Decizia nr. 320/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 122/2018 a Tribunalului Mureș

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la data de 23 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Prefectul Județului Covasna a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 100/14 iulie 2000, emis de Biroul Notarului Public B.. La data de 31 august 2017, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Mureș și declinarea cauzei către instanța competentă - Tribunalul Cluj sau, în subsidiar, Tribunalul Covasna, respectiv admiterea excepției lipsei de interes și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes; pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. La data de 03 octombrie 2017, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului Prefectul Județului Covasna, care a fost admisă în principiu la termenul de judecată din 18 ianuarie 2018, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dobândind astfel calitatea de intervenient accesoriu în cauză.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 122 din 14 februarie 2018, Tribunalul Mureș a admis excepția lipsei de interes a reclamantului Prefectul Județului Covasna în formularea cererii de chemare în judecată și, în consecință, a respins acțiunea civilă formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta A., ca fiind lipsită de interes. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamantului, formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Apelurile declarate și hotărârile pronunțate de instanța de apel: Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul Prefectul Județului Covasna și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelurilor, anularea hotărârii atacate și, în evocarea fondului, admiterea cererii de chemare în judecată, admiterea cererii de intervenție accesorie formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. x/2000, emis de Biroul Notarului Public B.. Prin întâmpinarea formulată la data de 27 aprilie 2018, apelantul - reclamant Prefectul Județului Covasna a solicitat admiterea apelului declarat de intervenientul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru argumentele dezvoltate în motivele de apel. Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare la apelul declarat de reclamantul Prefectul Județului Covasna, solicitând respingerea apelului și obligarea apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. Prin Decizia nr. 224/A din 21 iunie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul Prefectul Județului Covasna și de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 122 din 14 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Mureș, a anulat hotărârea atacată și a stabilit termen pentru judecarea cauzei la data de 27 septembrie 2018. Prin Decizia nr. 524/A din 6 decembrie 2018, evocând fondul, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Prefectul Județului Covasna, în contradictoriu cu pârâta A.; a respins cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamantului, formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul declarat în cauză: Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul Prefectul Județului Covasna și intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. 1. Prin cererea de recurs formulată, recurentul-reclamant Prefectul Județului Covasna a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea situației de fapt, recurentul-reclamant a criticat hotărârea atacată sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., precum și a prevederilor Legii nr. 18/1991. Astfel, recurentul-reclamant a arătat că prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. au fost deturnate de la scopul pentru care au fost edictate, argumentele instanței de apel vizând ipoteza în care părțile din litigiul inițial promovează o nouă acțiune având același temei juridic. Or, consideră recurentul-reclamant, în cauza de față nu este vorba despre această ipoteză, întrucât Prefectul Județului Covasna nu a participat la judecată în Dosarul nr. x/2014, astfel că are posibilitatea să demonstreze în prezentul dosar contrariul aspectelor reținute de Tribunalul Cluj în dosarul menționat anterior, aducând în dezbatere un element nou, respectiv actul de vânzare-cumpărare nr. x/1948. A susținut recurentul-reclamant că în acest sens a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei civile nr. 5172/13 octombrie 2010, referitor la opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești față de terți și la valoarea de prezumție relativă susceptibilă de dovada contrară, în același sens fiind și considerentele Deciziei nr. 2351 din 14 martie 2007, pronunțată de instanța supremă. Contrar argumentelor instanței de apel, recurentul-reclamant Prefectul Județului Covasna a susținut că terțului nu îi poate fi opus cu valoare absolută efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un litigiu în care acesta nu a avut calitatea de parte. Recurentul-reclamant a criticat, astfel, hotărârea atacată prin prisma faptului că, în opinia sa, instanța de apel și-a construit raționamentul pornind de la o premisă eronată, și anume aceea că Prefectul Județului Covasna a avut calitatea de parte în Dosarul nr. x/2014. În continuare, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a omis să cerceteze cererea pârâtei adresată comisiei de fond funciar, înregistrată pe rolul Primăriei comunei Zăbala sub nr. x/09 august 2005. De asemenea, recurentul-reclamant a susținut faptul că ipoteza avansată de Curtea de Apel Târgu Mureș, în sensul că pârâta are calitate de moștenitoare a mamei sale (C.) și a bunicii sale (D.), nu conduce la concluzia că pârâta a dobândit calitatea de moștenitoare a defunctului E., iar întregul patrimoniu al acestuia s-a transmis pârâtei; în această ipoteză, pârâta deține exclusiv calitatea de moștenitoare a mamei sale (C.) și a bunicii sale (D.), iar în această calitate îi revin bunurile aflate în patrimoniul lui E., însă în cotele succesorale prevăzute de lege. După o amplă expunere a probelor administrate în cauză, recurentul-reclamant a arătat că argumentele instanței de apel sunt contrare acestora, iar conduita intimatei-pârâte în raport cu actele dosarului este de natură să susțină reaua-credință a acesteia. De asemenea, recurentul-reclamant a susținut că în mod eronat instanța de apel nu a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 30 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare în forma în vigoare la data intabulării, dispoziții care se regăsesc și în Legea nr. 7/1996. A mai arătat faptul că, dacă erau consultate evidențele de carte funciară, pârâta putea și trebuia să cunoască faptul că nu este moștenitoarea defunctului E., aceasta având obligația de depune minime diligente, pentru stabilirea existenței/inexistenței vocației sale succesorale concrete la moștenirea bunicului său. De asemenea, recurentul-reclamant a susținut că argumentul instanței de apel, în sensul că Legea nr. 18/1991 nu prevede reconstituirea dreptului de proprietate în funcție de suprafața cuvenită fiecărui moștenitor în parte, vine în contradicție cu prevederile art. 8 alin. (3), art. 9, art. 13 alin. (3) și art. 11 pct. 4 din Legea nr. 18/1991. 2. Prin recursul său, intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii judecătorești și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție. În drept, intervenientul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin criticile formulate, similare cu cele ale recurentului-reclamant Prefectul Județului Covasna, intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a susținut, în esență, că hotărârea atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, precum și a prevederilor Legii nr. 18/1991. Recurentul-reclamant Prefectul Județului Covasna a depus întâmpinare la recursul promovat de intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat admiterea acestui recurs, astfel cum a fost formulat. Intimata-pârâtă A. a depus întâmpinare la recursurile declarate de reclamantul Prefectul Județului Covasna și de intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat, în principal, respingerea ambelor recursuri, ca inadmisibile (în sensul că obiectul litigiului este inclus în sfera cererilor de împărțeală judiciară); în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate, și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei atacate.

Încheierea de admitere în principiu: Prin încheierea de ședință pronunțată în camera de consiliu la data de 13 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursurilor declarate de reclamantul Prefectul Județului Covasna și de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de intimata-pârâtă A.. A admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Prefectul Județului Covasna și de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 524 A din data de 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 22 ianuarie 2020, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate și urmează a fi respinse, pentru considerentele ce succed: Cu titlu prealabil, Înalta Curte menționează că, având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., urmează a fi analizate exclusiv criticile care pun în discuție aspectele de nelegalitate ale deciziei supuse controlului judiciar. Cum prin cererile de recurs au fost formulate critici similare, corespunzător poziției procesuale concordante a celor doi recurenți, Înalta Curte va răspunde acestora prin considerente comune. Sub un prim aspect, recurenții au criticat decizia pronunțată de curtea de apel în evocarea fondului sub aspectul greșitei aplicări în cauză a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că: "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." Au susținut recurenții că în mod greșit reclamantului Prefectul Județului Covasna i-a fost opus cu valoare absolută efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești care a fost pronunțată într-un litigiu la care acesta nu a participat. Critica nu este fondată. Astfel, Înalta Curte reține că soluția dată de curtea de apel în evocarea fondului nu a fost pronunțată ca efect al reținerii cu valoare de prezumție absolută a statuărilor instanțelor judecătorești care au fost învestite cu soluționarea dosarului nr. x/2014 Se constată că, după prezentarea obiectului cererii de chemare în judecată, curtea de apel a făcut analiza probelor referitoare la succesiunea defunctului E. și a conchis că procedura succesorală nu a fost finalizată la nivelul anului 1946 prin emiterea unui certificat de moștenitor. De asemenea, curtea de apel a reținut că certificatul de moștenitor nr. x din 14 iulie 2000, emis de Biroul Notarului Public B., prin care s-a stabilit că pârâta din prezenta cauză (A.) este moștenitoarea defuncților E. (decedat la 21 noiembrie 1944), D. (decedată la 19 iulie 1953) și C. (decedată la 07 martie 1978), în calitate de nepoată de fiică, a mai făcut obiectul unei proceduri judiciare de constatare a nulității absolute pentru cauză ilicită și fraudă la lege, susținându-se că moștenirea defunctului E. ar fi fost acceptată, prin acte anterioare certificatului de moștenitor contestat, de celelalte două fiice ale acestuia F. și G., în Dosarul nr. x/2015. În acest dosar, care a fost finalizat prin respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de anulare a certificatului de moștenitor sus-menționat, Tribunalul Cluj a conchis că în cadrul procedurii succesorale desfășurate în anul 1946 după defunctul E., fiicele acestuia F. și G. nu au făcut acte de acceptare a moștenirii tatălui lor. Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al Deciziei civile nr. 1093/A/30 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în Dosarul nr. x/2014, reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care pârâta s-a prevalat de această hotărâre judecătorească, în considerarea identității de chestiune litigioasă. Contrar susținerilor recurenților, curtea de apel nu a dat o valoare absolută statuărilor anterioare ale Tribunalului Cluj, în Dosarul nr. x/2014, ci a expus raționamentul judiciar în privința actului de vânzare nr. 77/1948, invocat de reclamantul Prefectul Județului Covasna, înscris care nu a fost analizat în litigiul anterior, permițând, așadar, a se face dovezi contrare. Însă, prin raportare la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată - constatare nulitate absolută certificat de moștenitor pentru cauză ilicită și fraudă la lege, curtea de apel a apreciat că invocarea unui nou mijloc de probă, respectiv actul de vânzare nr. 77/1948, "nu poate înlătura rezolvarea unor chestiuni litigioase date printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat." S-a arătat că sub acest aspect trebuie precizat că "temeiul juridic al unei cereri nu se identifică cu mijloacele de probă, iar în litigiul ulterior părțile nu pot obține valorificarea acelorași pretenții, fundamentate pe același temei juridic." Prin urmare, Înalta Curte reține că, în speță, concluzia instanței de apel în sensul că: "(...) în litigiul anterior, ca și în prezentul litigiu absența fraudei la lege și a cauzei ilicite din partea pârâtei au fost tranșate în mod definitiv, or aceste dezlegări litigioase nu mai pot fi contrazise într-un litigiu ulterior" nu este consecința valorificării efectului pozitiv al lucrului judecat cu caracter absolut, așa cum au susținut recurenții, ci este consecința faptului că prin mijlocul de probă nou invocat reclamantul nu a reușit să facă proba contrară prezumției cu caracter relativ care derivă din efectul pozitiv al autorității lucrului anterior judecat. Rezultă, astfel, că instanța de apel nu și-a construit raționamentul judiciar pe o premisă greșită, respectiv nu a avut în vedere calitatea de parte a reclamantului din prezenta cauză, în litigiul anterior, ci a examinat cererea de chemare în judecată prin raportare la probele administrate în cauză, probe între care se regăsește și prezumția cu caracter relativ, sus-menționată, a cărei dovadă contrară nu a fost făcută. Se constată, de altfel, că au fost examinate de către instanța de apel condițiile impuse de dispozițiile art. 966 și 968 din C. civ. de la 1864, invocate ca fundament al cererii de chemare în judecată. Astfel, pe baza probelor administrate în cauză, această instanță a reținut că: "în ceea ce privește nerespectarea de către pârâtă a principiului proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă și reaua-credință a pârâtei, sancțiunea nulității absolute nu poate interveni pentru simpla existență a altor eventuali moștenitori după defunctul E., ale căror interese ar fi fost fraudate de pârâtă. Atât cauza ilicită, cât și frauda la lege presupun ca scopul urmărit prin încheierea actului să încalce dispoziții legale imperative, care ocrotesc ordinea publică, însă dispozițiile legale invocate de reclamant (art. 669 din vechiul C. civ.) se referă la sfera moștenitorilor unui defunct, or din moment ce acestea ocrotesc un interes privat, sancțiunea care intervine este nulitatea relativă și nu nulitatea absolută. Din actele dosarului rezultă că pârâta are calitatea de moștenitoare a mamei sale C. și a bunicii sale D., care sunt moștenitoarele directe ale defunctul E. și ca atare nu i se poate nega acesteia calitatea de moștenitoare după bunicul său și cu atâta mai mult actul de vânzare-cumpărare nr. x/1948 nu poate conduce la invalidarea calității de moștenitoare a pârâtei. În condițiile în care încălcarea dispozițiilor legale invocate de reclamant vizează drepturile celorlalți posibili moștenitori, acestea ar fi fost persoanele care puteau pretinde o vătămare a drepturilor lor, însă nefiind vorba de încălcarea unor norme care ocrotesc ordinea publică nu se poate reține sub acest aspect nici cauza ilicită și nici frauda la lege." Înalta Curte reține, de asemenea, că recurenții susțin în mod eronat că nu au invocat, ca motiv de nulitate absolută, încălcarea principiului proximității gradului de rudenie, ci că încălcarea acestui principiu ar fi fost pusă în discuție numai "din perspectiva modalității prin care pârâta a eludat dispozițiile imperative adoptate în materia fondului funciar și și-a apropriat toate bunurile care au aparținut defunctului E.." În realitate, așa cum în mod corect a reținut curtea de apel, prin acțiunea introductivă formulată de reclamant și prin cererea de intervenție accesorie s-a solicitat constatarea nulității certificatului de moștenitor nr. x/2000, emis de Biroul Notarului Public B., pentru cauză ilicită și fraudă la lege cu motivarea că a fost încălcat principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă, întrucât pârâta nu putea veni la moștenirea bunicului său în condițiile în care existau alți moștenitori acceptanți; s-a susținut că pârâta a fost de rea-credință, deoarece a încercat în mod nelegal să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate asupra tuturor proprietăților contelui E., încercând să inducă în eroare comisiile de fond funciar cu privire la întinderea dreptului său. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea recurenților în sensul că sancțiunea nulității absolute a certificatului de moștenitor nu a fost invocată cu referire la existența unor eventuali alți moștenitori, ci în contextul normelor de drept public care reglementează reconstituirea dreptului de proprietate. În realitate, în speță, instanța de judecată a fost investită cu verificarea legalității actului notarial reprezentat de certificatul de moștenitor care a fost utilizat de intimata-pârâtă pentru justificarea calității de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate. Această verificare a fost făcută, în limitele învestirii primei instanțe, cu referire la dispozițiile legale care reglementează devoluțiunea succesorală legală. Dispozițiile legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate nu au fost invocate ca motiv propriu-zis de nulitate ci în susținerea relei-credințe a pârâtei, care ar fi solicitat eliberarea certificatului de moștenitor cu scopul de a obține restituirea proprietăților deținute de bunicul său. De asemenea, dispozițiile legii fondului funciar au servit în cauză și la justificarea interesului reclamantului Prefectul Județului Covasna în promovarea acțiunii civile în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, în condițiile existenței unor litigii pe rolul instanțelor de judecată în materia reconstituirii dreptului de proprietate în procedura fondului funciar. Însă acest lucru nu schimbă cauza cererii de chemare în judecată și limitele în care instanțele învestite au avut a se pronunța. Astfel, cu referire la reaua-credință a pârâtei, invocată atât de reclamant, cât și de intervenient, curtea de apel a reținut că certificatul de moștenitor a cărui nulitate s-a solicitat a se constata a fost obținut în anul 2000, ulterior pronunțării Sentinței civile nr. 109/05 februarie 1999 de către Judecătoria Târgu-Secuiesc, în Dosarul nr. x/1997, sentință devenită definitivă prin Decizia civilă nr. 312/A/24 iunie 1999, pronunțată de Tribunalul Covasna în Dosarul nr. x/1999. Prin această sentință a fost admisă, în parte, acțiunea civilă promovată de pârâta din prezenta și s-a constatat nulitatea trecerii în proprietatea Statului Român a unor imobile înscrise în CF nr. x Zăbala, care au aparținut defunctului E.. Or, din perspectiva aspectelor invocate în prezenta cauză, curtea de apel a constatat că este relevant faptul că în litigiul soluționat prin sentința anterior menționată s-a reținut că A. este moștenitoarea defunctului, în calitate de nepoată după mama ei, C., care a decedat la 07 martie 1978; în certificatul de moștenitor nr. x/2000 sunt indicate ca făcând parte din masa succesorală imobilele care au făcut obiectul litigiului soluționat prin Sentința civilă nr. 109/1999, pronunțată de Judecătoria Târgu-Secuiesc. Sub un alt aspect, curtea de apel a reținut cu referire la atitudinea subiectivă a intimatei-pârâte, faptul că la momentul emiterii certificatului de moștenitor în discuție, pârâta era în posesia declarațiilor de renunțare la succesiune date de ceilalți succesibili, care au arătat expres că nu au acceptat succesiunea după defunct. În raport de aceste elemente de fapt ale judecății, curtea de apel a apreciat că, la momentul emiterii certificatului de moștenitor nr. x/2000, pârâta a avut reprezentarea că este singura moștenitoare a defunctului E.; în condițiile în care nu s-a făcut dovada că la acest moment de referință, pârâta ar fi avut cunoștință de vreun act încheiat anterior de posibilii succesibili ai defunctului nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință. De asemenea, Înalta Curte reține că nu se poate susține cu temei că decizia recurată ar fi nelegală din perspectiva greșitei aplicări în cauză a prevederilor art. 8 alin. (3), art. 9, art. 13 alin. (3) și art. 11 pct. 4 din Legea nr. 18/1991, având în vedere faptul că relevanța lor a privit, în principal, recunoașterea în cauză a interesului reclamantului de a formula cererea de constatare a nulității certificatului de moștenitor care a stat la baza formulării unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, în cauză nu au fost produse dovezile care să susțină reaua-credință a pârâtei ori frauda la lege, în sensul invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea de intervenție. Prin urmare, în condițiile în care cauza ilicită și frauda la lege nu au fost probate în cauză, conform situației de fapt reținute în cauză pe baza interpretării probelor de către instanța de apel, iar certificatul de moștenitor care a stat la baza recunoașterii calității intimatei-pârâte de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate nu a fost invalidat, sunt lipsite de relevanță dispozițiile legale din materia fondului funciar invocate de recurenți. În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că instanța de apel ar fi omis să cerceteze cererea pârâtei adresată comisiei de fond funciar, înregistrată pe rolul Primăriei comunei Zăbala sub nr. x/09 august 2005, Înalta Curte reține că cererea în discuție a fost depusă ulterior emiterii certificatului de moștenitor contestat. Aceasta are valoarea unui înscris depus ca element probator care nu a fost valorificat de instanța de apel. De altfel, recurenții nu învederează, din perspectiva controlului de legalitate specific recursului, și a motivului de recurs invocat, ce dispoziție legală a fost nesocotită în concret. Cu referire la criticile prin care s-a susținut că, în mod eronat, instanța de apel nu a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 30 din Decretul - lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare în forma în vigoare la data intabulării, dispoziții care se regăsesc și în Legea nr. 7/1996, Înalta Curte constată că sunt nefondate. Astfel, aceste prevederi au fost invocate în cauză în scopul dovedirii relei-credințe a intimatei-pârâte în sensul că aceasta ar fi cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască mențiunile operate în cărțile funciare privitoare la bunuri imobile care au aparținut autorului său. Însă, aprecierea cu privire la atitudinea subiectivă a intimatei-pârâte la momentul emiterii certificatului de moștenitor a cărui nulitate s-a solicitat este o operațiune care are la bază interpretarea probatoriului administrat, lăsată în competența instanțelor de fond, operațiune care se subsumează noțiunii de temeinicie a hotărârii. Critica nu poate fi primită în contextul în care instanța de apel a expus raționamentul pe baza căruia, valorificând probele administrate în cauză a conchis în sensul că prezumția de bună-credință a intimatei-pârâte nu a fost răsturnată, iar dispozițiile legale invocate, privitoare la opozabilitatea drepturilor notate în cartea funciară tind la valorificarea acestora exclusiv din perspectiva modului în care curtea de apel a dat prevalență altor dovezi. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant Prefectul Județului Covasna și de recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 524 A din data de 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. În temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (1), 453 alin. (1) și 455 C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenți la plata către intimata A. a sumei de 3500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform chitanțelor aflate la filele x, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., de la suma de 7000 RON, în considerarea activității efectiv prestate de avocatul al cărui onorariu a fost solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată (dl H.), intimata-pârâtă beneficiind de serviciile a doi avocați în faza procesuală a recursului.