ÎCCJ, decizie (scj.ro #81700)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81700) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune formulată împotriva refuzului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a emite titlul de

despăgubiri stabilite prin dispoziție emisă de primar în temeiul

Legii nr. 10/2001. Natura litigiului. Competența soluționării

litigiului aparține instanței de contencios administrativ.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Competență

materială

Index  alfabetic

: titlu de despăgubiri

-

autorități ale

administrației publice centrale

-

competență

materială

Legea nr. 10/2001, art. 26

Legea nr. 247/2005, Titlul VII, art. 16, art. 19

Legea nr. 554/2004, art. 2

Instanța competentă să

soluționeze acțiunea, prin care s-a solicitat obligarea Comisei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor și a Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților să emită

titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând

cuantumul despăgubirilor propuse prin dispoziție a primarului

emisă în baza Legi nr. 10/2001, este

secția de contencios administrativ și fiscal a

curții de apel în a cărei rază teritorială se află

domiciliul reclamantului, întrucât

o astfel de

cerere de

chemare în judecată nu vizează o simplă obligație de a

face, prevăzută de legea specială în sarcina

autorităților sus menționate, care să atragă

competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței civile,

ci obligarea unei autorități administrative publice centrale de a

îndeplini o obligație în legătură cu un act administrativ.

Procedura instituită de Legea

nr.10/2001 pentru soluționarea notificării se finalizează prin

emiterea dispoziției de către unitatea deținătoare și

în baza acestei dispoziții, este

posibilă parcurgerea fazei ulterioare, reglementată de Legea

nr.247/2005, care are natură administrativă, toate nemulțumirile

părții în ceea ce privește actele specifice acestei faze putând

fi valorificate în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Secția

I civilă, decizia nr. 153din 13 ianuarie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, reclamantul N.G. a chemat în judecată Primăria

municipiului București, prin Primarul General, Instituția Prefectului

municipiului București, prin Prefect și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru a fi obligate

să emită decizie privind titlu de despăgubire până la

concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse,

actualizate cu indicele de inflație, conform prevederilor Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 și la plata daunelor cominatorii pentru fiecare zi de

întârziere până la data îndeplinirii obligației. Prin cererea

completatoare de la termenul din 11.12.2009, reclamantul a chemat în

judecată și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

La

data de 15.12.2009, reclamantul a decedat, în proces fiind introdusă în

calitate de legatară universală, conform certificatului de legatar

nr.4/2009 emis de B.N.P. M.M.E., numita N.V.

Tribunalul

București, Secția a IV-a civilă, prin sentința civilă

nr.340/2010, a respins excepțiile tardivității formulării

cererii precizatoare de la termenul din 11.12.2009 și a necompetenței

materiale a Tribunalului București în soluționarea cauzei, ca

nefondate.

A

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Instituției Prefectului municipiului București și a respins

acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta.

A respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților.

A admis acțiunea  în contradictoriu cu Primăria

municipiului București, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

A

fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să emită titlu de despăgubire, până la

concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse,

actualizate cu indicele de inflație, pentru imobilul compus din teren în

suprafață de 1.000 mp și construcție demolată în

suprafață construită desfășurată de 387 mp,

imposibil de restituit în natură, conform dispoziției 10988/2008 emisă

de Primarul General al municipiului București, sub sancțiunea unor

daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, calculate până la data

aducerii la îndeplinire a obligației de a face începând cu data

rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.

Cu privire la excepția necompetenței materiale a

Tribunalului București în soluționarea cauzei, această

excepție a fost respinsă ca nefondată, întrucât nu sunt

incidente dispozițiile prevăzute de art.20 din Titlul VII al Legii

nr.247/2005 și anume atunci când se atacă deciziile adoptate de

către Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor în

condițiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, ci în

condițiile Legii 10/2001 și ale obligației de a face, care atrag

competența în primă instanță a tribunalului în

circumscripția căruia își are sediul persoana notificată.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a admis cererea

reclamantului și a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire pentru

imobilul teren în suprafață de 1.000 mp și construcția

demolată, situat în București, imposibil de restituit în natură

contestatorului, potrivit art.13 din Capitolul III al Titlului VII din Legea

nr.247/2005.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin decizia nr.604 A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, în majoritate, s-au admis

apelurile formulate de pârâte, s-a anulat sentința atacată și

s-a trimis cauza Curții de Apel București, Secția de contencios

administrativ și fiscal, pentru judecata în primă instanță.

Curtea

a reținut că, potrivit art.1 alin.(1) din Legea nr.554/2004, orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al

său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a

unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

În

explicitarea termenului de contencios administrativ, prin art.2 alin.(1) lit.f)

din aceeași lege, se stipulează că acesta vizează

activitatea de soluționare de către instanțele de contencios

administrativ competente, potrivit legii organice, a litigiilor  în care cel

puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar

conflictul s-a născut, fie din emiterea sau încheierea, după caz, a

unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea

în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere

referitoare la un drept sau un interes legitim.

Reclamantul

pretinde că A.N.R.P. și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor refuză să emită titlul de despăgubire

pentru măsurile reparatorii acordate conform Legii nr.10/2001, prin

dispoziția 10988/2008 a Primarului General al municipiului

București.

Conform

art.3 lit.a) din Titlul VII – Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea

nr.247/2005, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama

statului român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra Statului  Român.

În

acest sens, deciziile/dispozițiile emise de unitățile

deținătoare, conținând propuneri de acordare a

despăgubirilor, se transmit împreună cu notificarea Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în termen de 30 de zile

de la data rămânerii definitive a acestora, astfel cum se prevede prin

art.16 alin.(2) din Legea nr.247/2005. După evaluarea despăgubirilor,

Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubiri [art.16 alin.(7) din lege]. A.N.R.P. va emite, pe baza

titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală, un titlu de

conversie sau un titlu de plată.

Împotriva

deciziilor adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor se pot formula plângeri conform art.19 din aceeași

lege, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, iar

competența de soluționare a acestora revine Secției de

Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei

rază teritorială domiciliază reclamantul - art.19 și 20 din

lege.

Conform

prevederilor aceleiași legi, atât Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, cât și Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților sunt organe centrale ale

administrației de stat.

Este

evident, astfel, că atât decizia  de despăgubire, cât și titlul

de plată  emise de C.C.S.D. și, respectiv A.N.R.P., sunt acte emise

de organe administrative în exercitarea atribuțiunilor lor, strict

reglementate prin Titlul VII – Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Atât

aceste acte, cât și  refuzul de emitere a acestora sunt supuse, conform

art.1 din Legea nr.554/2004, cât și art.19 și art. 20 din Titlul VII

al Legii nr.247/2005, controlului contenciosului administrativ, respectiv

Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel

în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantului, în

speță, a Curții de Apel  București.

Jurisdicția

instanței civile în aplicarea Legii nr.10/2001, astfel cum  este ea reglementată

prin art.26 alin.(3) din lege, încetează după rămânerea

definitivă a dispoziției prin care unitatea deținătoare a

soluționat notificarea.

În

speță, nu ne aflăm în prezența unei contestații

împotriva unei astfel de dispoziții pentru a deveni incidente

dispozițiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, cum greșit a

reținut prima instanță, ci în faza de punere în executare pe

cale administrativă și în condițiile Legii nr.247/2005 a

deciziei emise de unitatea deținătoare, rămasă

definitivă.

Așa

fiind, constatând că prima instanță s-a declarat competentă

și a judecat pricina în fond, cu încălcarea textelor de lege sus

citate din legile speciale nr.10/2001 și nr. 247/2005, precum și ale

art.3 pct.1 C.proc.civ., în baza art.297 alin.(2) din același cod,

instanța de apel a anulat hotărârea atacată și a trimis

cauza Curții de Apel București, Secția de contencios

administrativ și fiscal, pentru judecata în primă instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

următoarele motive:

Emiterea deciziei privind titlul de despăgubire până la

concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse,

actualizate cu indicele de inflație, conform Titlului VII din Legea

nr.247/2005 se află în raport de subsidiaritate față de

obligația emiterii dispoziției de acordare a despăgubirilor.

Cele

două acte distincte sunt emise în baza unei proceduri speciale, instituite

prin Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005.

În

speța de față, atât timp cât decizia Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor nu a fost emisă, nu poate fi angajată

procedura contenciosului administrativ.

În

condițiile în care este pusă în discuție legalitatea

dispoziției nr.10988/2008 a Primarului General al municipiului

București, instanța de contencios administrativ nu este

competentă să se pronunțe, competența aparținând

secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție se

află sediul unității deținătoare.

Reclamantul

nu a învestit Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

printr-o cerere distinctă în vederea emiterii unui act administrativ,

obligația de a face fiind instituită prin legea specială, actul

de sesizare care constituie și angajarea procedurii administrative fiind

notificarea nr.3015/2001, ce face obiectul dosarul Primăriei municipiului

București.

Norma

specială de procedură este supusă următoarelor două

principii, ignorate de instanța de apel, și anume

exceptio est

strictissimae interpretationis și ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus

, principii care nu au fost avute în vedere de

către instanța de apel.

Intimata Instituția Prefectului municipiului București a depus

întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive.

În

ceea ce privește excepția invocată mai sus, prezenta

instanță nu se poate pronunța față de obiectul

recursului, care pune în discuție o excepție prioritară

față de excepția lipsei calității procesuale pasive,

respectiv excepția de necompetență materială a primei

instanțe învestită cu soluționarea cauzei și care va fi

analizată în cadrul prezentului recurs, urmând ca excepția lipsei

calității procesuale pasive, în condițiile în care va fi

reiterată de partea interesată, să fie verificată de

instanța competentă material și care este instanța

Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ

și fiscal, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Analizând

decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de

dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Instanța

de apel a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor legale în

materie de competență, atunci când a considerat că instanța

competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată,

în raport de obiectul ei, este Curtea de Apel București, Secția de

contencios administrativ și fiscal, iar nu Tribunalul București,

Secția civilă.

Astfel,

reclamantul a învestit prima instanță cu o cerere de obligare a

pârâtelor sus-menționate să emită titlul de despăgubire

până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor

propuse, actualizate cu indicele de inflație, conform dispoziției

nr.10988/2008, invocând, în esență, refuzul pârâtelor de a emite un

astfel de titlu.

Contrar

susținerilor recurentei, procedura instituită de Legea nr.10/2001

pentru soluționarea notificării formulate de autorul său s-a

finalizat prin emiterea dispoziției sus-menționate, de către

unitatea deținătoare, astfel încât cererea de chemare în

judecată ce formează obiectul prezentului dosar nu este de

competența în primă instanță a secției civile a

tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul

unității deținătoare, în condițiile art.26 alin.(3)

din actul normativ enunțat.

De

asemenea, chiar dacă faza ulterioară soluționării

notificării prin dispoziție motivată a unității

deținătoare, în cadrul căreia se emite decizia privind titlul de

despăgubire, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în condițiile art.16 alin.(7) din Titlul VII al Legii

nr.247/2005, poate fi considerată o fază de executare a

dispoziției, așa cum a susținut recurenta, aceasta nu

înseamnă că instanța competentă să dispună cu

privire la pretențiile reclamantei în acest sens este instanța

civilă.

Astfel

cum a reținut în mod corect și Curtea de Apel, pârâtele sunt

autorități ale administrației publice centrale, însărcinate

potrivit legii speciale (art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005) cu

emiterea deciziei privind titlul de despăgubire (Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor), ulterior, a titlului de conversie/de

plată (ANRP), în funcție de opțiunea solicitantului.

Potrivit

art.19 alin.(1) din aceeași lege,

deciziile

adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr.554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, competența de soluționare a plângerii revenind, în

primă instanță,

Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel

în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul,

conform art.20 alin.(1) din aceeași lege.

Dacă

decizia privind titlul de despăgubire emisă de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor poate fi atacată la instanța de

contencios administrativ sus arătată, conform principiului simetriei

juridice, atunci și refuzul de a emite o asemenea decizie aparține

aceleiași instanțe.

De

asemenea, și din perspectiva calității persoanelor (Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, într-o primă

fază), precum și a naturii actului care se solicită a fi emis

(decizia privind titlul de despăgubire), sunt incidente dispozițiile

art.2 alin.(1) lit.f) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, la

care instanța de apel a făcut în mod corect referire, reclamanta

invocând ipoteza specifică acestui text de lege, și anume

nesoluționarea în termenul legal ori refuzul

nejustificat al autorității administrative de a rezolva o cerere

referitoare la un drept sau la un interes legitim cu privire la emiterea unui

act administrativ. Aceasta independent dacă reclamanta s-a adresat sau nu,

în prealabil, instituției competente să emită decizie privind

titlul de despăgubire, chestiune care nu influențează

competența instanței în soluționarea cauzei.

De

asemenea, contrar susținerilor recurentei, în cauză nu se mai pune în

discuție legalitatea dispoziției emisă de Primarul General al

municipiului București, iar litigiul de față nu reprezintă

o contestație formulată în condițiile art.26 alin.(3) din Legea

nr.10/2001, deoarece, așa cum s-a arătat deja, procedura de

soluționare a notificării formulate de autorul său în

legătură cu imobilul în litigiu a fost finalizată prin

dispoziția amintită.

Tocmai,

în baza acestei dispoziții, rămasă irevocabilă, este

posibilă parcurgerea fazei ulterioare, reglementată de Legea

nr.247/2005 și care are natură administrativă, toate

nemulțumirile părții în ceea ce privește actele specifice

acestei faze putând fi valorificate în condițiile Legii contenciosului

administrativ, deci și pretențiile supuse judecății în

prezentul dosar.

Prin

urmare, cererea de chemare în judecată nu vizează o simplă

obligație de a face, prevăzută de legea specială în sarcina

pârâtelor, care să fi atras competența de soluționare a cauzei

în favoarea instanței civile, ci obligarea unei autorități

administrative publice centrale de a îndeplini o obligație în

legătură cu un act administrativ, ceea ce determină, în caz de

refuz, competența de soluționare a cererii în favoarea secției

de contencios administrativ și fiscal a curții de apel în a

cărei rază teritorială se află domiciliul reclamantului, în

speță, Curții de Apel București, Secția

specializată.

Cum

instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și

aplicare, în cauză, a dispozițiilor în materie de

competență, în baza art.312 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a

respins recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite

cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 din

același cod.