ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3524/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3524/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5070/105/2010, reclamanții B.A.

și B.V.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R., au solicitat

modificarea Hotărârii nr. 1192/2010 emisă de pârât, în sensul majorării despăgubirilor

pentru terenul în suprafață de 116 mp, expropriat la un preț care să reprezinte

o justă despăgubire, precum și obligarea pârâtei la exproprierea totală a întregii

suprafețe de teren deținute de reclamanți în proprietate, cu plata corespunzătoare

a terenului și a casei de locuit care se află pe acest teren.

În motivarea contestației,

reclamanții au arătat că prin Hotărârea nr. 1192 din 14 iulie 2010, Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 198/2004 a stabilit exproprierea parțială a terenului proprietatea

acestora și acordarea de despăgubiri pentru terenul de 116 m.p., situat în comuna

B., în sumă totală de 17.479 RON, sumă pe care o contestă, considerând că aceasta

nu reprezintă o justă despăgubire.

Contestatorii

susțin că solicită în mod expres exproprierea totală, deoarece piciorul de susținere

a autostrăzii se află la cea 5-6 m de casa lor, împrejurare care face inutilizabilă

casa din cauza trepidațiilor, noxelor și zgomotului.

Pârâtul a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată, întrucât

la stabilirea evaluării s-a avut în vedere un raport de evaluare întocmit de un

expert evaluări imobiliare agreat de expropriator, la acordarea despăgubirilor ținându-se

cont de criteriile impuse de lege și anume, valoarea reală a imobilului, prejudiciul

cauzat proprietarului și prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de aceeași

categorie de folosință, pe teritoriul comunei B..

Prin sentința

civilă nr. 3133 pronunțată la 25 noiembrie 2011, Tribunalul Prahova a respins acțiunea,

ca neîntemeiată, reținând că prin Hotărârea nr. 1192 din 09 iulie 2010 emisă de

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local al comunei

B. s-a dispus exproprierea terenului în suprafață de 116 mp situat în comuna B.,

jud. Prahova, proprietatea contestatorilor, stabilindu-se în favoarea reclamanților

despăgubiri în cuantum de 17.479 RON.

Instanța a mai

reținut că prin expertiza efectuată în cauză, au fost stabilite despăgubiri în cuantum

de 558.781 RON de experții C.C. și M.G. și de 17.479 RON de expert M.I. (din partea

expropriatorului).

Potrivit art.

26 din Legea nr. 33/1994 despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului

și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, la calcularea

cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, urmând să țină seama de

prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială,

la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului

sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate

de aceștia.

De asemenea, conform

art. 27 din lege, instanța va compara rezultatul expertizei cu oferta și cu pretențiile

formulate de părți și va hotărî, iar despăgubirea acordată de către instanță nu

va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea

solicitată de expropriat sau de alta persoană interesată.

Având în vedere

caracterul de excepție conferit de Constituția României și de C. civ. cedării de

proprietate prin expropriere, prima instanță a reținut că legiuitorul a stabilit,

prin dispozițiile art. 12-18 din Legea nr. 33/1994, măsurile premergătoare exproprierii.

Astfel, Comisia

instituită în baza art. 15 și art. 18, în urma deliberării, poate să accepte punctul

de vedere al expropriatorului sau îl poate respinge și va consemna aceasta într-o

hotărâre motivată.

Ca atare, Tribunalul

constatând că sunt diferențe foarte mari de preț în cuprinsul raportului de expertiză

întocmit în cauză de către comisia de experți, în care nu se regăsesc cerințele

impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții, criticând soluția tribunalului pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 83 bis din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

I

civilă, apelul formulat de reclamanți a fost admis, sentința

apetală a fost schimbată în parte, astfel că s-a admis în parte acțiunea, s-a stabilit

cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamanților de Statul Român,

la suma de 31.231 RON, conform raportului de expertiză aflat la dosar apel; s-au

păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; intimatul a fost obligat la plata sumei

de 1.000 RON cheltuieli de judecată în apel, efectuate de apelanți.

Instanța de apel,

în temeiul dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., a dispus completarea probatoriilor

prin refacerea raportului de expertiză de către o altă comisie de experți, lucrare

ce a fost depusă la dosarul cauzei.

În analiza criticilor

formulate de reclamanți, curtea de apel a reținut că aceștia au criticat sentința

primei instanțe pentru încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994, dat fiind faptul că a fost respins capătul de cerere privind stabilirea

despăgubirilor, conform raportului de expertiză întocmit de către comisia de experți,

fără a se motiva în vreun fel această soluție și fără a se ține cont de înscrisurile

administrate în cauză.

În acest sens,

s-a constatat că Tribunalul, în conformitate cu dispozițiile art. 25 din Legea

nr. 33/1994, a desemnat o comisie de experți, iar cu ocazia întocmirii raportului

de expertiză, au fost stabilite despăgubiri în cuantum de 558.781 RON de experții

C.C. și M.G. și de 17.479 RON de expert M.I.

Instanța de apel

a constatat că la efectuarea lucrării nu au fost respectate prevederile art. 26

din Legea nr. 33/1994, astfel că, s-a dispus efectuarea unei noi expertize în apel.

În cadrul acestui

nou raport de expertiză, experții au arătat că au avut în vedere informații de la

Primăria comunei B., de la agenții imobiliare, iar opinia evaluatorilor s-a format

pe baza rezultatelor obținute prin metoda comparațiilor directe pentru terenuri

similare din zona de amplasament, fiind evidențiată o valoare de piață dată de un

interval cuprins între 30 euro/m.p. și 65 euro/m.p., asupra căreia s-au aplicat

anumiți coeficienți de corecție sau depreciere economică, dată fiind lipsa tranzacțiilor

în perioada efectuării raportului de expertiză, precum și a unor corecții unitare

de individualizare, raportat la caracteristicile terenului supus evaluării.

În evaluarea imobilului

expropriat, s-a constatat că aceasta se compune din valoarea de piață pentru terenul

expropriat de 116 m.p., dar și din prejudiciul creat prin măsura exproprierii contestatorilor,

generat, în principal, de contravaloarea gardului terenului expropriat.

Ca atare, expertul

desemnat de către instanță și cel desemnat la propunerea contestatorilor au apreciat

că valoarea totală a despăgubirilor, calculată în conformitate cu dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 33/1994 este de 31.231 RON, spre deosebire de expertul desemnat

la propunerea expropriatorului care a stabilit aceeași despăgubire precum cea consemnată

în Hotărârea emisă de expropriator, anume, de 17.479 RON.

Instanța de apel

a apreciat că despăgubirea stabilită în majoritate reprezintă o compensație justă

pentru paguba suferită de proprietar ca urmare a pierderii dreptului de proprietate

asupra bunului obiect al exproprierii și constituie o garanție acordată acestuia,

care își păstrează aceeași valoare a activului patrimonial, prin înlocuirea dreptului

real pierdut în urma exproprierii, cu o sumă certă.

Totodată, în absența

unei asemenea indemnizări, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că

art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace

a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile convenției.

În consecință,

în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., ca urmare a admiterii apelului declarat

în cauză de reclamanți, curtea de apel a schimbat în parte sentința, în sensul stabilirii

cuantumul despăgubirilor la suma de 31.231 RON, conform raportului de expertiză

aflată la dosar apel.

În ceea ce privește

cel de-al doilea capăt de cerere - acordarea valorii de despăgubire corespunzătoare

întregii suprafețe de teren, respectiv pentru diferența de 584,00 m.p. teren neexpropriat,

precum și pentru construcția edificată pe acesta - instanța de apel a constatat

că această solicitare este neîntemeiată, câtă vreme diferența de teren și construcția

(casă de locuit) le-a rămas în proprietate apelanților, astfel încât, aceștia nu

pot solicita o despăgubire corespunzătoare întregii suprafețe de teren avută inițial

în proprietate.

De altfel, chiar

dacă din suprafața totală a fost expropriat doar terenul de 116 m.p., rămânând o

suprafață de teren, situată în imediata apropiere a autostrăzii, acest aspect a

fost avut în vedere la stabilirea cuantumului total al despăgubirilor, prin cuantificarea

prejudiciului produs proprietarilor, nicidecum nu se puteau acorda despăgubiri pentru

întreg terenul, care nu a făcut obiectul exproprierii.

În acest sens,

instanța de apel nu a avut în vedere varianta din raportul de expertiză întocmit

de către comisia de experți prin care s-a stabilit valoarea totală a despăgubirilor

prin cuantificarea valorii întregii proprietăți a apelanților, ca și cum s-ar fi

pierdut dreptul de proprietate în totalitate.

Drept urmare,

în ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la exproprierea

unei suprafețe mai mari decât cea care face obiectul Hotărârii nr. 1192 din 14

iulie 2010, instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe, din acest punct

de vedere, este legală și temeinică, dispozițiile sentinței fiind păstrate în parte.

Deși din raportul

de expertiză întocmit în cauză a rezultat că terenul rămas neexpropriat, este amplasat

limitrof cu rambleul autostrăzii, poluat sonor și gazos (motiv pentru care nu mai

poate fi utilizat potrivit destinației sale), și astfel, capătă o scădere de valoare

substanțiala, ceea ce ar atrage incidența disp. art. 1 din O.G. nr. 43/1997, instanța

nu a primit solicitarea reclamanților, de alipire a acestuia la autostradă, ca zonă

de protecție.

S-a ajuns la această

concluzie, pe de o parte, având în vedere că suprafața destul de generoasă rămasă

în proprietatea reclamanților, de 584 mp, permite o utilizare potrivit categoriei

de folosință și destinației sale, iar pe de altă parte, la estimarea valorii de

despăgubire totală pentru terenul supus exproprierii, s-a ținut cont și de daunele

aduse proprietarilor, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

apelanții neformulând obiecțiuni cu privire la despăgubirea stabilită de către Comisia

de expertiză pentru terenul efectiv expropriat.

De asemenea, dispozițiile

legale în materie prevăd o procedură specială, care nu a fost urmată în prezenta

cauză, pentru ca acest teren să fie scos din proprietatea reclamanților și trecut

în proprietatea statului prin expropriere.

Sub acest aspect,

instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 15 și 31 din Legea nr, 33/1994

nu se regăsesc și în Legea nr. 198/2004, act normativ special, derogatoriu de la

dreptul comun în materie de expropriere (Legea nr. 33/1994), sub mai multe aspecte.

Astfel, avizele,

acordurile, certificatele de urbanism, permisele și autorizațiile pot fi obținute

și prin procedura aprobării tacite, în conformitate cu art. 3 alin. (7) și (8) din

lege, iar în baza documentației tehnico-economice Guvernul sau autoritatea publică

locală competentă aprobă amplasamentul lucrării, precum și declanșarea procedurii

de expropriere, a tuturor imobilelor care constituie coridorul de expropriere, amplasamentul

lucrării fiind adus la cunoștință publică prin afișare la sediul consiliului local

și materializat prin bornarea tuturor punctelor de coordonate care îl definesc -

art. 4 alin. (1) din lege.

Conform art. 4

alin. (7), în situația în care amplasamentul se modifică, expropriatorul procedează

la regularizarea datelor de identificare a imobilelor și actualizarea tabelelor

cu imobilele expropriate, iar potrivit art. 5 din lege, plata despăgubirilor pentru

imobilele expropriate se face nu numai în baza cererilor adresate de către titularii

drepturilor reale, ci și de către orice persoană ce justifică un interes legitim,

iar în cazul în care despăgubirile sunt cerute în concurs sau în contradictoriu

de mai multe persoane, aparent îndreptățite, despăgubirile se vor consemna pe numele

tuturor, urmând a fi eliberate numai titularilor drepturilor dovedite, prin cate

autentice și/sau hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, eventualele litigii

amânând eliberarea despăgubirilor consemnate, fără a suspenda, însă, transferul

dreptului de proprietate către expropriator.

În acest context,

s-a apreciat de instanța de apel că rezultă în mod cert că măsurile premergătoare

exproprierii, astfel cum au fost consemnate în Capitolul III din Legea nr. 33/1994,

nu mai pot face obiectul unei contestări conform Legii nr. 198/2004, sau a unei

solicitări de expropriere a unei suprafețe mai mari decât cea menționată în tabelele

cu imobilele supuse exproprierii.

Pe de altă parte,

Statul Român nu poate fi obligat la exproprierea unei suprafețe cu mult mai mare

decât cea de care are nevoie pentru realizarea obiectivului în discuție, o eventuală

scădere a valorii terenului rămas neexpropriat sau o imposibilitate de folosire

potrivit dorințelor reclamanților putând fi invocată de aceștia cu ocazia stabilirii

despăgubirilor pentru terenul supus exproprierii.

În termen legal,

împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Recurenții reclamanți,

prin motivele de recurs, s-au prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Astfel, recurenții

învederează că instanța de apel în mod nelegal a considerat că în cauză nu poate

fi dispusă exproprierea totală, considerând în mod greșit procedura prevăzută de

normele de la art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, în temeiul cărora au solicitat

exproprierea totală - nu este prevăzută de Legea nr. 198/2004 privind unele masuri

prealabile lucrărilor de construcție de interes național județean și local.

Se consideră nelegal

un asemenea punct de vedere, deoarece Legea nr. 198/2004 apreciată, de instanța

de apel, derogatorie de la Legea nr. 33/1994-privind exproprierea pentru utilitate

publică, se completează cu dispozițiile Legii nr. 33/1994, după cum se menționează

expres în art. 18 din Legea nr. 198/2004: „dispozițiile prezentei legi se completează

în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale C.

civ. și ale C. proc. civ., în măsura în care prezenta lege nu prevede altfel."

Față de cele invocate,

recurenții susțin că instanța a aplicat greșit legea, întrucât s-a ignorat tocmai

faptul că Legea nr. 198/2004 se completează în mod corespunzător cu Legea nr.

33/1994 care, în art. 24 alin. (4) prevede expres: „în cazul în care expropriatorul

cere exproprierea unei părți din teren sau din construcție, iar proprietarul cere

exproprierea totală, instanța va aprecia în raport de situația reală dacă exproprierea

în parte este posibilă; în caz contrar, va dispune exproprierea totală.

Se mai învederează

de către recurenți că în condițiile în care au dovedit că terenul rămas neexpropriat,

precum și casa de locuit ce se afla pe acest teren sunt practic de nefolosit, din

cauza poluării, a noxelor, a trepidațiilor inerente și distanței de doar 5 m până

la autostradă, instanța de apel a aplicat greșit legea, reținând că în cauză nu

pot fi aplicate dispozițiile menționate din Legea nr. 33/1994.

Mai mult, același

text de lege menționează posibilitatea unei înțelegeri chiar în fata instanței,

între expropriator și expropriat, ceea ce exclude așa zisa procedură specială la

care face referire instanța de apel, care, de asemenea, nu este preluată de Legea

nr. 198/2004.

Faptul că procedura

de preluare totală nu este prevăzută în mod expres de Legea nr. 198/2004 este fără

relevanță în ce privește dreptul recurenților de a solicita exproprierea totală,

de vreme ce aceasta lege specială se completează cu Legea nr. 33/1994, cel din urmă

act normativ prevăzând că instanța este cea care va aprecia, în funcție de situația

reală, dacă o astfel de cerere poate fi admisă.

Ori, în ceea ce

privește situația reală este pe deplin dovedită, dar ignorată de instanțele anterioare

după cum a rezultat din studiul de impact și din expertizele efectuate în cauză,

casa și restul de teren rămân situate în interiorul zonei de protecție a autostrăzii.

Recurenții mai

susțin că instanța de apel a ignorat și dispozițiile O.G. nr. 43/1997, modificată

prin O.U.G. nr. 7/2010 privind regimul juridic al drumurilor, care prevăd că autostrada

generează o zonă de protecție de cea 50 m de o parte și de alta.

Distanța de doar

5 m față de autostradă face imposibilă utilizarea casei de locuit, recurenții fiind

obligați să locuiască sub piciorul autostrăzii, fiind persoane în vârstă și suferinde,

casa aceasta fiind unica lor locuință.

Într-un alt motiv,

recurenții susțin că instanța de apel a soluționat în mod greșit și cererea lor

privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate la prima instanță, deoarece

apelul formulat de ei a fost admis, sentința apelată fiind schimbată în parte; în

consecință, în condițiile în care au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată

efectuate în ambele faze procesuale, trebuia a li se acorda în parte și cheltuielile

de judecată efectuate la tribunal, proporțional cu schimbarea sentinței.

Recurentul pârât

Statul Român prin C.N.A.D.N.R., prin recursul formulat, s-a prevalat de motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor, se arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, întrucât, în opinia sa, expresia din cuprinsul acestui

text „prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele" nu poate indica decât

prețul de tranzacționare a acestor imobile, menționat în contractele de vânzare-cumpărare

și nicidecum „prețul de ofertare" postat pe diverse pagini de internet sau

în diferite ziare din jud. Prahova, de care în mod greșit a ținut seama instanța

de apel și experții numiți de către instanță și expropriat.

Doar aceste prețuri

de tranzacționare trebuiau a fi luate în considerare la data la care imobilul respectiv

a intrat în proprietatea statului și anume, data la care a fost consemnată suma

stabilită ca despăgubire.

Pe de altă parte,

recurentul mai arată că în tot cuprinsul deciziei recurate nu se precizează numele

experților al căror punct de vedere a fost reținut, instanța mărginindu-se a arata

în dispozitiv că „modifică hotărârea de stabilire a despăgubirilor în sensul majorării

acestora la suma de 31.231 RON, conform raportului de expertiză aflat la dosar apel.

Se solicită instanței

de recurs a constata că prin omologarea punctului de vedere comun al experților

N.D. și expert C.C. (presupunând că despre aceștia este vorba), instanța de apel

a ținut cont la stabilirea despăgubirilor de prețurile de ofertare apărute pe internet

și în presa prahoveana, încălcând astfel dispozițiile legale ale art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994.

Or, este de notorietate

că există o diferență substanțială între preturile de „ofertare" și cele reale,

de „tranzacționare", care trebuiau avute în vedere de instanță de apel ca valori

de comparație la stabilirea despăgubirilor.

Recurentul mai

arată că instanța de apel i-a respins obiecțiunile formulate împotriva punctelor

de vedere ale experților N.D. și expert C.C., prin care a solicitat să se dispună

refacerea celor două puncte de vedere, ca aceștia să ia în considerație prețurile

de tranzacționare, ia nu de ofertare; în motivarea obiecțiunilor s-a învederat că

cei doi experți au analizat doar trei oferte de vânzare de proprietăți imobiliare,

dintre care una nu se găsește în unitatea administrativ teritorială a comunei B.,

fiind vorba de Hipodromul din Municipiul Ploiești, oferte pe care le-au cules telefonic

și care se referă la anul 2012, iar nu la anul 2010 în care s-au stabilit despăgubirile,

conform hotărârii contestate nr. 1192/2010.

Prin concluziile

susținute în fața instanței de apel, recurentul pârât a arătat că punctul de vedere

comun care a fost formulat de cei doi experți, nu poate fi reținut, având în vedere

ca aceștia nu au studiat contracte de vânzare cumpărare, ci s-au mărginit de a studia

ofertele din diferite publicații.

Pe de altă parte,

prin decizia recurată instanța de apel nu a considerat necesar să analizeze și punctul

de vedere exprimat de expertul M.I., nefacând nicio apreciere în acest sens, acesta

fiind, de altfel, singurul expert care a avut în vedere prețurile de tranzacționare

din unitatea administrativ teritorială a comunei B., în sensul dispozițiilor

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994; or din analiza acestui punct de vedere,

se poate constata că Statul Român a acordat contestatorilor despăgubiri într-un

cuantum dublu față de prețurile efective de tranzacționare, deoarece a fost inclus

și eventualul prejudiciu adus acestuia; recurentul invocă și practică judiciară

a acestei instanțe.

În consecință,

s-a solicitat instanței de recurs să constate că despăgubirile acordate de Statul

Roman, prin hotărârea de stabilire a despăgubirii în favoarea reclamanților sunt

îndestulătoare, astfel că se impune admiterea recursului și modificarea deciziei

recurate în acest sens.

Recurenții reclamanți

au formulat întâmpinare la motivele de recurs ale pârâtului, solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

Nu au fost administrate

alte probe în această etapă procesuală.

Recursul pârâtului

este nefondat, în timp ce recursul reclamanților va fi admis numai în considerarea

criticii privind neacordarea în apel a cheltuielilor de judecată efectuate la prima

instanță.

În ce privește

recursul reclamanților, Înalta Curte constată că principala critică a acestora privește

statuarea instanței de apel în sensul inaplicabilității în cauză a dispozițiilor

art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, ceea ce a determinat respingerea celui

de-al doilea capăt de cerere privind dispunerea exproprierii totale a proprietății

lor, deci, și a restului de teren în suprafață de 584 m.p. alături de cei 116 m.p.

pentru care s-a dispus exproprierea, dar și a casei de locuit ce se găsește edificată

pe teren.

Înalta Curte apreciază

că această dezlegare dată de instanța de apel este legală, fiind pronunțată într-o

corectă stabilire a raportului dintre legea generală (Legea nr. 33/1994) și cea

specială (Legea nr. 198/2004, în temeiul căreia s-a dispus exproprierea), aplicând

principiul specialia generalibus derogant

Astfel, art. 1

alin. (2) și alin. (2) din Legea nr. 198/2004 (în vigoare, la data exproprierii)

se prevedea că „(1) Prezenta lege stabilește cadrul juridic pentru luarea unor măsuri

de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcție de drumuri de interes

național, județean și local prevăzute la art. 5 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul

drumurilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

(2) În sensul

prezentei legi, drumurile de interes național sunt considerate de importanță strategică

și de securitate națională."

Totodată, aceeași

lege este cea care declară ca fiind de utilitate publică toate lucrările de construcție

de drumuri de interes național, județean și local; expropriator este statul român

pentru drumurile de interes național, astfel cum este cazul în speță, exproprierea

fiind dispusă în vederea realizării tronsonului București-Ploiești din obiectivul

- Autostrada București-Brașov; execuția procedurilor prealabile construcției propriu

zise, a revenit C.N.A.D.N.R., potrivit O.G. nr. 16/1999, aprobată prin Legea

nr. 1/2002, în executarea H.G. nr. 381/2009, completată prin H.G. nr. 236/2010 prin

care s-a decis coridorul de expropriere pentru realizarea obiectivului acestei autostrăzi.

Prin urmare, măsura

exproprierii este anterioară procedurii judiciare din cauza de față, procedură ce

are ca obiect doar contestarea cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea

recurenților reclamanți prin H.G. nr. 1192/2010 pentru aplicarea Legii nr. 198/2004,

spre deosebire de cea dispusă în temeiul dispozițiilor de drept comun în materie,

respectiv în baza Legii nr. 33/1994, ipoteză în care exproprierea se dispune prin

hotărârea judecătorească însăși, în timp ce transferul dreptului de proprietate

de la expropriat la expropriator este amânat chiar după îndeplinirea obligațiilor

de plată a despăgubirilor de către expropriator, sens în care prevede art. 30 rap.

la art. 30 și 28 alin. (1) și urm. din Legea nr. 33/1994.

Or, în condițiile

legii speciale accesul la instanță al recurenților reclamanți este circumscris condițiilor

prevăzute de art. 9 din Legea nr. 198/2004 care prevăd:

" (1) Expropriatul

nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art, 5 alin. (4) -

(8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în

termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire

a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul

dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii,

iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului

despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului."

În plus,

alin. (3) din aceeași normă prevede că "(3) Acțiunea formulată în conformitate

cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21

- 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

în ceea ce privește stabilirea despăgubirii."

Așa fiind, rezultă

că normele de trimitere expres menționate de textul anterior citat sunt reprezentate

de segmentul de dispoziții din Legea nr. 33/1994 cuprinse între art. 21 și art.

27, după cum de raportul dintre legea specială și normele dreptului comun constituie

obiect de reglementare și al art. 18 din Legea nr. 198/2004: "Dispozițiile

prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994,

precum și cu cele ale C. civ. și ale C. proc. civ., în măsura în care nu prevăd

altfel.

În acest context,

Înalta Curte constată că deși norma de la art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994

(în temeiul căruia recurenții reclamanți au solicitat a se dispune exproprierea

totală a proprietății lor) face parte din normele de trimitere indicate în mod explicit

de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, legiuitorul, în cuprinsul acestui text,

circumstanțiază aplicabilitatea lor numai în ceea ce privește stabilirea despăgubirii^

de altă parte, având în vedere că și art. 18 din Legea nr. 198/2004 prevede aplicarea

corespunzătoare a unor norme de trimitere din Legea nr. 33/1994 (ori, după caz,

din C. civ. ori C. proc. civ.), adică în măsura în care legea specială însăși nu

prevede altfel.

Or, în aplicarea

regulilor de interpretare logică, sistematică și chiar teleologică a dispozițiilor

legale citate, rezultă că art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 este inaplicabil

într-o contestație formulate în temeiul art. 9 alin. (1) și (3) din Legea nr. 198/2004,

pentru că legea specială însăși prevede altfel, și anume exproprierea dispusă de

expropriator (potrivit celor arătate în debutul prezentelor considerente), iar nu

de către instanța de judecată, prin hotărâre judecătorească pronunțată la cererea

expropriatorului, precum în procedura Legii nr. 33/1994, ceea ce ține de specificitatea

legii speciale și caracterul ei derogatoriu, așadar, prioritar.

În consecință,

prin aplicarea în această procedură a prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea

nr. 33/1994, instanța de judecată ar adăuga unei exproprieri deja adoptate printr-un

act de autoritate publică (Hotărâre de Guvern, de Consiliu Județean etc, conform

art 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004) într-un domeniu de importanță strategică

și securitate națională și pentru care există imperative de celeritate. Aceste imperative

nu ar fi întrunite în contextul unei exproprieri dispuse potrivit dispozițiilor

dreptului comun (Legea nr. 33/1994) și nici nu ar respecta concepția de ansamblu

a actului normativ special, astfel că, numai în cazul exproprierii dispuse prin

hotărâre judecătorească, instanța de judecată poate cenzura și întinderea măsurii,

în condițiile art. 24 alin. (4), situație în care s-ar putea dispune exproprierea

totală, în condițiile acestei norme.

Dacă însă în privința

unor anumite persoane supuse exproprierii în condițiile Legii nr. 198/2004, actul

de autoritate prin care se dispune exproprierea este vătămător ori creează prejudicii

incompatibile cu art. 1 Protocolul 1 ca și cu dispozițiile art. 44 alin. (3) din

Constituția României, acestea ar putea recurge la procedura prevăzută de Legea

nr. 554/2994, cu respectarea termenelor și a celorlalte dispoziții ale acestei legi

speciale.

Într-un subsidiar,

Înalta Curte constată că recurenții reclamanți au formulat acest al doilea capăt

de cerere prin care au solicitat exproprierea întregii lor proprietăți de 700 m.p.

teren și casa de locuit edificată pe acesta (față de cei 116 m.p. teren pentru care

s-a dispus exproprierea), invocând imposibilitatea utilizării în continuare a imobilului

potrivit destinației lui anterioare, din cauza noxelor, a zgomotelor, a trepidațiilor

inerente ce vor urma după edificarea autostrăzii urmare a folosirii ei de vehicule

de mare tonaj, precum și împrejurarea că proprietatea lor se află la 5-6 m de autostradă,

în zona de protecție a autostrăzii; pentru dovedirea acestor susțineri au depus

la dosarul primei instanțe un raport de mediu.

Or, chiar în condițiile

evaluării acestor susțineri, se constată că proprietatea recurenților se află la

o distanță de min. 8 m și max. 20 m față de autostradă (datorită dispunerii oblice

a autostrăzii față de această proprietate), prin urmare, nu de 5-6 m cum aceștia

au susținut.

Pe de altă parte,

art. 14 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor prevede că zona drumului

public cuprinde: ampriza, zonele de siguranță și zonele de protecție, în timp ce

art. 17 din același act normativ definește zonele de protecție și regimul lor juridic;

limitele zonelor de siguranță și ale celor de protecție sunt prevăzute de anexa

1 la O.G. nr. 43/1997.

Cum din anexa

1 lit. a) referitoare la limitele zonelor de siguranță se prevede o distanță maximă

de 5 m de la limita exterioară a amprizei (art. 15 din O.G. nr. 43/1997), rezultă

că este exclus a se reține că proprietatea recurenților ar fi inclusă în această

zonă de siguranță, astfel că, potrivit criteriilor din anexa 1 lit. b) ce stabilesc

limitele zonei de siguranță (50 m de la marginea exterioară a zonei drumului), rezultă

că proprietatea lor (rămasă după expropriere) este situată în această zonă de protecție.

Or, art. 17

alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 dispune că: "Zonele de protecție rămân în gospodărirea

persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu

obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau

derulării în siguranță a traficului prin:

Neasigurarea scurgerii

apelor în mod corespunzător;

Executarea de

construcții, împrejmuiri sau plantații care să provoace înzăpezirea drumului sau

să împiedice vizibilitatea de drum.

În consecință,

și dacă s-ar fi acceptat incidența art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, față

de aceste norme, măsura exproprierii totale nu ar fi fost posibilă.

Înalta Curte constată

însă a fi fondată critica recurenților privind neacordarea prin decizia recurată

a cheltuielilor de judecată pe care le-au efectuat la prima instanță, având în vedere

că apelul lor a fost admis, iar instanța de apel, rejudecând cauza, a admis în parte

cererea dedusă judecății (contestația împotriva H.G. nr. 1192/2010 cu privire la

cuantumul despăgubirilor), respingând însă al doilea capăt de cerere referitor la

exproprierea totală.

Drept urmare,

constatând nelegalitatea și netemeinicia sentinței tribunalului, în calea devolutivă

de atac a apelului, instanța de apel trebuia să soluționeze cauza sub toate aspectele

sale, în condițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. (devoluțiunea în apel fiind

totală, față de criticile reclamanților), așadar, inclusiv cu privire la cererea

accesorie a reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată, cerere pe

care aceștia au formulat-o, astfel cum rezultă și din cele consemnate în practicaua

încheierii de dezbatere a cauzei pe fond, de la termenul din 21 noiembrie 2011.

Aceste cheltuieli

au fost efectuate de reclamanți conform dovezilor constând în onorarii de expert

și avocat, iar pârâtul este parte căzută în pretenții, astfel că sunt îndeplinite

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.; dată fiind însă admiterea în parte a cererii

de chemare în judecată, se impune acordarea lor proporțional cu temeinicia pretențiilor,

față de dispozițiile art. 276 C. proc. civ.; prin urmare, pârâtul va fi obligat

la 1.100 RON (1/2 din totalul cheltuielilor).

În consecință,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) rap la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. recursul reclamanților va fi admis în limitele arătate, sens în care

decizia recurată va fi modificată; nu au fost identificate critici care să se circumscrie

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății), toate susținerile recurenților reclamanți

încadrându-se exclusiv în ipoteza de recurs de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

astfel cum au fost analizate.

Recursul pârâtului

este nefondat.

S-a susținut greșita

aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 în stabilirea despăgubirilor

pentru terenul expropriat de 116 m.p., situat în corn. B., Jud. Prahova, întrucât

instanța de apel nu ar fi avut în vedere criteriul legal prevăzut de acest text:

prețurile cu care se vând în mod obișnuit imobilele similare din aceeași unitate

administrativ teritorială (preț de tranzacționare, iar nu preț de ofertare postat

pe diverse pagini de internet sau în diferite ziare din jud. Prahova).

În evaluarea acestei

critici, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

acestui criteriu legal, încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 cu ocazia

efectuării expertizei la prima instanță, fiind motivul determinant al refacerii

probei de instanța de apel, în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

În cest sens,

experții desemnați de instanța de apel au solicitat informații de la Primăria comunei

B., de la agenții imobiliare, iar opinia evaluatorilor s-a format pe baza rezultatelor

obținute prin metoda comparațiilor directe pentru terenuri similare din zona de

amplasament, în condițiile unei piețe imobiliare inactive, întrucât nu au putut

fi identificate tranzacții pentru terenuri similare situate în aceeași zonă, la

data efectuării expertizei în apel - septembrie 2012, potrivit art. 26 alin.

(2) din lege, iar nu la data exproprierii din anul 2010, cum greșit susține recurentul;

pe de altă parte, recurentul reclamant, deși formulează o atare critică, nu face

dovada nici în această etapă procesuală a unor tranzacții adecvate criteriului legal

invocat, respectiv, a unor contracte de vânzare cumpărare de la un moment cât mai

apropiat de cel al efectuării raportului de expertiză în apel.

Așa fiind, cei

doi experți ale căror concluzii au fost validate de instanța de apel au stabilit

că, în raport cu ofertele de vânzare s-a evidențiat o valoare de piață dată de un

interval cuprins între 30 euro/m.p. și 65 euro/m.p., asupra căreia s-au aplicat

anumiți coeficienți de corecție sau depreciere economică, rezultând o despăgubire

de 31.231 RON, compusă din suma de 18.683 RON pentru terenul expropriat de 116 m.p.

(față de cea de 17.479 RON propusă de expropriator prin Hotărârea contestată, sumă

indicată și în varianta expertului desemnat de expropriator) și, respectiv, suma

de 7.504 RON constând în contravaloarea gardului ce împrejmuia terenul expropriat;

după însumarea acestor valori, s-a aplicat un coeficient de corecție de 1,27%, rezultând

o despăgubire totală de de 31.231 RON; prin urmare, în plus față de despăgubirile

stabilite de expropriator s-a acordat și prejudiciul cauzat proprietarilor prin

expropriere (contravaloarea gardului), astfel cum prevede art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994.

În ce privește

varianta de expertiză omologată de instanța de apel, este fără dubiu omologarea

variantei experților care au alcătuit majoritatea (cel desemnat de instanță - N.D.

și C.C., desemnat de apelanții reclamanți), la conținutul expertizei de la dosar

apel, instanța făcând trimitere expresă în cuprinsul dispozitivului.

Varianta expertului

desemnat de expropriator, pe lângă faptul că nu a evaluat și prejudiciul cauzat

prin expropriere reclamanților (constând în contravaloarea gardului împrejmuitor

al terenului expropriat), nu putea fi omologată ca fiind în acord deplin cu prevederile

art. 26 alin. (2) (prin raportare la tranzacții concrete), întrucât acest expert

s-a raportat la tranzacții din anul 2007-2008, admițându-se în mod explicit și în

această variantă a expertizei, realitatea neîncheierii unor contracte de vânzare

cumpărare pentru terenuri de același fel, situate în aceeași zonă; în plus, pentru

cei terenul expropriat în suprafață de 116 mp, despăgubirile stabilite în ambele

variante sunt sensibil egale (18.683 RON față de 17.479 RON).

Respingerea obiecțiunilor

pârâtului la varianta de expertiză a primilor doi specialiști, invocată prin motivele

de recurs, nu reprezintă decât o chestiune de apreciere a instanței de apel, ceea

ce nu poate fi cenzurat de această instanță de recurs, ținută de exercitarea unui

control de legalitate, iar nu de temeinicie a hotărârii recurate,

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca

nefondat recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul formulat de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. împotriva deciziei

nr. 83bis din 14 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția

I

civilă.

Admite recursul

declarat de reclamanții B.A. și B.V.V. împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că dispune obligarea pârâtului Statul Român prin C.N.A.D.N.R.

și la plata către reclamanții B.A. și B.V.V. a sumei de 1.100 RON, cu titlu de cheltuieli

de judecată efectuate la prima instanță.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 20 iunie 2013.