ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 561/2020

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată, pe rolul Judecătoriei Târgu Secuiesc, la data de 08.04.2016, și precizată la 23.06.2016, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu pârâta A., Direcția de Sănătate Publică Covasna și SC B. SRL a solicitat să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr. 81/2003 emisă de pârâta Direcția de Sănătate Publică Covasna, inițial pentru imobilul înscris în CF x Zăbala, A 2-4, 5, 6, 7, 12, 15, 16, 17 înscrise în prezent în CF x, CF x, CF x, iar, apoi, și pentru imobilele înscrise în CF nr. x Zăbala nr. top x, CF nr. x Zăbala nr. top x,883, CF nr. x Zăbala nr. top x și CF nr. x Zăbala nr. top x. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 10 din Legea nr. 213/1998. Pârâta Direcția de Sănătate Publică a județului Covasna a formulat, la 06.05.2016, întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului. Pârâta A. și, apoi, pârâta SC B. SRL au formulat, la rândul lor, întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a instanței, excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei de interes, excepția autorității de lucru judecat, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. La 07.06.2016, Ministerul Sănătății a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului solicitând admiterea cererii reclamantului. La termenul de judecată din 24.10.2016, instanța a rămas în pronunțare pe excepția necompetenței materiale după valoarea obiectului. La data de 27.10.2016, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de intervenție principală.

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 877/31.10.2016, Judecătoria Târgu Secuiesc a declinat competența materială, după valoarea obiectului, a soluționării cererii de constatare a nulității absolute a Deciziei nr. 81/2003 emisă de Direcția de Sănătate Publică Covasna, formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în favoarea Tribunalului Covasna, în motivare reținându-se că valoarea totală a imobilului este de 3.389.146,64 RON, la data de 28.04.2016. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, sub nr. x/2016. La 08.02.2017, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului în cauză. Prin încheierea pronunțată, în ședința publică, din 16.03.2017, instanța a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Prin aceeași încheiere instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active a Statului Român, a respins excepția prematurității introducerii cererii, a respins excepția lipsei de interes în formularea cererii și a calificat ca fiind o apărare de fond excepția autorității de lucru judecat. Apelul declarat împotriva acestei ultime încheieri a fost admis și a fost admisă, de către Curtea de Apel Brașov, și cererea de intervenție accesorie formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Prin încheierea de ședință pronunțată, la 27.10.2017, de Tribunalul Covasna, a fost respinsă cererea de suspendare a judecării litigiului până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Mureș. Prin Sentința civilă nr. 291/22 martie 2018, Tribunalul Covasna, secția civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată și, ulterior, modificată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu pârâții A., Direcția de Sănătate Publică Covasna, SC B. SRL și intervenienții accesorii Ministerul Sănătății și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată. A respins cererea de intervenție accesorie în interesul Statului Român formulată de către Ministerul Sănătății ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenție accesorie în interesul Statului Român formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ca neîntemeiată. A obligat reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească pârâtei A. suma de 9.373,68 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească pârâtei SC B. SRL suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva hotărârii și a încheierii din 27.10.2017 au declarat apel reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, intervenientele Ministerul Sănătății și Autoritatea Națională pentru restituirea proprietăților București și apel incident pârâta SC B. SRL Zăbala. Prin apelul incident, pârâta SC B. SRL Zăbala a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată de 47362,15 RON, reprezentând onorariu de avocat, neexistând motive pentru reducerea cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, intimata pârâta Direcția de Sănătate publică a județului Covasna a solicitat respingerea apelurilor și menținerea hotărârii, iar prin întâmpinarea formulată, intimații pârâți SC B. SRL și C. au solicitat respingerea apelului, ca tardiv, declarat de intervenienta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, ca netimbrate a apelurilor intervenientelor, dar și ca nefondate. Apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea apelului incident față de formularea acelorași apărări pentru pârâte și față de disproporția onorariilor percepute de pârâte. Cererea de suspendare a judecății apelului formulată de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a fost respinsă prin încheierea din 18.09.2018. Prin Decizia civilă nr. 1383/Ap pronunțată la 02.10.2018, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins apelurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, intervenientele Ministerul Sănătății și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București și pârâta SC B. SRL Zăbala împotriva Sentinței civile nr. 291/22.03.2018 și a încheierii din 27.10.2017 pronunțate de Tribunalul Covasna, secția civilă, reclamantul fiind obligat să plătească pârâtei A. suma de 4000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel și pârâtului SC B. SRL Zăbala, suma de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, respingându-se restul cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta pârâtă SC B. SRL Zăbala.

Cererea de recurs: Împotriva acestei decizii și a încheierii din 18.09.2018 a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.. S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea reaprecierii, de către Curtea de Apel Brașov, a cererii de suspendare a judecării cauzei în raport de soluționarea Dosarul nr. x/2017, aflată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, iar, în subsidiar, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii, astfel cum a fost modificată. În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a criticat hotărârile atacate pentru următoarele motive: I. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.]. Recurentul susține că, prin motivele de apel a criticat hotărârea primei instanței din perspectiva respingerii cererii de suspendare a judecății prezentei cauze, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2017, iar, în fața instanței de apel, a formulat o cerere de suspendare a judecării apelului, până la soluționarea aceleiași cauze, de care depinde soluționarea prezentului dosar. Recurentul critică încheierea din data de 18.09.2018, prin care Curtea de Apel Brașov a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, fiind criticată și Decizia civilă nr. 1383/Ap/02.10.2018, prin care instanța de apel a înlăturat motivul de apel prin care era criticată soluția instanței de fond, de respingere, a cererii de suspendare a judecății cauzei, până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2017 Au fost criticate considerentele avute în vedere, de instanța de apel, în soluționarea cererii de suspendare. S-a susținut că motivarea instanței de apel ce au stat la baza soluției, de respingere, a cererii de suspendare, în sensul că imobilele, ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1948, sunt altele decât cele în litigiu, nu răspunde criticilor formulate în privința soluției, de respingere, a cererii de suspendare. Astfel, motivele invocate în cererea de chemare în judecată, precum și criticile aduse soluției instanței de fond au fost circumstanțiate, printre altele, de lipsa calității pârâtei de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, analizată prin prisma dispozițiilor legale adoptate în materie de succesiune. În raport de împrejurarea că, în Dosarul nr. x/2017, este pusă în discuție calitatea pârâtei A. de moștenitoare a defunctului D., iar prezenta cerere are ca obiect constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 81/2003, circumstanțiată de reținerea acestei calități, recurentul apreciază că instanța de apel a reținut greșit asupra neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru suspendarea cauzei, prin raportare la imobilele ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1948. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1948, depus în Dosarul nr. x/2017, nu prezintă relevanță din perspectiva obiectului acestui act translativ de proprietate, așa cum eronat a reținut instanța de apel, ci din perspectiva actelor de acceptare a succesiunii efectuate de soția și cele trei fiice ale defunctului D., ce au avut ca efect îndepărtarea pârâtei de la succesiunea defunctului D.. Certificatul de moștenitor nr. 100 a fost emis la data de 14.07.2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, cu atât mai mult, anterior depunerii de către pârâtă a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Susține că acțiunea nu a fost justificată (ca motiv de nulitate) de Sentința civilă nr. 9480/16.10.2015 a Judecătoriei Cluj, anulată prin Decizia civilă nr. 1093/A/2016 a Tribunalului Cluj. Motivul de nulitate invocat a fost inexistența calității de persoană îndreptățită la reconstituire a pârâtei din perspectiva dispozițiilor adoptate în materia succesiunii, confirmată la acea dată de Sentința civilă nr. 9480/16.10.2015 a Judecătoriei Cluj și nu de hotărârea judecătorească, în sine. Contractul de vânzare-cumpărare, încheiat într-un termen de doi ani de la data de 03.07.1946 (data emiterii procesului-verbal privind dezbaterea succesiunii), având ca obiect un imobil evidențiat în masa succesorală, constituie un act pe care se fundamentează cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei nr. 2193/102/2017 având ca obiect constatarea nulității certificatului de moștenitor nr. x/2000 și evidențiază faptul că: succesibilele E. și F. nu și-au manifestat intenția de a renunța la succesiunea rămasă de pe urma defunctului D. la data de 03.07.1946; soția și cele trei fiice ale defunctului D. au acceptat moștenirea, dobândind calitatea de moștenitoare; pârâta A. a fost îndepărtată de la succesiune și pe cale de consecință nu are calitatea de moștenitoare a defunctului D.. Apreciază că, în ipoteza admiterii acțiunii ce face obiectul cauzei nr. 2193/102/2017 și a constatării nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. x/2000, raționamentul instanței de apel privind calitatea pârâtei de persoană îndreptățită din perspectiva dispozițiilor legale adoptate în materie succesorală rămâne fără suport, deoarece în raport de data decesului defunctului D. (1944) imobilele au fost preluate de către statul comunist din patrimoniul soției și al celor trei fiice ale acestuia. Pârâta nu ar avea calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001, decât în măsura în care formula notificarea în calitate de moștenitoare a celor patru succesibile și făcea totodată dovada acestei calități. În raport de argumentele prezentate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii judecătorești, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea reanalizării cererii de suspendare a judecării prezentei cauzei în raport de soluția ce se va pronunța în Dosarul nr. x/2017, aflat în prezent pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș. II. Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.). 1. Recurentul susține aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic ai unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în forma în vigoare la data emiterii Dispoziției nr. 81/2003. Se arată că, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (3) și (4) din Lege nr. 10/2001, instanța de apel a reținut greșit că notificarea înregistrată la executorul judecătoresc face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice a respectării termenului prevăzut de lege, chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul. Apreciază că, raționamentul Curții de Apel Brașov nu este susținut de Decizia nr. 2262/17.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, întrucât, din analiza considerentelor acestei hotărâri, rezultă că notificarea unității deținătoare nu era condiționată de transmiterea acesteia prin intermediul executorului judecătoresc, pârâta având posibilitatea să depună notificarea la registratura persoanei juridice ce urma să fie învestită cu soluționarea notificării, în termenul legal prevăzut de lege. Evocă faptul că, în considerentele Deciziei nr. 2262/17.04.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, că cerința impusă de prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de comunicare a notificării, prin intermediul unui executor judecătoresc, este stipulată ca o măsură de siguranță, de natură să ateste, în mod cert, faptul transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluționarea acesteia, nefiind însă prevăzută, de legiuitor, sub sancțiunea nulității absolute. Prin urmare, depunerea notificării, de către persoana interesată, direct la registratura entității, învestite cu soluționarea acesteia, nu pune în discuție inexistența notificării, ci o obligă să procedeze la soluționarea acesteia, în condițiile impuse de legea de reparație, întrucât dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, sancționează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai neformularea în termen a notificării, nu și omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc către entitatea învestită cu soluționarea acesteia. Analiza actelor aflate la dosarul administrativ constituit de Direcția de Sănătate Publică Covasna relevă faptul că notificările nr. x/2002, y/2002, z/2002, w/2002, t/2002 au fost comunicate Primăriei Comunei Zăbala, la data de 15.02.2002 (data poștei). Declanșarea fazei administrative este marcată de formularea unei notificări adresată unității deținătoare în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit, prin O.U.G. nr. 109/2001, până la data de 14.11.2001. Termenul de 6 luni, prelungit la 1 an, constituie un termen de decădere ce nu este de natură a împiedica liberul acces la justiție (astfel cum s-a reținut prin Deciziile nr. 21/27.01.2004 și nr. 755/31.10.2000 ale Curții Constituționale). Recurentul susține că termenul în interiorul căruia trebuia formulată notificarea, stabilit inițial la 6 luni și prelungit de 2 ori cu câte 3 luni, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002, iar pârâta nu a adresat notificările unității deținătoare în interiorul acestui termen de decădere. 2. Hotărârea atacată este criticată și sub aspectul aplicării eronate a prevederilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. În considerentele deciziei recurate instanța de apel a reținut că dispoziția nr. x/2003 are în vedere nu doar parcul dendrologic, ci și alte imobile respectiv imobilele înscrise în CF x Zăbala x, în CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. 277." Față de cele reținute în cauză, recurentul solicită a se avea în vedere faptul că, potrivit informațiilor transmise prin adresa nr. x/18.06.1999, emisă de Inspectoratul pentru Cultură al Județului Covasna, imobilele ce compuneau parcul dendrologic din jurul castelului G. din Zăbala, sunt, parte componentă, a ansamblului monument istoric, inclus în Lista monumentelor istorice, la poziția 15B278, listă revizuită conform Ordonanței nr. 68/1994. În pofida celor reținute de instanța de apel, se arată că imobilele din CF x Zăbala de la pozițiile 4, 16, 17 nu au făcut obiectul Dispoziției nr. 81/2003 întrucât nr. top. x, 457, 458, 876, 871 nu sunt menționate în conținutul respectivului act administrativ. De asemenea, imobilele evidențiate în CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x, CF nr. x sunt părți componente ale parcului dendrologic, așa cum rezultă din mențiunile de carte funciară, respectiv "park reszlet" (parte din parc). Mai mult decât atât, pe lista monumentelor istorice 2010 la pozițiile 563, 564, 565 figurează ansamblul castelului G., castelul G. și parcul castelului G., care se regăsesc și pe Lista monumentelor istorice din județul Covasna din anul 2000. Totodată, se arată că, deși instanța de apel a reținut faptul că "instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 422/2001 potrivit cărora monumentele istorice pot aparține atât domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau comunelor, cât și proprietății private a persoanelor fizice sau juridice, astfel că parcul dendrologic, deși monument istoric poate fi proprietatea unei persoane fizice sau juridice cum este și cazul intimatelor pârâte", instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 2 lit. b) din Ordonanța nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului național cultural potrivit cărora "Monumentele istorice se clasează în următoarele categorii: b) categoria B - monumente de valoare națională;" Includerea imobilelor ce fac obiectul prezentului litigiu în categoria B a monumentelor istorice - monumente de valoare națională atestă apartenența acestora la domeniul public al statului odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998. Astfel, pct. I.26 al anexei la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul public al acesteia prevede că "Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: (...) 26.statuile și monumentele declarate de interes public național." Apreciază că aceste dispoziții legale relevă faptul că legea constituie singurul instrument juridic de determinare a apartenenței unui bun la domeniul public al statului, iar includerea unui bun în anexa Legii nr. 213/1999, atribuie acestuia natura de bun domenial, cu toate consecințele ce derivă din această calificare. Astfel, contrar argumentelor reținute de instanța de apel, anterior restituirii imobilului de către Direcția de Sănătate Publică Covasna, în baza Dispoziției nr. 81/2003, pârâtei C., imobilul era evidențiat în domeniul public al statului. Este criticată și aprecierea instanței de apel relativ la inaplicabilitatea Deciziei nr. 23/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție motivat de faptul că, în speță, nu se ridică problema analizării procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, potrivit Legii nr. 1/2000 și a Legii nr. 213/1998, ci se impune examinarea nulității dispoziției nr. 81/2013, din perspectiva respectării dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001. Apreciază, contrar susținerilor instanței de apel, că validitatea Dispoziției nr. 81/2013 trebuie analizată și în raport de Decizia nr. 23/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care instituie, în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000. Efectele acestei decizii pot fi extinse și în cazul transmiterii terenurilor din proprietatea publică a statului în proprietatea privată în baza procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, tocmai datorită finalității, similare, pe care o au cele două tipuri de transferuri ale dreptului de proprietate. Este criticată și aprecierea instanței de apel în privința modalității de preluare a bunului de către stat, în sensul că valabilitatea titlului statului nu este legată de persoana îndreptățită la restituire, ci de modalitatea de preluare a imobilului, respectiv dacă există sau nu titlu valabil, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 6 din Legea nr. 213/1998. Contrar afirmațiilor instanței de apel, recurentul arată că nu a contestat calitatea pârâtei de persoană îndreptățită, din perspectiva modalității de preluare, de către stat, a imobilului, ci pentru neîndeplinirea condiției instituite de prevederile art. 3 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizând calitatea pârâtei de succesoare a fostului proprietar, D. Consideră că analiza valabilității titlului statului este strâns legată de calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii. Astfel, dacă persoana, care solicită restituirea unui imobil în baza Legii nr. 10/2001, îndeplinește condițiile, prevăzute de actul normativ menționat, pentru a dobândi calitatea de persoană îndreptățită, poate fi beneficiara prevederilor legilor de reparație. În caz contrar, bunul rămâne în patrimoniul statului indiferent de modul în care imobilul a fost preluat. Altfel, s-ar ajunge în situația în care bunurile preluate, după anul 1945, ar putea face obiectul solicitării oricărei persoane, chiar în ipoteza în care aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, pentru simplul motiv că imobilul a făcut obiectul preluării de către regimul comunist, fapt ce contravine scopului reglementărilor adoptate în materia legilor de reparație. Printr-o altă critică, se pretinde reținerea greșită de către instanța de apel a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat reținut prin raportare la Sentința civilă nr. 109/1999 privind calitatea de persoană îndreptățită la acordarea despăgubirilor, cât și reprezentarea Statului român în cadrul litigiului soluționat în privința persoanei îndreptățite la restituire. Arată că Legea nr. 10/2001 nu conține prevederi care derogă de la dreptul comun. În situația în care dezbaterea succesiunii a avut loc anterior apariției Legii nr. 10/2001, ipoteză care se regăsește în speța dedusă judecății, în acord cu principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă, pârâta C. nu putea dobândi calitatea de moștenitoare a defunctului D., nefiind incidente prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care vizează exclusiv situațiile în care succesiunea foștilor proprietari nu a fost dezbătută până la intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii. Potrivit actelor aflate la dosarul cauzei D. a decedat la data de 21.11.1944, acesta fiind momentul deschiderii succesiunii, în raport de prevederile art. 651 C. civ., iar importanța juridică a datei deschiderii moștenirii este că aceasta coincide cu momentul transmiterii moștenirii la succesori, actul juridic al acceptării moștenirii retroactivând până la data deschiderii moștenirii. Astfel, la data decesului bunicului pârâtei (1944), regimul comunist nu se instaurase, astfel că preluarea terenurilor s-a realizat din patrimoniul moștenitorilor, respectiv din patrimoniul soției supraviețuitoare și a celor trei fiice și nu din patrimoniul lui D., în cotele părți stabilite prin actul emis în anul 1946. Relativ la aplicabilitatea dispozițiilor art. 4 din Legea 10/2001, instanța de apel a reținut că intimata pârâtă A. este singura moștenitoare a defunctului D., care a formulat notificările, în baza Legii nr. 10/2001, aspect necontestat în cauză, ceea ce rezultă că nu există o cauză ilicită sau o fraudă la lege în obținerea dispoziției nr. 81/2003. În raport de aceste rețineri ale instanței de apel, recurentul apreciază că prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile într-o singură ipoteză, respectiv aceea în care nu există dovezi de acceptare tacită/expresă a moștenirii de către alți succesibili. Or, prin raportare la motivele invocate în acțiunea înregistrată în prezent pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, sub nr. x/2017, situația de fapt nu se circumscrie ipotezei reținută în cauză. Prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 invocate de instanța de judecată în sprijinul raționamentului său nu sunt aplicabile în cauză, întrucât pârâta A. nu are calitatea de comoștenitoare a defunctului D.. Afirmațiile instanței de apel în sensul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu a contestat calitatea de moștenitoare a pârâtei A. nu se susțin în raport de demersurile judiciare concretizate în acțiunile având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. x/2000 (Dosarul nr. x/2017 aflat în prezent pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș), precum și în Dosarul nr. x/2014, soluționat definitiv, ceea ce denotă că sunt îndeplinite condițiile privind incidența în speță a motivelor de nulitate ce vizează cauza ilicită și frauda lege. Sub acest aspect, se arată că, pârâta deținea acte de familie (procesul-verbal despre dezbaterea succesiunii, emis la data de 03.07.1946), relevante sub aspectul acceptării moștenirii de către soția și cele trei fiice ale defunctului, astfel încât nu se poate prevala de buna-credință, deoarece cunoștea sau, cu minime diligente, putea să cunoască, faptul că nu avea calitatea de succesoare a defunctului D., această calitate revenind soției și celor trei fiice ale acestuia. De asemenea, pârâta s-a folosit de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care permiteau dovedirea calității de moștenitor prin acte de stare civilă, în ipoteza în care nu există acte de acceptare a moștenirii, pentru a eluda alte dispoziții imperative ale actului normativ menționat, care consacră dreptul succesorilor persoanelor îndreptățite la restituirea în natură a imobilelor. Prin urmare, sub eficiența actelor de acceptare a succesiunii efectuate de soția și cele trei fiice ale defunctului D., pârâta nu putea pretinde restituirea imobilului în calitate de moștenitoare a defunctului D.. Relativ la susținerea privind reprezentarea Statului Român, instanța de apel a reținut că acest aspect a constituit motiv și de contestație la executare respinsă prin Sentința civilă nr. 940/07.11.2001 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, instanța reținând că statul nu e o terță persoană de proces, astfel că în lipsa promovării altor căi extraordinare de atac, soluția se impune în prezenta cauză, Statul Român fiind parte în Dosarul nr. x/1997 în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 109/1999. Recurenta susține că simpla nominalizare în cadrul acelui dosar a Statului român, reprezentat de Consiliul Local al comunei Zăbala, nu este de natură să conducă la concluzia că Statul român a fost parte în cauză. Astfel, având în vedere pe de o parte faptul că nu există niciun act normativ care să reglementeze reprezentarea Statului român de către Consiliul local al comunei Zăbala nu se poate aprecia că Statul român a figurat, ca parte, în cauza nr. 2131/1997. În cauză, instanța de apel a mai reținut "faptul că s-ar fi admis în principiu cererea de intervenție accesorie a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în Dosarul nr. x/2016, de revizuire a Sentinței civile nr. 109/1999 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, nu înseamnă că s-ar fi recunoscut calitatea procesuală de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, atât timp cât cererea de intervenție a fost respinsă, prin Sentința civilă nr. 6/3.11.2017 a Judecătoriei Brăila, litigiul fiind soluționat, definitiv, prin decizia pronunțată de Tribunalul Brăila, la 02.10.2018, prin respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, și respingerea cererii de intervenție accesorie, ca nefondată." Față de aserțiunile instanței de apel, recurenta apreciază că Judecătoria Brăila a statuat, cu autoritate de lucru judecat, nu numai asupra interesului Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de a interveni în cauza nr. 1809/322/2016, ci a apreciat și în ceea ce privește participarea Statului român în litigiul soluționat prin hotărârea judecătorească a cărei revizuire se solicită. Soluția pronunțată de Tribunalul Brăila în sensul respingerii cererii de intervenție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată, nu prezintă relevanță sub aspectul participării Statului român în litigiul dedus judecății așa cum instanța de apel a reținut în mod eronat. Recurenta a criticat și modalitatea în care a fost soluționat, prin decizia atacată, motivului de apel vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță, apreciindu-se greșite argumentele instanței de apel referitoare la solicitarea formulată privind reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de intimate. Totodată, au fost formulate critici și sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în faza procesuală a apelului în raport de împrejurarea că apărările formulate în calea de atac sunt similare celor formulate în primă instanță, precum și faptul că în cauză a fost acordat un singur termen de judecată. În aceste condiții apreciază că instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., avea obligația de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată, proporțional cu munca efectiv prestată de reprezentanții convenționali ai pârâtei.

Apărările formulate în cauză. Pârâtele A. și SC B. SRL au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Intervenienta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea recursului. Intervenienta-pârâtă Direcția de Sănătate Publică Covasna a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar, prin încheierea din 13 iunie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 1383/Ap din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, și a fixat termen de judecată a recursului la 5 decembrie 2019, ora 09:00, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este nefondat, pentru considerentele care succed: I. Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevede ipoteza în care se poate cere casarea atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei." În cuprinsul cererii de recurs, dezvoltarea motivului de casare invocat, privind nemotivarea, vizează exclusiv modul de soluționare a cererii reclamantului-recurent, prin care a solicitat suspendarea judecății prezentei cauze, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1) C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2017 Au fost, astfel, criticate soluțiile instanței de apel pronunțate în privința cererii de suspendare facultativă a judecății: respectiv încheierea din 18.09.2018, prin care s-a dispus respingerea cererii de suspendare a judecății formulată în apel, precum și Decizia nr. 1383/02.10.2018 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă, prin care a fost respins motivul de apel referitor la soluția dată, de prima instanță (de respingere), asupra cererii de suspendare. Motivul de nelegalitate invocat, prin care se critică modul de soluționare a cererii de suspendare facultativă a judecății prezentei cauze este justificat prin aceea că, în ipoteza admiterii acțiunii ce face obiectul cauzei nr. 2193/102/2017, având ca obiect constatarea nulității certificatului de moștenitor nr. x/14.07.2000 și a constatării nulității absolute a respectivului certificat de moștenitor, raționamentul instanței de apel privind calitatea pârâtei de persoană îndreptățită, din perspectiva dispozițiilor legale adoptate în materie succesorală, ar rămâne fără suport, în contextul în care pârâta nu ar avea calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001, de pe urma defunctului D.. Referitor la critica ce vizează soluțiile instanței de apel pronunțate în legătură cu cererea de suspendare facultativă a judecății, Înalta Curte reține din concluziile părților formulate la termenul de judecată din 13.02.2020, precum și din verificările efectuate în sistemul informațional de evidență a dosarelor Ecris, că Dosarul nr. x/2017 - în raport cu care s-a formulat cerea de suspendare a prezentei cauze - a fost soluționat, definitiv, prin Decizia nr. 320 din 05.02.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că instanța supremă a dispus: "Respinge recursurile declarate de reclamantul Prefectul Județului Covasna și de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 524 A din data de 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apei Târgu Mureș, secția I civilă. Obligă pe recurenți la plata către intimata C. a sumei de 3500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform ort. 451 alin. (2) C. proc. civ.. Definitivă." În acest context, față de soluția, definitivă, dispusă în Dosarul nr. x/2017, rezultă că motivul de recurs cu privire la nelegalitatea încheierii de ședință din 18.09.2018, prin care s-a respins cererea de suspendare a judecății formulată în apel, precum și nelegalitatea Deciziei nr. 1383/02.10.2018 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă, prin care a fost respins motivul de apel referitor la soluția, de respingere, a cererii de suspendare, pronunțată de instanța de fond, nu se mai impun a fi analizate, întrucât au rămas fără obiect. II. Recurenta a criticat decizia atacată din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material. II.1. Decizia pronunțată de instanța de apel a fost criticată sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001. S-a susținut că notificările formulate de pârâta A. nu au fost depuse cu respectarea termenului legal și s-a pretins, în esență, că instanța de apel a apreciat eronat că depunerea notificărilor era condiționată de transmiterea acestora prin intermediul executorului judecătoresc, deoarece persoana îndreptățită la restituire avea posibilitatea de a depune notificările, direct, la registratura persoanei ce urma a fi învestită cu soluționarea acestora. Or, în cauză, notificările nr. x/2002, nr. y/2002, nr. z/2002, nr. w/2002 și nr. q/N/2002 au fost comunicate Primăriei Comunei Zăbala, la data de 15.02.2002 (data poștei), ceea ce ar contura concluzia că pârâta nu a adresat notificările unității deținătoare înlăuntrul termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001. Critica recurentei reclamante referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (3) și (4) din Legea 10/2001 se vădește a fi nefondată. Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data depunerii notificărilor, stipulează următoarele: "(1) Persoana îndreptățită va notifica, în termen de 6 luni, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil. (2)Notificarea va cuprinde denumirea și adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptățite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia. (3) Notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripție își are sediul persoana juridică deținătoare a imobilului. Executorul judecătoresc va înregistra notificarea și o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării. (4) Notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul. (5) Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent." Termenul de depunere a notificării de 6 luni, astfel cum susține și recurentul, a fost prelungit, succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 cu câte 3 luni, astfel încât, data finală pentru depunerea notificărilor a fost 14 februarie 2002. Din cuprinsul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 rezultă că notificarea persoanei juridice deținătoare, de către persoana îndreptățită la restituire, marchează declanșarea fazei administrative, notificare care trebuie să îndeplinească două condiții cumulative: să fie transmisă prin intermediul unui executor judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul solicitat și, respectiv, să fi fost formulată în termenul defipt de lege, adică în intervalul 14 februarie 2001 - 14 februarie 2002. Într-adevăr, nedepunerea notificării în termenul legal atrăgea pierderea dreptului de a mai depune notificarea sau de a solicita, în justiție, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent. Contrar susținerilor recurentei, este lipsit de relevanță juridică momentul la care executorul judecătoresc transmite notificarea către persoana juridică deținătoare, esențial fiind, din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, data depunerii notificării la executorul judecătoresc. Or, în cauză, după cum corect reține și instanța de apel, notificările au fost formulate înlăuntrul termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, acestea fiind depuse la data de 08.02.2002 la executorul judecătoresc, înregistrare ce face dovada deplină, în fața oricărei autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului instituit de lege pentru formularea notificărilor, context în raport cu care momentul la care executorul judecătoresc a transmis notificările către autoritatea deținătoare, învestită cu soluționarea acestora, apare ca fiind irelevant. De altfel, chiar în considerentele Deciziei nr. 2262 din 17.03.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, - evocată de recurent, ca jurisprudență, în cuprinsul memoriului de recurs - se reține faptul că art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie obligația de înregistrare și transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc, condiție care nu este, însă, "prevăzută de legiuitor sub sancțiunea nulității absolute". În cuprinsul aceleiași hotărâri, instanța supremă a reținut: "condiția impusă de dispoziția legală menționată, privind comunicarea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc, este edictată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranță, de natură să ateste, în afara oricărui dubiu, faptul formulării și transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluționarea acesteia." Prin urmare, potrivit jurisprudenței evocate de recurent, depunerea notificării de către persoana interesată direct la registratura entității învestite cu soluționarea acesteia nu pune în discuție inexistența notificării, ci obligă unitatea deținătoare să procedeze la soluționarea acesteia, în condițiile impuse de legea de reparație, întrucât dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22, urmare a republicării), sancționează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai neformularea în termen a notificării, nu și omisiunea înaintării acesteia, prin intermediul executorului judecătoresc, către entitatea învestită cu soluționarea acesteia. Drept consecință, contrar susținerilor recurentului-reclamant, intimata-pârâtă, în calitate de persoana îndreptățită nu poate fi sancționată, în lipsa unei obligații legale, pe motiv că nu a depus, direct, notificările la registratura persoanei juridice care urma să fie învestită cu soluționarea acestora, conduita pârâtei fiind conformă normei legale, în sensul depunerii de către aceasta a notificărilor, conform art. 21 alin. (5), la executorul judecătoresc, în termenul legal. II.2. Subsumat motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia atacată și sub aspectul aplicării eronate a prevederilor art. 2 lit. B) din O.G. nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, susținând că bunurile monumente istorice restituite fac parte din domeniul public al statului. a. Cu titlu prealabil, se impune a se sublinia că, prin Dispoziția nr. 81/2003 s-a dispus restituirea în natură nu numai a parcului dendrologic, ci a mai multor imobile identificate în cuprinsul mai multor cărți funciare. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că examinarea chestiunii controversate privind apartenența imobilelor la domeniul public, se va circumscrie strict parcului dendrologic, ca urmare a evidențierii acestuia, în anii 1992 și 2004, pe lista monumentelor istorice, analiză care nu s-a impus și pentru restul imobilelor, care formează obiectul dispoziției contestate. Prin motivele de recurs, reclamanta repune în discuție chestiunea litigioasă privind apartenența imobilelor la domeniul public, ca urmare a înscrierii acestora pe lista monumentelor istorice, formulând susțineri referitoare la includerea și a altor imobile, ca părți componente, în noțiunea de parc dendrologic. Or, aceste susțineri nu pot constitui obiect al examinării în recurs, deoarece reprezintă chestiuni de fapt care au fost clarificate de instanțele de fond. Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 488 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii, ce pot fi supuse controlului judiciar. Prin urmare, susținerile referitoare la elementele componente ale parcului dendrologic se circumscriu unor criticile de netemeinicie ale deciziei recurate, întrucât vizează modul în care instanțele de fond au stabilit situația de fapt, prin interpretarea probelor administrate, astfel încât aceste aspecte nu pot învesti, în mod legal, instanța de recurs cu analiza acestora. b. Referitor la modul de aplicare a dispozițiilor înscrise în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și O.G. nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național, recurentul a susținut că ansamblul imobilelor din domeniului G., castelul și parcul dendrologic, se regăsește, din anul 2000, pe Lista monumentelor istorice, din județul Covasna, precum și pe Lista monumentelor istorice din anul 2010, la pozițiile 563, 564 și 565, aceste imobile fiind incluse în categoria B a monumentelor istorice - monumente de valoare națională, potrivit clasificării realizate prin art. 2 lit. b) din O.G. nr. 68/1994, aspect care atestă - în accepțiunea recurentului - apartenența acestor bunuri la domeniul public, potrivit pct. I.26 din anexa la Legea nr. 213/1998. S-a pretins, potrivit dispozițiilor legale evocate, că legea constituie singurul instrument juridic de determinare a apartenenței unui bun la domeniul public al statului, susținându-se, astfel, că anterior restituirii imobilului, prin dispoziția nr. x/2003, de către Direcția de Sănătate Publică Covasna, imobilul-parc dendrologic era inclus în anexa Legii nr. 213/1998 și făcea parte din domeniul public al statului. Critica recurentului se vădește a fi nefondată, întrucât aspectul legat de pretinsa încălcare a dispozițiilor legale referitoare la domenialitatea bunului decurge din susținerea eronată a reclamantului potrivit căreia bunul litigios ar face parte din domeniul public al statului. Natura bunului de a fi monument istoric de valoare națională este necontestată, însă este interpretată de recurent în sensul că această clasificare atrage, automat, declararea bunului ca fiind de interes național. Contrar susținerilor formulate, noțiunea de bun monument istoric de valoare națională, care poate aparține proprietății publice sau private, este diferită de cea de bun monument istoric de interes național, iar faptul că un bun este monument istoric acest lucru nu generează, automat, un regim juridic supus proprietății publice. Sub acest aspect, relevante sunt dispozițiile înscrise în art. 2 alin. (1) din Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice (forma în vigoare la data emiterii Dispoziției nr. 81/21.05.2003) potrivit căruia "monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural național și sunt protejate de lege", iar prin art. 4 alin. (1) din același act normativ se stabilește că "monumentele istorice aparțin fie domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau comunelor, fie sunt proprietate privata a persoanelor fizice sau juridice." De asemenea, se impune a se observa că, în materia actelor normative referitoare la protecția monumentelor istorice, se include și O.G. nr. 68/1994 privind protecția patrimoniului cultural național, care instituie și o procedură pentru clasarea bunurilor și imobilelor, ca monumente istorice. Astfel, art. 2 din O.G. nr. 68/1994 (forma în vigoare la data emiterii Dispoziției nr. 81/2003) stipulează că "monumentele istorice se clasează în următoarele categorii: a) categoria A - monumente de valoare națională excepțională, reprezentative pe plan universal pentru civilizația României; b) categoria B - monumente de valoare națională; c) categoria C - monumente reprezentative pentru o anumită zonă, epoca, stil, autor, arie etnografică. Bunurile culturale imobile care nu sunt clasate în categoriile A, B sau C reprezintă bunuri culturale comune". Totodată, art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 68/1994 (forma în vigoare la data emiterii Dispoziției nr. 81/2003), stabilește că "monumentele istorice aparținătoare statului sau unităților administrativ-teritoriale se declară, potrivit legii, ca făcând parte din domeniul public sau domeniul privat al statului, respectiv al unităților administrativ-teritoriale, prin lege, la propunerea Ministerului Culturii și a Departamentului pentru Administrație Publică Locală", iar art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ prevede că "pentru monumentele istorice, procedura de clasare se declanșează la solicitarea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, titulari ai dreptului de proprietate sau ai altor drepturi reale asupra unor bunuri culturale imobile". Includerea monumentelor în domeniul public al statului vizează numai acelea care sunt declarate de interes public național, mecanismul de includere în proprietatea exclusivă a statului fiind stipulat în cuprinsul cadrului legal în materia proprietății publice, reglementat prin art. 9 din Legea nr. 213/1998 și a procedurii stabilite prin art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 68/1994, precum și art. 8 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Or, clasificând bunurile monumente istorice în grupa A - monumente istorice de valoare națională și universală și în grupa B - monumente istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural local, legiuitorul a revăzut în cuprinsul art. 8 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, relativ la monumentele istorice astfel clasate și aflate în proprietate publică, că acestea pot fi declarate, potrivit legii, de interes public național sau local, după caz, prin hotărâre a Guvernului, inițiată de Ministerul Culturii și Cultelor, respectiv prin hotărâre a consiliilor locale, județene sau a Consiliului General al Municipiului București, cu avizul Ministerului Culturii și Cultelor. Astfel, din coroborarea prevederilor legale sus menționate cu dispozițiile înscrise în art. I.26 al anexei la Legea nr. 213/1998 potrivit cărora "domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: ... 26. statuile și monumentele declarate de interes public" rezultă, cum corect s-a reținut prin decizia recurată, că un bun calificat monument istoric, chiar de valoare națională, deși face parte din patrimoniul cultural național nu poate fi considerat de plano ca aparținând domeniului public, fiind necesar a se desfășura procedura de declarare a bunului ca făcând parte din domeniul public, pentru a constitui proprietatea statului. Prin urmare, în contextul normativ examinat, aspectul legat de pretinsa încălcare a dispozițiilor legale privind proprietatea publică, justificat de considerentul că bunul, care face obiectul prezentului litigiu, este inc