Decizia nr. 101/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la data de 21.12.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Municipiul Săcele, prin Primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF nr. x Satulung, nr. top. x, reprezentat de teren în suprafață de 3.114 mp, precum și toate construcțiile edificate pe acesta; rectificarea CF nr. x Satulung, în sensul radierii întabulării dreptului de proprietate al pârâtei și respectiv întabulării unui drept de proprietate publică în favoarea reclamantei; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 21/S/25.01.2023, Tribunalul Brașov a respins excepția inadmisibilității invocării excepției de nelegalitate a certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 29.07.1994, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a respins excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 29.07.1994, cu privire la suprafața de teren de 3.114 mp (suprafața actuală de 2.985 mp), reprezentând imobilul înscris în CF nr. x Săcele (CF vechi nr. x Satulung, nr. top. x), ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în promovarea acțiunii în revendicare și, pe cale de consecință: a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată prin cerere adițională, formulată de reclamantul Municipiul Săcele, în contradictoriu cu pârâții A. S.A. Săcele și Ministerul Economiei, ca fiind formulată de o persoană fără calitatea procesuală activă și a obligat reclamantul să plătească pârâtei A. S.A. suma de 1.785 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 997/Ap din 31 mai 2023, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Săcele, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 21/S/25.01.2023, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă; a admis apelul incident declarat de pârâta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe în ceea ce privește considerentele hotărârii și, în consecință, a înlăturat considerentele referitoare la modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu și momentul dobândirii acestui drept și cu privire la natura dreptului de proprietate dobândit de unitățile administrativ-teritoriale, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991, și a dispus înlocuirea lor cu considerentele din prezenta decizie; a obligat apelantul reclamant Municipiul Săcele, prin Primar, la plata către intimata A. S.A. a sumei de 1.290 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Recursul declarat în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 997/Ap din 31 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, a declarat recurs reclamantul Municipiul Săcele, prin Primar, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Raportat la soluția adoptată de instanța de apel cu privire la apelul declarat de recurentă, în cauză, arată că soluția a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990; art. 74 din Legea nr. 69/1991, art. 3 din HC nr. 834/1991, art. 35 din Legea nr. 10/1991. Instanțele de fond au reținut că din evidențele de carte funciară nu rezultă calitatea de proprietar al Statului Român în perioada regimului comunist. Deși, strict formal, acest lucru este adevărat, acest aspect nu duce în mod automat la concluzia că Statul nu ar fi deținut dreptul de proprietate. Astfel, în primul rând, dacă această concluzie ar fi valabilă, ar însemna recunoașterea faptului că certificatul de atestare a dreptului de proprietate ce face obiectul excepției de nelegalitate, invocată recurentă, a fost emis în mod nelegal. Astfel, una dintre condițiile aplicării prevederilor art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990 și respectiv H.G. nr. 834/1991 este tocmai faptul că bunurile în discuție trebuiau să fie în proprietatea Statului Român, având în vedere că, dacă s-ar fi aflat direct în proprietatea societății (lucru oricum imposibil înainte de anul 1990), era inutilă parcurgerea procedurii atestării reglementate de aceste acte normative. Pe de altă parte, dacă bunurile s-ar fi aflat în proprietatea unor persoane fizice private, atunci nu mai poate fi pusă în discuție nicio o eventuală administrare a bunului de către pârâtă anterior anului 1989. Astfel, în cazul în care recurenta nu ar putea proba dreptul de proprietate al Statului Român, acest lucru conduce în mod automat și la nelegalitatea emiterii certificatului de atestare în favoarea pârâtei, cu consecința admiterii excepției de nelegalitate. În al doilea rând, în ceea ce privește dreptul de proprietate al Statului Român din perioada celor două legi (Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 15/1990), sunt relevante prevederile art. 72 și arz. 74 din Legea nr. 69/1991 (abrogată la acest moment). Terenul revendicat, fiind aferent obiectivului de interes public local "Grădiniță", precum și construcția respectivă, au regimul juridic al bunurilor ce fac parte din domeniul public al UAT mun. Săcele, conform art. 72 din Legea nr. 69/1991. Pe cale de consecință, devin incidente și prevederile art. 3 din H.G. nr. 834/1991, potrivit cărora: "Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condițiile legii, fac parte din domeniul public...". În aceste condiții, pârâta nu putea dobândi dreptul de proprietate asupra unui bun aflat deja în domeniul public al recurentei. Modul în care Statul Român a dobândit, în trecut, dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție este irelevant prin raportare la prevederile Legii nr. 69/1991, care recunosc deja dreptul de proprietate publică al recurentei, fiind vorba, în cel mai rău caz, din nou, de un transfer al acestui drept direct în temeiul legii. Referitor la argumentul instanțelor privind neînscrierea în CF a dreptului de proprietate al Statului Român în perioada regimului comunist, sunt relevante cele reținute de Curtea Constituțională prin decizia nr. 748/2015 în sensul că dobândirea dreptului de proprietate prin expropriere nu este condiționată de înscrierea în cartea funciară. De asemenea, sunt relevante și prevederile art. 2 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 10/2001, care recunoaște dreptul de proprietate al Statului Român și pentru imobile preluate în fapt în perioada regimului comunist, situație în care foștii proprietari erau îndreptățiți la despăgubiri. Proprietatea statului asupra acestor imobile a fost consolidată și prin efectele deciziei nr. 53/2007 a ÎCCJ, care a interzis promovarea unor acțiuni în revendicare de drept comun pentru imobilele preluate chiar și abuziv de Statul Român, foștii proprietari fiind obligați să solicite despăgubiri în temeiul legilor speciale de retrocedare. Raportat la cazul de față, chiar și în lipsa unui act formal de expropriere, putem prezuma că, în cel mai rău caz, vorbim despre o expropriere în fapt, având în vedere că, în perioada relevantă, Statul Român (eventual și prin intermediul altor instituții publice) era singurul care putea realiza o investiție de natura unei grădinițe, neexistând în legislația de la vremea respectivă noțiunea de grădiniță privată. În aceste condiții, este dincolo de orice dubiu că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 35 din Legea nr. 18/1991 în sensul ca terenul să se afle în proprietatea Statului Român la data intrării în vigoare a legii. Cu privire la dreptul de administrare al recurentei, arată că au fost încălcate prevederile Decretului nr. 144/1958, respectiv art.

Un alt motiv pentru care instanțele de fond au respins cererea de chemare în judecată este acela potrivit căruia recurenta nu ar fi dovedit că imobilul revendicat s-ar fi aflat în administrarea acesteia anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991. În acest sens, s-au depus în probațiune un set de înscrisuri din care rezultă că respectiva construcție a fost edificată la cererea recurentei, pe baza unui proiect întocmit de aceasta (prin intermediul unui arhitect) și plătită, de asemenea, din fondurile proprii. Însă, instanțele au considerat că aceste înscrisuri nu fac dovada dreptului de administrare. Această concluzie este însă combătută de prevederile legale în vigoare la data edificării construcțiilor. Mai exact, până la adoptarea Legii nr. 50/1991 (actuala lege ce reglementează regimul construcțiilor), era în vigoare Decretul nr. 144 din 29 martie 1958 privind reglementarea eliberării autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără construcții. Potrivit art. 8 alin. (3) din acest act normativ, "Pentru construcțiile și amenajările aparținând sectorului particular, autorizația de dărâmare sau desființare se va elibera la cererea proprietarului, iar pentru cele aparținând sectorului socialist, la cererea organizațiilor socialiste care le au în administrare." Din conținutul acestei prevederi legale, rezultă, dincolo de orice dubiu, că solicitarea privind autorizarea unei lucrări de construcție (chiar dacă prevederea legală se referă doar la autorizația de desființare, aceasta se aplică prin analogie și la cea de construire, fiind vorba despre două situații similare) poate fi realizată în cazul proprietăților socialiste doar de către organizațiile socialiste care le au în administrare. Or, în cazul de față, toate actele existente la dosarul cauzei confirmă că întreaga procedură de autorizare a lucrărilor a fost parcursă de recurentă, lucru care nu ar fi putut fi realizat dacă nu ar fi fost titularul unui drept de administrare. Pe de altă parte, având în vedere că și predecesoarea pârâtei era o organizație socialistă, în cazul în care ar fi fost, la rândul său, titulara unui drept de administrare, ar fi putut solicita emiterea autorizației, ceea ce însă nu este cazul. Pe cale de consecință, prevederea legală citată mai sus confirmă atât administrarea recurentei asupra imobilului, cât și inexistența unui drept de administrare al pârâtei. În ceea ce privește argumentele instanței de apel în sensul că din probe rezultă că, după anul 1990, bunul a fost administrat de pârâtă, acestea nu au niciun fel de relevanță, având în vedere că perioada relevantă este cea anterioară anului 1990. Cu privire la petitul subsidiar, instanța a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 166 din Legea nr. 84/1995. Prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost modificată, recurenta a susținut, în subsidiar, dobândirea imobilului și în baza prevederilor art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, atât în forma sa inițială, cât și în forma modificată prin Legea nr. 354/2004. Instanțele de fond au reținut extrem de simplist că această prevedere legală nu poate fi aplicată, având în vedere că această "reintegrare" nu poate fi dispusă fără plata unei despăgubiri. Însă, recurenta nu a susținut niciodată acest lucru și nu a menționat niciodată în cuprinsul cererii că solicită reintegrarea cu titlu gratuit. Astfel, această prevedere legală nu impune plata în avans a unei despăgubiri, ci doar reglementează necesitatea acesteia. Or, aceasta putea fi solicitată de pârâtă chiar și printr-o cerere reconvențională, fie putea fi solicitată și ulterior printr-o cerere separată. Soluția asupra apelului incident al pârâtei este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991, respectiv a dispozițiilor art. 25 și art. 26 din Legea nr. 18/1991. Inițial instanța de fond, deși a respins acțiunea recurentei-reclamante, a reținut totuși două concluzii favorabile, respectiv: faptul că prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991 prevăd un caz de transfer ope legis a dreptului de proprietate în domeniul public, fără efectuarea vreunor formalități specifice, și faptul că transferul dreptului de proprietate în favoarea A. S.A. s-a produs nu odată cu intrarea în vigoarea a Legii nr. 15/1990, ci doar în urma finalizării procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991. Față de aceste considerente pârâta a formulat și un apel incident, care a fost admis de instanța de apel, aceste considerente fiind astfel înlocuite cu unele contrare, soluție pe care o consideră nelegală. Cu privire la modul de dobândire al dreptului de proprietate de către pârâtă, soluția a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991. Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, prevăd că: "Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită". În condițiile în care în patrimoniul fostelor unități de stat, care a fost preluat de către societățile comerciale nou constituite în baza acestei legi, nu se regăsea decât un drept de folosință asupra terenurilor aferente construcțiilor, legiuitorul, prin H.G. nr. 834/1991, a prevăzut o procedură specială pentru ca noile societăți să poată dobândi dreptul de proprietate asupra respectivelor terenuri. Astfel, potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991, "terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană". Prin urmare, din interpretarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, care stabilesc modalitatea de trecere în patrimoniul societăților comerciale a terenurilor deținute de fostele unități de stat, transformate în societăți comerciale în conformitate că Legea nr. 15/1990, rezultă fără posibilitate de echivoc că, în situația entităților juridice arătate, unicul titlu care conferă dreptul de proprietate asupra terenurilor este certificatul de atestare a dreptului de proprietate. De asemenea, este de reținut că actul normativ enunțat prevede în mod expres că, "până la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate (care este supus publicității imobiliare potrivit art. 5 din H.G. nr. 834/1991), societățile plătesc în continuare taxele legale, ulterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate achitând obligațiile fiscale, în conformitate cu prevederile legale" (art. 8 din H G nr. 834/1991). Ca atare, în condițiile expres și imperativ prevăzute de dispozițiile legale enunțate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezintă dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor, în condițiile în care acesta urmează a fi supus regimului de publicitate imobiliară, certificatul de atestare a dreptului de proprietate având natura juridică a unui act constitutiv de drepturi și nu declarativ de drepturi. Din dispozițiile legale evocate, rezultă că entitățile juridice înființate în baza Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostelor unități economice de stat, numai după parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 au aptitudinea (vocația) de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestor terenuri, neputându-se reține că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste entități poate fi dobândit prin efectul art. 5 din Legea nr. 15/1990, în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de această Hotărâre de Guvern. Cu privire la natura dreptului de proprietate invocat de recurentă, apreciază că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 25 și art. 36 din Legea nr. 18/1991. O altă critică a apelantei se referea la considerentele instanței de fond în sensul că atunci când sunt, într-adevăr, aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991, dreptul de proprietate dobândit de UAT este unul privat și nu public, cel puțin în varianta inițială a Legii nr. 18/1991, anterior modificării prin Legea nr. 158/2010. Într-adevăr, în cuprinsul art. 25 (actualul art. 26) din Legea nr. 18/1991, noțiunea de drept de proprietate publică a fost introdusă în mod expres doar în anul 2010, însă aceasta nu înseamnă că anterior concluzia era alta. Astfel, în primul rând, este important de menționat că art. 25 (în forma sa inițială) reglementează o situație particulară care nu este incidentă în prezenta cauză, respectiv pentru construirea unor anumite obiective care sunt enumerate în textul legal. Pe de altă parte, art. 25 este relevant doar în sensul că art. 35 face trimitere la acesta exclusiv pentru stabilirea regimului juridic al terenurilor, fără vreo legătură cu tipul construcțiilor care pot fi edificate. Instanța de apel susține că, din moment ce art. 25 face vorbire și despre vânzări, ar fi clar că este vorba despre un drept de proprietate privată, având în vedere că cele publice nu pot fi vândute. Însă, această concluzie nu poate fi primită. Astfel, deși art. 25 vorbește, într-adevăr, și despre vânzări, acesta vorbește și despre darea în administrare și concesionare, instituții juridice specifice doar dreptului de proprietate publică. Astfel, cel mult, se poate interpreta că tipul de proprietate (publică sau privată) este dat de natura bunului, existând ambele variante în funcție de situația concretă din speță. Or, în cazul de față, recurenta a argumentat deja (inclusiv prin propria cerere de apel), faptul că este vorba despre un bun care este de utilitate publică, astfel că și dreptul de proprietate este unul public. Pe cale de consecință, având în vedere toate cele expuse mai sus, solicită admiterea recursului declarat. 5. Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă A. S.A. a depus, la data de 26 octombrie 2023, întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Săcele, prin care solicită, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., respingerea recursului ca urmare a constatării caracterului nefondat al susținerilor și argumentelor recurentei, cu obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de judecată. La data de 3 octombrie 2023, intimatul - pârât Ministerul Economiei, Antreprenorialului și Turismului, în conformitate cu dispozițiile art. 205-206 C. proc. civ., a formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Săcele, prin Primar, prin care solicită menținerea soluțiilor pronunțate în raport de această intimată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul reclamant Municipiul Săcele, prin Primar, este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelantul reclamant Municipiul Săcele, prin Primar, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. S.A., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță în sensul respingerii cererii de chemare în judecată având ca obiect revendicare imobiliară, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. Totodată, a fost admis apelul incident declarat de pârâtă împotriva considerentelor sentinței, pe care le-a înlocuit cu propriile considerente, în legătură cu modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, momentul dobândirii acestui drept și natura dreptului de proprietate dobândit de unitățile administrativ-teritoriale în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991. În esență, instanța de apel a reținut că terenul revendicat în suprafață de 2.985 mp face parte din terenul în suprafață de 285.952 mp, cu privire la care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x nr. x/29.07.1994, emis în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, atribuit în proprietate exclusivă societății A. S.A. Săcele, înființată prin H.G. nr. 1176/02.11.1990. Dreptul de proprietate asupra acestui teren este înscris în cartea funciară nr. x Săcele începând cu data de 31.03.1995 în favoarea pârâtei. Reclamantul nu a administrat nicio dovadă din care să rezulte dobândirea dreptului de proprietate de către Statul Român înainte de 1990 și nici dobândirea dreptului de proprietate în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991 sau în baza art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, nefiind probată nici exercitarea unui drept de administrare de către Municipiul Săcele, ceea ce justifică soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active în promovarea acțiunii în revendicare imobiliară. Cu privire la apelul incident, instanța de apel a reținut că terenul în discuție a fost dobândit în proprietate de către pârâta A. S.A. în temeiul legii, respectiv în baza Legii nr. 15/1990, de la data intrării în vigoare a acestei legi, iar nu de la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, înscris care are efect declarativ de drepturi, iar nu constitutiv, și că, de principiu, dreptul dobândit în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991 este unul de proprietate privată, iar nu publică. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul reclamant Municipiul Săcele, prin Primar, invocând greșita interpretare și aplicare a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină respingerea excepției lipsei calității procesuale active și reținerea calității sale de proprietar asupra terenului revendicat. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurentul reclamant, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurentul reclamant a invocat încălcarea unor prevederi legale de către instanța de apel, atât cu prilejul soluționării apelului principal, cât și cu prilejul soluționării apelului incident, reținându-se eronat nedovedirea dreptului de proprietate și a dreptului de administrare asupra imobilului revendicat. Printr-un prim set de critici, recurentul reclamant a susținut că prin nereținerea dreptului de proprietate al Statului Român au fost încălcate prevederile art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990, ale art. 74 din Legea nr. 69/1991, ale art. 3 din H.G. nr. 834/1991 și ale art. 35 din Legea nr. 18/1991. Sub un prim aspect, trebuie subliniat că ambele instanțe de fond au reținut că reclamantul nu a adus nicio dovadă din care să rezulte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului de către Statul Român înainte de anul 1990, aspect necontestat prin cererea de recurs și nesupus cenzurii în cadrul controlului de legalitate permis de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Faptul că intimata pârâtă A. S.A. s-a prevalat de un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, emis în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, nu determină în mod automat concluzia că s-a probat, în prezenta cauză, titlul care atestă dreptul de proprietate al Statului Român, înainte de anul 1990, asupra imobilului în discuție. Invocarea condițiilor prevăzute de art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990 și art. 3 din H.G. nr. 834/1991, în sensul că bunurile pentru care este parcursă procedura administrativă, finalizată cu emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, trebuie să se afle în proprietatea Statului Român, este lipsită de relevanță sub aspectul modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active. Din expunere acestei critici rezultă că recurentul reclamant urmărește, în realitate, să se prevaleze de aplicarea unei prezumții simple, judecătorești, bazate pe emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea intimatei pârâte, pentru a proba astfel dreptul de proprietate al Statului Român dobândit anterior anului 1990. Or, o atare susținere reprezintă, de fapt, o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, tinzând la schimbarea situației de fapt, la completarea probatoriului cu alte dovezi decât înscrisurile și la reaprecierea probatoriului administrat, ceea ce nu este permis instanței de recurs învestite cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac. Deși, formal, recurentul reclamant invocă o încălcare a unor dispoziții de drept material, în realitate, acesta urmărește să obțină aplicarea unor prezumții judiciare, inadmisibile în recurs, față de dispozițiile art. 329 și art. 492 C. proc. civ. Pe de altă parte, în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, pentru soluționarea excepției lipsei calității procesuale active nu prezintă relevanță dacă pârâtul și-a dovedit sau nu dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat ori valabilitatea titlului exhibat de acesta. Astfel cum au reținut instanțele de fond, în conformitate cu art. 563 alin. (1) C. civ., acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea bunului. Prin urmare, legitimitatea procesuală activă în acțiunea în revendicare aparține proprietarului bunului revendicat, iar reclamantului în procesul civil îi revine sarcina de a proba îndeplinirea tuturor condițiilor de exercitare a acțiunii civile, deci inclusiv a calității sale procesuale active, în timp ce calitatea procesuală pasivă reprezintă o cerință distinctă, ce trebuie dovedită de același reclamant. Numai după dovedirea legitimității procesuale active și pasive se poate ajunge la soluționarea, pe fond, a acțiunii în revendicare și la compararea titlurilor prezentate de părțile litigiului. Așadar, reclamantul are sarcina de a dovedi existența titlului pe care îl invocă în formularea acțiunii în revendicare, justificându-și astfel calitatea de proprietar asupra bunului revendicat, titlu pe care îl opune pârâtului în cadrul acțiunii privind compararea titlurilor de proprietate exhibate. În speța de față, instanțele de fond au reținut că reclamantul nu a fost în măsură să dovedească existența unui titlu care să justifice calitatea sa de proprietar neposesor și, implicit, care să-i permită să formuleze acțiunea în revendicare prin comparare de titluri. Prin urmare, primul care trebuie să-și dovedească dreptul de proprietate și să justifice legitimitatea procesuală este reclamantul, astfel încât este lipsit de relevanță, la acest moment, dacă pârâta are sau nu un titlu de proprietate valabil asupra imobilului revendicat. Abia după ce se dovedește existența titlului reclamantului se pune problema verificării titlului cu care pârâtul deține terenul în discuție, astfel încât toate susținerile referitoare la condițiile emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea intimatei pârâte A. S.A. nu sunt apte să justifice legitimitatea procesuală activă a recurentului reclamant Municipiul Săcele. Pentru admiterea excepției lipsei calității procesuale active a fost relevantă împrejurarea că reclamantul nu a fost în măsură să probeze titlul său de proprietate asupra imobilului, nefiind necesară interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990 și art. 3 din H.G. nr. 834/1991 în acest scop. Pe cale de consecință, nici nu se pune problema încălcării de către instanța de apel a acestor prevederi, atât timp cât dispozițiile legale menționate sunt relevante în privința titlului de care se prevalează pârâta, însă nu s-a putut ajunge la compararea titlurilor părților, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active, respectiv ca urmare a faptului că reclamantul nu a administrat dovada necesară pentru a justifica promovarea acțiunii în revendicare imobiliară. Susținerile în sensul nelegalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, ca urmare a neprobării dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului, sunt irelevante în soluționarea prezentului recurs, deoarece nu sunt apte să determine concluzia că s-a dovedit calitatea procesuală activă reclamantului. Cu alte cuvinte, eventuala lipsă sau nevalabilitate a titlului pârâtului în acțiunea în revendicare nu determină, în mod automat, existența și valabilitatea titlului reclamantului, acesta nefiind scutit de sarcina de a proba susținerile sale, inclusiv condițiile de exercitare ale acțiunii civile, precum calitatea procesuală activă. Invocarea dispozițiilor art. 72 și art. 74 din Legea nr. 69/1991 și ale art. 3 din H.G. nr. 834/1991, referitoare la apartenența imobilului la domeniul public al unității administrativ-teritoriale Municipiul Săcele, este neîntemeiată, atât timp cât, pe baza probatoriului administrat, instanța de apel a reținut nedovedirea titlului reclamantului și a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român anterior anului 1990, astfel încât nu se pune problema includerii bunului în domeniul public sau privat al unității administrativ-teritoriale reclamante. Prin urmare, nu se poate susține cu succes o nesocotire a acestor prevederi legale, în condițiile în care soluția de respingere a acțiunii în revendicare pentru lipsa calității procesuale active a avut la bază tocmai lipsa dovezilor necesare pentru a reține dreptul de proprietate al reclamantului și, implicit, includerea bunului imobil în domeniul public sau privat al unității administrativ-teritoriale. Pentru a se reține apartenența bunului la domeniul public al unității administrativ-teritoriale și imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă în baza Legii nr. 15/1990, ca urmare a caracterului inalienabil al terenului în discuție, era necesar ca, în prealabil, să se probeze titlul cu care Statul Român ar fi dobândit acest bun înainte de anul 1990. Or, instanța de apel, ca instanță devolutivă, cu plenitudine de apreciere a probatoriului administrat, a reținut lipsa dovezilor necesare cu privire la titlul statului și, pe cale de consecință, al unității administrativ-teritoriale reclamante. Dispozițiile art. 72 și art. 74 din Legea nr. 69/1991 și ale art. 3 din H.G. nr. 834/1991 nu reglementează un mod distinct de dobândire a dreptului de proprietate al unității administrativ-teritoriale, cum eronat a susținut recurentul reclamant, astfel încât aceasta este ținută să facă dovada dreptului de proprietate publică sau privată asupra bunului invocat. Indicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, prin coroborare cu decizia nr. 748/2015 a Curții Constituționale, art. 2 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 10/2001 și decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, făcându-se referire la o expropriere de fapt a Statului Român, nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, ci, eventual, de netemeinicie, atât timp cât instanța de apel a reținut că nu s-au administrat dovezi contrare mențiunilor din cartea funciară și nu s-a depus niciun înscris din care să rezulte un act de expropriere. A doua critică formulată prin cererea de recurs se referă la faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 8 din Decretul nr. 144/1958 atunci când a reținut neprobarea dreptului de administrare al reclamantului asupra imobilului în discuție. Raportat la argumentele invocate, Înalta Curte observă că, în realitate, recurentul reclamant este nemulțumit de modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriului pe baza căruia a concluzionat că nu s-a dovedit faptul că imobilului s-ar fi aflat în administrarea unității administrativ-teritoriale anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991. Or, probele administrate au fost coroborate și apreciate de către instanța de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanța de recurs în sensul reținerii unei situații de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmărește să supună instanței de control judiciar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Formal, recurentul a indicat dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 144/1958, care fac referire la autorizațiile necesare lucrărilor de dărâmare și de desființare a construcțiilor aparținând sectorului socialist, care se eliberează la cererea organizațiilor socialiste care le au în administrare. În cauza de față, nu s-a invocat efectuarea unor lucrări de dărâmare sau de desființare, ci a unor lucrări de construire a unei grădinițe, și, în plus, reclamantul a depus avizul tehnic nr. 94/1976 și autorizațiile de executare lucrări din 1976 și 1977, acte eliberate la cererea Consiliului Popular al Județului Brașov, iar nu a orașului Săcele, astfel cum a reținut instanța de apel. În raport de situația de fapt reținută, prevederile legale invocate nu au fost încălcate prin soluția cuprinsă în decizia recurată, atât timp cât probele nu au atestat existența dreptului de administrare al reclamantului anterior anului 1990. Mai mult decât atât, în hotărârea atacată, s-a arătat explicit că dovezile administrate sunt apte a dovedi că administrarea imobilului, reprezentat de grădiniță și terenul aferent, a aparținut înainte de anul 1990 autoarei pârâtei, iar apoi acesteia, după înființarea sa ca societate comercială, în baza Legii nr. 15/1990. Susținerile în sensul că întreaga procedură de autorizare a lucrărilor de construire a grădiniței a fost urmată de recurentul reclamant, în calitatea sa de titular al dreptului de administrare asupra imobilului, reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, ce nu pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. O altă critică formulată de recurentul reclamant se referă la încălcarea prevederilor art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, atât în forma inițială, cât și în forma modificată prin Legea nr. 354/2004, invocându-se dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin efectul legii. Critica invocată se referă la faptul că reclamantul nu a susținut dobândirea acestui drept cu titlu gratuit, pârâta având posibilitatea de a pretinde plata unei despăgubiri adecvate fie pe calea unei cereri reconvenționale, fie pe calea unei cereri separate. Referitor la prevederile art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, în forma inițială, acestea au prevăzut reintegrarea fără plată a imobilelor ce au aparținut Ministerului Învățământului și care au trecut, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în patrimoniul unor societăți comerciale, reintegrare ce urmează a se face în patrimoniul Ministerului Învățământului, al instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică din sistemul învățământului de stat. Prin decizia nr. 121/16.10.1996 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a apreciat că aceste prevederi sunt constituționale numai în măsura în care reintegrarea, fără plată, a bazei materiale aferente procesului de instrucție și educație se referă la imobilele din patrimoniul societăților comerciale la care statul deține majoritatea capitalului social, nu și la imobilele aparținând societăților comerciale care s-au privatizat în condițiile legii. Curtea Constituțională a arătat că aceste prevederi nu pot dispune trecerea fără plată în proprietatea publică a statului a unor imobile intrate legal, pe calea privatizării, în proprietatea exclusivă a unor persoane juridice de drept privat. O asemenea operațiune se poate face, potrivit art. 41 alin. (3) din Constituție, numai prin expropriere, pentru o cauza de utilitate publică, stabilită, potrivit legii, cu dreapta și prealabilă despăgubire. Ulterior, prin Legea nr. 354/2004, art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995 a fost modificat, dispunându-se în sensul că "Baza materială aferentă procesului de instruire și de educație, prevăzută la alin. (2) și realizată din fondurile statului sau din fondul instituțiilor și întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989 se reintegrează fără plată în patrimoniul Ministerului Educației și Cercetării, al instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică universitară și, după caz, în domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului București, al consiliilor județene și al Consiliului General al Municipiului București, cu excepția bunurilor care au intrat în proprietatea agenților economici privați. Predarea-preluarea se face pe bază de protocol. În aceleași condiții se reintegrează fără plată și imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările ulterioare, au trecut în patrimoniul unor societăți comerciale, indiferent de statutul capitalului social al acestora. Reintegrarea se face pe bază de protocol de predare-preluare. Justa despăgubire se acordă, pentru fiecare caz, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Educației și Cercetării și a Ministerului Finanțelor Publice, în termen de 60 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare. Cuantumul despăgubirii se stabilește în termen de 30 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare, de către o comisie de evaluare formată din reprezentanți ai Ministerului Educației și Cercetării, Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și ai Ministerului Finanțelor Publice, constituită prin ordin comun." Din aceste prevederi rezultă că reintegrarea imobilelor în patrimoniul unității administrativ-teritoriale nu putea interveni direct, prin efectul legii, ci numai în urma parcurgerii unei proceduri administrative, presupunând semnarea unui protocol de predare - primire și stabilirea unei juste despăgubiri, în termen de 30 de zile de la semnarea protocolului, plata urmând a se acorda, prin hotărâre a Guvernului, în termen de 60 de zile de la semnarea protocolului. Or, în cauza de față, o atare procedură administrativă nu a fost urmată, astfel cum a reținut instanța de apel, ceea ce înseamnă că, în lipsa încheierii protocolului de predare-primire și a acordării despăgubirii juste, nu se poate considera că recurentul reclamant a dobândit, în patrimoniul său, dreptul de proprietate asupra imobilului reprezentat de grădiniță, în temeiul art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995. În plus, terenul pe care este edificată construcția nu se încadrează în dispozițiile legale menționate, aflându-se în patrimoniul intimatei pârâte, astfel cum rezultă din evidențele de publicitate imobiliară, după cum a reținut instanța de apel. Prin urmare, sunt neîntemeiate toate criticile invocate cu privire la respingerea apelului principal și menținerea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului Municipiul Săcele, atât timp cât probele administrate nu au fost în măsură să dovedească existența titlului de proprietate de care se prevalează unitatea administrativ-teritorială pentru a promova acțiunea în revendicare privind imobilul în litigiu. Recurentul reclamant a înțeles să critice și soluția pronunțată de instanța de apel în sensul admiterii apelului incident exercitat de pârâta A. S.A. și al înlocuirii unor considerente apreciate ca fiind greșite. Sub un prim aspect, prin cererea de recurs s-a susținut încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 și ale art. 1 din H.G. nr. 834/1991, atunci când instanța de apel a reținut că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la data intrării în vigoare a legii, iar nu de la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Aceste critici sunt lipsite de interes cât privește poziția procesuală a recurentului reclamant, deoarece nu sunt în măsură să conducă în niciun fel la soluția reținerii legitimității sale procesuale active pentru promovarea acțiunii în revendicare împotriva intimatei pârâte. Altfel spus, indiferent dacă dreptul de proprietate al pârâtei ar fi fost dobândit de aceasta la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 sau la momentul parcurgerii procedurii administrative prevăzute de H.G. nr. 834/1991, este cert că, în cauza de față, unitatea administrativ-teritorială reclamantă nu a fost în măsură să probeze existența titlului opus pârâtei în acțiunea în revendicare dedusă judecății, neajungându-se astfel în etapa procesuală a comparării titlurilor de proprietate ale părților. Sub un al doilea aspect, recurentul reclamant a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 25 și art. 36 din Legea nr. 18/1991, atunci când a reținut natura juridică a dreptului de proprietate al unității administrativ-teritoriale ca fiind privată, iar nu publică. Și aceste critici sunt lipsite de interes, atât timp cât, așa cum s-a arătat anterior, probatoriul administrat a reliefat inexistența dreptului de proprietate al Statului Român înainte de 1990 și inexistența dreptului de proprietate al Municipiului Săcele, astfel încât, prin ipoteză, nu există un bun cu privire la care să se stabilească natura juridică a dreptului de proprietate, publică sau privată. Atât timp cât, prin invocarea dispozițiilor art. 25 și art. 36 din Legea nr. 18/1991, nu a fost posibilă stabilirea legitimității procesuale active a reclamantului, toate criticile formulate sunt lipsite de relevanță în soluționarea prezentului litigiu. Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind pe deplin legală soluția instanței de apel în sensul că reclamantul nu a probat intervenirea unui mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Săcele, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 997/Ap din 31 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurentului reclamant, Curtea îl va obliga pe acesta să plătească intimatei pârâte A. S.A. suma de 4.760 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocațial, achitat, în temeiul facturii fiscale nr. x/09.01.2024, cu ordinul de plată nr. x/17.01.2024, fiind probat caracterul real, necesar și rezonabil al acestor cheltuieli. De asemenea, instanța va respinge, ca neîntemeiată, cererea recurentului reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece acesta a căzut în pretenții în recurs și doar partea care câștigă procesul este îndreptățită la recuperarea acestor sume.