ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2911/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2911/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș

la 27 martie 2012, sub numărul 2284/30 din 29 martie 2012, reclamanții P.Io. și

P.I. au chemat în judecată pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Consiliul

Local al Municipiului Timișoara solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să

fie obligați pârâții la emiterea deciziei de expropriere a terenului situat în Timișoara,

str. L., înscris în CF nr. xx Timișoara, nr. top. AA și la plata despăgubirilor

convenite pentru exproprierea terenului, conform procesului verbal de negociere

din data de 09 aprilie 2008, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii lor,

reclamanții au arătat că administrațiile locale timișorene au adoptat o serie de

hotărâri de consiliu local care au avut drept scop modernizarea structurii arhitecturale

la nivelul Municipiului Timișoara, prin hotărâre a Consiliului Local aprobându-se

Planul Urbanistic General care, în zona de sud a Municipiului Timișoara, prevedea

o prelungire a B-ului Sudului.

La solicitarea Direcției

Patrimoniu din cadrul Primăriei Timișoara s-a constituit, în urma adreselor nr.

A1, A2, A3 din 17 martie 2008, o Comisie de negociere a prețului despăgubirilor

aferente terenurilor afectate de proiectul în cauză.

Aceeași solicitare a fost

folosită de arhitectul șef al Municipiului Timișoara prin adresa din 16 aprilie

2008.

A avut loc la 9

aprilie 2008 o întâlnire între Comisia de negociere a Municipiului Timișoara și

proprietarii terenurilor, respectiv a reclamațiilor, iar în urma negocierilor s-a

convenit exproprierea suprafeței de teren deținută de reclamanți, suprafață înscrisă

în CF nr. xx Timișoara, la prețul de despăgubire de 350 euro/m.p., plata convenită

urmând a se efectua până la data de 31 decembrie 2010.

Deși s-a întocmit întreaga

documentație aferentă emiterii unei hotărâri de consiliu local în sensul celor mai

sus petrecute (există referatul consiliilor din 24 aprilie 2008 a primarului Municipiului

Timișoara și procesul-verbal al Comisiei de negociere din data de 09 aprilie 2008)

și deși s-a propus emiterea hotărârii cu conținutul înscris în proiectul acestei

hotărâri (anexa 1), proiectul nu a mai fost pus în discuția plenului Consiliului

Local al Municipiului Timișoara, nu s-a mai emis o hotărâre de expropriere și nici

nu s-a efectuat plata acestor despăgubiri.

În toată această perioadă

terenul reclamanților a fost indisponibilizat, similar unei exproprieri de fapt,

menținându-se în toată perioada 2005-2012 scopul și intenția pârâților de aplicare

în practică a planului urbanistic general aprobat, acesta nesuferind modificări,

însă autoritățile refuză a demara procedurile obligatorii și constituționale privind

garantarea dreptului de proprietate pentru demararea trecerii terenului în proprietatea

statului.

Reclamanții au justificat

cererea formulată prin încălcarea dreptului de proprietate suferită, decurgând din

împiedicarea de a dispune de bunul imobil ce le aparține.

În drept, au fost indicate

dispozițiile art. 1073, 1081, 1084 C. civ., respectiv art. 480 și 555 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 2369 din 09 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 2284/30/2012,

s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanți ca neîntemeiată, observându-se

că aceștia invocă, drept justificare a dreptului lor de a obține obligarea pârâților

la îndeplinirea obligației asumate, procesul verbal al ședinței Comisiei de negociere

cu terții constituită în baza H.C.L. 257/2007 din data de 09 aprilie 2008. Acest

proces-verbal, precum și toate celelalte acte juridice invocate de reclamanți, au

fost emise pentru punerea în aplicare a legislației speciale în materia exproprierii

terenurilor, condiții în care s-a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile

de drept comun din materia obligațiilor civile, ci dispozițiile legii speciale din

materia exproprierii.

S-a avut în vedere și

faptul că s-a statuat deja printr-o hotărâre judecătorească anterioară pronunțată

între aceleași părți (decizia nr. 13 din 01 februarie 2013 pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara), cu putere de lucru judecat, faptul că „atâta timp cât nu s-a

adoptat de către pârâtă o hotărâre prin care să aprobe declanșarea procedurii de

expropriere și suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare, reclamanții

intimați nu pot pretinde despăgubiri în condițiile legii speciale, respectiv Legea

nr. 198/2004, care potrivit art. 9 alin. (3), se completează în privința procedurii

cu dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care constituie legea generală”.

Instanța care a pronunțat

această hotărâre a reținut că nu este competentă să se pronunțe asupra oportunității

exproprierii, ci numai, după aprobarea prin hotărâre a deschiderii procedurii de

expropriere, asupra întrunirii condițiilor cerute de lege pentru expropriere și

asupra cuantumului despăgubiri.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr.

37/A din 27 martie 2014, prin care s-a reținut că reclamanții solicită obligarea

pârâților la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor în cuantumul cuvenit

prin procesul-verbal de negociere din data de 09 aprilie 2008 și de plată efectivă

a acestora, alegând calea dreptului comun prin formularea prezentei acțiuni având

ca obiect - obligația de a face.

Or, în mod nelegal reclamanții

au formulat o acțiune în obligația de a face, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, deși se urmărește obligarea pârâților la finalizarea unei proceduri administrative

reglementate de legea specială în materia exproprierii.

Legea nr. 255/2010, ce

reglementează și faza administrativă a procedurii exproprierii, prevede în mod expres

că această fază se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri de stabilire

a valorii despăgubirii precum și a modalității de plată a acesteia.

Legiuitorul, în aceste

situații, a prevăzut și reglementat în mod expres etapele și termenele ce trebuie

parcurse într-o ipoteză de expropriere, și care, evident, se circumscriu dispozițiilor

legii speciale.

Este adevărat că reclamanții

au mai inițiat și parcurs, anterior, litigiul ce a făcut obiectul dosarului civil

nr. 15242/30/2009, prin care au solicitat obligarea pârâților Consiliul Local al

Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar la plata despăgubirilor

cuvenite pentru exproprierea terenului, convenite la nivelul sumei de 2.027.200

euro, în temeiul Legii nr. 33/1994.

Această acțiune a fost

respinsă irevocabil cu motivarea pertinentă că, atâta timp cât nu s-a adoptat de

către pârâtă o hotărâre prin care să aprobe declanșarea procedurii de expropriere

și suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare, reclamanții intimați

nu pot pretinde despăgubiri în condițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 198/2004,

care, potrivit art. 9 alin. (3), se completează în privința procedurii cu dispozițiile

art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care constituie legea generală.

Acea instanță a reținut

că nu este competentă să se pronunțe asupra oportunității exproprierii, ci numai,

după aprobarea prin hotărâre a deschiderii procedurii de expropriere, asupra întrunirii

condițiilor cerute de lege pentru expropriere și asupra cuantumului despăgubirii.

Or, în litigiul civil

anterior, circumscris în mod corect dispozițiilor speciale în materia exproprierii,

reclamanții au solicitat doar obligarea pârâților la plata despăgubirilor cuvenite

de părți asupra exproprierii terenului în suprafață de 5792 m.p., fără a se solicita,

în prealabil (conform etapelor administrative reglementate în mod strict de legiuitor

și obligatorii de parcurs), obligarea pârâților la emiterea hotărârii de stabilire

a cuantumului despăgubirilor.

Astfel fiind, pretențiile

concrete ale reclamanților, ce fac obiectul prezentului litigiu, nu pot face obiectul

unei acțiuni civile de drept comun, în obligația de a face, ele supunându-se regimului

general al legilor speciale în materia exproprierii, în condițiile art. 20 din Legea

nr. 255/2010, unde se poate verifica parcurgerea efectivă de către reclamanți a

procedurii a cărei finalizare o solicită, în vederea stabilirii modalității în care

pârâtul și-a executat obligațiile legale existente în sarcina sa. Împrejurarea că

art. 19 din Legea nr. 255/2010 nu stabilește un termen pentru emiterea hotărârii

de despăgubire și, respectiv, pentru consemnarea despăgubirilor la dispoziția persoanei

expropriate nu echivalează cu posibilitatea expropriatorului de a amâna sine die

această obligație, dispozițiile art. 9 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (4)

și (5) din lege, impunând o anumită conduită expropriatorului ce trebuie realizată

într-un termen rezonabil, înainte de operarea transferului de drept al proprietății

de la persoana expropriată la expropriator.

De aceea, pretențiile

concrete ale reclamanților astfel cum sunt formulate în cauza de față, cu cele două

petite, nu pot face obiectul unei acțiuni civile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, ele decurgând și fiind reglementate în mod expres prin legile speciale în

materia exproprierii.

Instanța de apel a apreciat,

în consecință, că apelul declarat de reclamanți este nefondat, în mod corect instanța

de fond statuând că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile de drept comun în materia

obligațiilor civile, ci dispozițiile legii speciale din materia exproprierii.

Împotriva acestei decizii,

în termene legal, au declarat recurs reclamanții P.Io. și P.I.

În motivarea recursului

declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 404 pct. 9 C. proc. civ., recurenții

au susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- în mod greșit reține

instanța de apel că temeiul legal al exproprierii este dat de prevederile Legii

nr. 255/2010, în condițiile în care negocierea prețului și toate facilitățile anterioare

s-au efectuat înainte de anul 2008, când legea menționată nici nu exista. Astfel,

întreaga motivare a deciziei recurate are la bază premisa greșită privind aplicarea

procedurii Legii nr. 255/2010.

- apreciind că acțiunea

prezentă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, nu este admisibilă, instanța

de apel dovedește că a ignorat cu desăvârșire starea de fapt care a generat litigiul,

respectiv pasivitatea pârâților din 2008 până în prezent, timpul de 6 ani de zile

cât reclamanții au fost afectați în dreptul lor de proprietate.

În plus, raționamentul

este și greșit întrucât, terenul fiind indisponibilizat în fapt și aflat la dispoziția

pârâților, iar prețul său negociat conform procesului-verbal din 9 aprilie 2008,

obligarea de a emite decizia de expropriere apare ca singura soluție rațională și

legală de a debloca o situație care persistă din culpa pârâților.

Recurenții au mai precizat

că prin acordul de voință al părților, concretizat în procesul-verbal din 9

aprilie 2008, s-a convenit transferul proprietății de la proprietar la Municipiul

Timișoara. Acest acord nu mai poate fi modificat unilateral de părți, deși contractul

în forma prevăzută de lege nu s-a materializat, părțile convenind sub aspectul obiectului

și valorii obiectului convenției. Autoritatea locală și-a menținut interesul de

a edifica pe terenul reclamanților investițiile aprobate, după cum rezultă din toate

actele emanate de la aceasta în perioada 2008-2014, dar nu a procedat și la emiterea

hotărârii de consiliu local prin care să dispună exproprierea și nici la plata prețului.

Recurenții susțin că au

reclamat abuzul de poziție dominantă pe care pârâta îl manifestă în raporturile

cu ei, pe de o parte, ca autoritate competentă sub aspectul emiterii documentelor

de expropriere - aflate exclusiv la dispoziția sa, a căror efectuare o întârzie

la bunul său plac, iar, pe de altă parte, ca autoritate cu atribuții în emiterea

actelor administrative, refuzând să permită proprietarilor utilizarea și folosirea

proprietăților în limitele prerogativelor dreptului de proprietate.

Sub aspectul obligației

de „a face”, acțiunea este admisibilă, instanța fiind îndreptățită a dispune obligarea

pârâtei la emiterea HCL privind exproprierea terenului reclamanților, iar sub aspectul

prețului, îndreptățirea decurge din acordul de voință intervenit între părți și

consemnat prin procesul-verbal din 9 aprilie 2008 (350 euro/m.p.).

- instanța de apel, după

cum și prima instanță, au ignorat jurisprudența C.E.D.O. furnizată la dosar chiar

de către reclamanți, referitoare la cazuri similare, în care instanța europeană

a obligat statele la plata de despăgubiri aferente exproprierii de fapt a unor imobile,

în privința cărora formalitățile de expropriere nu au mai fost finalizate. Aceste

hotărâri sunt obligatorii.

La data de 15

septembrie 2014, intimații-pârâți au formulat întâmpinare prin care au solicitat

respingerea recursului ca nefondat și judecarea cauzei și în lipsă.

Recurenții au depus răspuns

la întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursul declarat,

Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat în considerarea următoarelor argumente.

Cea dintâi critică a recursului

a contestat legitimitatea întemeierii soluției instanței de apel pe dispozițiile

cuprinse în Legea nr. 255/2010, motivat de împrejurarea că atât negocierea prețului

pentru terenul ce aparține recurenților, cât și toate celelalte acțiuni ale autorităților

publice locale datează dinaintea anului 2008, când procedura de expropriere era

reglementată de Legea nr. 198/2004, recurenții susținând că, din această cauză,

întreaga motivare a instanței de apel are la bază o premisă greșită.

Critica este nefondată

în condițiile în care actualul demers al reclamanților, spre deosebire de cel precedent

care a făcut obiectul Dosarului nr. 1524.2/30/2009 și care a avut ca temei Legea

nr. 33/1994, a fost întemeiat pe dispozițiile dreptului comun - art. 1073, 1081,

1084, art. 480 și art. 555 C. civ. - și a urmărit, în primul rând, obligarea pârâților

la emiterea deciziei de expropriere a terenului ce le aparține, situat la adresa

din str. L. din Timișoara, ca „obligație de a face” ce revine pârâților chemați

în judecată.

Așadar, solicitându-se

obligarea la emiterea unei decizii de expropriere care, prin ipoteză, avea a produce

efecte pentru viitor, apare ca firesc demersul instanței de apel de a observa conținutul

reglementării speciale actuale, contemporane analizei sale judecătorești, în ceea

ce privește procedurile, etapele de parcurs și competențele în materie de expropriere,

iar nu pe acela al legii anterioare, sub regimul de reglementare al căreia s-au

concretizat anumite acte premergătoare exproprierii, efectuate de către autoritățile

administrației publice locale.

Critica este nefondată

și întrucât respingerea celei dintâi solicitări a cererii reclamanților nu a fost

argumentată pe conținutul în sine al Legii nr. 255/2010, pentru a se justifica în

vreun fel interesul recurenților de a critica aplicarea altei legi decât cea considerată

de ei ca fiind incidentă, ci pe aprecierea de principiu a instanței de apel că,

atâta timp cât face obiectul unei legi speciale, exproprierea imobiliară nu poate

fi solicitată și obținută pe calea dreptului comun, prin constrângerea autorității

publice la îndeplinirea unei „obligații de a face”, similar unei obligații din sfera

raporturilor de drept privat pentru îndeplinirea căreia se recurge la forța de coerciție

a statului.

Așadar, trimiterea pe

care instanța de apel o face în considerentele hotărârii sale la conținutul Legii

nr. 255/2010 nu este nici greșită, față de contextul procesual arătat, dar nici

aptă să genereze în sine soluția litigiului, pentru a se putea susține de către

recurenți că, plecând de la aceasta, decizia atacată are la bază premisa greșită

privind aplicarea procedurii Legii nr. 255/2010 litigiului pendinte.

Cea de-a doua critică

a recursului a criticat raționamentul instanței de apel privind imposibilitatea

formulării acțiunii pe calea dreptului comun, susținând că acesta este greșit întrucât

terenul este indisponibilizat în fapt, iar prețul a fost negociat conform procesului-verbal

de negociere din 8 aprilie 2008.

Potrivit recurenților,

acest proces-verbal concretizează acordul de voință al părților asupra transferului

proprietății și asupra prețului acestui transfer, acordul neputând fi modificat

unilateral de părți (chiar dacă contractul nu s-a încheiat în forma prevăzută de

lege) întrucât s-a convenit asupra obiectului și prețului convenției.

Critica este însă nefondată,

Înalta Curte reținând, ca și cele două instanțe de fond anterioare ce au soluționat

pricina, că se impun prezentei cauze, în virtutea efectului pozitiv al autorității

de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 13 din 1 februarie 2012 a Curții

de Apel Timișoara (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului în baza deciziei

nr. 7296 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), dezlegările

jurisdicționale din litigiul precedent disputat între aceleași părți prin care instanța

ce a pronunțat această hotărâre, observând conținutul Legii nr. 33/1994 și Legii

nr. 198/2004 (cea apreciată de recurenți ca fiind aplicabilă speței), a statuat

la modul general că „instanța nu este competentă să se pronunțe asupra oportunității

exproprierii, ci numai după aprobarea prin hotărâre a deschiderii procedurii de

expropriere, asupra întrunirii condițiilor cerute de lege pentru expropriere și

asupra cuantumului despăgubirii”, aspect, de altfel, agreat și de recurenți, așa

cum se deduce din această a doua critică a recursului lor, ce invocă abuzul de putere

al autorității administrative pe motivul competenței exclusive a acesteia în îndeplinirea

procedurilor de expropriere.

Această dezlegare de principiu

este deplin valabilă, indiferent care act normativ particular din materia exproprierii

s-ar aplica, în considerarea naturii juridice speciale a acestei instituții juridice,

a cărei esență se regăsește în puterea de decizie a autorității publice (de stat

sau locale).

Chiar văzută ca o vânzare

forțată, exproprierea rămâne o operațiune juridică formală și complexă, beneficiind

de o reglementare specială, în care persoanei expropriate nu i se recunoaște decât

dreptul de a contesta cuantumul despăgubirii iar nu și dreptul de a o iniția, care

aparține statului sau unității administrative locale, prin organele sale reprezentative,

fiind așadar străină principiului autonomiei de voință care guvernează operațiunea

vânzării-cumpărării între particulari, reglementată de C. civ.

Pentru acest motiv, acte

premergătoare procedurii de expropriere a cărei inițiere nici nu s-a realizat de

către autoritatea publică locală, cum ar fi procesul - verbal din 9 aprilie 2008,

nu au putut fi valorificate în prezenta acțiune întemeiată pe dreptul comun, astfel

cum s-a solicitat de către reclamanți, respectiv ca înscris ce concretizează acordul

de voință al părților litigante asupra obiectului și valorii (prețului) convenției,

acord asupra căruia acestea nu mai pot reveni în mod unilateral.

Actele premergătoare procedurii

exproprierii ori cele îndeplinite în cursul acesteia nu pot fi valorificate ca acte

juridice civile pe tărâmul dreptului comun, o atare „evadare” din sfera reglementării

speciale a exproprierii nefiind permisă, după cum în mod corect au apreciat ambele

instanțe de fond atunci când au reținut că pretențiile concrete ale reclamanților,

astfel cum au fost formulate prin cele două petite, nu pot face obiectul unei acțiuni

civile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ele decurgând și fiind în mod

expres reglementate prin legile speciale din materia exproprierii.

Înalta Curte apreciază

că aceste dezlegări nu contravin celor ce au stat la baza pronunțării deciziei civile

nr. 13 din 1 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara ce a soluționat precedenta

acțiune în despăgubiri introdusă de către reclamanți împotriva acelorași părți,

dar întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Respectiva acțiune prin

care reclamanții urmăreau obținerea acelorași daune, de 350 euro/m.p., stabilite

prin procesul-verbal din 9 aprilie 2008 a fost respinsă de către instanță cu motivarea

că acordarea de despăgubiri pentru exproprierea imobilului nu se justifică atâta

timp cât reclamanții nu au fost încă supuși procedurii exproprierii și a cărei inițiere

nu poate fi dispusă de către instanța de judecată.

Curtea de Apel Timișoara

a mai precizat că reclamanții sunt îndreptățiți să ceară pe tărâmul dreptului comun

(art. 998-999 C. civ.) despăgubiri pentru prejudiciile decurgând din indisponibilizarea

bunului imobil ce le aparține.

Instanța de recurs constată

însă că, deși au continuat să se plângă și în actualul demers judiciar, întemeiat

pe dispozițiile dreptului comun, de prejudiciile decurgând din indisponibilizarea

terenului, reclamanții nu au înțeles să ceară repararea unor atare prejudicii (pe

care, de altfel, ar fi trebuit să le și dovedească), ci au pretins să fie despăgubiți

pentru exproprierea terenului la nivelul stabilit prin procesul-verbal din 9

aprilie 2008.

Or, prejudiciile decurgând

din limitările aduse în exercițiul dreptului de proprietate ori al atributelor acestuia,

cum ar fi interdicția de a ridica pe teren construcții industriale - singura limitate

despre care au făcut vorbire reclamanții și care a rezultat din înscrisul aflat

la dosar fond și din certificatele de urbanism din 15 noiembrie 2005 și din 5 noiembrie

2007 - nu pot fi identice ori egale cu despăgubirea ce se cuvine pentru însăși preluarea

forțată a proprietății care are loc în cazul exproprierii, pentru ca dovedindu-le

pe cele dintâi, să poată fi despăgubit proprietarul vătămat ca și cum ar fi expropriat.

Se observă însă că exact

în acest mod a fost concepută actuala acțiune a reclamanților prin care aceștia,

deși au cerut acordarea de despăgubiri pentru exproprierea terenului în suprafață

de 5.792 m.p., în cuantumul stabilit prin procesul-verbal din 9 aprilie 2008, și-au

justificat această pretenție, printre altele, acuzând faptul indisponibilizării

imobilului pe o durată importantă de timp (2005-2012), prin împiedicarea lor de

a dispune de bunul ce le aparține în deplinătatea atributelor dreptului de proprietate

(invocând, așadar, o limitare adusă în exercițiul dreptului de proprietate).

Prin urmare, fără ca în

mod real să ceară repararea eventualelor prejudicii decurgând din limitările aduse

în exercițiul/atributele dreptului de proprietate - acțiunea a cărei utilizare a

fost admisă ca posibilă prin considerentele ce au fundamentat decizia nr. 13/2012

a Curții de Apel Timișoara - pe calea prezentei acțiuni reclamanții nu au făcut

decât să transfere pe tărâmul dreptului comun problematica exproprierii nerealizate

a terenului lor din str. L., încercând să obțină în acest cadru ceea ce li s-a refuzat

în procedura precedentă, pe baza legislației speciale din materia exproprierii.

În ceea ce privește situația

exproprierii de facto (o altă ipoteză în care reclamanții ar fi avut deschisă calea

acțiunii în despăgubiri pe calea dreptului comun, și pe care aceștia au invocat-o

atât în motivarea acțiunii lor, dar pe care au continuat să o susțină și în recurs,

pretinzând că bunul imobil a fost indisponibilizat în fapt), nu se poate considera

că aceasta se regăsește în datele cazului dedus judecății.

Ipoteza exproprierii de

fapt corespunde acelei situații în care, în absența oricărui cadru legal și în lipsa

oricărei despăgubiri, proprietatea unui particular ajunge a servi utilității publice

prin exploatarea și utilizarea directă ori indirectă a unei autorități publice (ceea

ce implică în mod necesar faptul deposedării particularului), chiar în absența îndeplinirii

oricăror forme ale transferului dreptului de proprietate.

Or, această ipoteză nu

se regăsește în cauza de față, teza exproprierii de fapt fiind contrazisă de înșiși

cei ce au acuzat-o, reclamanții, care au invocat încălcarea dreptului lor de proprietate

de către pârâți nu prin deposedarea lor de bun, ci prin împiedicarea de a dispune

de imobilul ce le aparține, în limitele prerogativelor conferite de acesta, respectiv

prin impunerea interdicției de a edifica unități cu caracter industrial de către

autoritățile administrației publice locale, împrejurare ce presupune că bunul se

află în posesia acestora, aspect ce a fost confirmat și în recurs, recurenții declarând

că intenționează să dezvolte o afacere pe teren, prin ridicarea unei noi construcții.

De altfel, pe parcursul

judecății a rezultat că reclamanții sunt proprietarii imobilului din str. L. din

Timișoara - pe care se află casa și anexe, 2 garaje, curtea și grădina, terenul

în suprafață totală de 5.792 m.p., conform extrasului de CF din 24 august 2007 -

pe care îl stăpânesc nestingheriți și cu care au garantat restituirea unui împrumut

acordat de bancă, singura limitare a exercițiului dreptului de proprietate adusă

de autorități, ce decurge din includerea bunului în planul de modernizare a orașului,

constând în interdicția de a ridica construcții industriale (nu și familiale, potrivit

înscrisului de la dosarul de fond și a celor două certificate de urbanism emise

în 2005 și 2007 pentru imobilul în cauză), exproprierea în fapt a bunului imobil

ori indisponibilizarea în fapt a acestuia rămânând doar afirmații ale reclamanților

lipsite de suport factual, pe care le-au utilizat în proces într-un mod confuz și

impropriu, cu referire, în realitate, la limitele aduse prerogativelor dreptului

de proprietate.

Pentru aceste considerente

nu pot fi văzute ca relevante și nici incidente cazului dezlegările date de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile de care reclamanții au înțeles să

se prevaleze în această procedură, cea pronunțată în cauza Papanicholopoulos ș.a.

împotriva Greciei corespunzând cazului unei exproprieri de facto, în care instanța

de contencios european a constatat că reclamanții - ale căror terenuri au fost incluse

într-un complex hotelier, pe care s-au construit o bază navală și o stațiune de

vacanță - nu au mai fost în măsură să aibă folosință, dar nici dispoziția de fapt

și de drept a bunului proprietatea lor, aceștia nemaiputându-se folosi de bunul

ce le aparținea, în beneficiul lor, nemaiputându-l vinde, dona, testa, ipoteca,

situație în care, precum s-a arătat, reclamanții nu se regăsesc.

Spre deosebire de aceasta,

în cauza Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, Curtea Europeană a recunoscut dreptul

proprietarilor unor imobile de a fi despăgubiți pentru prejudiciile suferite din

limitările de lungă durată aduse dreptului lor de proprietate, limitări decurgând

din emiterea autorizațiilor de expropriere de către autoritățile locale.

Cum s-a reținut prin cele

arătate în precedent, deși în motivarea acțiunii lor reclamanții s-au referit la

faptul indisponibilizării bunului ce le aparține, pe o durată îndelungată de timp,

ca urmare a limitărilor impuse de autoritățile locale în exercitarea atributelor

de proprietar, scopul și obiectul acțiunii promovate au fost totuși acelea de a

se obține despăgubiri pentru exproprierea terenului, expropriere care nu a avut

loc nici în fapt, dar nici în drept. Or, despăgubirea reclamanților pentru preluarea

forțată a proprietății lor nu este posibilă pe tărâmul legilor speciale în materie

de expropriere pentru considerentele reținute prin decizia nr. 13 din 1 februarie

2012 a Curții de Apel Timișoara, iar pe tărâmul dreptului comun, pentru considerentele

expuse în cele de mai sus, menite să completeze parțial motivarea hotărârii recurate.

Pentru toate aceste motive,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții P.Io. și P.I. împotriva deciziei nr. 37/A din 27

martie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 octombrie 2014.