ÎCCJ, decizie (scj.ro #81658)

Lipsa comunicării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 prin intermediul executorului judecătoresc. Depunerea cererii la persoana juridică deținătoare a imobilului. Îndeplinirea condițiilor legale. Obligația entității sesizate să soluționeze notificarea. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Legea nr. 10/2001 Index alfabetic: notificare - executor judecătoresc Legea nr. 10/2001, art. 22 Condiția impusă de prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, privind comunicarea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc, este edictată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranță, de natură să ateste, în afara oricărui dubiu, faptul formulării și transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluționarea acesteia.

O astfel de obligație, de înregistrare și transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc, nu este însă prevăzută de legiuitor sub sancțiunea nulității absolute. Ca urmare, depunerea de către o persoană a unei notificări direct la registratura entității învestite cu soluționarea acesteia nu pune în discuție inexistența notificării, ci o obligă să procedeze la soluționarea acesteia, în condițiile impuse de legea de reparație, întrucât dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, sancționează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai neformularea în termen a notificării, nu și omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc către entitatea învestită cu soluționarea acesteia.

Secția I civilă, decizia nr.2262 din 17 aprilie 2013 Prin cererea înregistrată la data de 4 aprilie 2012, reclamanții C.A. și Ț.T.E.D. au chemat în judecată Primăria municipiului Târgu-Jiu, solicitând să fie obligată să emită decizie de soluționare cu privire la două notificări înregistrate sub nr. 3540 din 13 februarie 2001 și nr. 7150 din 28 februarie 2002 în registratura pârâtei, invocând incidența prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În motivarea cererii, reclamanții au susținut că autoarea lor, Ț.M., a formulat notificările menționate în calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru terenul dobândit în baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 5xx/1955, teren ce a fost expropriat de stat prin Decretul nr. 413/1966 (423 m.p.), cu mențiunea că pârâta, deși termenul de 60 de zile prevăzut de lege a expirat, contrar prevederilor art. 25 alin. (1) din lege, nu a emis decizie administrativă prin care să se fi pronunțat cu privire la pretențiile notificate. Reclamanții au arătat, totodată, că răspunsurile negative transmise de pârâtă autoarei lor, având aceleași numere de înregistrare, anume nr. 3540/2001 și nr. 7150/2002, prin care i s-a adus la cunoștință că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1991, nu se constituie în dispoziții de soluționare a notificărilor, în înțelesul prevederilor legale mai sus menționate.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii motivat de faptul că autoarea reclamanților nu a formulat notificare prin executorul judecătoresc, în termenul prevăzut de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 150 din 14 mai 2012, Tribunalul Gorj, Secția civilă a respins cererea. În motivarea hotărârii, instanța a reținut că nici autoarea reclamanților și nici reclamanții nu au făcut dovada formulării unor notificări cu respectarea cerințelor impuse de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, comunicate prin executorul judecătoresc, motiv pentru care nu se poate reține că în sarcina pârâtei s-ar fi născut obligația de a emite decizie ori dispoziție motivată de soluționare, statuată prin prevederile art. 25 alin. (1) din lege.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții. În motivarea apelului, reclamanții au susținut că manifestarea de voință a autoarei lor exprimată prin cele două cereri transmise pârâtei trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, principiu ce fundamentează teoria conversiunii actelor juridice, cu mențiunea că o astfel de interpretare se impune și în respectarea principiului constituțional al protejării și garantării dreptului de proprietate. Relativ la faptul necomunicării cererilor de retrocedare a terenului prin intermediul executorului judecătoresc, reclamanții au susținut că nu poate fi interpretat în sensul că ar atrage pierderea substanței dreptului pretins, cât timp acestea au fost înregistrate la registratura pârâtei și cât timp au fost direcționate către serviciul agricol, fapt care nu a fost contestat în proces.

Reclamanții au susținut, totodată, că a da o altă interpretare faptului necomunicării cererilor notificate pârâtei prin intermediul executorului judecătoresc pune în discuție respectarea dreptului de acces la o instanță, prevăzut de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană. Prin decizia civilă nr.77 din 4 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova , Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

În motivarea deciziei, instanța a reținut, în esență, că nerespectarea de către o persoană a dispozițiilor legale „ce reglementează procedura de depunere a notificări, are ca și consecință, pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent". Instanța de apel a reținut că cele două cereri formulate de autoarea reclamanților nu îmbracă forma legală, anume nu respectă prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora notificările se comunică prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripție își are sediul persoana juridică deținătoare a imobilului, în termenul legal de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, termen care, ulterior, a fost prelungit până la data de 14 februarie 2002. În atare condiții, instanța de apel a apreciat că susținerile reclamanților potrivit cărora cele două cereri transmise pârâtei ar avea caracterul unor notificări, în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nu prezintă relevanță, cât timp reclamanții nu pot invoca, în justificarea pretențiilor lor, faptul eludării dispozițiilor legale menționate, care obligau la respectarea întocmai a procedurii de formulare a notificărilor în procedura specială prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, fără a indica motivul de casare sau de modificare. În motivarea recursului, reclamanții au reiterat pe larg împrejurările de fapt relative la modalitatea de formulare și de înregistrare la registratura pârâtei Primăria municipiului Târgu-Jiu de către autoarea lor a două cereri sub nr. 3540 din 13 februarie 2001 și nr. 7150 din 28 februarie 2002, precum și argumentele pentru care apreciază că se impunea ca aceste cereri să fie calificate notificări și soluționate în consecință, aspecte expuse atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și al cererii de apel.

Reclamanții au susținut că hotărârea recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care legiuitorul a explicitat faptul că o cerere de restituire formulată de persoana îndreptățită în termenul legal este suficientă pentru conservarea dreptului pretins, indiferent dacă a fost sau nu îndeplinită cerința formală a înregistrării notificării la biroul executorului judecătoresc ori aceasta a fost greșit îndreptată.

Analizând critica ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că este fondată pentru următoarele considerente: În drept, potrivit prevederilor art. 22 (fost 21) alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, Notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripție își are sediul persoana juridică deținătoare a imobilului Executorul judecătoresc va înregistra notificarea și o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării" Condiția impusă de dispoziția legală menționată, privind comunicarea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc, este edictată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranță, de natură să ateste, în afara oricărui dubiu, faptul formulării și transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluționarea acesteia.

O astfel de obligație, de înregistrare și transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc, nu este însă prevăzută de legiuitor sub sancțiunea nulității absolute. Acest aspect a fost evidențiat și în jurisprudența instanței de recurs, prin care s-a relevat constant că dispozițiile art. 22 (fost 21) din Legea nr. 10/2001, republicată, sancționează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai omisiunea formulării în termen a notificării, nu și omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc. Ca urmare, depunerea de către o persoană a unei notificări direct la registratura entității învestite cu soluționarea acesteia nu pune în discuție inexistența notificării, ci o obligă să procedeze la soluționarea acesteia, în condițiile impuse de legea de reparație.

În speța supusă analizei, se constată că faptul înregistrării la registratura pârâtei de către autoarea reclamanților, Ț.M., decedată la data de 15 octombrie 2006, a două cereri prin care a solicitat restituirea în natură a unui teren expropriat de stat prin Decretul nr. 413/1966, potrivit constatărilor instanțelor de fond, nu este contestat de pârâtă. Totodată, se constată că faptul comunicării de către pârâtă a două răspunsuri cu privire la cele două cereri formulate de autoarea reclamantei, cu adresele nr. 3540 din 13 februarie 2001 și nr. 7150 din 28 februarie 2002 , de asemenea, nu este contestat. Or, astfel cum s-a arătat, dispozițiile art. 22 (fost 21) din Legea nr. 10/2001, republicată, sancționează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai neformularea în termen a notificării, nu și omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc către entitatea învestită cu soluționarea acesteia.

În atare condiții, în mod greșit instanța de apel a reținut, în fundamentarea soluției pronunțate, că reclamanții ar fi decăzuți din dreptul de a cere și a primi măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru terenul expropriat de stat prin Decretul nr. 413/1966, pretenție ce a făcut obiectul a două cererii formulate de autoarea lor, Ț.M., justificat exclusiv de faptul omisiunii transmiterii cererilor prin executorul judecătoresc, fără a mai verifica și analiza îndeplinirea și a celorlalte condiții prevăzute de legea de reparație pentru astfel de cereri.

În rejudecare, instanța de apel urmează a verifica și stabili motivat, pentru evitarea unor confuzii, dacă cele două cereri formulate de autoarea reclamanților au primit ca număr de înregistrare în registratura pârâtei aceleași număr cu cel al adreselor prin care pârâta a comunicat acesteia rezultatul verificărilor, precum și celelalte critici invocate de reclamanți pe calea recursului sub formă de apărări. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanți și, baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu art. 312 alin. (5) C.proc.civ., a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.