ÎCCJ, decizie (scj.ro #81700)

Acțiune formulată împotriva refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a emite titlul de despăgubiri stabilite prin dispoziție emisă de primar în temeiul Legii nr. 10/2001. Natura litigiului. Competența soluționării litigiului aparține instanței de contencios administrativ. Cuprins pe materii : Drept procesual civil.

Competență materială Index alfabetic : titlu de despăgubiri - autorități ale administrației publice centrale - competență materială Legea nr. 10/2001, art. 26 Legea nr. 247/2005, Titlul VII, art. 16, art. 19 Legea nr. 554/2004, art. 2 Instanța competentă să soluționeze acțiunea, prin care s-a solicitat obligarea Comisei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților să emită titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse prin dispoziție a primarului emisă în baza Legi nr. 10/2001, este secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul reclamantului, întrucât o astfel de cerere de chemare în judecată nu vizează o simplă obligație de a face, prevăzută de legea specială în sarcina autorităților sus menționate, care să atragă competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței civile, ci obligarea unei autorități administrative publice centrale de a îndeplini o obligație în legătură cu un act administrativ.

Procedura instituită de Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării se finalizează prin emiterea dispoziției de către unitatea deținătoare și în baza acestei dispoziții, este posibilă parcurgerea fazei ulterioare, reglementată de Legea nr.247/2005, care are natură administrativă, toate nemulțumirile părții în ceea ce privește actele specifice acestei faze putând fi valorificate în condițiile Legii contenciosului administrativ. Secția I civilă, decizia nr. 153din 13 ianuarie 2012 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul N.G.

a chemat în judecată Primăria municipiului București, prin Primarul General, Instituția Prefectului municipiului București, prin Prefect și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru a fi obligate să emită decizie privind titlu de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflație, conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și la plata daunelor cominatorii pentru fiecare zi de întârziere până la data îndeplinirii obligației. Prin cererea completatoare de la termenul din 11.12.2009, reclamantul a chemat în judecată și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. La data de 15.12.2009, reclamantul a decedat, în proces fiind introdusă în calitate de legatară universală, conform certificatului de legatar nr.4/2009 emis de B.N.P.

M.M.E., numita N.V. Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr.340/2010, a respins excepțiile tardivității formulării cererii precizatoare de la termenul din 11.12.2009 și a necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea cauzei, ca nefondate. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Instituției Prefectului municipiului București și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. A admis acțiunea în contradictoriu cu Primăria municipiului București, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

A fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlu de despăgubire, până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflație, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1.000 mp și construcție demolată în suprafață construită desfășurată de 387 mp, imposibil de restituit în natură, conform dispoziției 10988/2008 emisă de Primarul General al municipiului București, sub sancțiunea unor daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, calculate până la data aducerii la îndeplinire a obligației de a face începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.

Cu privire la excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea cauzei, această excepție a fost respinsă ca nefondată, întrucât nu sunt incidente dispozițiile prevăzute de art.20 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 și anume atunci când se atacă deciziile adoptate de către Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, ci în condițiile Legii 10/2001 și ale obligației de a face, care atrag competența în primă instanță a tribunalului în circumscripția căruia își are sediul persoana notificată. Pe fondul cauzei, Tribunalul a admis cererea reclamantului și a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire pentru imobilul teren în suprafață de 1.000 mp și construcția demolată, situat în București, imposibil de restituit în natură contestatorului, potrivit art.13 din Capitolul III al Titlului VII din Legea nr.247/2005.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin decizia nr.604 A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, în majoritate, s-au admis apelurile formulate de pârâte, s-a anulat sentința atacată și s-a trimis cauza Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ și fiscal, pentru judecata în primă instanță. Curtea a reținut că, potrivit art.1 alin.(1) din Legea nr.554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

În explicitarea termenului de contencios administrativ, prin art.2 alin.(1) lit.f) din aceeași lege, se stipulează că acesta vizează activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente, potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut, fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. Reclamantul pretinde că A.N.R.P. și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor refuză să emită titlul de despăgubire pentru măsurile reparatorii acordate conform Legii nr.10/2001, prin dispoziția 10988/2008 a Primarului General al municipiului București.

Conform art.3 lit.a) din Titlul VII – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr.247/2005, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român. În acest sens, deciziile/dispozițiile emise de unitățile deținătoare, conținând propuneri de acordare a despăgubirilor, se transmit împreună cu notificarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a acestora, astfel cum se prevede prin art.16 alin.(2) din Legea nr.247/2005.

După evaluarea despăgubirilor, Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri [art.16 alin.(7) din lege]. A.N.R.P. va emite, pe baza titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală, un titlu de conversie sau un titlu de plată. Împotriva deciziilor adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se pot formula plângeri conform art.19 din aceeași lege, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, iar competența de soluționare a acestora revine Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul - art.19 și 20 din lege. Conform prevederilor aceleiași legi, atât Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cât și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sunt organe centrale ale administrației de stat.

Este evident, astfel, că atât decizia de despăgubire, cât și titlul de plată emise de C.C.S.D. și, respectiv A.N.R.P., sunt acte emise de organe administrative în exercitarea atribuțiunilor lor, strict reglementate prin Titlul VII – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Atât aceste acte, cât și refuzul de emitere a acestora sunt supuse, conform art.1 din Legea nr.554/2004, cât și art.19 și art. 20 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, controlului contenciosului administrativ, respectiv Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantului, în speță, a Curții de Apel București. Jurisdicția instanței civile în aplicarea Legii nr.10/2001, astfel cum este ea reglementată prin art.26 alin.(3) din lege, încetează după rămânerea definitivă a dispoziției prin care unitatea deținătoare a soluționat notificarea.

În speță, nu ne aflăm în prezența unei contestații împotriva unei astfel de dispoziții pentru a deveni incidente dispozițiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, cum greșit a reținut prima instanță, ci în faza de punere în executare pe cale administrativă și în condițiile Legii nr.247/2005 a deciziei emise de unitatea deținătoare, rămasă definitivă. Așa fiind, constatând că prima instanță s-a declarat competentă și a judecat pricina în fond, cu încălcarea textelor de lege sus citate din legile speciale nr.10/2001 și nr. 247/2005, precum și ale art.3 pct.1 C.proc.civ., în baza art.297 alin.(2) din același cod, instanța de apel a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ și fiscal, pentru judecata în primă instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive: Emiterea deciziei privind titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflație, conform Titlului VII din Legea nr.247/2005 se află în raport de subsidiaritate față de obligația emiterii dispoziției de acordare a despăgubirilor. Cele două acte distincte sunt emise în baza unei proceduri speciale, instituite prin Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005. În speța de față, atât timp cât decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a fost emisă, nu poate fi angajată procedura contenciosului administrativ.

În condițiile în care este pusă în discuție legalitatea dispoziției nr.10988/2008 a Primarului General al municipiului București, instanța de contencios administrativ nu este competentă să se pronunțe, competența aparținând secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul unității deținătoare. Reclamantul nu a învestit Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor printr-o cerere distinctă în vederea emiterii unui act administrativ, obligația de a face fiind instituită prin legea specială, actul de sesizare care constituie și angajarea procedurii administrative fiind notificarea nr.3015/2001, ce face obiectul dosarul Primăriei municipiului București. Norma specială de procedură este supusă următoarelor două principii, ignorate de instanța de apel, și anume exceptio est strictissimae interpretationis și ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus , principii care nu au fost avute în vedere de către instanța de apel.

Intimata Instituția Prefectului municipiului București a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. În ceea ce privește excepția invocată mai sus, prezenta instanță nu se poate pronunța față de obiectul recursului, care pune în discuție o excepție prioritară față de excepția lipsei calității procesuale pasive, respectiv excepția de necompetență materială a primei instanțe învestită cu soluționarea cauzei și care va fi analizată în cadrul prezentului recurs, urmând ca excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care va fi reiterată de partea interesată, să fie verificată de instanța competentă material și care este instanța Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ și fiscal, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de apel a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie de competență, atunci când a considerat că instanța competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată, în raport de obiectul ei, este Curtea de Apel București, Secția de contencios administrativ și fiscal, iar nu Tribunalul București, Secția civilă. Astfel, reclamantul a învestit prima instanță cu o cerere de obligare a pârâtelor sus-menționate să emită titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflație, conform dispoziției nr.10988/2008, invocând, în esență, refuzul pârâtelor de a emite un astfel de titlu.

Contrar susținerilor recurentei, procedura instituită de Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării formulate de autorul său s-a finalizat prin emiterea dispoziției sus-menționate, de către unitatea deținătoare, astfel încât cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar nu este de competența în primă instanță a secției civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unității deținătoare, în condițiile art.26 alin.(3) din actul normativ enunțat.

De asemenea, chiar dacă faza ulterioară soluționării notificării prin dispoziție motivată a unității deținătoare, în cadrul căreia se emite decizia privind titlul de despăgubire, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile art.16 alin.(7) din Titlul VII al Legii nr.247/2005, poate fi considerată o fază de executare a dispoziției, așa cum a susținut recurenta, aceasta nu înseamnă că instanța competentă să dispună cu privire la pretențiile reclamantei în acest sens este instanța civilă. Astfel cum a reținut în mod corect și Curtea de Apel, pârâtele sunt autorități ale administrației publice centrale, însărcinate potrivit legii speciale (art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005) cu emiterea deciziei privind titlul de despăgubire (Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), ulterior, a titlului de conversie/de plată (ANRP), în funcție de opțiunea solicitantului.

Potrivit art.19 alin.(1) din aceeași lege, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, competența de soluționare a plângerii revenind, în primă instanță, Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, conform art.20 alin.(1) din aceeași lege. Dacă decizia privind titlul de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor poate fi atacată la instanța de contencios administrativ sus arătată, conform principiului simetriei juridice, atunci și refuzul de a emite o asemenea decizie aparține aceleiași instanțe.

De asemenea, și din perspectiva calității persoanelor (Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, într-o primă fază), precum și a naturii actului care se solicită a fi emis (decizia privind titlul de despăgubire), sunt incidente dispozițiile art.2 alin.(1) lit.f) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, la care instanța de apel a făcut în mod corect referire, reclamanta invocând ipoteza specifică acestui text de lege, și anume nesoluționarea în termenul legal ori refuzul nejustificat al autorității administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim cu privire la emiterea unui act administrativ. Aceasta independent dacă reclamanta s-a adresat sau nu, în prealabil, instituției competente să emită decizie privind titlul de despăgubire, chestiune care nu influențează competența instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei, în cauză nu se mai pune în discuție legalitatea dispoziției emisă de Primarul General al municipiului București, iar litigiul de față nu reprezintă o contestație formulată în condițiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, deoarece, așa cum s-a arătat deja, procedura de soluționare a notificării formulate de autorul său în legătură cu imobilul în litigiu a fost finalizată prin dispoziția amintită. Tocmai, în baza acestei dispoziții, rămasă irevocabilă, este posibilă parcurgerea fazei ulterioare, reglementată de Legea nr.247/2005 și care are natură administrativă, toate nemulțumirile părții în ceea ce privește actele specifice acestei faze putând fi valorificate în condițiile Legii contenciosului administrativ, deci și pretențiile supuse judecății în prezentul dosar.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată nu vizează o simplă obligație de a face, prevăzută de legea specială în sarcina pârâtelor, care să fi atras competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței civile, ci obligarea unei autorități administrative publice centrale de a îndeplini o obligație în legătură cu un act administrativ, ceea ce determină, în caz de refuz, competența de soluționare a cererii în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul reclamantului, în speță, Curții de Apel București, Secția specializată. Cum instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare, în cauză, a dispozițiilor în materie de competență, în baza art.312 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 din același cod.