Decizia nr. 1689/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, sub nr. x/2016, la 11.07.2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Săcele și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în principal, să constate dreptul de proprietate al reclamantei și, în subsidiar, să constate dreptul de superficie asupra imobilelor terenuri aflate sub construcții, pe toată durata de existență a acestora, precum și intabularea acestui drept în C.F. în care sunt înscrise construcțiile, imobil situat în municipiul Săcele, zona Brădet, nr. 3, județul Brașov, provenit din C.F. nr. x Satulung, (ulterior convertită în C.F. nr. x Săcele), identificat la A 1, sub nr. top. x, reprezentând teren în suprafață de 34.168 m.p. și casă de piatră (nr. top. x), casă de piatră (nr. top. x), casă de piatră (nr. top. x), canton (nr. top. x), casă de piatră (nr. top. x). La solicitarea instanței, reclamanta a indicat suprafețele de teren și nr. top. aferente și a depus o modificare de acțiune, prin care a arătat că solicită constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor în suprafață construită de 1.086 m.p., compuse din clădirile 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 și 11, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2010 autentificat de B.N.P. B., și asupra terenurilor menționate în acțiunea inițială, cu suprafețele arătate în notele de ședință ulterioare. Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Brașov, au fost invocate excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția lipsei calității de reprezentant a acestui minister pentru Statul Român și excepția de necompetență materială a Judecătoriei Brașov, în soluționarea cauzei; a solicitat respingerea acțiunii în constatare, ca inadmisibilă, determinat de caracterul subsidiar al acestei acțiuni în raport cu acțiunea în realizarea dreptului, respectiv acțiunea în revendicare, petit cu care reclamanta nu a învestit instanța de judecată; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. Prin întâmpinarea formulată de Municipiul Săcele, au fost invocate excepția anulării cererii ca netimbrate/insuficient timbrate, excepția de necompetență materială a Judecătoriei Brașov și excepția inadmisibilității cererii în constatare, raportat la caracterul său subsidiar. Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că își menține susținerile din cererea de chemare în judecată și a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâți, ca neîntemeiate.

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 9455/03.10.2017, Judecătoria Brașov a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, sub același număr de dosar. Reclamanta a formulat o nouă modificare de acțiune, prin care a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților să-i lase, în deplină proprietate, bunurile imobile terenuri ce fac obiectul acțiunii, precum și intabularea, în C.F., a dreptului său de proprietate, iar, în subsidiar, a dreptului de superficie asupra terenurilor pe toată durata existenței construcțiilor. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Brașov, a formulat întâmpinare la modificarea de acțiune, prin care a invocat decăderea reclamantei din dreptul de a modifica acțiunea, față de depășirea primului termen de judecată la care aceasta a fost legal citată, conform art. 204 alin. (1) C. proc. civ. inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, față de susținerile reclamantei în sensul că se află în posesia imobilelor; inadmisibilitatea constituirii unui drept de superficie prin hotărâre judecătorească, raportat la dispozițiile art. 492 din vechiul C. civ. pe fond, a solicitat respingerea acțiunii. Pârâtul Municipiul Săcele a formulat întâmpinare la modificarea de acțiune, prin care a invocat excepția tardivității formulării acestei cereri și decăderea reclamantei din dreptul de a o formula. La termenul de judecată din 11.01.2018, Tribunalul Brașov a respins excepția tardivității modificării de acțiune și a rămas în pronunțare asupra celorlalte excepții invocate în cauză. Prin sentința civilă nr. 12/S/25.01.2018, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român; a respins acțiunea formulată și precizată de reclamantă, ca inadmisibilă; a respins cererea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Săcele, privind cheltuielile de judecată. Cu privire la admisibilitatea acțiunii, prima instanță a reținut că, prin acțiunea civilă formulată de reclamantă, așa cum a fost modificată, s-a solicitat obligarea pârâților să îi lase, în deplină proprietate, bunurile imobile terenuri și construcții identificate cu datele de carte funciară indicate. Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește. Prin această acțiune, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea bunului. Conform susținerilor expuse în cererea de chemare în judecată și în modificarea acesteia, reclamanta este în posesia imobilelor revendicate și nu are calitatea de proprietar tabular asupra lor, astfel că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, nefiind întrunite premisele de promovare. Pe cale de consecință, este inadmisibilă și cererea accesorie revendicării, aceea de înscriere, în cartea funciară, a dreptului de proprietate al reclamantei. Reclamanta a formulat și o cerere subsidiară, de constatare a dreptului de superficie asupra imobilelor terenuri aflate sub construcții, pe toată durata de existență a construcțiilor. Dreptul de superficie este un drept real, care constă în dreptul de proprietate pe care-l are o persoană, denumită superficiar, asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări care se află pe un teren ce aparține unei alte persoane, precum și dreptul de folosință al superficiarului asupra terenului. Acest drept se poate naște fie în baza legii, fie în baza convenției părților. Nu este posibilă constituirea dreptului de superficie pe calea hotărârii judecătorești, astfel că cererea subsidiară este inadmisibilă. În consecință, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel reclamanta A., criticând-o ca nelegală și netemeinică. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, iar, prin decizia nr. 1892/17.05.2018 a acestei instanțe, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a apelului în favoarea Curții de Apel Brașov. Dosarul a fost înregistrat, sub același număr, pe rolul Curții de Apel Brașov. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Brașov, a declarat apel incident. Prin decizia civilă nr. 1451/Ap/09.10.2018, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de reclamantă și, ca rămas fără efect, apelul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și A.J.F.P. Brașov. A respins, ca prematură, excepția nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 01.10.1999, încheiat între C. și S.C. D. S.A. Brașov. A obligat-o pe apelanta reclamantă A. să plătească intimatei pârâte U.A.T. Săcele suma de 3.000 de RON cheltuieli de judecată parțiale. A respins restul cheltuielilor de judecată. În ce privește apelul declarat de reclamantă, Curtea a reținut că, inițial, acțiunea a avut, ca obiect, constatarea dreptului de proprietate al acestei părți asupra imobilelor și, în subsidiar, constatarea dreptului de superficie asupra terenurilor de sub construcții. La 20.10.2016, prin modificarea de acțiune, s-a precizat acțiunea, în sensul solicitării constatării dreptului de proprietate asupra construcțiilor și terenurilor identificate în certificatul de moștenitor nr. x/02.03.2010. La 23.11.2017, ca urmare a invocării excepției inadmisibilității acțiunii, reclamanta și-a modificat acțiunea, în sensul obligării pârâților să-i lase, în deplină proprietate, bunurile imobile terenuri și intabulării, în C.F., a dreptului de proprietate, iar, în subsidiar, a dreptului de superficie asupra terenului, pe durata existenței construcțiilor. Instanța de fond a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare, motivat de faptul că reclamanta are posesia imobilelor și nu este proprietar tabular, iar cererea subsidiară a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât nașterea acestui drept nu poate avea loc pe calea unei hotărâri judecătorești. Un prim motiv de apel se referă la greșita soluționare a cauzei, în contextul în care instanța de judecată ar fi inversat ordinea cercetării judecătorești, deoarece nu ar fi soluționat cererea de înscriere în cartea funciară și, ulterior, cererea în revendicare. Criticile apelantei reclamante nu sunt întemeiate, având în vedere că, în acțiune, astfel cum a fost modificată, s-a arătat că petitul 1 îl reprezintă acțiunea în revendicare, urmat de petitul 2, privind înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, iar, în subsidiar, a dreptului de superficie. Prin urmare, cererea principală a constituit-o cererea în revendicare a terenurilor, fundamentată pe recunoașterea dreptului de proprietate de către pârâți, și nu cererea de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară, în baza certificatului de moștenitor. Ca atare, instanța de fond nu a inversat ordinea cercetării judecătorești, cu atât mai mult cu cât s-a reținut, ca argument principal, faptul că reclamanta are posesia bunurilor pe care le revendică, iar, față de acest aspect, nu au fost formulate critici în apel. Un alt motiv de apel vizează respingerea cererii subsidiare, de intabulare a dreptului de superficie, apelanta arătând că s-a solicitat doar confirmarea unei situații juridice anterioare, iar nu instituirea unui drept de superficie prin hotărâre judecătorească. Susținerile apelantei reclamante sunt nefondate, întrucât a solicitat instituirea dreptului de superficie, fără a menționa că acest drept ar fi fost constituit anterior, prin certificatul de moștenitor sau altă convenție.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru următoarele motive: a. Hotărârea pronunțată de instanța de apel cuprinde motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Prin acțiune, reclamanta a solicitat, în subsidiar, să se constate dreptul său de superficie, respectiv dreptul de proprietate asupra clădirilor ce se află pe terenul în litigiu, conjugat cu dreptul de folosință asupra acestui teren. Cererea subsidiară a reclamantei este o veritabilă acțiune în constatare, pozitivă și provocatorie, prin care pârâții au fost chemați în judecată determinat de împrejurarea că ridică, în mod public, pretenții asupra construcțiilor aflate în proprietatea reclamantei și asupra terenului pe care se află aceste construcții. Acțiunea în constatare este o acțiune prin care reclamanta cere să fie confirmată o stare de drept preexistentă sesizării instanței de judecată, iar hotărârea pronunțată într-o asemenea acțiune are efect declarativ, nu constitutiv. Deși a arătat instanței de apel că soluția primei instanțe, de respingere a cererii subsidiare, de constatare a dreptului său de superficie, ca inadmisibilă, întrucât nu se poate institui un drept de superficie prin hotărâre judecătorească, este greșită, deoarece reclamanta a cerut constatarea, iar nu constituirea dreptului de superficie, Curtea de Apel reține, împotriva evidențelor, că reclamanta a cerut instituirea dreptului de superficie. Argumentarea este inexplicabilă, în condițiile în care, din considerentele care vizează soluția cererii principale, rezultă că instanța are în vedere ordinea petitelor formulate în acțiune, revendicare și, ulterior, intabulare, deși această ordine nu are importanță în soluționarea cauzei, revenindu-i judecătorului sarcina să judece în conformitate cu ordinea juridică firească. În concluzie, soluționarea cererii subsidiare s-a realizat cu o motivare care este străină de cauză, reclamanta solicitând să se constate dreptul său de superficie, în timp ce Curtea de Apel Brașov a respins cererea de instituire a dreptului de superficie. b. Decizia este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Tribunalul Brașov a respins acțiunea, ca inadmisibilă, pentru două motive. Mai întâi, determinat de împrejurarea că reclamanta nu este înscrisă în cartea funciară, în calitate de titular al dreptului de proprietate pe care-l invocă, ulterior, deoarece are posesia imobilului revendicat. În apel, reclamanta a arătat că ordinea firească în care trebuie soluționate petitele cererii principale nu este cea dată de parte, revenind judecătorului obligația de a depăși eroarea cronologică în formularea petitelor și de a judeca potrivit regulilor legale. Instanța trebuia, mai întâi, să rezolve petitul privind înscrierea dreptului în cartea funciară și, ulterior, să rezolve petitul privind revendicarea, știut fiind că acțiunea în revendicare nu poate fi formulată decât de proprietarul imobilului înscris în cartea funciară. Potrivit art. 557 C. civ., dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobândește prin înscrierea lui în cartea funciară, cu respectarea dispozițiilor art. 888 C. civ.. Art. 888 C. civ. menționează, între altele, și hotărârea judecătorească în temeiul căreia se efectuează intabularea. Reclamanta nu este în posesia unui act autentic notarial, a unui certificat de moștenitor sau a unui alt act emis de autoritățile administrative, pentru a-și înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară, motiv pentru care a solicitat o hotărâre judecătorească de intabulare, această cerere fiind necesar să fie judecată înainte de soluționarea acțiunii în revendicare. Procedând în sens invers, Curtea a lipsit-o pe reclamantă de dreptul la justiție, formalismul de care a dat dovadă instanța de apel fiind inexplicabil. Chiar dacă acțiunea în revendicare, motivat de împrejurarea că reclamanta are posesia imobilului, este inadmisibilă, acțiunea în înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară nu este inadmisibilă ci, poate, nefondată. Chiar și posesia este un element de fapt discutabil, de vreme ce pârâții au făcut acte de dispoziție în legătură cu terenurile în litigiu. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Brașov, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, motivat de lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât și de lipsa calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, în acțiune. Pe fond, recursul este neîntemeiat. Intimata pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială Săcele, prin Primar, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Invocă și excepția nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la 01.10.1999, între C. și S.C. D. S.A.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere la raport. Prin încheierea din 21.11.2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1451 Ap din 09.10.2018 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen de judecată a recursului la 12.03.2020, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: a. În primul rând, trebuie menționat că nu pot fi examinate, în prezentul recurs, excepțiile invocate prin cele două întâmpinări, în condițiile în care intimații pârâți nu au declarat recurs împotriva soluției date, prin decizie, atât apelului incident, care a vizat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, formulate, în toate fazele procesuale, de acest pârât, cât și excepției nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin înscris sub semnătură privată, invocate de pârâta U.A.T. Săcele în apel. Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. evocă, în realitate, trei probleme, susceptibile de încadrare în două motive de casare diferite, și anume motivarea străină de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), respectiv eroarea instanței de apel asupra obiectului cererii subsidiare, astfel cum a fost modificată, și raționamentul greșit privind ordinea de soluționare a petitelor acțiunii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), urmând a fi abordate, în recurs, din această perspectivă. Motivarea străină de natura cauzei, ca ipoteză de casare a deciziei atacate în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., presupune că argumentele instanței de apel nu au legătură cu pricina dedusă judecății, de exemplu, în cazul în care instanța uzează de texte de lege care nu se referă la cauza juridică a cererii, privită ca motivare în fapt încadrabilă în dispozițiile legale invocate de reclamant. Or, nu aceasta este situația în speță, Curtea, în considerentele deciziei pronunțate, raportându-se la elemente ce țin de configurarea juridică a demersului reclamantei, evident, în funcție de soluția dată de prima instanță, atacată în apel, și de limitele determinate de criticile formulate în această cale de atac. Astfel, Curtea, în argumentarea deciziei, s-a referit la elemente ce au legătură cu cauza dedusă judecății și cu soluția pronunțată de prima instanță, reținând că, față de modul de formulare a capetelor de cerere și de susținerile reclamantei în fundamentarea lor, primul petit îl formează acțiunea în revendicare, solicitându-se recunoașterea de către pârâți a dreptului de proprietate asupra terenurilor pretinse de reclamantă, în timp ce cel al doilea petit vizează înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară. A mai arătat că argumentul principal al primei instanțe, în respingerea acțiunii în revendicare, l-a constituit împrejurarea că apelanta se află în posesia bunurilor revendicate, aspect necriticat în calea de atac. În ce privește respingerea cererii subsidiare, de intabulare a dreptului de superficie, a înlăturat criticile din apel, determinat de faptul că apelanta nu a solicitat constatarea dreptului de superficie, întrucât nu a precizat, în acțiune, că un asemenea drept ar fi fost constituit anterior, prin certificatul de moștenitor sau altă convenție. Prin urmare, cum toate aceste chestiuni reprezintă aspecte esențiale în dezlegarea cauzei, nu se poate reține că instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe motive străine de natura litigiului, nefiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la ignorarea obiectului judecății cu privire la cererea subsidiară, cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod nu este incident în speță. Contrar opiniei recurentei, cu ocazia prezentării cererii de chemare în judecată și a modificărilor aduse, succesiv, acesteia, inclusiv în dosarul Tribunalului, Curtea a menționat, expres, că, potrivit ultimei modificări de acțiune și care constituie, deci, și limitele de învestire a primei instanțe din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat "obligarea pârâților să-i lase, în deplină proprietate, bunurile imobile terenuri, intabularea, în cartea funciară, a dreptului de proprietate, iar, în subsidiar, a dreptului de superficie". Or, după cum rezultă din ultima modificare de acțiune, înregistrată la 23.11.2017 în dosarul primei instanțe competente, al cărei conținut a fost redat și în prezentele considerente, chiar acesta este obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost redactat de reclamantă. Nu se poate reține, astfel, că instanța de apel ar fi intervenit asupra modului în care au fost enunțate pretențiile reclamantei, prin schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, nefiind, încălcate dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care interzic, în calea de atac, o astfel de schimbare. Prin urmare, raționamentul Curții, în menținerea soluției primei instanțe de respingere a capătului de cerere subsidiar, referitor la dreptul de superficie, trebuie înțeles în contextul acestui obiect, în baza căruia reclamanta a solicitat direct intabularea dreptului de superficie. Or, în condițiile în care dreptul în discuție nu era constituit anterior, așa cum a reținut și Curtea, prin certificatul de moștenitor sau altă convenție, cererea de intabulare este inadmisibilă, criticile apelantei, sub acest aspect, fiind, în mod corect, înlăturate de instanța de prim control judiciar. Ca atare, folosirea termenului de "instituire" a dreptului de superficie, în cuprinsul deciziei, reprezintă o simplă eroare de redactare, iar nu fundamentul judecății instanței de apel în confirmarea soluției primei instanțe, în privința cererii subsidiare. Într-adevăr, cum s-a arătat deja, de vreme ce nu există o constituire, în condițiile legii și anterior sesizării instanței cu cererea de intabulare a dreptului de superficie, nu se poate dispune înscrierea dreptului pretins în cartea funciară. În plus, contrar celor susținute de recurentă, aceasta nu a solicitat, în cadrul litigiului de față, nici constatarea și nici instituirea dreptului de superficie, ceea ce confirmă, încă o dată, corectitudinea soluțiilor pronunțate de instanțe în etapa devolutivă a litigiului. Criticile referitoare la ordinea în care trebuia să fie judecate petitele cererii principale, astfel cum a fost modificată, și care, în opinia recurentei, ar fi determinat o altă soluție sunt neîntemeiate sub un dublu aspect. În primul rând, indiferent de ordinea de soluționare a capetelor de cerere formulate în legătură cu dreptul de proprietate asupra terenurilor, rezultatul final asupra acțiunii în revendicare, care reprezintă scopul principal al reclamantei față de negarea de către pârâți a dreptului de proprietate pretins, ar fi fost același, defavorabil recurentei. În alți termeni, și dacă instanța de apel ar fi stabilit o altă ordine în soluționarea cererilor și ar fi decis admiterea cererii de intabulare a dreptului de proprietate, în favoarea reclamantei, aceasta din urmă nu ar fi câștigat în revendicare, de vreme ce, fiind în posesia bunurilor, nu se încadra în condițiile admiterii unei astfel de acțiuni, care presupune, printre altele, ca titularul dreptului pretins să obțină, pe cale judiciară, atât recunoașterea dreptului de către adversar, cât și posesia bunurilor. Pe de altă parte, este real că instanța de judecată nu este ținută, în soluționarea unei acțiuni cu mai multe petite, de ordinea stabilită de reclamantă în cererea de chemare în judecată. În egală măsură însă, pentru ca instanța să fie determinată să schimbe ordinea cererilor, așa cum a fost menționată, în acțiune, este necesar ca, din motivarea în fapt realizată de parte în sprijinul pretențiilor formulate, să rezulte acele împrejurări din interpretarea cărora să se deducă intenția părții asupra demersului judiciar, astfel cum a fost configurat prin cererea de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, trebuia să rezulte, în mod neechivoc, că reclamanta intenționează să revendice terenurile ca urmare a constituirii dreptului său de proprietate prin înscrierea în cartea funciară, iar nu să înscrie dreptul de proprietate ca urmare a recunoașterii dreptului său, în cadrul acțiunii în revendicare. Din această perspectivă, este cu atât mai importantă prezentarea explicită a fundamentării cererii de chemare în judecată cu mai multe petite, cu cât acest tip de acțiune, care prezintă un caracter complex și combină, în același proces, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate cu recunoașterea dreptului, prezintă particularitatea că oricare dintre cele două cereri, în revendicare și vizând înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, poate servi ca temei al titlului de proprietate invocat de reclamantă. În acest sens, în condițiile legii și în anumite cazuri, înscrierea dreptului în cartea funciară are efect constitutiv de drept, în timp ce în altele, promovarea acțiunii în revendicare este suficientă pentru recunoașterea dreptului preexistent, înscrierea având doar rol de publicitate în privința dreptului astfel intabulat. Cu atât mai mult se impunea argumentarea precisă a cererilor, cu cât prezentul litigiu implică probleme de aplicare a legii în timp, în condițiile în care a fost declanșat după intrarea în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011), iar, în legătură cu dreptul său de proprietate, reclamanta se prevalează de acte juridice întocmite anterior (contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, încheiat între autorul reclamantei, C. și S.C. D. S.A. Brașov la 01.10.1999; certificatul de moștenitor nr. x/02.03.2010 emis de B.N.P. B.). În speță, din modalitatea de redactare și argumentare a acțiunii, așa cum a fost modificată, nu rezultă că reclamanta a înțeles să revendice bunurile ca urmare a înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, astfel încât analiza realizată de instanță să implice schimbarea ordinii cererilor față de cea expusă de parte. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat, încă o dată, că rezultatul final asupra acțiunii în revendicare ar fi fost același, indiferent de ordinea soluționării cererilor, stabilită de instanțele anterioare. Față de toate aceste considerente, nu se poate reține nici încălcarea dreptului de acces la justiție, reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (1) din Constituția României, invocată de reclamantă în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, instanța de apel soluționând cauza în ordinea cuvenită a petitelor formulate, iar decizia fiind pronunțată cu aplicarea corectă a legii. Contrar opiniei recurentei, dreptul de acces la o instanță nu implică, automat, și o soluție favorabilă demersului judiciar promovat. În concluzie, nu sunt întrunite, sub niciunul dintre aspectele contestate și deja examinate, cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. b. În ce privește criticile întemeiate pe încălcarea normelor de drept substanțial (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), acestea vizează tot greșita ordine de soluționare a cererilor, recurenta invocând dispoziții din noul C. civ. (art. 557, art. 888), care, în opinia sa, ar fi trebuit să conducă instanța către un alt raționament în ce privește ordinea de judecată și, în final, soluția pronunțată. Dispozițiile legale enunțate, care, în sine, sunt relevante pentru soluționarea, pe fond, a acțiunii, nu pot servi, ca argument, în alegerea instanței, considerată greșită de către recurentă, pentru o anumită ordine de judecată a petitelor cererii de chemare în judecată, corespunzătoare indicării capetelor de cerere în ordinea stabilită de parte. Aceasta, cum s-a arătat deja, în absența unor elemente precise din care să reiasă voința reclamantei exprimate în demersul judiciar promovat. Pe de altă parte, alegațiile recurentei conțin și un raționament eronat și contradictoriu. În primul rând, reclamanta menționează că nu deține un act juridic de natură să-i confirme dreptul de proprietate, înscris autentic notarial, certificat de moștenitor sau act emis de autoritățile administrative, pentru a-și înscrie dreptul în cartea funciară, deși se prevalează, în motivarea acțiunii, printre altele de certificatul de moștenitor emis de pe urma autorului său, C.. Totodată, de vreme ce partea însăși arată că nu deține un astfel de act, apt să conducă la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, nu poate pretinde soluționarea favorabilă a unei asemenea cereri, ca, ulterior, într-o ordine de judecată pretins a fi corectă, instanța să pronunțe o soluție de admitere și în ceea ce privește acțiunea în revendicare. Hotărârea judecătorească rămasă definitivă, la care se referă dispozițiile art. 888 C. civ., nu o constituie hotărârea de admitere a cererii de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate, soluție care, în absența dreptului, nici nu poate fi pronunțată, ci hotărârea, privită ca act justificativ al dreptului solicitat a fi înscris, în speță, cea dată asupra cererii în revendicare, și care, ulterior, poate fi înscrisă, în cazul unei soluții de admitere. Prin urmare, și din acest punct de vedere, ordinea de judecată a cererilor, realizată de instanță, este corectă. De asemenea, dispozițiile art. 557 alin. (4) C. civ., evocate de recurentă, care stabilesc, pentru ipoteza bunurilor imobile, că dreptul de proprietate se dobândește prin înscriere în cartea funciară și fac trimitere, totodată, la respectarea dispozițiilor art. 888 din același cod, text de lege care, la rândul său, enumeră hotărârea judecătorească ca act justificativ al dreptului pentru care se solicită înscrierea, nu pot conduce la un alt raționament în ce privește ordinea de judecată a petitelor acțiunii. Din coroborarea celor două articole de lege rezultă că, în cazul în care hotărârea judecătorească este cea care constituie fundamentul recunoașterii, consfințirii sau constituirii dreptului de proprietate asupra unui imobil, actul instanței de judecată trebuie și înscris în cartea funciară, pentru a produce efect constitutiv al dreptului în discuție. Spre deosebire de vechiul C. civ., concepția actuală a legiuitorului, în ce privește dobândirea dreptului de proprietate imobiliară, este în sensul că nașterea dreptului are loc din momentul înscrierii lui în cartea funciară, iar nu din momentul încheierii solo consensu a actelor juridice privitoare la acest drept sau al pronunțării hotărârii judecătorești definitive în legătură cu dreptul de proprietate. Evident, se au în vedere și excepțiile de la principiul efectului constitutiv al înscrierilor în cartea funciară, astfel cum sunt reglementate în art. 887 C. civ.. În concluzie, și prin raportare la art. 557 și 888 C. civ., trebuie ca hotărârea judecătorească definitivă să reprezinte actul justificativ al dreptului de proprietate pretins de reclamantă, care, ulterior, să fie înscris în cartea funciară. Ca atare, ordinea firească de judecată a cererilor este aceeași cu cea pentru care a optat Curtea de Apel. Recurenta a mai susținut și că, în prezentul litigiu, posesia este un element de fapt discutabil, de vreme ce pârâții au făcut acte de dispoziție privind terenurile în cauză. Nici această afirmație nu poate fi reținută, în condițiile în care însăși reclamanta a menționat că se află în posesia bunurilor, instanța de apel constatând că nu s-au formulat critici în legătură cu acest aspect, în calea de atac anterioară. În plus, alăturarea celor două elemente, "posesia" și efectuarea unor "acte de dispoziție", nu conferă "un caracter discutabil" în ce privește exercitarea posesiei, în condițiile în care acte de dispoziție privind un anume bun se pot realiza chiar dacă cel care le face nu se află și în posesia bunului respectiv. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia nefiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept substanțial enunțate în precedent, astfel încât, în baza art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat. Conform art. 494 cu referire la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 5.950 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Săcele, reprezentând onorariu de avocat potrivit înscrisurilor de la dosar recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,