ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2911/2014

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la 27 martie 2012, sub numărul 2284/30 din 29 martie 2012, reclamanții P.Io. și P.I. au chemat în judecată pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții la emiterea deciziei de expropriere a terenului situat în Timișoara, str. L., înscris în CF nr. xx Timișoara, nr. top. AA și la plata despăgubirilor convenite pentru exproprierea terenului, conform procesului verbal de negociere din data de 09 aprilie 2008, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că administrațiile locale timișorene au adoptat o serie de hotărâri de consiliu local care au avut drept scop modernizarea structurii arhitecturale la nivelul Municipiului Timișoara, prin hotărâre a Consiliului Local aprobându-se Planul Urbanistic General care, în zona de sud a Municipiului Timișoara, prevedea o prelungire a B-ului Sudului. La solicitarea Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Timișoara s-a constituit, în urma adreselor nr. A1, A2, A3 din 17 martie 2008, o Comisie de negociere a prețului despăgubirilor aferente terenurilor afectate de proiectul în cauză.

Aceeași solicitare a fost folosită de arhitectul șef al Municipiului Timișoara prin adresa din 16 aprilie 2008. A avut loc la 9 aprilie 2008 o întâlnire între Comisia de negociere a Municipiului Timișoara și proprietarii terenurilor, respectiv a reclamațiilor, iar în urma negocierilor s-a convenit exproprierea suprafeței de teren deținută de reclamanți, suprafață înscrisă în CF nr. xx Timișoara, la prețul de despăgubire de 350 euro/m.p., plata convenită urmând a se efectua până la data de 31 decembrie 2010. Deși s-a întocmit întreaga documentație aferentă emiterii unei hotărâri de consiliu local în sensul celor mai sus petrecute (există referatul consiliilor din 24 aprilie 2008 a primarului Municipiului Timișoara și procesul-verbal al Comisiei de negociere din data de 09 aprilie 2008) și deși s-a propus emiterea hotărârii cu conținutul înscris în proiectul acestei hotărâri (anexa 1), proiectul nu a mai fost pus în discuția plenului Consiliului Local al Municipiului Timișoara, nu s-a mai emis o hotărâre de expropriere și nici nu s-a efectuat plata acestor despăgubiri.

În toată această perioadă terenul reclamanților a fost indisponibilizat, similar unei exproprieri de fapt, menținându-se în toată perioada 2005-2012 scopul și intenția pârâților de aplicare în practică a planului urbanistic general aprobat, acesta nesuferind modificări, însă autoritățile refuză a demara procedurile obligatorii și constituționale privind garantarea dreptului de proprietate pentru demararea trecerii terenului în proprietatea statului. Reclamanții au justificat cererea formulată prin încălcarea dreptului de proprietate suferită, decurgând din împiedicarea de a dispune de bunul imobil ce le aparține. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 1073, 1081, 1084 C. civ., respectiv art. 480 și 555 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2369 din 09 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 2284/30/2012, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanți ca neîntemeiată, observându-se că aceștia invocă, drept justificare a dreptului lor de a obține obligarea pârâților la îndeplinirea obligației asumate, procesul verbal al ședinței Comisiei de negociere cu terții constituită în baza H.C.L. 257/2007 din data de 09 aprilie 2008. Acest proces-verbal, precum și toate celelalte acte juridice invocate de reclamanți, au fost emise pentru punerea în aplicare a legislației speciale în materia exproprierii terenurilor, condiții în care s-a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile de drept comun din materia obligațiilor civile, ci dispozițiile legii speciale din materia exproprierii.

S-a avut în vedere și faptul că s-a statuat deja printr-o hotărâre judecătorească anterioară pronunțată între aceleași părți (decizia nr. 13 din 01 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara), cu putere de lucru judecat, faptul că „atâta timp cât nu s-a adoptat de către pârâtă o hotărâre prin care să aprobe declanșarea procedurii de expropriere și suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare, reclamanții intimați nu pot pretinde despăgubiri în condițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 198/2004, care potrivit art. 9 alin. (3), se completează în privința procedurii cu dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care constituie legea generală”.

Instanța care a pronunțat această hotărâre a reținut că nu este competentă să se pronunțe asupra oportunității exproprierii, ci numai, după aprobarea prin hotărâre a deschiderii procedurii de expropriere, asupra întrunirii condițiilor cerute de lege pentru expropriere și asupra cuantumului despăgubiri. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 37/A din 27 martie 2014, prin care s-a reținut că reclamanții solicită obligarea pârâților la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor în cuantumul cuvenit prin procesul-verbal de negociere din data de 09 aprilie 2008 și de plată efectivă a acestora, alegând calea dreptului comun prin formularea prezentei acțiuni având ca obiect - obligația de a face.

Or, în mod nelegal reclamanții au formulat o acțiune în obligația de a face, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, deși se urmărește obligarea pârâților la finalizarea unei proceduri administrative reglementate de legea specială în materia exproprierii. Legea nr. 255/2010, ce reglementează și faza administrativă a procedurii exproprierii, prevede în mod expres că această fază se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri de stabilire a valorii despăgubirii precum și a modalității de plată a acesteia. Legiuitorul, în aceste situații, a prevăzut și reglementat în mod expres etapele și termenele ce trebuie parcurse într-o ipoteză de expropriere, și care, evident, se circumscriu dispozițiilor legii speciale.

Este adevărat că reclamanții au mai inițiat și parcurs, anterior, litigiul ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 15242/30/2009, prin care au solicitat obligarea pârâților Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar la plata despăgubirilor cuvenite pentru exproprierea terenului, convenite la nivelul sumei de 2.027.200 euro, în temeiul Legii nr. 33/1994. Această acțiune a fost respinsă irevocabil cu motivarea pertinentă că, atâta timp cât nu s-a adoptat de către pârâtă o hotărâre prin care să aprobe declanșarea procedurii de expropriere și suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare, reclamanții intimați nu pot pretinde despăgubiri în condițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 198/2004, care, potrivit art. 9 alin. (3), se completează în privința procedurii cu dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care constituie legea generală.

Acea instanță a reținut că nu este competentă să se pronunțe asupra oportunității exproprierii, ci numai, după aprobarea prin hotărâre a deschiderii procedurii de expropriere, asupra întrunirii condițiilor cerute de lege pentru expropriere și asupra cuantumului despăgubirii. Or, în litigiul civil anterior, circumscris în mod corect dispozițiilor speciale în materia exproprierii, reclamanții au solicitat doar obligarea pârâților la plata despăgubirilor cuvenite de părți asupra exproprierii terenului în suprafață de 5792 m.p., fără a se solicita, în prealabil (conform etapelor administrative reglementate în mod strict de legiuitor și obligatorii de parcurs), obligarea pârâților la emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Astfel fiind, pretențiile concrete ale reclamanților, ce fac obiectul prezentului litigiu, nu pot face obiectul unei acțiuni civile de drept comun, în obligația de a face, ele supunându-se regimului general al legilor speciale în materia exproprierii, în condițiile art. 20 din Legea nr. 255/2010, unde se poate verifica parcurgerea efectivă de către reclamanți a procedurii a cărei finalizare o solicită, în vederea stabilirii modalității în care pârâtul și-a executat obligațiile legale existente în sarcina sa.

Împrejurarea că art. 19 din Legea nr. 255/2010 nu stabilește un termen pentru emiterea hotărârii de despăgubire și, respectiv, pentru consemnarea despăgubirilor la dispoziția persoanei expropriate nu echivalează cu posibilitatea expropriatorului de a amâna sine die această obligație, dispozițiile art. 9 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (4) și (5) din lege, impunând o anumită conduită expropriatorului ce trebuie realizată într-un termen rezonabil, înainte de operarea transferului de drept al proprietății de la persoana expropriată la expropriator. De aceea, pretențiile concrete ale reclamanților astfel cum sunt formulate în cauza de față, cu cele două petite, nu pot face obiectul unei acțiuni civile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ele decurgând și fiind reglementate în mod expres prin legile speciale în materia exproprierii.

Instanța de apel a apreciat, în consecință, că apelul declarat de reclamanți este nefondat, în mod corect instanța de fond statuând că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile de drept comun în materia obligațiilor civile, ci dispozițiile legii speciale din materia exproprierii. Împotriva acestei decizii, în termene legal, au declarat recurs reclamanții P.Io. și P.I. În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 404 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate: - în mod greșit reține instanța de apel că temeiul legal al exproprierii este dat de prevederile Legii nr. 255/2010, în condițiile în care negocierea prețului și toate facilitățile anterioare s-au efectuat înainte de anul 2008, când legea menționată nici nu exista.

Astfel, întreaga motivare a deciziei recurate are la bază premisa greșită privind aplicarea procedurii Legii nr. 255/2010. - apreciind că acțiunea prezentă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, nu este admisibilă, instanța de apel dovedește că a ignorat cu desăvârșire starea de fapt care a generat litigiul, respectiv pasivitatea pârâților din 2008 până în prezent, timpul de 6 ani de zile cât reclamanții au fost afectați în dreptul lor de proprietate. În plus, raționamentul este și greșit întrucât, terenul fiind indisponibilizat în fapt și aflat la dispoziția pârâților, iar prețul său negociat conform procesului-verbal din 9 aprilie 2008, obligarea de a emite decizia de expropriere apare ca singura soluție rațională și legală de a debloca o situație care persistă din culpa pârâților.

Recurenții au mai precizat că prin acordul de voință al părților, concretizat în procesul-verbal din 9 aprilie 2008, s-a convenit transferul proprietății de la proprietar la Municipiul Timișoara. Acest acord nu mai poate fi modificat unilateral de părți, deși contractul în forma prevăzută de lege nu s-a materializat, părțile convenind sub aspectul obiectului și valorii obiectului convenției. Autoritatea locală și-a menținut interesul de a edifica pe terenul reclamanților investițiile aprobate, după cum rezultă din toate actele emanate de la aceasta în perioada 2008-2014, dar nu a procedat și la emiterea hotărârii de consiliu local prin care să dispună exproprierea și nici la plata prețului.

Recurenții susțin că au reclamat abuzul de poziție dominantă pe care pârâta îl manifestă în raporturile cu ei, pe de o parte, ca autoritate competentă sub aspectul emiterii documentelor de expropriere - aflate exclusiv la dispoziția sa, a căror efectuare o întârzie la bunul său plac, iar, pe de altă parte, ca autoritate cu atribuții în emiterea actelor administrative, refuzând să permită proprietarilor utilizarea și folosirea proprietăților în limitele prerogativelor dreptului de proprietate. Sub aspectul obligației de „a face”, acțiunea este admisibilă, instanța fiind îndreptățită a dispune obligarea pârâtei la emiterea HCL privind exproprierea terenului reclamanților, iar sub aspectul prețului, îndreptățirea decurge din acordul de voință intervenit între părți și consemnat prin procesul-verbal din 9 aprilie 2008 (350 euro/m.p.).

- instanța de apel, după cum și prima instanță, au ignorat jurisprudența C.E.D.O. furnizată la dosar chiar de către reclamanți, referitoare la cazuri similare, în care instanța europeană a obligat statele la plata de despăgubiri aferente exproprierii de fapt a unor imobile, în privința cărora formalitățile de expropriere nu au mai fost finalizate. Aceste hotărâri sunt obligatorii. La data de 15 septembrie 2014, intimații-pârâți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și judecarea cauzei și în lipsă. Recurenții au depus răspuns la întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând recursul declarat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat în considerarea următoarelor argumente.

Cea dintâi critică a recursului a contestat legitimitatea întemeierii soluției instanței de apel pe dispozițiile cuprinse în Legea nr. 255/2010, motivat de împrejurarea că atât negocierea prețului pentru terenul ce aparține recurenților, cât și toate celelalte acțiuni ale autorităților publice locale datează dinaintea anului 2008, când procedura de expropriere era reglementată de Legea nr. 198/2004, recurenții susținând că, din această cauză, întreaga motivare a instanței de apel are la bază o premisă greșită. Critica este nefondată în condițiile în care actualul demers al reclamanților, spre deosebire de cel precedent care a făcut obiectul Dosarului nr. 1524.2/30/2009 și care a avut ca temei Legea nr. 33/1994, a fost întemeiat pe dispozițiile dreptului comun - art. 1073, 1081, 1084, art. 480 și art. 555 C. civ.

- și a urmărit, în primul rând, obligarea pârâților la emiterea deciziei de expropriere a terenului ce le aparține, situat la adresa din str. L. din Timișoara, ca „obligație de a face” ce revine pârâților chemați în judecată. Așadar, solicitându-se obligarea la emiterea unei decizii de expropriere care, prin ipoteză, avea a produce efecte pentru viitor, apare ca firesc demersul instanței de apel de a observa conținutul reglementării speciale actuale, contemporane analizei sale judecătorești, în ceea ce privește procedurile, etapele de parcurs și competențele în materie de expropriere, iar nu pe acela al legii anterioare, sub regimul de reglementare al căreia s-au concretizat anumite acte premergătoare exproprierii, efectuate de către autoritățile administrației publice locale.

Critica este nefondată și întrucât respingerea celei dintâi solicitări a cererii reclamanților nu a fost argumentată pe conținutul în sine al Legii nr. 255/2010, pentru a se justifica în vreun fel interesul recurenților de a critica aplicarea altei legi decât cea considerată de ei ca fiind incidentă, ci pe aprecierea de principiu a instanței de apel că, atâta timp cât face obiectul unei legi speciale, exproprierea imobiliară nu poate fi solicitată și obținută pe calea dreptului comun, prin constrângerea autorității publice la îndeplinirea unei „obligații de a face”, similar unei obligații din sfera raporturilor de drept privat pentru îndeplinirea căreia se recurge la forța de coerciție a statului.

Așadar, trimiterea pe care instanța de apel o face în considerentele hotărârii sale la conținutul Legii nr. 255/2010 nu este nici greșită, față de contextul procesual arătat, dar nici aptă să genereze în sine soluția litigiului, pentru a se putea susține de către recurenți că, plecând de la aceasta, decizia atacată are la bază premisa greșită privind aplicarea procedurii Legii nr. 255/2010 litigiului pendinte.

Cea de-a doua critică a recursului a criticat raționamentul instanței de apel privind imposibilitatea formulării acțiunii pe calea dreptului comun, susținând că acesta este greșit întrucât terenul este indisponibilizat în fapt, iar prețul a fost negociat conform procesului-verbal de negociere din 8 aprilie 2008. Potrivit recurenților, acest proces-verbal concretizează acordul de voință al părților asupra transferului proprietății și asupra prețului acestui transfer, acordul neputând fi modificat unilateral de părți (chiar dacă contractul nu s-a încheiat în forma prevăzută de lege) întrucât s-a convenit asupra obiectului și prețului convenției.

Critica este însă nefondată, Înalta Curte reținând, ca și cele două instanțe de fond anterioare ce au soluționat pricina, că se impun prezentei cauze, în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 13 din 1 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului în baza deciziei nr. 7296 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), dezlegările jurisdicționale din litigiul precedent disputat între aceleași părți prin care instanța ce a pronunțat această hotărâre, observând conținutul Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 198/2004 (cea apreciată de recurenți ca fiind aplicabilă speței), a statuat la modul general că „instanța nu este competentă să se pronunțe asupra oportunității exproprierii, ci numai după aprobarea prin hotărâre a deschiderii procedurii de expropriere, asupra întrunirii condițiilor cerute de lege pentru expropriere și asupra cuantumului despăgubirii”, aspect, de altfel, agreat și de recurenți, așa cum se deduce din această a doua critică a recursului lor, ce invocă abuzul de putere al autorității administrative pe motivul competenței exclusive a acesteia în îndeplinirea procedurilor de expropriere.

Această dezlegare de principiu este deplin valabilă, indiferent care act normativ particular din materia exproprierii s-ar aplica, în considerarea naturii juridice speciale a acestei instituții juridice, a cărei esență se regăsește în puterea de decizie a autorității publice (de stat sau locale). Chiar văzută ca o vânzare forțată, exproprierea rămâne o operațiune juridică formală și complexă, beneficiind de o reglementare specială, în care persoanei expropriate nu i se recunoaște decât dreptul de a contesta cuantumul despăgubirii iar nu și dreptul de a o iniția, care aparține statului sau unității administrative locale, prin organele sale reprezentative, fiind așadar străină principiului autonomiei de voință care guvernează operațiunea vânzării-cumpărării între particulari, reglementată de C. civ.

Pentru acest motiv, acte premergătoare procedurii de expropriere a cărei inițiere nici nu s-a realizat de către autoritatea publică locală, cum ar fi procesul - verbal din 9 aprilie 2008, nu au putut fi valorificate în prezenta acțiune întemeiată pe dreptul comun, astfel cum s-a solicitat de către reclamanți, respectiv ca înscris ce concretizează acordul de voință al părților litigante asupra obiectului și valorii (prețului) convenției, acord asupra căruia acestea nu mai pot reveni în mod unilateral.

Actele premergătoare procedurii exproprierii ori cele îndeplinite în cursul acesteia nu pot fi valorificate ca acte juridice civile pe tărâmul dreptului comun, o atare „evadare” din sfera reglementării speciale a exproprierii nefiind permisă, după cum în mod corect au apreciat ambele instanțe de fond atunci când au reținut că pretențiile concrete ale reclamanților, astfel cum au fost formulate prin cele două petite, nu pot face obiectul unei acțiuni civile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ele decurgând și fiind în mod expres reglementate prin legile speciale din materia exproprierii. Înalta Curte apreciază că aceste dezlegări nu contravin celor ce au stat la baza pronunțării deciziei civile nr. 13 din 1 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara ce a soluționat precedenta acțiune în despăgubiri introdusă de către reclamanți împotriva acelorași părți, dar întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Respectiva acțiune prin care reclamanții urmăreau obținerea acelorași daune, de 350 euro/m.p., stabilite prin procesul-verbal din 9 aprilie 2008 a fost respinsă de către instanță cu motivarea că acordarea de despăgubiri pentru exproprierea imobilului nu se justifică atâta timp cât reclamanții nu au fost încă supuși procedurii exproprierii și a cărei inițiere nu poate fi dispusă de către instanța de judecată. Curtea de Apel Timișoara a mai precizat că reclamanții sunt îndreptățiți să ceară pe tărâmul dreptului comun (art. 998-999 C. civ.) despăgubiri pentru prejudiciile decurgând din indisponibilizarea bunului imobil ce le aparține.

Instanța de recurs constată însă că, deși au continuat să se plângă și în actualul demers judiciar, întemeiat pe dispozițiile dreptului comun, de prejudiciile decurgând din indisponibilizarea terenului, reclamanții nu au înțeles să ceară repararea unor atare prejudicii (pe care, de altfel, ar fi trebuit să le și dovedească), ci au pretins să fie despăgubiți pentru exproprierea terenului la nivelul stabilit prin procesul-verbal din 9 aprilie 2008. Or, prejudiciile decurgând din limitările aduse în exercițiul dreptului de proprietate ori al atributelor acestuia, cum ar fi interdicția de a ridica pe teren construcții industriale - singura limitate despre care au făcut vorbire reclamanții și care a rezultat din înscrisul aflat la dosar fond și din certificatele de urbanism din 15 noiembrie 2005 și din 5 noiembrie 2007 - nu pot fi identice ori egale cu despăgubirea ce se cuvine pentru însăși preluarea forțată a proprietății care are loc în cazul exproprierii, pentru ca dovedindu-le pe cele dintâi, să poată fi despăgubit proprietarul vătămat ca și cum ar fi expropriat.

Se observă însă că exact în acest mod a fost concepută actuala acțiune a reclamanților prin care aceștia, deși au cerut acordarea de despăgubiri pentru exproprierea terenului în suprafață de 5.792 m.p., în cuantumul stabilit prin procesul-verbal din 9 aprilie 2008, și-au justificat această pretenție, printre altele, acuzând faptul indisponibilizării imobilului pe o durată importantă de timp (2005-2012), prin împiedicarea lor de a dispune de bunul ce le aparține în deplinătatea atributelor dreptului de proprietate (invocând, așadar, o limitare adusă în exercițiul dreptului de proprietate).

Prin urmare, fără ca în mod real să ceară repararea eventualelor prejudicii decurgând din limitările aduse în exercițiul/atributele dreptului de proprietate - acțiunea a cărei utilizare a fost admisă ca posibilă prin considerentele ce au fundamentat decizia nr. 13/2012 a Curții de Apel Timișoara - pe calea prezentei acțiuni reclamanții nu au făcut decât să transfere pe tărâmul dreptului comun problematica exproprierii nerealizate a terenului lor din str. L., încercând să obțină în acest cadru ceea ce li s-a refuzat în procedura precedentă, pe baza legislației speciale din materia exproprierii.

În ceea ce privește situația exproprierii de facto (o altă ipoteză în care reclamanții ar fi avut deschisă calea acțiunii în despăgubiri pe calea dreptului comun, și pe care aceștia au invocat-o atât în motivarea acțiunii lor, dar pe care au continuat să o susțină și în recurs, pretinzând că bunul imobil a fost indisponibilizat în fapt), nu se poate considera că aceasta se regăsește în datele cazului dedus judecății. Ipoteza exproprierii de fapt corespunde acelei situații în care, în absența oricărui cadru legal și în lipsa oricărei despăgubiri, proprietatea unui particular ajunge a servi utilității publice prin exploatarea și utilizarea directă ori indirectă a unei autorități publice (ceea ce implică în mod necesar faptul deposedării particularului), chiar în absența îndeplinirii oricăror forme ale transferului dreptului de proprietate.

Or, această ipoteză nu se regăsește în cauza de față, teza exproprierii de fapt fiind contrazisă de înșiși cei ce au acuzat-o, reclamanții, care au invocat încălcarea dreptului lor de proprietate de către pârâți nu prin deposedarea lor de bun, ci prin împiedicarea de a dispune de imobilul ce le aparține, în limitele prerogativelor conferite de acesta, respectiv prin impunerea interdicției de a edifica unități cu caracter industrial de către autoritățile administrației publice locale, împrejurare ce presupune că bunul se află în posesia acestora, aspect ce a fost confirmat și în recurs, recurenții declarând că intenționează să dezvolte o afacere pe teren, prin ridicarea unei noi construcții.

De altfel, pe parcursul judecății a rezultat că reclamanții sunt proprietarii imobilului din str. L. din Timișoara - pe care se află casa și anexe, 2 garaje, curtea și grădina, terenul în suprafață totală de 5.792 m.p., conform extrasului de CF din 24 august 2007 - pe care îl stăpânesc nestingheriți și cu care au garantat restituirea unui împrumut acordat de bancă, singura limitare a exercițiului dreptului de proprietate adusă de autorități, ce decurge din includerea bunului în planul de modernizare a orașului, constând în interdicția de a ridica construcții industriale (nu și familiale, potrivit înscrisului de la dosarul de fond și a celor două certificate de urbanism emise în 2005 și 2007 pentru imobilul în cauză), exproprierea în fapt a bunului imobil ori indisponibilizarea în fapt a acestuia rămânând doar afirmații ale reclamanților lipsite de suport factual, pe care le-au utilizat în proces într-un mod confuz și impropriu, cu referire, în realitate, la limitele aduse prerogativelor dreptului de proprietate.

Pentru aceste considerente nu pot fi văzute ca relevante și nici incidente cazului dezlegările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile de care reclamanții au înțeles să se prevaleze în această procedură, cea pronunțată în cauza Papanicholopoulos ș.a. împotriva Greciei corespunzând cazului unei exproprieri de facto, în care instanța de contencios european a constatat că reclamanții - ale căror terenuri au fost incluse într-un complex hotelier, pe care s-au construit o bază navală și o stațiune de vacanță - nu au mai fost în măsură să aibă folosință, dar nici dispoziția de fapt și de drept a bunului proprietatea lor, aceștia nemaiputându-se folosi de bunul ce le aparținea, în beneficiul lor, nemaiputându-l vinde, dona, testa, ipoteca, situație în care, precum s-a arătat, reclamanții nu se regăsesc.

Spre deosebire de aceasta, în cauza Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, Curtea Europeană a recunoscut dreptul proprietarilor unor imobile de a fi despăgubiți pentru prejudiciile suferite din limitările de lungă durată aduse dreptului lor de proprietate, limitări decurgând din emiterea autorizațiilor de expropriere de către autoritățile locale. Cum s-a reținut prin cele arătate în precedent, deși în motivarea acțiunii lor reclamanții s-au referit la faptul indisponibilizării bunului ce le aparține, pe o durată îndelungată de timp, ca urmare a limitărilor impuse de autoritățile locale în exercitarea atributelor de proprietar, scopul și obiectul acțiunii promovate au fost totuși acelea de a se obține despăgubiri pentru exproprierea terenului, expropriere care nu a avut loc nici în fapt, dar nici în drept.

Or, despăgubirea reclamanților pentru preluarea forțată a proprietății lor nu este posibilă pe tărâmul legilor speciale în materie de expropriere pentru considerentele reținute prin decizia nr. 13 din 1 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, iar pe tărâmul dreptului comun, pentru considerentele expuse în cele de mai sus, menite să completeze parțial motivarea hotărârii recurate. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.Io. și P.I. împotriva deciziei nr. 37/A din 27 martie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2014.