ÎCCJ, decizie (scj.ro #82737)

Expropriere în temeiul Legii nr. 33/1994. Tranzacție judiciară. Admisibilitatea acțiunii în nulitate Este admisibilă acțiunea în nulitatea înțelegerii, intervenite în cadrul fazei judiciare a procedurii exproprierii, de care instanța a luat act prin hotărâre, întrucât o asemenea înțelegere are natura juridică a unui contract de tranzacție, căruia îi sunt aplicabile atât dispozițiile de drept material din Codul civil, cât și cele procesuale din art.271-273 C.proc.civ. referitoare la hotărârile de expedient. Secția civilă, decizia nr.1014 din 8 martie 2002 Prin sentința civilă nr.410 din 29 noiembrie 2000,Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea prin care reclamantul Municipiul S.M., prin primar, a chemat în judecată pe pârâții O.I.A.

și O.L., pentru a se constata nulitatea absolută a învoielii cu privire la exproprierea unor imobile, consemnată în dispozitivul sentinței civile nr.196 din 10 iulie 1998, pronunțată de Tribunalul Argeș. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că expropriatorul nu poate să invoce lipsa capacității procesuale sau a consimțământului, iar instanța nu a cercetate fondul, ci doar a luat act de învoiala părților. Pe de altă parte, din nici o dovadă, nu rezultă că reclamantul a „înțeles să înlăture beneficiul exproprierii”. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr.51 din 24 aprilie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Recursul declarat de reclamant este fondat. Prin sentința civilă nr.196 din 10 iulie 1998 a Tribunalului Argeș, secția civilă, rămasă irevocabilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul Municipiul S.M. în contradictoriu cu pârâții O.A. și O.L.; s-a luat act de învoiala părților privind exproprierea celor două imobile proprietatea pârâților și au fost stabilite despăgubirile; a fost respinsă ca prematură cererea privitoare la transferul dreptului de proprietate și la intabulare. În cauză, reclamantul a investit instanța cu cererea de constatare a nulității absolute a învoielii privitoare la expropriere, invocând dispozițiile art.1705, 1706 și urm. și art.948 C.civ., precum și art.12 din Legea nr.33/1994, și prevederile Legii nr.69/1991.

Exproprierea, ca limitare extremă a dreptului de proprietate privată, este un act de autoritate publică prin care se realizează dobândirea forțată a proprietăților private, necesare executării lucrărilor de utilitate publică, în schimbul unei despăgubiri. Legea nr.33/1994 reglementează în detaliu etapele –administrativă și judiciară –, precum și procedura exproprierii. Art.4 din lege prevede că părțile interesate pot conveni atât asupra transferului dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, cu respectarea condițiilor legale de fond, de formă și de publicitate, fără a se mai declanșa procedura de expropriere. Se admite că o asemenea convenție are natura juridică a unei tranzacții extrajudiciare, fiindu-i aplicabile art.1704-1717 C.civ.

Dar aceeași natură juridică, de contract de tranzacție, o are și înțelegerea intervenită în cadrul fazei judiciare a procedurii exproprierii, reglementată în cap.IV al legii, dacă părțile se învoiesc fie cu privire la toate aspectele cauzei, fie doar cu privire la expropriere. Unei asemenea tranzacții judiciare îi sunt aplicabile atât dispozițiile de drept material din C.civ., cât și cele procesuale din art.271-273 C.proc.civ. referitoare la hotărârile de expedient. Or, potrivit art.272 alin.1 C.proc.civ., învoiala va fi înfățișată în scris și va alcătui dispozitivul sentinței. Instanța va putea lua act de tranzacție, dacă se constată că nu se urmăresc scopuri ilicte, părțile au capacitatea de a contracta și dacă și-au dat consimțământul în mod valabil.

Dacă o atare verificare nu a fost făcută de instanța care a luat act de tranzacție, nimic nu împiedică părțile ca, pe calea unei acțiuni separate, să se solicite constatarea nulității tranzacției. Reclamantul a invocat tocmai încălcarea unor norme imperative prevăzute în legislația specială privind administrația publică locală și a unor norme generale în materie de tranzacții și contracte. A susținut, astfel, că nu există nici o hotărâre a consiliului local, prin care o atare tranzacție să fi fost aprobată, sens în care a depus la dosar o serie de înscrisuri. Potrivit dispozițiilor art.84 alin.3 din Legea nr.69/1991, republicată, (în vigoare la data investirii instanței), „renunțările la drepturi sau recunoașterile de drepturi în favoarea terțelor persoane se fac pe bază de expertiză însușită de consiliu”.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au ignorat dispozițiile acestei legi, invocate în petitul acțiunii, și nu au procedat la o analiză a susținerilor părților sub acest aspect, prin prisma probelor existente atât în acest dosar, cât și în cel finalizat prin hotărârea de expedient. Prin urmare, constatând că instanțele nu au stabilit pe deplin complexa situație de fapt din speță, se casează ambele hotărâri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, spre a se verifica ansamblul probator administrat și a se pronunța cu privire la toate susținerile și temeiurile de drept invocate de părțile litigante.