ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 435/2020

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 06 iunie 2016, pe rolul Tribunalului Gorj, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 21/P/25.05.2016, emisă de Biroul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată împotriva Dispoziției obligatorii nr. x/31.07.2015, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova;

(ii) anularea măsurii nr. 4 din cuprinsul Dispoziției obligatorii nr. x/31.07.2015, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova;

1.2. Prin încheierea din 26 septembrie 2016, Tribunalul Gorj, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanțelor Publice, emitent al Deciziei nr. 21/P/25.05.2016, contestată în cauză.

1.3. Prin sentința civilă nr. 1448 din 24 octombrie 2016, Tribunalul Gorj, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 14 decembrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 184 din 17 martie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva sentinței civile nr. 184 din 17 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanta a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile legale incidente în speță, respectiv O.U.G. nr. 79/2008, care se aplică doar regiilor autonome, societăților naționale și societăților comerciale la care statul sau o unitate administrativ teritorială este acționar unic sau majoritar, categorie în care reclamanta nu se încadrează. Aceste dispoziții sunt aplicabile doar B. S.A., care este acționar majoritar al A. S.A., fără a se putea extinde aplicarea dispozițiilor ordonanței de urgență a guvernului și la situația societății reclamante.

A mai arătat recurenta-reclamantă că dispozițiile O.U.G. nr. 79/2008 au fost abrogate prin O. G. nr. 26/2013, acest act normativ extinzând sfera subiecților de drept inclusiv la persoane juridice precum societatea reclamantă.

Fiind o societate comercială pe acțiuni și, totodată, întreprindere publică, a susținut recurenta-reclamantă că se supune dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, precum și prevederilor art. 143 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 31/1990. Contractul de mandat încheiat între Consiliul de Administrație al societății și Directorul General se circumscrie, la rândul său, dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2011, iar organele cu atribuții de control în ceea ce privește răspunderea contractuală a mandatarului sunt organele de conducere ale societății și nu organele fiscale, care au desfășurat acțiunea de control contrar atribuțiilor stipulate de art. 2 din O.U.G. nr. 94/2011.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că prima instanță a interpretat eronat prevederile contractului de mandat nr. x/17.10.2012, din cuprinsul căruia rezultă temeiul acordării de către societate a resurselor financiare pentru cursul de pregătire profesională urmat de către directorul general al societății.

Astfel, a arătat recurenta, prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011, coroborate cu dispozițiile art. 4 pct. 4.1.3 din contractul de mandat, prevăd că directorii societăților beneficiază de o remunerație stabilită de consiliul de administrație, în limita maximă prevăzută de textul de lege indicat. Or, această limită nu afectează cheltuielile privind cursurile de formare profesională, întrucât privește doar remunerația, nu și alte avantaje, permise de dispozițiile art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011. Așadar, atât timp cât suportarea cheltuielilor de formare profesională ale directorului general s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale și în scopul realizării indicatorilor de performanță, recurenta a concluzionat în sensul inexistenței prejudiciului invocat de organul fiscal.

De asemenea, a arătat recurenta-reclamantă, legalitatea suportării acestei cheltuieli din bugetul societății este susținută și de necesitatea de a se evita discriminarea între salariați, indiferent de forma de angajare a acestora, chiar dacă unii își desfășoară activitatea în temeiul Codului Muncii, iar alții în temeiul contractului de mandat.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 iulie 2017, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la excepția nulității recursului, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, din ambele perspective sub care a fost invocată, atât de către intimata-pârâtă, cât și de instanță, din oficiu.

Examinând criticile de nelegalitate expuse de reclamantă în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată că, deși titularul cererii nu a indicat cazul/cazurile de casare în care se încadrează calea de atac, criticile formulate se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta contestând modalitatea de aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material incidente speței.

Totodată, deși argumentele cererii de recurs reiau, în mare parte, aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, pot fi decelate și critici concrete aduse sentinței recurate, care sunt supuse controlului judiciar al instanței superioare, fiind respectate prevederile art. 483, art. 486 alin. (1) lit. d), coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului.

II.2. Referitor la criticile de nelegalitate formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reținând următoarele argumente:

Principala critică formulată de recurenta-reclamantă, de care depinde soluționarea tuturor celorlalte motive de recurs, privește legea aplicabilă contractului de mandat nr. x/17.10.2012, în raport de care se stabilește atât legalitatea cheltuielii suportate de reclamantă cu privire la cursul de formare profesională urmat de mandatar - directorul general al societății, cât și posibilitatea legală a organului fiscal de a efectua verificări și a dispune măsuri cu privire la cheltuiala în litigiu.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte apreciază că, atât instanța de fond, cât și organul fiscal de control, au apreciat corect asupra incidenței prevederilor O.U.G. nr. 79/2008, interpretând clauzele contractului de mandat prin prisma acestui act normativ. În sens contrar, recurenta-reclamantă a apreciat că legea aplicabilă contractului este O.U.G. nr. 109/2011, act normativ ale cărui prevederi ar fi permis angajarea cheltuielii în litigiu, motivând că societatea nu se încadrează în subiectele de drept identificate în mod expres de prevederile O.U.G. nr. 79/2008.

În stabilirea legii aplicabile contractului de mandat nr. x/17.10.2012, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că dispozițiile O.U.G. nr. 79/2008 sunt aplicabile și societății reclamante, la care statul deține majoritatea acțiunilor, chiar dacă prin intermediul B. S.A.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din contract:

"Urmare a acordului de voință intervenit între părțile semnatare, s-a încheiat prezentul contract de mandat, în baza dispozițiilor art. 2009 și următoarele din C. civ., ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale O.U.G. nr. 79/2008, cu modificările și completările ulterioare."

Se constată, astfel, că părțile contractului de mandat au fost de acord că societatea reclamantă se supune dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2008, astfel încât drepturile și obligațiile părților, precum și celelalte elemente contractuale, au fost stabilite prin raportare la acest act normativ.

În concluzie, legea aplicabilă contractului de mandat și în raport de care se apreciază asupra legalității cheltuielii în litigiu este reprezentată de O.U.G. nr. 79/2008, astfel cum s-a reținut prin sentința recurată.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar constată a fi legale și considerentele instanței de fond prin care, raportând prevederile art. 4 din contractul de mandat la dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 79/2008, a constatat că mandatarul-directorul general al societății nu beneficia de plata, de către mandant, a cursurilor de pregătire profesională. Nu vor fi primite argumentele recurentei referitoare la existența unui temei justificativ al suportării de către societate a acestei cheltuieli, în condițiile în care toate susținerile reclamantei se întemeiază pe dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2011, act normativ care, așa cum s-a arătat anterior, nu este aplicabil contractului de mandat.

În ceea ce privește atribuția legală a organului fiscal de realiza verificări și a dispune măsuri cu privire la cheltuielile angajate de societate în temeiul contractului de mandat, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 31/1990, apreciind că această verificare se poate realiza doar de către organele de conducere ale societății.

Un astfel de argument nu poate fi primit, având în vedere că, deși organelor de conducere ale societății le revin o serie de atribuții privitoare la supravegherea activității mandatarului, în principal a verificării îndeplinirii indicatorilor de performanță, aceste atribuții nu le exclud pe cele aparținând organelor de inspecție economico-financiară, astfel cum sunt stipulate în cuprinsul O.U.G. nr. 94/2011.

Se observă că reclamanta face o confuzie între răspunderea contractuală a mandatarului pentru neîndeplinirea obligațiilor stipulate în contractul de mandat, care poate fi angajată prin voința mandantului, în condițiile prevăzute în convenția părților, pe de-o parte și răspunderea societății reclamante pentru angajarea unor cheltuieli nepermise de lege, pe de altă parte, care poate fi constatată prin deciziile obligatorii emise de organele de inspecție fiscală conform art. 3 pct. 1 din O.U.G. nr. 94/2011. Dacă în primul caz răspunderea aparține mandatarului, în cel de-al doilea răspunderea revine persoanei juridice, fiind, astfel, în prezența a două ipoteze juridice distincte, fiecare tip de răspundere fiind constatat de alte organe, în temeiul altor texte de lege și pentru situații diferite.

De asemenea, va fi respinsă, ca nefondată și susținerea recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea, de către organul fiscal de control, a atribuțiilor specificate în art. 2 din O.U.G. nr. 94/2011, reținând că, potrivit art. 1 alin. (1), art. 2 și art. 3 pct. 5 din acest act normativ, societatea reclamantă se încadrează în categoria persoanelor juridice supuse inspecției economico-financiare, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 3 pct. 4, modul de implementare a măsurilor de creștere a veniturilor, de reducere a cheltuielilor și de diminuare a arieratelor, respectarea reglementărilor economico-financiare și contabile, precum și stabilirea erorilor și deficiențelor în activitatea economico-financiară. Or, este evident că verificarea efectuării de către societatea reclamantă a unei cheltuieli neprevăzute de contractul de mandat sau de lege, se înscrie în obiectul activității de inspecție economico-financiară.

În fine, ultima critică de nelegalitate formulată de recurenta-reclamantă, vizând o posibilă discriminare între salariați, ca urmare a nedecontării cursurilor de formare profesională urmate de mandatar - directorul general al societății, va fi respinsă, ca nefondată. Atât timp cât contractul de mandat este încheiat în condițiile O.U.G. nr. 79/2008, actul juridic trebuie să respecte prevederile acestui act normativ, care interzice în mod expres plata de către mandant a altor drepturi sau beneficii suplimentare remunerației lunare stabilită prin contractul de mandat, conform art. 3

2

din O.U.G. nr. 79/2008.

De asemenea, Înalta Curte reține că aplicarea unui tratament diferit poate fi considerată discriminatorie doar prin raportare la categorii de persoane aflate în situații identice sau comparabile, ipoteză neregăsită în speță, ceilalți angajați ai recurentei-reclamante desfășurând activitatea în temeiul unui contract individual de muncă, încheiat conform Codului Muncii, care permite acordarea unor beneficii suplimentare salariului, inclusiv decontarea cursurilor de formare profesională, iar directorul general prestând activitatea în temeiul unui contract de mandat, supus dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2008.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 184 din 17 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.