ÎCCJ, decizie (scj.ro #82737)

Expropriere

în temeiul Legii nr. 33/1994. Tranzacție judiciară. Admisibilitatea acțiunii în

nulitate

Este

admisibilă acțiunea în nulitatea

înțelegerii,

intervenite în cadrul fazei judiciare a procedurii exproprierii, de care

instanța a luat act prin hotărâre, întrucât o asemenea înțelegere are natura

juridică a unui contract de tranzacție, căruia  îi sunt aplicabile

atât  dispozițiile de drept material din Codul civil, cât și cele

procesuale din art.271-273 C.proc.civ. referitoare la hotărârile de expedient.

Secția civilă, decizia nr.1014 din 8 martie

2002

Prin

sentința civilă nr.410 din 29 noiembrie 2000,Tribunalul Arad, secția civilă, a

respins acțiunea prin care reclamantul Municipiul S.M., prin primar, a chemat

în judecată pe pârâții O.I.A. și O.L., pentru a se constata nulitatea absolută

a învoielii cu privire la exproprierea unor imobile, consemnată în dispozitivul

sentinței civile nr.196 din 10 iulie 1998, pronunțată de Tribunalul Argeș.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că expropriatorul nu poate

să invoce lipsa capacității procesuale sau a consimțământului, iar instanța nu

a cercetate fondul, ci doar a luat act de învoiala părților.  Pe de altă

parte, din nici o dovadă, nu rezultă că reclamantul a „înțeles să înlăture

beneficiul exproprierii”.

Apelul declarat de

reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr.51

din 24 aprilie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Recursul declarat de reclamant este fondat.

Prin sentința

civilă nr.196 din 10 iulie 1998 a Tribunalului Argeș, secția civilă, rămasă

irevocabilă,  s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul

Municipiul S.M. în contradictoriu cu pârâții O.A. și O.L.; s-a luat act de

învoiala părților privind exproprierea celor două imobile proprietatea

pârâților și au fost stabilite despăgubirile; a fost respinsă ca

prematură   cererea privitoare  la transferul dreptului de

proprietate și la intabulare.

În cauză,

reclamantul a investit instanța cu cererea de constatare a nulității absolute a

învoielii privitoare la expropriere, invocând dispozițiile art.1705, 1706 și

urm. și art.948 C.civ., precum și art.12 din Legea nr.33/1994, și prevederile

Legii nr.69/1991.

Exproprierea, ca

limitare extremă a dreptului de proprietate privată, este un act de autoritate

publică prin care se realizează dobândirea forțată a proprietăților private,

necesare executării lucrărilor de utilitate publică, în schimbul unei

despăgubiri.

Legea nr.33/1994

reglementează în detaliu etapele –administrativă și judiciară –, precum și

procedura  exproprierii.

Art.4 din lege

prevede că părțile interesate pot conveni atât asupra transferului dreptului de

proprietate, cât și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, cu respectarea

condițiilor legale de fond, de formă și de publicitate, fără a se mai declanșa

procedura de expropriere.

Se admite că o

asemenea convenție are natura juridică a unei tranzacții extrajudiciare,

fiindu-i aplicabile art.1704-1717 C.civ.

Dar aceeași natură

juridică, de contract de tranzacție, o are și înțelegerea intervenită în cadrul

fazei judiciare a procedurii exproprierii, reglementată în cap.IV al legii,

dacă părțile se învoiesc fie cu privire la toate aspectele cauzei, fie doar cu

privire la expropriere.  Unei asemenea tranzacții judiciare îi sunt

aplicabile atât dispozițiile de drept material din C.civ., cât și cele

procesuale din art.271-273 C.proc.civ. referitoare la hotărârile de expedient.

Or, potrivit

art.272 alin.1 C.proc.civ., învoiala va fi înfățișată în scris și va alcătui

dispozitivul sentinței. Instanța va putea lua act de tranzacție, dacă se

constată că nu se urmăresc scopuri ilicte, părțile au capacitatea de a

contracta și dacă și-au dat consimțământul în mod valabil.

Dacă o atare verificare nu a fost făcută de instanța care a luat act de

tranzacție, nimic nu împiedică părțile ca, pe calea unei acțiuni separate, să

se solicite constatarea nulității tranzacției.

Reclamantul a invocat  tocmai încălcarea unor norme imperative prevăzute

în legislația specială privind administrația publică locală și a unor norme

generale în materie de tranzacții  și contracte. A susținut,  astfel,

că nu există nici o hotărâre a consiliului local, prin care o atare tranzacție

să fi fost aprobată, sens în care a depus la dosar o serie de înscrisuri.

Potrivit dispozițiilor art.84 alin.3 din Legea nr.69/1991, republicată, (în

vigoare la data investirii instanței), „renunțările la drepturi sau

recunoașterile de drepturi în favoarea terțelor persoane se fac pe bază de

expertiză însușită de consiliu”.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au ignorat dispozițiile acestei

legi, invocate în petitul acțiunii, și nu au procedat la o analiză a

susținerilor părților sub acest aspect, prin prisma probelor existente atât în

acest dosar, cât și în cel finalizat prin hotărârea de expedient.

Prin urmare, constatând că instanțele nu au stabilit pe deplin complexa

situație de fapt din speță, se casează ambele hotărâri, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la prima instanță, spre a se verifica ansamblul probator

administrat și a se pronunța cu privire la toate susținerile și temeiurile de

drept invocate de părțile litigante.