ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 422/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 422/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, la data de 14 februarie 2013, reclamanții K.V., P.M. și S.I.M.

au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul

Local al Municipiului Timișoara, solicitând obligarea pârâților la emiterea

unei Decizii de expropriere a terenului situat în Timișoara, nr. 118/B, înscris

în C.F., Timișoara, obligarea la plata despăgubirilor cuvenite privind

exproprierea terenului conform procesului-verbal de negociere din data de 09

aprilie 2008 și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

738 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost admisă excepția

autorității de lucru judecat invocată de pârâți și, în consecință, a fost

respinsă cererea formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța

această soluție, Tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată în Dosarul

nr. 574/30/2010 al Tribunalului Timiș, antecesorul reclamanților, în

contradictoriu cu pârâții din prezentul dosar, a solicitat obligarea la plata

despăgubirilor aferente exproprierii conform celor stabilite prin procesul-verbal

de negociere din data de 09 aprilie 2008.

Prin hotărâre

judecătorească intrată în puterea de lucru judecat (Decizia civilă nr. 21/2012

a Curții de Apel Timișoara) s-a stabilit irevocabil că existența unei negocieri

între părți cu privire la o eventuală expropriere, neurmată de emiterea

hotărârii administrative de expropriere, nu semnifică angajamentul

instituțiilor pârâte de a se obliga juridicește prin procedura exproprierii,

această procedură nefiind finalizată și, astfel, reclamanții nu pot pretinde

despăgubiri, întrucât nu au fost privați de dreptul de proprietate.

Tribunalul a reținut

că, față de finalitatea urmărită, și anume, obținerea despăgubirilor ca urmare

a unei exproprieri, există identitate de părți, obiect și cauză între cele două

cereri.

Întrucât prin

hotărâre irevocabilă prima cerere a fost soluționată, reținându-se că nu sunt

întrunite condițiile pentru obținerea de despăgubiri, reclamanții nefiind

expropriați și nici privați de dreptul de proprietate, operează autoritatea de

lucru judecat care împiedică pronunțarea unei hotărâri ulterioare care să

contrazică prima hotărâre.

Folosirea unor norme

de drept sau termeni diferiți pentru motivarea în drept a unor cereri nu

înseamnă că fundamentul juridic al pretenției este diferit ci, în funcție de

finalitatea urmărită de reclamant, cauza poate fi aceeași.

Împotriva sentinței

civile nr. 738 din 14 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, au declarat

apel reclamanții, criticând soluția de respingere a acțiunii pe excepția

autorității de lucru judecat.

Prin Decizia nr. 141/A

din 16 octombrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis

apelul, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Curtea a constatat că

în mod greșit tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat și a

respins pentru acest motiv acțiunea formulată de reclamanți.

Astfel, prin Decizia civilă

nr. 21 din 7 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în Dosarul

nr. 574/30/2010, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7543 din 11 decembrie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis apelul declarat de pârâții

Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara

împotriva sentinței civile nr. 1798 din 28 martie 2011, pronunțată de

Tribunalul Timiș, secția civilă, care a fost schimbată, în sensul respingerii

acțiunii în despăgubiri formulată de reclamantul K.L. și continuată de

reclamanții K.V., P.M. și S.I.M. S-a reținut, în considerente, că emiterea

actului administrativ de expropriere nu a mai avut loc și nici nu a fost

adoptată vreo hotărâre de către Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în

temeiul Legii nr. 33/1994 și al Legii nr. 215/2001, prin care să se dispună

măsura exproprierii, după cum, nici instanța de judecată nu a fost chemată să

decidă o astfel de măsură, astfel încât, în realitate, procedura exproprierii

nu a fost legal declanșată.

Prin cererea de

chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar, reclamanții K.V., P.M.

și S.I.M. solicită, prin primul petit, obligarea pârâților la emiterea deciziei

de expropriere a terenului în litigiu, iar apoi obligarea acestora la plata

despăgubirilor pentru expropriere, invocându-se ca temei de drept art. 1073,

1081, 1084, art. 480 vechiul C. civ.

Așadar, este evident

din cele de mai sus că, prin hotărârea judecătorească anterioară, a fost

respinsă cererea reclamanților de obligare la plata despăgubirilor pentru

expropriere pentru considerentul că nu a fost emis actul administrativ privind

exproprierea. Însă, cererea de emitere a deciziei de expropriere a fost

formulată de reclamanți în cea de a doua acțiune. Or, nestatuându-se asupra

fondului acestui petit, nu poate fi incidentă autoritatea de lucru judecat.

Împotriva Deciziei

nr. 141/A din 16 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au

declarat recurs

pârâții

Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Recurenții au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., fără a le dezvolta în mod separat.

În motivarea

recursului, recurenții susțin că obiectul prezentului dosar este similar cu cel

al dosarului menționat anterior, respectiv, plata unei despăgubiri ca urmare a

exproprierii privind imobilul în litigiu.

Prin Decizia civilă nr.

21 din 07 februarie 2012 se reține că reclamanții nu sunt într-un pericol

iminent de a fi lipsiți în mod abuziv și absolut de prerogativele dreptului lor

de proprietate și, totodată, se apreciază că regimul legal al exproprierii este

depășit, aspect pe care instanța de apel nu-1 are în vedere și consideră că în

speță trebuie dezbătut fondul care, în esență, este același, reclamanții

urmărind în concret aceeași finalitate, de a fi despăgubiți în temeiul și pe

baza actelor deja întocmite și care au stat drept probe în Dosarul nr. 574/30/2010.

Făcând referire la

decizii de speță ale Înaltei Curți, recurenții solicită să se aibă în vedere

prevederile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. și să

se facă aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat, care împiedică

judecarea unei noi acțiuni în cadrul căreia să se pretindă stabilirea

contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

De asemenea,

recurenții invocă prevederile art. 328 și art. 430 alin. (1) și (2) din N.C.P.C.

Se mai susține că

instanța de apel în mod greșit a trimis cauza spre rejudecare, deși avea

posibilitatea să o rețină și să judece pe fond.

În finalul memoriului

de recurs, recurenții invocă aspecte de fond, referitoare la procedura

exproprierii, arătând că acțiunea reclamanților nu poate fi admisă, deoarece nu

au fost parcurse etapele procedurii de expropriere prevăzute de lege.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor invocate, ce pot fi încadrate în motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (niciuna dintre acestea

neputând fi subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 8, invocat formal),

Înalta Curte reține următoarele:

În mod corect a

reținut Curtea de Apel că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile triplei

identități, de părți, obiect și cauză, pentru a se justifica respingerea

acțiunii ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.

În cea de-a doua

acțiune, ce face obiectul prezentului litigiu, instanța a fost învestită cu

două capete de cerere: primul capăt de cerere are ca obiect obligarea pârâților

la emiterea deciziei de expropriere, fiind întemeiat pe prevederile art. 1073, art.

1081 și art. 1084 C. civ. de la 1865, cu referire la obligația „de a face”, iar

cel de-al doilea petit, care are caracter accesoriu (întrucât depinde de modul

de soluționare a primului petit) are ca obiect obligarea pârâților la plata

despăgubirilor pentru terenul ce urmează a fi expropriat, temeiul de drept al

acestui petit regăsindu-se în actele normative speciale care reglementează

exproprierea.

În litigiul

soluționat anterior, prin Decizia nr. 21 din 7 februarie 2012 a Curții de Apel

Timișoara, Secția I civilă, instanța nu a fost învestită cu petitul privind

obligarea pârâților la emiterea deciziei de expropriere, în considerentele

acestei decizii reținându-se în mod expres că autoritățile locale nu au emis o

hotărâre de expropriere în temeiul Legii nr. 33/1994 și al Legii nr. 215/2001,

„după cum nici instanța de judecată nu a fost chemată să decidă o astfel de

măsură”, ceea ce a constituit motivul respingerii cererii directe de acordare a

despăgubirilor.

În speța de față,

instanța nu este chemată să soluționeze o acțiune identică, având același

obiect și cauză, între aceleași părți. Deși scopul urmărit este același,

respectiv, obținerea despăgubirilor pentru imobil, calea procedurală aleasă de

această dată, respectiv, formularea unui prim petit în obligația „de a face”,

succedat de un petit accesoriu privind plata despăgubirilor, exclude incidența

autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește

criticile întemeiate pe prevederile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.

(2) C. civ., recurenții, deși fac distincția corectă între efectele autorității

de lucru judecat, ca excepție procesuală, și efectele puterii de lucru judecat,

ca prezumție, pretind, contrar normelor procedurale, a se face aplicarea

acestei prezumții direct în recurs, în condițiile în care, în fazele procesuale

anterioare (primă instanță și apel), fondul cauzei nu a fost analizat.

Potrivit art. 1200 pct.

4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., puterea de lucru judecat este considerată o

prezumție legală, ca manifestare pozitivă a lucrului judecat, ceea ce presupune

că o constatare jurisdicțională (în sensul de soluție a raportului litigios

dedus judecății), făcută printr-o hotărâre judecătorească, este prezumată a

exprimă adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre. Pe de altă

parte, excepția puterii lucrului judecat, ce poate fi invocată în temeiul art. 166

C. proc. civ., se corelează cu dispozițiile art. 1201 C. civ. valorificând

efectului negativ al lucrului judecat, în sensul că un proces terminat, având

același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți nu mai poate fi

reluat.

Această distincție

relevă funcțiile diferite ale puterii lucrului judecat, respectiv, aceea de

prezumție și de excepție procesuală, în primul caz având efect în plan

probator, iar în al doilea caz producând consecințe în materia limitării

exercițiului dreptului la o nouă acțiune având același obiect, aceeași cauză și

între aceleași părți.

Spre deosebire de

excepția autorității de lucru judecat, care presupune o identitate de acțiuni

(sub aspectul obiectului, părților și cauzei juridice), care împiedică repetarea

judecății și care determină o soluție ce nu antamează fondul cauzei, prezumția

de lucru judecat este aplicabilă în situația în care, în lipsa triplei

identități menționate, existența unei judecăți anterioară impune consecvență în

noua judecată, în sensul că ceea ce s-a constatat și s-a statuat printr-o

hotărâre nu trebuie contrazis prin alta. În acest din urmă caz, instanța nu

respinge acțiunea pe excepție, ci analizează fondul cauzei, valorificând în

cadrul acestei analize probele administrate, inclusiv prezumția de lucru

judecat.

În speță, atât prima

instanță, cât și instanța de apel, au analizat efectul negativ al puterii de

lucru judecat. Prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 1201 C. civ. și a făcut aplicarea prevederilor art. 166 C.

proc. civ., în sensul respingerii acțiunii pe excepția autorității de lucru

judecat, ceea ce a determinat neanalizarea fondului cauzei. Instanța de apel,

respectând principiul tantum devolutum quantum iudicatum a analizat legalitatea

sentinței în limitele cadrului procesual stabilit de prima instanță și în

raport de soluția adoptată referitor la excepția autorității de lucru judecat

(singura examinată de prima instanță).

Fiind învestită cu

verificarea legalității soluției date de prima instanță asupra excepției,

instanța de apel nu ar fi putut trece la examinarea pe fond a cererii de

chemare în judecată, așa cum pretind recurenții. Potrivit art. 279 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., în situația în care instanța de apel constată că în

mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata

fondului, soluția este anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, o singură dată, primei instanțe, dacă părțile au solicitat în mod

expres acest lucru. Această condiție este îndeplinită în speță, deoarece prin

motivele de apel reclamanții au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

Invocarea și

aplicarea prezumției puterii de lucru judecat se poate face numai în cadrul

examinării pe fond a litigiului. Or, dat fiind faptul că, în fazele procesuale

anterioare, instanțele s-au pronunțat exclusiv asupra excepției autorității de

lucru judecat, prezumția de lucru judecat nu ar putea fi aplicată pentru prima

oară în recurs, întrucât judecata acestei căi extraordinare de atac este

limitată la verificarea legalității soluției pronunțate în apel, în limitele

judecății în apel.

În ceea ce privește

invocarea prevederilor art. 328 și art. 430 alin. (1) și (2) din N.C.P.C.,

Înalta Curte constată că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile

prezentului litigiu, care a început înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ.

Potrivit art. 3 din

Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, dispozițiile

C. proc. civ. se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în

vigoare, cauzele aflate pe rolul instanțelor, cum este și speța de față,

rămânând supune legii vechi de procedură.

În ceea ce privește

aspectele de fond ale cauzei, invocate de recurenți în finalul memoriului de

recurs, referitoare la procedura exproprierii, Înalta Curte nu se poate

pronunța, având în vedere limitele judecății în recurs, urmând ca acestea să

fie analizate de instanța de fond, în rejudecare.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin primar și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 141/A din 16 octombrie 2014 a

Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2015.