ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1288/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov-Secția I civilă la data de 24.06.2021, sub nr. x/2021, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comuna Bran, prin primar și Guvernul României, admiterea excepției de nelegalitate a anexei nr. 14, poziția nr. 130 din H.G. nr. 972/2002; rectificarea întabulării în CF nr. x Bran, nr. top. x - C1 a dreptului de proprietate al Comunei Bran, în sensul radierii acesteia ca urmare a constatării că înscrierea nu a fost valabilă; constatarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra clădirii înscrise în CF x Bran, A1.1, x - C1 și înscrierea acestui drept de proprietate în cartea funciară; obligarea pârâtei Comuna Bran să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul din Bran, Piața x, înscris în CF nr. x Brașov, nr. cadastral/nr. top. x și x - C1, compus din teren și clădire; obligarea pârâtei Comuna Bran la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința nr. 58/S/28.03.2022, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepția de nelegalitate a anexei 14, poziția 130 din H.G. nr. 972/2002, ca neîntemeiată, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată și a luat act că pârâta Comuna Bran nu solicită cheltuieli de judecată în prezentul litigiu. Prin sentința nr. 136/S/18.05.2022 pronunțată de aceeași instanță, s-a respins cererea de completare a sentinței nr. 58/S/28.03.2022, formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia nr. 1725/Ap/08.11.2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către apelanții A. și B. împotriva sentințelor civile nr. 58/S/28.03.2022 și nr. 136/S din 18.05.2022, ambele pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care le-a păstrat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1725/Ap/08.11.2022 au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A., B.. Recurenții au expus circumstanțe de fapt și istoricul litigiilor purtate cu privire la imobilul ce face și obiectul prezentei cauze. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au arătat că afirmația instanței de apel potrivit cu care sentința nr. 18/2017 a Tribunalului Brașov nu-i este opozabilă pârâtei este greșită. Dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., invocat de Curtea de Apel Brașov arată în mod expres că hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară. Prin sentința civilă nr. 18/2017 a Tribunalului Brașov dată în contradictoriu cu Statul Român, proprietar tabular aparent asupra terenului din CF x Bran, se reține că dreptul de proprietate asupra terenului nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor reclamanților și că Statul Român avea un drept de proprietate nevalabil în legătură cu care s-a dispus radierea; s-a mai reținut că imobilul nu este obiect de reglementare pentru Legea nr. 10/2001, așa cum s-a mai constatat și prin sentința civilă nr. 111/2016 a Tribunalului Brașov. Această hotărâre judecătorească nu este dată în contradictoriu cu Comuna Bran care nu ar fi avut calitate procesuală pasivă într-o acțiune în rectificarea de CF și prin care se urmărea radierea dreptului de proprietate al Statului Român, însă ea este opozabilă și Comunei Bran în temeiul art. 435 alin. (2) C. proc. civ.. Comuna Bran, pentru a evita efectul de opozabilitate, trebuia să facă, în condițiile legii, dovada contrară celor reținute prin sentința civilă nr. 18/2017 a Tribunalului Brașov. Dovada contrarie ar fi constat în includerea terenului revendicat în categoria bunurilor la care se referă Legea nr. 10/2001. Or, această dovadă nu a fost făcută. Terenul în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul lui C., el a fost transmis pentru cauză de moarte în patrimoniul succesorilor legali care, apoi, după înscrierea dreptului lor în cartea funciară, l-au vândut către reclamanți al căror drept de proprietate a fost înscris, de asemenea, în cartea funciară. Potrivit art. 565 C. civ., în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, cazul terenului în litigiu, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară. Reclamanții au prezentat un extras de carte funciară de unde rezultă calitatea lor de proprietari. Comuna Bran, pentru a face dovada contrară, ar fi trebuit să prezinte un extras de carte funciară în care să nu mai apară dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului în litigiu, probă care nu a fost făcută. Recurenții au arătat că, deși Curtea de Apel Brașov a reținut existența unei autorități de lucru judecat prin raportare la cele reținute în dosarul civil nr. x/2005, această reținere este eronată. În procesul care a avut loc în dosarul nr. x/2005 cauza acțiunii a fost dată de Legea 10/2001, stabilindu-se că în temeiul acestei legi nu poate fi restituit în natură terenul din CF x Bran. Prezenta cauză este întemeiată pe dreptul comun, în acord cu cele stabilite prin sentința civilă nr. 333/2005, sentința civilă nr. 18/2017 și sentința civilă nr. 111/2016 ale Tribunalului Brașov, definitive, întrucât reclamanții invocă și opun pârâtei dreptul lor de proprietate dobândit prin cumpărare, de la moștenitorii persoanei care a refăcut o naționalizare nelegală și care a fost îndreptată printr-o hotărâre judecătorească dată în afara Legii nr. 10/2001, drept de proprietate care este înscris în cartea funciară și cu privire la care nu s-au făcut contestații (acțiuni în anulare/nulitate, acțiuni în rectificare). Stabilind că există autoritate de lucru judecat prin raportare la cele statuate în dosarul civil nr. x/2005 Curtea de Apel Brașov a pronunțat o hotărâre judecătorească casabilă din perspectiv art. 488 pct. 5 C. proc. civ. În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că instanța de apel a încălcat și regula potrivit căreia hotărârea judecătorească trebuie să conțină motivele pe care se întemeiază atunci când a reținut că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul Statului Român, fără a aduce argumente pentru această soluție. Instanța de judecată era datoare să prezinte motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază soluția prin care a constatat că imobilul- construcție a intrat în patrimoniul Statului Român. Mai mult, Curtea de Apel Brașov arată că imobilul-construcție este în proprietatea publică a Statului Român fără a observa că bunurile ce fac part din domeniul public trebuie să fie dobândite printr-unul din modurile legale de dobândire, prevăzute în mod expres de lege (art. 3 din Legea nr. 213/1998, art. 554, art. 858, art. 859 alin. (2) C. civ.). Instanța de apel nu arată care este modul prevăzut de lege și prin care Statul Român a dobândit dreptul de proprietate publică asupra construcției. Din perspectiva aceluiași motiv de recurs, recurenții arată că hotărârea atacată conține motive contradictorii, respectiv la fila x din decizie, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, Curtea de Apel Brașov reține că imobilul cu denumirea Sediu Primărie, face parte din domeniul public al Comunei Bran. La fila x din decizie, instanța de apel reține că imobilul face parte din domeniul public al Statului Român. Mai arată recurenții că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției nelegalității, lăsând nesoluționat acest capăt de cerere și, în condițiile în care a stabilit că reclamanții nu sunt proprietarii terenului nu a mai cercetat celelalte condiții pentru exercițiul dreptului potestativ de accesiune imobiliară. Stabilind că reclamanții sunt proprietarii terenului, în acord cu cele de mai sus, se impunea și verificarea incidenței legii referitoare la accesiunea imobiliară artificială. 3. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., au arătat că afirmația potrivit căreia Comuna Bran nu a participat în procesul în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 333/2005 de către Tribunalul Brașov este eronată. Comuna Bran a participat la proces, a formulat apărări, excepții iar dispozitivul acesteia prin care se constată nevalabilitatea titlului statului și se dispune radierea dreptului de proprietate al statului cu consecința revenirii la situația anterioară naționalizării este intrat în autoritatea de lucru judecat. Dreptul de proprietate al reclamanților/autorilor lor asupra terenului în litigiu are o consacrare judecătorească care se impune cu toate atributele autorității de lucru judecat, nefiind posibil să fie ignorat chiar de o parte a procesului acest drept real care-i este opus în prezentul proces. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat că instanța de apel a stabilit, contrar dispozițiilor art. 555 și 565 C. civ., că reclamanții nu sunt proprietarii terenului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât Guvernul României a invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., dar și pentru nedepunerea taxei judiciare de timbru aferentă recursului. În subsidiar, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că Înalta Curte a tranșat în mod irevocabil, cu autoritate de lucru judecat, faptul că imobilul teren pe care se află edificată construcția în litigiu, nu poate fi restituit în natură autorilor apelanților, restituirea urmând a fi făcută prin acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Comuna Bran a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză. Construcția în litigiu aparține Primăriei Bran, fiind intabulată în evidențele de carte funciară. Învederează că dreptul pârâtei asupra clădirii este recunoscut prin hotărâri judecătorești cu putere de lucru judecat, iar asupra terenului pârâta deține titlu prin care se menționează că acesta nu poate fi restituit în natură. Deși recurenții reclamanți au încercat să obțină și dreptul de proprietate asupra construcției, instanța, în mod irevocabil, le-a respins acest drept. Recurenții reclamanți invocă un titlu care nu este obținut în contradictoriu cu pârâta, iar construcția este de uz și interes public, fiind sediu de primărie. Instanțele de judecată au stabilit cu putere de lucru judecat faptul că antecesorul recurenților reclamanți nu poate pretinde vreun drept asupra construcției în litigiu. Prin nicio hotărâre judecătorească menționată de către recurenți aceștia nu au obținut dreptul de proprietate asupra imobilului teren înscris în CF nr. x Bran nr. top xb/3/l. Dreptul recurenților reclamanți asupra terenului de sub construcție este înscris în cartea funciară ulterior înscrierii dreptului pârâtei de proprietate asupra clădirii printr-o hotărâre care nu este pronunțată în contradictoriu cu aceasta (sentința nr. 18/2017). La 26.04.2023 recurenții au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinările formulate de intimați și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenții au făcut dovada achitării taxei de timbru în cuantumul stabilit de instanță (3.663,17 RON), astfel încât nu se verifică susținerile intimatului Guvernul României privind lipsa achitării taxei de timbru (în întâmpinare, nefiind invocată formal și motivată excepția netimbrării cererii de recurs). Verificând condițiile de regularitate a sesizării prin intermediul cererii de recurs, dat fiind faptul că prin întâmpinarea formulată, intimatul Guvernul României a invocat nulitatea căii de atac întrucât criticile formulate nu ar fi încadrabile în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că aspectele învederate nu pot fi primite, dezvoltarea memoriului de recurs făcând posibilă încadrarea criticilor în motivele de casare invocate. În continuare, analizând criticile deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate. a) Privitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți pretind că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. prin analiza distincției dintre obligativitatea și opozabilitatea hotărârii judecătorești. Susțin recurenții că, pentru a evita efectul opozabilității, intimata Comuna Bran ar fi trebuit să facă dovada contrară celor reținute prin sentința nr. 18/2017 a Tribunalului Brașov, respectiv includerea terenului revendicat în categoria bunurilor la care se referă Legea nr. 10/2001. Critica formulată este nefondată. Art. 435 alin. (1) C. proc. civ. reglementează în mod expres efectul substanțial al hotărârii judecătorești, obligativitatea actului jurisdicțional fiind cea care impune ca părțile să se supună efectelor lucrului judecat și să își conformeze conduita corespunzător. Articolul 435 alin. (2) din același cod reglementează opozabilitatea hotărârii judecătorești față de terți și anume ca mijloc de probă până la dovada contrară. Opozabilitatea unui act nu presupune extinderea efectelor sale obligatorii asupra terților, însă terții vor respecta hotărârea în mod indirect, respectiv cu privire la efectele legate de modificarea ordinii juridice pe care pronunțarea acesteia a determinat-o. Această opozabilitate a efectelor nu se suprapune și nu se confundă cu obligativitatea lor, care dă expresie principiului relativității și care se manifestă în relația dintre părți. Astfel, terțul poate tinde la a dovedi contrariul celor statuate în absența lui de la judecată, ceea ce, în speță, înseamnă lipsa titlului recurenților. Față de aceste considerente teoretice, Înalta Curte constată caracterul legal al distincției analizate de către instanța de apel - sens în care a reținut că sentința civilă nr. 333/S/25.11.2005 și sentința nr. 18/S/2017 nu sunt obligatorii pentru intimata Comuna Bran, dar sunt opozabile până la dovada contrară-, precum și îndeplinirea condiției instituite de art. 435 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că intimata Comuna Bran a făcut dovada contrară aspectelor statuate prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2016 și dosarul nr. x/1999, în contextul pronunțării Deciziei nr. 825/19.03.2015 în dosarul nr. x/2005. În cauză, instanța de apel, prin decizia recurată, a valorificat corect statuările atașate deciziei civile nr. 825/19.03.2015 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu autorilor reclamanților- fiind afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001- restituirea urmând a fi făcută prin acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. b) În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții apreciază, pe de o parte, că decizia recurată nu respectă exigențele motivării, iar, pe de altă parte, expun argumente referitoare la existența unor considerente contradictorii în cadrul deciziei recurate. Recurenții-reclamanți susțin lipsa motivării hotărârii atacate prin prisma faptului că instanța nu ar fi dezvoltat argumente în susținerea considerentelor potrivit cărora construcția în litigiu a intrat în patrimoniul Statului Român, deși bunurile ce fac parte din domeniul public trebuie să fie dobândite printr-unul din modurile de dobândire, prevăzute în mod expres de lege. Raportat la incidența acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curții de Apel Brașov, nu se poate reține că lipsesc motivele de fapt și de drept care au dus la concluzia că imobilul-construcție face parte din domeniul public al Statului Român. Dimpotrivă, din lecturarea deciziei (pag. 11) se constată că întreg raționamentul pornește de la raporturile juridice dintre părți, de la faptul că reclamanții- nefiind proprietarii terenului ce face obiectul cauzei- nu pot dobândi în mod legal dreptul de proprietate asupra construcției, pe calea accesiunii imobiliare artificiale. În schimb, raportat la regimul comunist de la data preluării imobilului și la lipsa unei notificări formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 care să fi fost admisă, reiese că în situația în care bunul nu a fost dobândit de Statul Român în baza unui titlu valabil, bunul continuă să rămână în patrimoniul său, având în vedere că nu a fost urmată procedura prevăzută de legea specială. Pentru aceleași considerente Înalta Curte reține că sunt nejustificate și criticile potrivit cărora "Curtea de Apel Brașov nu s-a pronunțat asupra excepției nelegalității lăsând nesoluționat acest capăt de cerere", respectiv "se impunea și verificarea incidenței legii referitoare la accesiunea imobiliară artificială". Contrar argumentelor recurenților, la pagina 9 a hotărârii au fost structurate susținerile reclamanților cu privire la excepția de nelegalitate a anexei 14, poziția 130 din H.G. nr. 972/2002, iar la pagina 11 a hotărârii atacate au fost detaliate considerentele reținute de către instanța de apel- considerente comune cu cele privind modalitatea de dobândire a construcției de către Statul Român, în raport de motivele similare invocate de reclamanți în susținerea apelului și, implicit, a excepției nelegalității și a accesiunii imobiliare artificiale-, pentru ca, la pagina 12 a deciziei, să concluzioneze în sensul că "în raport cu toate aceste considerente, Curtea reține că soluția pronunțată de prima instanță cu privire la excepția de nelegalitate invocată de apelanții reclamanti este corectă, iar acțiunea pe fondul său, este nefondată". Totodată, recurenții-reclamanți pretind contrarietatea considerentelor de la pagina 9 a deciziei-în sensul că imobilul construcție face parte din domeniul public al Comunei Bran- prin comparație cu aspectele reținute la pagina 11 a hotărârii recurate- în sensul că imobilul construcție face parte din domeniul public al Statului Român. Contradicția la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, exempli gratia, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Analizând decizia recurată, se constată că nu cuprinde considerente contradictorii, ci acestea sunt prezentate într-o manieră clară și concisă, la pagina 9 a hotărârii atacate fiind prezentate coordonatele de fapt, inclusiv prin prisma susținerilor părților, iar la pagina 11 a hotărârii se reține că "bunul a rămas în patrimoniul Statului român, respectiv al autorității administrativ teritoriale, care, în timp, i-a dat destinația de sediu Primărie." Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. Împrejurarea că recurenții nu sunt de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu o nemotivare sau o motivare contradictorie și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă ca nefondată. c) Circumscris motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți pretind, în esență, că instanța de apel a reținut greșit că în prezenta cauză nu ar fi incidentă excepția autorității de lucru judecat față de aspectele dezlegate prin sentința civilă nr. 333/S/25.11.2005 a Tribunalului Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/1999, prin sentința nr. 18/S/2017 a aceleiași instanțe, pronunțată în dosarul nr. x/2016, precum și prin sentința nr. 111/S/2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015. Pe de altă parte, recurenții susțin că instanța de apel a reținut eronat existența unei autorități de lucru judecat prin raportare la aspectele dezlegate în dosarul nr. x/2005 întrucât dosarele au cauze juridice distincte. Criticile nu pot fi validate. Fără a proceda la o evaluare a situației de fapt, aspect inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că, prin acțiunea în revendicare, reclamanții au solicitat, în esență, obligarea pârâtei Comuna Bran să lase în deplină proprietate și posesie imobilul din Bran, Piața x, înscris în CF nr. x Brașov, nr. cadastral/nr. top. x și x - C1, compus din teren și clădire (cu privire la construcție invocând accesiunea imobiliară artificială). Reclamanții pretind că au dobândit dreptul de proprietate în anul 2018 (dreptul fiind înscris în cartea funciară) de la moștenitorii fostului proprietar tabular și, respectiv, ca urmare a ieșirii din indiviziune cu numita Polizu Micșunești Elerna-Maria, succesoarea defunctului C.. În dovedirea raporturilor juridice, reclamanții au opus în prezenta cauză aspectele dezlegate prin sentința civilă nr. 333/S/25.11.2005 pronunțată în dosarul nr. x/1999 și prin sentința nr. 18/S/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, precum și sentința nr. 111/S/2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015. Relativ la sentința nr. 18/S/2017 și la sentința nr. 111/S/2016 pronunțate de Tribunalul Brașov, Înalta Curte reține că intimata Comuna Bran nu poate suporta direct, nemijlocit, obligativitatea efectelor hotărârilor întrucât nu a fost parte în dosarele nr. x/2016 și nr. y/2015 Însă, în baza principiului opozabilității efectelor hotărârii judecătorești față de terți, intimata Comuna Bran este ținută să respecte cele statuate printr-o hotărâre judecătorească, cel puțin până la momentul la care reușește să demontreze situația contrară celei reținute de o primă instanță. Astfel, intimata Comuna Bran nu poate ignora efectele sentinței nr. 18/S/2017 și sentinței nr. 111/S/2016, intrate în puterea lucrului judecat, sub pretextul lipsei participării în procesul finalizat prin adoptarea lor, însă, față de intimata din prezenta cauză, hotărârile se vor opune cu valoarea unui fapt juridic, susceptibil de dovadă contrară. Această dovadă (contrară) este reprezentată, în cauză, de Decizia nr. 825/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2005. Pentru aceleași considerente nu pot fi primite nici criticile cu privire la incidența aspectelor dezlegate prin sentința civilă nr. 333/S/25.11.2005 pronunțată de Tribunalul Brașov, cu precizarea că în dosarul nr. x/1999, Comuna Bran a avut calitatea de parte, însă, prin hotărârea pronunțată nu s-a născut un raport juridic obligațional direct, în contextul în care prin hotărârea invocată de către recurenți s-a constatat că C. face parte din categoriile exceptate de la naționalizare, s-a dispus radierea din CF Poarta a dreptului de proprietate a Statului Român asupra imobilului înscris la nr. topo xb, x, iar cererea de intabulare a construcției a fost respinsă. De altfel, considerentele Deciziei nr. 825/2015 (pagina 14) analizează (și) efectele sentinței civile nr. 333/S/25.11.2005 (dosarul nr. x/2005 fiind, chiar, suspendat până la soluționarea dosarului nr. x/1999). Astfel, în mod corect instanța de apel a valorizat autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor deciziei civile nr. 779Ap/4.11.2014 a Curții de Apel Brașov, definitivă prin Decizia nr. 825/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că litigiul s-a purtat între autorii recurenților din prezenta cauză și Comuna Bran, prin Primar. Prin urmare, Înalta Curte are în vedere că recurenții, în calitate de succesori cu titlu particular (cei care dobândesc bunul de la autor, în speță, cazul cumpărătorului), suportă efectele hotărârii pronunțate în contradictoriu cu autorii săi. S-a avut deci în vedere de către instanța de apel că hotărârea judecătorească, ca act al puterii publice și rezultat al unei verificări jurisdicționale realizate de instanță, se bucură de autoritate de lucru judecat, iar principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranșată de instanță să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, ca ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare. Raportându-se la aceste considerente de drept și la textele legale incidente (art. 435, art. 431 C. proc. civ.), în ceea ce privește efectele hotărârilor judecătorești puse în discuție, Înalta Curte constată că, în mod corect, față de obiectul pricinii deduse judecății, instanța de apel a valorificat statuările din cadrul deciziei civile nr. 779Ap/4.11.2014 a Curții de Apel Brașov, definitivă (irevocabilă) prin Decizia nr. 825/2015. Astfel, în prezenta cauză se opun cu autoritate de lucru judecat aspectele dezlegate în dosarul nr. x/2005 privind faptul că terenul a aparținut autorilor recurenților și a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului-Lege nr. 92/1950, că terenul este ocupat de o instituție de interes public, fiind afectat de amenajări de utilitate publică în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu poate fi restituit în natură, iar restituirea poate fi făcută prin acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Recurenții pretind că nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2005 întrucât, în respectivul dosar "cauza acțiunii a fost dată de Legea nr. 10/2001, stabilindu-se că în temeiul acestei legi nu poate fi restituit în natură terenul", iar în prezenta cauză, întemeiată pe dreptul comun, reclamanții invocă dreptul lor de proprietate dobândit prin cumpărare. În raport de prevederile art. 431 C. proc. civ., Înalta Curte reține că scopul urmărit prin reglementarea autorității de lucru judecat se realizează prin intermediul celor două funcții diferite ale lucrului judecat, care dau expresie celor două reguli fundamentale potrivit cărora: o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) și o constatare judecătorească, în sensul de soluție dată raporturilor deduse judecății, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res judicata pro veritate accipitur). Pentru a exista identitate de cauză trebuie să se regăsească același fundament (act sau fapt juridic ori material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările care au generat promovarea acțiunii. Or, reclamanții au introdus acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în vederea valorificării aceluiași drept de proprietate ce a fost dedus judecății de către autorii lor, în baza Legii nr. 10/2001, iar în această procedură specială s-a statuat că terenul nu poate fi restituit în natură (autorii fiind îndreptățiți la obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent). În consecință, recursul formulat de recurenții-reclamanți, deși susține o nesocotire și o interpretare greșită de către instanța de apel a hotărârilor pronunțate în litigiile anterioare ale părților, în realitate, recurenții procedează la o asemenea contestare și ignorare a dezlegărilor jurisdicționale intrate în autoritate de lucru judecat, astfel încât criticile au caracter nefondat. d) Este nefondată critica subsumată motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la caracterul nelegal al deciziei din apel, dată de modalitatea în care aceasta a reținut și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 555 și art. 565 C. civ., relativ la faptul că reclamanții sunt proprietarii tabulari ai terenului. Cu privire la această critică, Înalta Curte reține că prevederile art. 565 C. civ. (invocate de recurenți) trebuie coroborate cu dispozițiile art. 900 alin. (1) C. civ., din care rezultă că, dacă dreptul de proprietate asupra unui imobil a fost înscris în cartea funciară, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. În raport de prevederile art. 900 alin. (3) coroborate cu art. 887 alin. (1) C. civ. (fiind incidentă teza "alte cazuri prevăzute de lege"), această prezumție a fost înlăturată în prezenta cauză prin reținerea autorității de lucru judecat atașate hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2005, relevante fiind considerentele potrivit cărora terenul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului-Lege nr. 92/1950 și este afectat de amenajări de utilitate publică în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu a fost restituit în patrimoniul autorilor recurenților, în procedura specială. Litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2005 era înscris în cartea funciară inclusiv în anul 2017, respectiv anterior încheierii de către recurenți a contractului de vânzare-cumpărare din anul 2018 și a contractului de partaj voluntar din anul 2021, astfel că reclamanții au cunoscut situația juridică a imobilului revendicat- pe care este edificată construcția-sediul Primăriei Bran, motiv pentru care simpla calitate de proprietari tabulari ai terenului, nu justifică îndeplinirea condiției de a fi proprietarul bunului revendicat, în sensul art. 563 C. civ. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nici unul dintre motivele de recurs invocate în cauză nu sunt fondate, instanța de recurs va respinge, ca nefondat recursul promovat reclamanții A. și B..