tranzacționare fiind mult sub valoarea celui oferit de expropriator prin raportul de evaluare ce a fundamentat hotărârea de expropriere, de 1,7 euro/mp. Au fost apreciate ca nepertinente înscrisurile depuse de reclamanți (tranzacții, antecontracte de vânzare-cumpărare în care ei înșiși figurează ca promitenți cumpărători). Cu privire la daunele materiale pentru prejudiciul cauzat proprietarului, instanța de fond a reținut că prin hotărârea contestată, pârâta a recunoscut reclamantei dreptul la despăgubiri pentru daune (pierdere din subvenții) în cuantum de 60 lei.

Tribunalul a înlăturat concluziile opiniei majoritare exprimate în raportul de expertiză pe același aspect, apreciind că prejudiciul rezultat din secționarea terenului nu are caracter cert și nici previzibil, fiind stabilit prin raportare la elemente care nu au nici un suport probator: volumul lucrărilor de transport prevăzut de tehnologia grâului de consum. În al doilea rând, prejudiciul triangular rezultat din formarea de parcele noi nu poate fi acordat la valoarea reală a parcelei de teren rezultată din secționarea parcelei, în 3 parcele dintre care în suprafață de 180 mp, întrucât prin hotărârea contestată nu s-a dispus ca exproprierea să vizeze și această parcelă, iar prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au făcut referire la acest prejudiciu și nu au solicitat expres obligarea pârâtului la exproprierea acestei parcele (conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994).

A fost respinsă, ca nefondată, și cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudicii rezultate din pierderea unor recolte viitoare, un astfel de prejudiciu nefiind cert. Așa cum a afirmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa cazuistă, că pentru a corespunde protecției instituită de prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reparația trebuie să fie rezonabilă și să țină seama de prejudiciul real cauzat. Or, în speță, nu se poate reține ca fiind îndeplinită această cerință. Prin Decizia civilă nr. 55 C din 27 mai 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelul declarat de apelanții reclamanți S.N. și S.U. și C.A.E.

și C.L.S., împotriva sentinței civile nr. 5556 din 25 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 1980/118/2011, având ca obiect expropriere, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin D.P.I.I.S. care se află în subordinea Secretariatului General al Guvernului (ca succesor în drepturi al CN A.D.N.R. SA), ca nefondat. La pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că prima chestiune care implică o dezlegare este cea a legii aplicabile în prezenta cauză. Din această perspectivă se are în vedere că judecătorul primei instanțe a stabilit în mod corect că legalitatea Hotărârii contestate nr. 30 din 12 octombrie 2010 a Comisiei de verificare a dreptului de proprietate de la nivelul localității Medgidia, urmează a se stabili în strictă raportare la dispozițiile Legii nr. 198/2004.

În speță, obiectul contestației l-a constituit hotărârea emisă la data de 12 octombrie 2010, după parcurgerea procedurii exproprierii în conformitate cu Legea nr. 198/2004, iar intrarea în vigoare, la 14 decembrie 2010, a Legii nr. 255 prin care s-a abrogat Legea nr. 198/2004, nu poate produce efecte juridice - în tăcerea legii noi - asupra legalității și temeiniciei acestui act juridic, devreme ce legea nouă nu retroactivează prin voința legiuitorului. Faptul că prin art. 32 din Legea nr. 255/2010 se arată că ,,În cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi’’ nu conduce la concluzia că pentru contestarea actelor juridice emise sub imperiul legii vechi se aplică legea nouă, ci doar că procedurile aflate în derulare urmează să aibă în vedere reglementarea nou edictată, intrată în vigoare.

Pe aceste considerente urmează așadar să fie înlăturate toate argumentele de nelegalitate vizând incidența Legii nr. 255/2010 și nerespectarea ei în primă instanță, fiind irelevant faptul că litigiul se judecă după intrarea în vigoare, în decembrie 2010, a noului act normativ. În egală măsură nu își găsesc relevanța în speță nici criticile legate de modalitatea de determinare prealabilă, prin Nota de fundamentare la H.G. nr. 415/2010, a evaluărilor făcute de către experții A.N.E.V.A.R., neprezentarea dovezilor privind plata de către expropriator a sumei calculate cu titlul de despăgubiri, de modalitatea în care trebuie interpretat art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, precum și orice interpretări ale apelanților care ar reieși din norma adoptată ulterior emiterii hotărârii contestate; ceea ce verifică instanța este abordarea corectă de către CN A.D.N.R.

SA prin Comisia constituită la nivelul localității Medgidia a despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru suprafața expropriată conform Legii nr. 198/2004. Sub un al doilea aspect, instanța reține că sunt nefondate și criticile legate de modul în care instanța de fond a înțeles să administreze și să valorifice materialul probator administrat. Astfel, pornind de la ceea ce legea (art. 26 din Legea nr. 33/1994) și jurisprudența instanței supreme impune drept criterii de determinare valorică, prin raport de expertiză judiciară, a valorii imobilului supus procedurilor de expropriere, tribunalul a arătat explicit care au fost argumentele pentru care în mod legitim nu a putut prelua concluziile lucrării efectuate în această cauză de către cei trei experți, de ce a respins concludența înscrisurilor propuse de reclamanți și a admis utilitatea și relevanța celor prezentate de pârât.

Înscrisurile la care trebuie să se refere experții desemnați în instanță - în contextul dat de textul menționat - nu pot fi actele încheiate de înseși părțile reclamante, cum a arătat și judecătorul fondului, întrucât aceste înscrisuri își pierd caracterele de obiectivitate și de realitate cerute prin lege pentru a se defini corect valoarea de circulație a bunului imobil. În egală măsură nu pot fi primite înscrisuri care să ateste încheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu mult după emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor (așa cum sunt contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 27 martie 2012), situație față de care utilitatea și concludența acestora în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (2) C. proc.

civ. urmează a fi respinsă în apel. Sunt nefondate totodată și criticile legate de neacordarea unor despăgubiri generate de crearea unei parcelări inegale, care lasă o suprafață de 180 mp în afara măsurii exproprierii, din moment ce dezmembrarea parcelei, a vizat preluarea unei suprafețe de expropriat de 2.809 mp din imobilul intabulat, cumpărat de reclamanți conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat 24 iulie 2010, fiind creată parcela cu această suprafață din totalul de 25.000 mp. Conform datelor cuprinse în hotărârea contestată, apelanților reclamanți le-a fot prezentată documentația cadastral-juridică înregistrată la O.C.P.I. Constanța sub nr. 18203 din 08 septembrie 2010 (fila 27 fond), din care rezultă modalitatea de dezmembrare propusă în vederea afectării suprafeței de 2.809 mp măsurii reglementate de H.G.

nr. 415/2010, cu rămânerea altor două suprafețe din terenul de 25.000 mp, respectiv, de 180 mp și de 22.011 mp în proprietatea titularilor dreptului. Astfel fiind, apelanții nu puteau susține că suprafața de 180 mp nu putea fi cunoscută ca fiind la rândul ei afectată indirect prin măsura exproprierii, soluția tribunalului - de a nu analiza posibilitatea preluării ei în întregirea suprafeței de expropriat - fiind judicioasă din moment ce reclamanții înșiși nu au formulat vreun capăt de cerere în acest sens. Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., apelul reclamanților a fost respins, cu consecința menținerii ca legale și temeinice a hotărârii tribunalului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.A.E., C.L.S., S.N., S.U., aducând critici din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prima chestiune de nelegalitate care implică o dezlegare din partea instanței de recurs este cea a legii aplicabile în prezenta cauză, aspect avut în vedere de instanța de fond și menținut de instanța de apel. În doctrină s-a susținut că ultraactivitatea legii vechi, fiind o excepție, trebuie stipulată în mod expres în legea nouă, dar a existat și opinia conform căreia aptitudinea legii vechi de a cârmui anumite situații juridice și după ce a fost abrogată ar putea fi dedusă și prin interpretare, chiar fără text expres în legea nouă, afară de cazul în care aceasta din urmă ar dispune în mod diferit.

În speță, indiferent de legea aplicabilă, consemnarea sumei și justa despăgubire sunt reglementate de ambele legi, și cea veche și cea nouă, astfel încât din acest punct de vedere, considerentele instanței de apel sunt nefondate. 2. În raport de dispozițiile, art. 304 pct. 4 și 304. pct. 8 C. proc. civ. instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, prin neaplicarea corectă a legii și a principiilor de drept schimbând natura or, înțelesul lămurit al acestuia. Principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, este una dintre cele mai eficiente bariere în calea abuzului de putere, care, în materia exproprierii, ar produce consecințe extrem de grave/fiind în pericol pentru dreptul de proprietate privată, drept fundamental al omului.

Instanța de apel nu a avut în vedere că principiile exproprierii trebuiau raportate la caracterul complex al acesteia, de a fi o operațiune juridică în conținutul căreia intră mai multe acte juridice și fapte juridice în sens restrâns, de drept public și de drept privat, de drept substanțial și, eventual, de drept procesual. Aceasta înseamnă că exproprierea nu se poate reduce la doar unul dintre actele juridice componente, cum ar fi unul dintre actele administrative sau la hotărârea judecătorească prin care se stabilește despăgubirea; dar, nu trebuie să fie ignorate efectele juridice de drept privat cum ar fi stingerea dreptului de proprietate privată și nașterea dreptului de creanță având ca obiect despăgubirea și nici actul juridic al plății despăgubirii, ca act juridic de drept civil.

De aceea, în perspectiva definiției exproprierii, aceasta face parte din categoria izvoarelor complexe de raporturi juridice concrete. Aceasta pentru că exproprierea este o operațiune juridică în structura complexă a căreia intră acte juridice și fapte juridice în sens restrâns (fapte materiale) de drept public și de drept privat, operațiune care are ca efecte principale trecerea forțată a unui bun imobil din proprietate privată în proprietate publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum și plata unei despăgubiri. Rezultă că efectele juridice ale exproprierii se produc nu numai ca urmare a voinței expropriatorului, ci ca urmare a acțiunii conjugate a tuturor actelor și faptelor juridice integrate în structura exproprierii, astfel că trebuie acceptat că finalizarea exproprierii însemnă epuizarea consecințelor tuturor actelor juridice care intră în structura acestei operațiuni juridice.

3. În raport de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, sens în care se susține că instanța de apel și-a însușit întocmai considerentele sentinței pronunțată de instanța de fond, fără a analiza, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, toate aspectele procedurale și de fond ale speței supuse judecății. Înscrisurile depuse de reclamanți nu au nici o relevanță juridică din punctul de vedere al instanței de fond, cât și al instanței de apel, ignorând dispozițiile H.G. nr. 415/2010 și Nota de Fundamentare a acestei hotărâri din care rezultă prețul plătit de Statul Român pentru despăgubiri de 22 lei/mp în anul 2010. Potrivit art. 129 C. proc.

civ., instanța nu dorește să afle adevărul, sens în care a judecat numai prin prisma unor articole de lege interpretate în mod personal și nu în litera și spiritul legii. Instanța de apel cât și instanța de fond au încălcat grav dispozițiile art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994/(R), analizând numai înscrisurile depuse de pârâtă, fără a lua în considerare și a analiza înscrisurile depuse de recurenții-reclamanți și nu au avut în vedere raportul de expertiză efectuat de comisia de experți, probă încuviințată de instanța de fond, precum și răspunsul la obiecțiuni formulat de experți prin care se fixează cuantumul despăgubirii la valoarea de 181.602 lei pentru suprafața expropriată de 2.809 mp, acordând o atenție mai mare evaluării depusă de pârâtă la instanța de fond înscris cu caracter extrajudiciar.

Instanța de apel cât și instanța de fond, nu au înțeles faptul că suprafața de 180 mp a rezultat în urma efectuării expertizei încuviințată și administrată în cauză în data de 24 noiembrie 2011, prin măsurători efectuate de experți, că recurenții-reclamanții nu puteau prevedea această stare de fapt la momentul contestării cuantumului despăgubirii și ca atare au solicitat introducerea în suprafața expropriată și a acestei parcele de 180 mp ce a rezultat din administrarea probelor. Această suprafață nu se mai poate folosi de către reclamanți pentru culturi agricole sau în alte scopuri motivat de faptul că nu mai are drum de exploatare și deci nu există posibilitatea de a ajunge la aceasta așa cum rezultă și din raportul de expertiză întocmit în cauză.

Instanța de apel cât și instanța de fond nu au înțeles faptul că, terenul agricol are caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate, acest teren agricol realizează venituri anuale prin cultivarea lui, conform normelor europene în agricultură, în sensul că, proprietarii care nu cultivă suprafețele de teren în regim propriu sau prin arendare li se aplică sancțiunile prevăzute legislația agricolă, sancțiunile fiind de regulă pecuniare. Instanța de apel cât și instanța de fond, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit să analizeze acest aspect prin prisma legislației în vigoare, menționată și în raportul de expertiză (Legea nr. 244/2002, Ordinul Ministrului Agriculturii nr. 397/2003), dar nu a făcut acest lucru.

Instanța de apel cât și instanța de fond au omis să se pronunțe asupra condiției suspensive, prevăzută de art. 2 din Hotărârea nr. 30 din 12 octombrie 2010 prin care se dispune faptul că în termen de 90 de zile de la emiterea acestei hotărâri, să se vireze suma de 19.860,00 lei (despăgubirea) în contul și la dispoziția reclamanților.

Examinând recursul declarat de reclamanți, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru considerentele ce succed: Referitor la prima critică de nelegalitate care implică o dezlegare din partea instanței de recurs, cea a legii aplicabile în prezenta cauză, Înalta Curte constată că recurenții reclamanți susțin aplicarea legii civile noi, Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, publicată în M. Of., Partea I nr. 853 din 20/12/2010, care a intrat în vigoare la data de 23 decembrie 2010, în raport cu Legea nr. 198/2004 sub imperiul căreia s-a declanșat procedura de expropriere și s-a emis Hotărârea Comisiei de verificare a dreptului de proprietate de la nivelul localității Medgidia nr. 30 din 12 octombrie 2010, raportul juridic dedus judecății având ca obiect verificarea legalității și temeiniciei acestei hotărâri care a fost contestată de reclamanți la data de 07 februarie 2011. Instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, în sensul că norma aplicabilă acestei proceduri de expropriere este cea în vigoare la data emiterii actului contestat de reclamanți, respectiv, Legea nr. 198/2004, cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Soluția este legală, deoarece, în determinarea practică a legii aplicabile la o situație juridică concretă, determinată, cu respectarea principiilor de drept care guvernează aplicarea legii în timp, este importantă observarea regulii cristalizată în adagiul tempus regit actum, respectiv, o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei. Excepțiile de la cele două principii ale aplicării legii civile în timp (principiul neretroactivității legii civile noi și principiul aplicării imediate a legii civile noi) și anume, retroactivitatea legii civile noi și ultraactivitatea (supraviețuirea) legii civile vechi trebuie consacrate expres în noua lege, deoarece excepțiile nu se prezumă (nu se presupun), ele fiind de strictă interpretare și aplicare.

În acest sens s-a reținut absolut în mod judicios faptul că, în speță, obiectul contestației îl constituie hotărârea emisă la data de 12 octombrie 2010, după parcurgerea procedurii exproprierii în conformitate cu Legea nr. 198/2004, iar intrarea în vigoare, la data de 23 decembrie 2010, a Legii nr. 255 prin care s-a abrogat Legea nr. 198/2004, nu poate produce efecte juridice - în tăcerea legii noi - asupra legalității și temeiniciei acestui act juridic, devreme ce legea nouă nu retroactivează prin voința legiuitorului.

Faptul că prin art. 32 din Legea nr. 255/2010 se arată că,,În cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi’’ nu conduce la concluzia că pentru contestarea actelor juridice emise sub imperiul legii vechi se aplică legea nouă, ci doar că procedurile de expropriere aflate în derulare urmează să aibă în vedere reglementarea nou edictată, intrată în vigoare, fiind irelevant faptul că litigiul se judecă după intrarea în vigoare, în decembrie 2010, a noului act normativ. Pentru aceste considerente urmează să fie înlăturată, ca nefondată, critica de nelegalitate invocată, vizând greșita apreciere asupra legii aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 304. pct. 8 C. proc. civ., potrivit cu care instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății prin neaplicarea corectă a legii și a principiilor de drept schimbând natura or înțelesul lămurit al acestuia, Înalta Curte constată că nu este fondată. Astfel, în ceea ce privește art. 304 pct. 4 C. proc. civ., care consacră ca și motiv de nelegalitate, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, Înalta Curte constată că nu este incident în recurs deoarece, prin Legea nr. 198/2004, cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 33/1994, legiuitorul a atribuit instanțelor judecătorești competența de a analiza legalitatea și temeinicia hotărârii de expropriere, astfel că instanța exercită atribuțiile puterii judecătorești atunci când interpretează legea în realizarea scopului urmărit.

Instanța judecătorească săvârșește un exces de putere, devenind incident motivul de recurs invocat, atunci când îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, ceea ce nu este cazul în speță. Recurenții-reclamanți invocă și încălcarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, prin neaplicarea corectă a legii și a principiilor de drept schimbând natura or, înțelesul lămurit al acestuia. Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., invocate în mod formal de recurenții reclamanți, deoarece susținerile acestora nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci vizează actele și faptele care intră în conținutul operațiunii juridice a exproprierii și a cărei finalitate înseamnă, în opinia recurenților reclamanți, epuizarea consecințelor tuturor actelor juridice care intră în structura acestei operațiuni. Urmează, așadar, să fie înlăturate toate argumentele aduse în susținerea acestor critici pentru neîncadrarea lor în motivele de nelegalitate invocate.

În ceea ce privește critica potrivit căreia, instanța de apel și-a însușit întocmai considerentele sentinței pronunțată de instanța de fond, fără a analiza în virtutea caracterului devolutiv al apelului toate aspectele procedurale și de fond ale speței supuse judecății, Înalta Curte constată că nu este fondată, deoarece, instanța de apel nu poate judeca decât punctele deduse judecății prin petiția de apel, în limitele devoluțiunii astfel trasate, ci nu „toate aspectele procedurale și de fond ale speței supuse judecății”, astfel cum în mod eronat susțin recurenții. In speță, instanța de apel a judecat apelul în limitele devoluțiunii stabilite prin cererea de apel. Nici încălcarea art. 129 C. proc.

civ. nu poate fi primită, critica fiind formală, fără o argumentare juridice care să o susțină. Argumentele de critică legat de interpretarea probelor (înscrisurilor depuse de părți), nu pot face obiect de analiză în recurs, motivele pentru care se poate cere casarea sau modificarea hotărârii atacate fiind cele expres și limitativ prevăzute de lege. Referitor la criticile privind încălcarea de către instanțele anterioare a dispozițiilor art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994/(R), Înalta Curte constată că vizează încălcarea legii și se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004 „actiunea formulata in conformitate cu prevederile prezentului articol se solutioneaza potrivit dispozitiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, in ceea ce priveste stabilirea despagubirii”.

Prin urmare, criteriile în raport de care se stabilește despăgubirea sunt reglementate de Legea nr. 33/1994, care în art. 26 prevede că, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite și că, la calcularea cuantumului acestor valori, atât experții, cât și instanța vor ține seama de prețurile cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel din unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare dovezile depuse de acestea. Pentru stabilirea despăgubirilor se impune, așadar, efectuarea unei expertize de către o comisie de experți alcătuită conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, care să aibă în vedere criteriul de calcul prevăzut de art. 26 alin. (2) din această lege.

În speță, reclamanții au formulat apel și au criticat încălcarea dispozițiilor art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994 de către prima instanță, care „a analizat numai înscrisurile depuse de pârâtă, fără a lua în considerare și a analiza înscrisurile depuse de reclamanți și nu a avut în vedere raportul de expertiză precum și răspunsul formulat de experți, prin care aceștia fixează cuantumul despăgubirii la valoarea de 181.602 lei pentru suprafața expropriată de 2809 mp” Reclamanții au solicitat, în mod expres, proba cu înscrisuri, în cadrul căreia au depus contractele de vânzare autentificate din 27 martie 2012 și contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 februarie 2011, precum și efectuarea unui supliment de expertiză care să țină seama de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Au precizat că instanța de fond nu a ținut cont nici de expertiza efectuată în primă instanță, nici de obiecțiunile formulate de aceștia. Curtea de apel a înlăturat, practic, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 758 din 28 februarie 2011, ca fiind încheiat de înseși părțile reclamante, iar cu privire la contractele de vânzare autentificate din 27 martie 2012 a reținut că nu pot fi primite deoarece atestă acte de înstrăinare încheiate cu mult după emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor. Totodată, a respins efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, pe motivul inutilității acestei probe. Această situație, în raport de care s-a făcut judecata în apel, atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în ipoteza - când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În acest context, Înalta Curte apreciază că se impune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate cu privire la imobilul - teren expropriat, cu respectarea strictă a cerințelor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, în scopul de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice. Cum o asemenea probă nu se poate administra direct în recurs, față de dispozițiile art. 305 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să stabilească pe deplin care este situația terenului în litigiu, față de care să facă o corectă aplicare a legii speciale de reparație în materia exproprierii, respectiv să se facă dovada prețurilor cu care se vând în mod real terenurile de același fel din unitatea administrativ teritorială unde este amplasat terenul în litigiu, la data întocmirii raportului de expertiză. Înalta Curte constată că sunt corecte dezlegările instanței de apel cu privire neacordarea unor despăgubiri generate de crearea unei parcelări inegale, care lasă o suprafață de 180 mp în afara măsurii exproprierii, soluția de a nu analiza posibilitatea preluării ei în întregirea suprafeței de expropriat fiind judicioasă din moment ce reclamanții înșiși nu au formulat vreun capăt de cerere în acest sens.

Urmare acestor considerente vor fi înlăturate și argumentele expuse cu privire la caracterul agricol al acestui teren. În consecință, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 314 C. proc. civ. și, drept urmare, va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași curte de apel, în limitele stabilite în considerentele ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.A.E., C.L.S., S.N., S.U. împotriva Deciziei civile nr. 55/C din 27 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2015.