ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 422/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 14 februarie 2013, reclamanții K.V., P.M. și S.I.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând obligarea pârâților la emiterea unei Decizii de expropriere a terenului situat în Timișoara, nr. 118/B, înscris în C.F., Timișoara, obligarea la plata despăgubirilor cuvenite privind exproprierea terenului conform procesului-verbal de negociere din data de 09 aprilie 2008 și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 738 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost admisă excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâți și, în consecință, a fost respinsă cererea formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată în Dosarul nr. 574/30/2010 al Tribunalului Timiș, antecesorul reclamanților, în contradictoriu cu pârâții din prezentul dosar, a solicitat obligarea la plata despăgubirilor aferente exproprierii conform celor stabilite prin procesul-verbal de negociere din data de 09 aprilie 2008. Prin hotărâre judecătorească intrată în puterea de lucru judecat (Decizia civilă nr. 21/2012 a Curții de Apel Timișoara) s-a stabilit irevocabil că existența unei negocieri între părți cu privire la o eventuală expropriere, neurmată de emiterea hotărârii administrative de expropriere, nu semnifică angajamentul instituțiilor pârâte de a se obliga juridicește prin procedura exproprierii, această procedură nefiind finalizată și, astfel, reclamanții nu pot pretinde despăgubiri, întrucât nu au fost privați de dreptul de proprietate.

Tribunalul a reținut că, față de finalitatea urmărită, și anume, obținerea despăgubirilor ca urmare a unei exproprieri, există identitate de părți, obiect și cauză între cele două cereri. Întrucât prin hotărâre irevocabilă prima cerere a fost soluționată, reținându-se că nu sunt întrunite condițiile pentru obținerea de despăgubiri, reclamanții nefiind expropriați și nici privați de dreptul de proprietate, operează autoritatea de lucru judecat care împiedică pronunțarea unei hotărâri ulterioare care să contrazică prima hotărâre. Folosirea unor norme de drept sau termeni diferiți pentru motivarea în drept a unor cereri nu înseamnă că fundamentul juridic al pretenției este diferit ci, în funcție de finalitatea urmărită de reclamant, cauza poate fi aceeași.

Împotriva sentinței civile nr. 738 din 14 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, au declarat apel reclamanții, criticând soluția de respingere a acțiunii pe excepția autorității de lucru judecat. Prin Decizia nr. 141/A din 16 octombrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Curtea a constatat că în mod greșit tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins pentru acest motiv acțiunea formulată de reclamanți.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 21 din 7 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în Dosarul nr. 574/30/2010, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7543 din 11 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1798 din 28 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, care a fost schimbată, în sensul respingerii acțiunii în despăgubiri formulată de reclamantul K.L. și continuată de reclamanții K.V., P.M. și S.I.M.

S-a reținut, în considerente, că emiterea actului administrativ de expropriere nu a mai avut loc și nici nu a fost adoptată vreo hotărâre de către Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în temeiul Legii nr. 33/1994 și al Legii nr. 215/2001, prin care să se dispună măsura exproprierii, după cum, nici instanța de judecată nu a fost chemată să decidă o astfel de măsură, astfel încât, în realitate, procedura exproprierii nu a fost legal declanșată. Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar, reclamanții K.V., P.M. și S.I.M. solicită, prin primul petit, obligarea pârâților la emiterea deciziei de expropriere a terenului în litigiu, iar apoi obligarea acestora la plata despăgubirilor pentru expropriere, invocându-se ca temei de drept art. 1073, 1081, 1084, art. 480 vechiul C. civ.

Așadar, este evident din cele de mai sus că, prin hotărârea judecătorească anterioară, a fost respinsă cererea reclamanților de obligare la plata despăgubirilor pentru expropriere pentru considerentul că nu a fost emis actul administrativ privind exproprierea. Însă, cererea de emitere a deciziei de expropriere a fost formulată de reclamanți în cea de a doua acțiune. Or, nestatuându-se asupra fondului acestui petit, nu poate fi incidentă autoritatea de lucru judecat. Împotriva Deciziei nr. 141/A din 16 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs pârâții Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Recurenții au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., fără a le dezvolta în mod separat. În motivarea recursului, recurenții susțin că obiectul prezentului dosar este similar cu cel al dosarului menționat anterior, respectiv, plata unei despăgubiri ca urmare a exproprierii privind imobilul în litigiu. Prin Decizia civilă nr. 21 din 07 februarie 2012 se reține că reclamanții nu sunt într-un pericol iminent de a fi lipsiți în mod abuziv și absolut de prerogativele dreptului lor de proprietate și, totodată, se apreciază că regimul legal al exproprierii este depășit, aspect pe care instanța de apel nu-1 are în vedere și consideră că în speță trebuie dezbătut fondul care, în esență, este același, reclamanții urmărind în concret aceeași finalitate, de a fi despăgubiți în temeiul și pe baza actelor deja întocmite și care au stat drept probe în Dosarul nr. 574/30/2010.

Făcând referire la decizii de speță ale Înaltei Curți, recurenții solicită să se aibă în vedere prevederile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. și să se facă aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat, care împiedică judecarea unei noi acțiuni în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior. De asemenea, recurenții invocă prevederile art. 328 și art. 430 alin. (1) și (2) din N.C.P.C. Se mai susține că instanța de apel în mod greșit a trimis cauza spre rejudecare, deși avea posibilitatea să o rețină și să judece pe fond. În finalul memoriului de recurs, recurenții invocă aspecte de fond, referitoare la procedura exproprierii, arătând că acțiunea reclamanților nu poate fi admisă, deoarece nu au fost parcurse etapele procedurii de expropriere prevăzute de lege.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate, ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (niciuna dintre acestea neputând fi subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 8, invocat formal), Înalta Curte reține următoarele: În mod corect a reținut Curtea de Apel că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile triplei identități, de părți, obiect și cauză, pentru a se justifica respingerea acțiunii ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat. În cea de-a doua acțiune, ce face obiectul prezentului litigiu, instanța a fost învestită cu două capete de cerere: primul capăt de cerere are ca obiect obligarea pârâților la emiterea deciziei de expropriere, fiind întemeiat pe prevederile art. 1073, art. 1081 și art. 1084 C. civ.

de la 1865, cu referire la obligația „de a face”, iar cel de-al doilea petit, care are caracter accesoriu (întrucât depinde de modul de soluționare a primului petit) are ca obiect obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru terenul ce urmează a fi expropriat, temeiul de drept al acestui petit regăsindu-se în actele normative speciale care reglementează exproprierea. În litigiul soluționat anterior, prin Decizia nr. 21 din 7 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, Secția I civilă, instanța nu a fost învestită cu petitul privind obligarea pârâților la emiterea deciziei de expropriere, în considerentele acestei decizii reținându-se în mod expres că autoritățile locale nu au emis o hotărâre de expropriere în temeiul Legii nr. 33/1994 și al Legii nr. 215/2001, „după cum nici instanța de judecată nu a fost chemată să decidă o astfel de măsură”, ceea ce a constituit motivul respingerii cererii directe de acordare a despăgubirilor.

În speța de față, instanța nu este chemată să soluționeze o acțiune identică, având același obiect și cauză, între aceleași părți. Deși scopul urmărit este același, respectiv, obținerea despăgubirilor pentru imobil, calea procedurală aleasă de această dată, respectiv, formularea unui prim petit în obligația „de a face”, succedat de un petit accesoriu privind plata despăgubirilor, exclude incidența autorității de lucru judecat. În ceea ce privește criticile întemeiate pe prevederile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., recurenții, deși fac distincția corectă între efectele autorității de lucru judecat, ca excepție procesuală, și efectele puterii de lucru judecat, ca prezumție, pretind, contrar normelor procedurale, a se face aplicarea acestei prezumții direct în recurs, în condițiile în care, în fazele procesuale anterioare (primă instanță și apel), fondul cauzei nu a fost analizat.

Potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., puterea de lucru judecat este considerată o prezumție legală, ca manifestare pozitivă a lucrului judecat, ceea ce presupune că o constatare jurisdicțională (în sensul de soluție a raportului litigios dedus judecății), făcută printr-o hotărâre judecătorească, este prezumată a exprimă adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre. Pe de altă parte, excepția puterii lucrului judecat, ce poate fi invocată în temeiul art. 166 C. proc. civ., se corelează cu dispozițiile art. 1201 C. civ. valorificând efectului negativ al lucrului judecat, în sensul că un proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți nu mai poate fi reluat.

Această distincție relevă funcțiile diferite ale puterii lucrului judecat, respectiv, aceea de prezumție și de excepție procesuală, în primul caz având efect în plan probator, iar în al doilea caz producând consecințe în materia limitării exercițiului dreptului la o nouă acțiune având același obiect, aceeași cauză și între aceleași părți. Spre deosebire de excepția autorității de lucru judecat, care presupune o identitate de acțiuni (sub aspectul obiectului, părților și cauzei juridice), care împiedică repetarea judecății și care determină o soluție ce nu antamează fondul cauzei, prezumția de lucru judecat este aplicabilă în situația în care, în lipsa triplei identități menționate, existența unei judecăți anterioară impune consecvență în noua judecată, în sensul că ceea ce s-a constatat și s-a statuat printr-o hotărâre nu trebuie contrazis prin alta.

În acest din urmă caz, instanța nu respinge acțiunea pe excepție, ci analizează fondul cauzei, valorificând în cadrul acestei analize probele administrate, inclusiv prezumția de lucru judecat. În speță, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au analizat efectul negativ al puterii de lucru judecat. Prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ. și a făcut aplicarea prevederilor art. 166 C. proc. civ., în sensul respingerii acțiunii pe excepția autorității de lucru judecat, ceea ce a determinat neanalizarea fondului cauzei. Instanța de apel, respectând principiul tantum devolutum quantum iudicatum a analizat legalitatea sentinței în limitele cadrului procesual stabilit de prima instanță și în raport de soluția adoptată referitor la excepția autorității de lucru judecat (singura examinată de prima instanță).

Fiind învestită cu verificarea legalității soluției date de prima instanță asupra excepției, instanța de apel nu ar fi putut trece la examinarea pe fond a cererii de chemare în judecată, așa cum pretind recurenții. Potrivit art. 279 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în situația în care instanța de apel constată că în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, soluția este anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe, dacă părțile au solicitat în mod expres acest lucru. Această condiție este îndeplinită în speță, deoarece prin motivele de apel reclamanții au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

Invocarea și aplicarea prezumției puterii de lucru judecat se poate face numai în cadrul examinării pe fond a litigiului. Or, dat fiind faptul că, în fazele procesuale anterioare, instanțele s-au pronunțat exclusiv asupra excepției autorității de lucru judecat, prezumția de lucru judecat nu ar putea fi aplicată pentru prima oară în recurs, întrucât judecata acestei căi extraordinare de atac este limitată la verificarea legalității soluției pronunțate în apel, în limitele judecății în apel. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 328 și art. 430 alin. (1) și (2) din N.C.P.C., Înalta Curte constată că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile prezentului litigiu, care a început înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. Potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare, cauzele aflate pe rolul instanțelor, cum este și speța de față, rămânând supune legii vechi de procedură. În ceea ce privește aspectele de fond ale cauzei, invocate de recurenți în finalul memoriului de recurs, referitoare la procedura exproprierii, Înalta Curte nu se poate pronunța, având în vedere limitele judecății în recurs, urmând ca acestea să fie analizate de instanța de fond, în rejudecare. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 141/A din 16 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2015.