ÎCCJ, decizie (scj.ro #81760)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81760) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune prin care se solicită obligarea

la soluționarea cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Notificare

depusă la o sucursală a persoanei juridice deținătoare.

Instanța competentă teritorial să soluționeze litigiul.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Competență teritorială.

Index alfabetic :

conflict negativ

-

competență

teritorială

-

notificare

Legea nr. 10/2001, art. 26

Art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 instituie o normă de competență teritorială

absolută, ce conferă instanței (tribunalului) în a cărei

circumscripție se află sediul unității

deținătoare, competența de soluționare a contestației

formulate împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura de

soluționare a notificării, norma de competență ce se

aplică, pentru identitate de rațiune, și în ipoteza în care se

solicită obligarea aceleiași entități să

soluționeze notificarea prin emiterea actului administrativ prevăzut

de lege. Atitudinea omisivă a persoanei juridice

deținătoare/entității învestite cu soluționarea

notificării, îmbrăcând forma lipsei răspunsului concretizat în

dispoziție/decizie în termenul prevăzut de lege - atrage competenta

instanței care este în măsura să cenzureze chiar dispoziția

prin care se soluționează notificarea.

În aceste condiții,

acțiunea prin care se solicită sancționarea

pasivității persoanei juridice învestită cu competența

soluționării notificării, reprezintă o veritabilă

acțiune în realizarea dreptului, a cărei cauză se află în

prevederile Legea nr. 10/2001, lege specială, care instituie o

procedură specială diferită de dreptul comun.

Nu are relevanță sub

aspectul stabilirii normei de competență incidență

raportului juridic litigios, nici împrejurarea adresării notificării

unei sucursale a unității deținătoare, și care astfel

ar fi învestită cu soluționarea notificării, legea specială

având în vedere entitatea abilitată să dispună cu privire la măsurile

reparatorii prevăzute de lege.

Secția I civilă, decizia nr. 3179 din 9 mai

2012

Reclamanta P.N.Z. a chemat în

judecată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, actualmente

APAPS, care reprezintă Statul Român, în calitate de acționar

majoritar, solicitând ca entitate responsabilă să fie obligată

să emită decizie de aprobare, sau, după caz, dispoziție de

soluționare a notificării nr.64/2001 comunicată de BEJ R.V.,

prin care s-a solicitat restituirea în natură a proprietății din

satul Bălănești, județul Olt, confiscată abuziv în

baza Legii nr. 119/1948, stabilirea de măsuri reparatorii în natură a

bunurilor mobile și imobile confiscate, care nu mai pot fi restituite în

natură.

Reclamanta a arătat că,

potrivit contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/27/2009,

FPS București este instituția publică care vinde pachetul

majoritar de acțiuni către S.C.I. S.A. Drăgănești,

societate în al cărei patrimoniu încă de la constituire îi era

transferat prin protocol de la IPSP OLT-Slatina, inclusiv bunul proprietate

reclamantei.

La termenul din data de 13.04.2010,

reclamanta a precizat și completat cerere de chemare în judecată,

solicitând să se constate că imobilul a fost preluat abuziv, că

restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, că este

îndreptățită la plata despăgubiri prin echivalent, să

oblige pârâta să trimită dosarul spre soluționare la

Agenția Națională de Restituire a Proprietăților.

Prin sentința civilă nr.

1980 din 11 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București,

a fost admisă excepția de necompetență teritorială

invocată din oficiu.

A fost declinată competența de

soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Dolj,

reținându-se următoarele:

Potrivit art.

26 alin.(3) din Legea nr.10/2001 în forma în vigoare la

momentul sesizării instanței, decizia sau,

după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării

sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

În cauză, tribunalul a

constatat că reclamanta a comunicat A.P.P.A.P.S. Dolj notificarea prin

care a solicitat restituirea în natură a imobilelor

proprietatea sa, situate în sat

Bălănești, jud. Olt.

A.P.P.A.P.S. - Sucursala

Regională Sud Oltenia a comunicat reclamantei, ca răspuns la

notificare, faptul că imobilul în cauză nu se află în

proprietatea sa, ci în patrimoniul S.C. M.S. S.A.

De asemenea, A.P.P.A.P.S. -

Sucursala Regională Sud Oltenia a transmis acestei societăți

comerciale notificarea reclamantei, cu solicitarea de a proceda în conformitate

cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit adresei din data de

26.02.2002,  tot A.P.P.A.P.S. - Sucursala Regională Sud Oltenia a

comunicat reclamantei că se află în imposibilitatea de restituire a

imobilului întrucât acesta a fost vândut de societatea care îl deținea în

anul 1998.

Faptul că ulterior acestor

răspunsuri, ca urmare a numeroaselor memorii formulate de reclamantă

direct la A.V.A.S. București, aceasta din urmă a comunicat

răspunsurile sale, nu poate avea consecințe asupra competenței

teritoriale de soluționare a cauzei, cu atât mai mult cu cât acestea au

reiterat răspunsurile A.P.P.A.P.S. - Sucursala Regională Sud Oltenia

în sensul că bunul nu se află în proprietatea sa, și se impune

identificarea unității deținătoare.

În cursul soluționării

cauzei înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la data de 26 ianuarie

2012, reclamanta a formulat cerere prin care a invocat excepția de

necompetență teritorială a Tribunalului Dolj și trimiterea

cauzei spre soluționare la Tribunalul București.

Reclamanta a arătat că

notificarea nr. 64/2001 referitoare la restituirea în natură a morii

situate în satul Bălănești, județul Olt, a fost

într-adevăr înregistrată la Sucursala Teritorială a A.V.A.S.,

respectiv Sucursala Dolj. Pentru soluționare, aceasta a fost

înaintată către

A.V.A.S.

București.

Prin sentința nr. 21 din

2.02.2010, Tribunalul Dolj a declinat la rândul său competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

A fost sesizată Înalta Curte de

Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului

negativ de competență ivit între cele două instanțe.

Tribunalul Dolj a reținut

următoarele:

Potrivit art. 26 al.(3) Legea 10/2001

republicată și modificată în forma în vigoare la data

sesizării inițiale a instanței:

"Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de

respingere a

notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul unității deținătoare sau, după

caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în

termen de 30 de zile de la comunicare."

Instanța apreciază

că, față de prev. art. 41 al.(2) C.p.c, coroborat cu art. 26

al.(3) Legea 10/2001 în forma menționată, această acțiune

se poate, în mod valabil, introduce și la instanța în a cărei

rază de competență se regăsește sediul sucursalei.

Tribunalul constată că

prevederile legale mai sus indicate instituie o competență

teritorială alternativă de soluționare a cauzei, în favoarea

instanței în a cărei rază teritorială se află sediul

unității deținătoare, sediul entității învestite

cu soluționarea notificării sau în favoarea instanței în a

cărei rază de competență se regăsește sediul

sucursalei uneia din cele două unități. Reclamanta este singura

persoana căreia îi revine dreptul de opțiune între instanțele

deopotrivă competente teritorial.

În speța dedusă

judecății, entitatea învestită cu soluționarea

notificării este Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

-A.V.A.S. - fosta A.P.A.P.S. -, sediul acesteia fiind situat în București.

Ca atare, reclamanta, exercitând în

mod valabil actul său de opțiune privind determinarea instanței

competente teritorial să soluționeze cauza, a învestit în mod corect

Tribunalul București.

Argumentarea că prin sintagma

"sediul entității învestite cu soluționarea

notificării" legiuitorul a înțeles să indice sediul

sucursalei respectivei entități la care a fost depusă

notificarea nu are susținere juridică, nefiind prevăzută în

nici un text de lege o asemenea analogie, cu atât mai mult cu cât sucursala

este o entitate fără personalitate juridică.

De asemenea, faptul că

reclamanta a depus notificarea de retrocedare la sediul sucursalei nu are

relevanță sub aspectul stabilirii instanței competente să

soluționeze prezenta acțiune, această depunere a

notificării nereprezentând alegere de competență și

neobligând-o pe reclamantă să depună prezenta acțiune la

instanța în a cărei rază teritorială se afla sediul

sucursalei în detrimentul celorlalte instanțe prevăzute de lege.

Singura persoană care poate

determina ce instanță să fie învestită cu soluționarea

cauzei dintre mai multe instanțe deopotrivă competente, este reclamanta,

actul său de opțiune fiind irevocabil ulterior efectuării

alegerii de competență prin sesizarea instanței,

nici măcar reclamanta nemaiputând reveni

asupra opțiunii efectuate.

Tribunalul Dolj apreciază

că, față de prevederile art. 26 al.(3) Legea 10/2001

republicată și modificată în forma în vigoare la data

sesizării inițiale a instanței, reclamanta a procedat în mod

corect și legal învestind Tribunalul București cu soluționarea

cauzei, aceasta determinând, în acord cu prevederile legale, instanța competentă

să-i soluționeze acțiunea.

Instanța învestită cu

soluționarea cauzei nu are dreptul de a exercita, în locul reclamantei,

dreptul de opțiune cu privire la instanța ce va fi învestită cu

soluționarea cauzei, și nici să impună o asemenea alegere

reclamantei. Ca atare, argumentarea că acțiunea trebuia depusă

la instanța sediului sucursalei și nu la instanța sediului

principal al pârâtei în nici un caz nu poate constitui temei de invocare din

oficiu a excepției de necompetență teritorială de

către Tribunalul București. Odată efectuată alegerea de

competență, aceasta rămâne dobândită de instanța

indicată de reclamantă, astfel încât trimiterea cauzei spre

soluționare la o altă instanță de judecată, din

oficiu, nu se poate realiza decât cu încălcarea competenței

teritoriale de soluționare a cauzei deja dobândită prin actul de

opțiune al reclamantei.

Astfel sesizată, în aplicarea

art. 22 C.proc.civ , Înalta Curte de Casație și Justiție a

stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, pentru considerentele:

Într-adevăr norma de

competență incidență raportului juridic litigios este cea

invocată de cele două instanțe, respectiv art. 26 alin.(3) din

Legea nr. 10/2001.

Aceasta instituie, opus

considerentelor celor două instanțe, o normă de

competență teritorială absolută, ce conferă

instanței (tribunalului) în a cărei circumscripție se află

sediul unității deținătoare, competența de

soluționare a contestației formulate împotriva

deciziei/dispoziției emise în procedura de soluționare a

notificării, norma de competență ce se aplică, pentru

identitate de rațiune, și în ipoteza în care se solicită

obligarea aceleiași entități să soluționeze

notificarea prin emiterea actului administrativ prevăzut de lege.

Atitudinea omisivă a persoanei juridice

deținătoare/entității învestite cu soluționarea

notificării - în cazul în speță - îmbrăcând forma lipsei

răspunsului concretizat în dispoziție/decizie în termenul

prevăzut de lege - atrage competenta instanței care este în

măsura să cenzureze chiar dispoziția prin care se

soluționează notificarea.

În aceste condiții,

acțiunea prin care se solicită sancționarea

pasivității persoanei juridice învestită cu competența

soluționării notificării, reprezintă o veritabilă

acțiune în realizarea,dreptului, a cărei cauză se află în

prevederile Legea nr. 10/2001, lege specială,care instituie o

procedură specială diferită de dreptul comun.

Cum, în speță, sediul

unității notificate, învestită cu soluționarea cererii

reclamantei, se află în circumscripția Tribunalului București,

urmează a se stabili în favoarea acestei instanțe competența

teritorială de soluționare a cererii deduse judecății.

Nu are relevanță sub

aspectul stabilirii normei de competență incidență

raportului juridic litigios, nici împrejurarea adresării notificării

unei sucursale a pârâtei, și care astfel ar fi învestită cu

soluționarea notificării, legea specială având în vedere

entitatea abilitată să dispună cu privire la măsurile

reparatorii prevăzute de lege, în speță AVAS ca autoritate

centrală, al cărei sediu se află, așa cum s-a arătat

mai sus, în raza de competență a Tribunalului București,

după cum nu prezintă semnificație juridică sub acest

aspect, nici opțiunea reclamantei în determinarea instanței

competentă teritorial să-i soluționeze acțiunea.

Fiind o lege specială, cu norme

de procedură speciale, care instituie, prin dispozițiile art. 26 din

lege, atât o competență materială specială (tribunal), cât

și una teritorială excepțională (instanța în

circumscripția căreia se afla sediul unității deținătoare/entității

învestite cu soluționarea notificării), norme de competență

imperative, dispozițiile sale sunt cele aplicabile

raportului

juridic litigios, potrivit principiului

lex

specialia

generalibus derogant.

Ca urmare, în

aplicarea dispozițiilor art.22 alin.(2) și (3) C.proc.civ.,

a fost stabilită competența de

soluționarea a pricinii în favoarea Tribunalului București.