ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 607/2022

Ședința publică din data de 23 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 07 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Brașov, prin primar să se dispună obligarea acestuia la plata despăgubirilor în valoare de 589.248 RON pentru exproprierea în fapt a suprafeței de 2.232 mp parte din terenul în suprafață de 16.696 mp, înscris în CF nr. x Brașov, cu nr. top x, radierea dreptului de proprietate al reclamantului și înscrierea dreptului de proprietate publică al pârâtului asupra suprafeței de teren individualizate la punctul 1, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 241 din 16 noiembrie 2018, Tribunalul Brașov, reținând obiectul cererii de chemare în judecată ca fiind reprezentat de o acțiune în revendicare imobiliară, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Brașov, invocată de acesta prin întâmpinare,și în consecință, a respins cererea formulată de reclamantul A., dispunând, totodată, obligarea reclamantului la plata sumei de 4.760 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 466-AP-2019 din 04 aprilie 2019, Curtea de Apel Brașov a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 241/S din 16 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Brașov, a anulat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond.

Prin sentința civilă nr. 79/S din 25 iunie 2020, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârât prin întâmpinare, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul accesoriu Compania Apa Brașov S.A., pentru pârâtul Municipiul Brașov prin Primar, obligând reclamantul la plata către pârât a sumei de 4.760 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1046/AP/2020 din 05 noiembrie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 79/S din 25 iunie2020 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat prezentul recurs reclamantul A., înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 aprilie 2021.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Brașov, cu consecința admiterii cererii de apel, astfel cum a fost formulată.

În argumentarea motivului de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., reclamantul a învederat următoarele:

Instanța de apel, în hotărârea pronunțată, a nesocotit puterea de lucru judecat și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive, pronunțate în dosarul nr. x/2012 și în dosarul nr. x/2010, al Tribunalului Brașov, respectiv al Judecătoriei Brașov.

În dezvoltarea acestei critici, reclamantul a arătat că, în mod nelegal instanța de apel a reținut faptul că judecătorul fondului în mod corect a admis excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care acest impediment nu a survenit în litigiile anterioare ce au purtat asupra aceluiași teren, litigii în cadrul cărora a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu și s-a statuat asupra îndreptățirii acestuia la obținerea de despăgubiri.

Astfel, prin hotărârile judecătorești definitive, pronunțate în dosarul nr. x/2012 și în dosarul nr. x/2010, s-a tranșat asupra admisibilității acțiunii, și, contrar reținerilor din hotărârea recurată, acesta este îndreptățit la acordarea de despăgubiri. O interpretare contrară, ar lipsi de efecte juridice statuările cu caracter definitiv ale deciziei civile nr. 321/AP/2016, pronunțată în dosarul nr. x/2010, prin care s-a stabilit deja caracterul admisibil al acțiunii în revendicare, însă nu sub forma restituirii în natură, ci sub forma îndestulării prin echivalent.

Potrivit situației de fapt, relevate de actele dosarului, rezultă că din totalul suprafeței de 16.696 mp de teren înscrisă în Cartea funciară nr. xa localității Brașov sub nr. top x, o suprafață de 9.122 mp este ocupată și folosită de Regia Autonomă de Transport Brașov, iar o suprafață de 3.911 mp este ocupată și folosită de S.C. Compania Apa Brașov S.A., pe aceste două suprafețe de teren fiind amplasate mai multe construcții, rețele electrice și utilități.

Ocuparea celor două terenuri aflate în proprietatea reclamantului, de către pârâte este una abuzivă, și a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 și respectiv a dosarului nr. x/2010, înregistrate pe rolul Tribunalului Brașov, respectiv Judecătoriei Brașov.

Admisibilitatea acțiunii în revendicare cu privire la imobilul înscris în Cartea funciară nr. x a localității Brașov sub nr. Top x, a fost tranșată prin sentința civilă nr. 120/S din 20 iunie 2013, pronunțată în dosar nr. x/2012, prin care Tribunalul Brașov a admis cererea de chemare în judecată a reclamantului și dispus obligarea pârâților Municipiul Brașov, prin Primar și RAT Brașov sa lase în deplină proprietate și posesie suprafața de teren de 10.067 mp din terenul înscris în CF nr. x Brașov, nr. Top x, delimitat de punctele 395-396-397-398-399-400-392-393-394, identificate în anexa 18 a raportului de expertiză nr. x/2012, întocmit de expert B., care se opune cu putere de lucru judecat - soluția rămânând definitivă prin decizia civilă nr. 337/AP din 16.06.2014, prin care Curtea de Apel Brașov a luat act și a consfințit tranzacția încheiată de părți în data de 05 iunie 2014.

În urma pronunțării acestei hotărâri judecătorești, reclamantul a fost de acord să primească, în compensare, pentru imobilul ce a făcut obiectul dosarului mai sus menționat, imobile în valoare totală de 404.406 euro, iar pentru diferența de 41.562 euro, pârâtul Municipiul Brașov, prin Primar s-a obligat să identifice un alt imobil și să îl ofere în compensare.

Având în vedere că pricina care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Brașov a vizat o suprafață însemnată din terenul înscris în CF nr. x Brașov, nr. Top x, respectiv o suprafață de 10.067 mp, teren asupra căruia se poartă și prezentul litigiu și care are același regim juridic, hotărârile judecătorești anterior pronunțate se opun cu putere de lucru judecat în ceea ce privește calitatea reclamantului de proprietar tabular asupra imobilului în litigiu, ceea ce atrage admisibilitatea acțiunii în revendicare pendinte.

Faptul că, în calea de atac a apelului, între părți, în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Brașov, a intervenit o tranzacție, nu poate afecta autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea primei instanțe de admitere a cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât tocmai perfectarea tranzacției are valoarea unei achiesări din partea pârâtului la pretențiile reclamantului.

Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 3600 din 07.04.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Judecătoria Brașov a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant, soluție păstrată de Tribunalul Brașov, prin decizia nr. 321/AP din data de 18 februarie 2016, prin care a reținut că finalizarea edificării sistemului de apă a avut loc în noiembrie 1987, așa cum rezultă din procesul-verbal de recepție preliminară și punerea în funcțiune a obiectivului de investiții reprezentat de dezvoltarea alimentării cu apă a Municipiului Brașov, acest obiectiv fiind atestat ca făcând parte din inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Brașov, conform H.G. nr. 972/2002, anexa 2, poziția 1073. Ca atare, a constatat că edificarea rețelelor S.C. Compania Apa Brașov S.A. a fost abuzivă, iar la momentul edificării rețelei, nu a fost acordate despăgubiri întrucât prevederile Constituției de la acel moment nu prevedeau o despăgubire prealabilă, ci doar una justă.

Având în vedere că imposibilitatea de restituire a fost generată de pârâtul Municipiul Brașov, rezultă că acestuia îi incumbă obligația de despăgubire, în calitate de persoană care ocupă terenul în baza unei exproprieri de fapt și, care nu poate proceda la restituirea în natură datorită faptului că obiectivul de interes public amplasat pe terenul în litigiu se află în proprietatea privată a aceluiași pârât, Municipiul Brașov.

Rezultă că principalul considerent pentru care a fost respinsă acțiunea în revendicare a vizat împrejurarea că afectarea terenurilor de rețele de utilități publice face imposibilă restituirea terenului în natură, stabilind, totodată, cu putere de lucru judecat, dreptul reclamantului la acordarea unei juste despăgubiri, ca modalitate de reparare a prejudiciului.

Or, instanța de apel, în mod greșit, nesocotește aceste statuări cu caracter definitiv, preluând trunchiat reținerile din considerentele hotărârilor invocate.

Contrar statuărilor din hotărârea recurată, calitatea reclamantului de proprietar asupra terenului afectat de lucrări de utilitate publică este recunoscută, la fel ca și nelegalitatea actului de expropriere abuzivă a terenului, cu încălcarea prevederilor Constituției de la 1865.

În același sens, statuarea instanței de apel în sensul că "reținerea existenței unei opțiuni a reclamantului de a solicita despăgubiri nu echivalează cu a conferi și garanta acest drept la despăgubiri" contravine instituției autorității de lucru judecat, din moment ce s-a constatat că reclamantul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri.

Decizia civilă nr. 466/Ap din 04 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, care a calificat ca fiind o faptă ilicită exproprierea de fapt intervenită în anul 1987, cu încălcarea Constituției României în vigoare la acea dată, și a reținut puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 32 l/Ap din 18 februarie 2016 a Tribunalului Brașov, pronunțată în dosar nr. x/2010, a trasat în sarcina instanței de fond obligația soluționării pe fond a cererii de chemare în judecată, fiind depășită excepția inadmisibilității acțiunii.

În argumentarea incidenței motivului de casare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul a învederat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 563 din C. civ., raportat la decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 563 C. civ., dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel. Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut. Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile C. proc. civ.

Reiese, așadar, din prevederile anterior menționate caracterul admisibil al acțiunii în revendicare pendinte.

Decizia nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă în interesul legii trebuie interpretată în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care se regăsește și în prezenta speță.

Noțiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, elemente în raport de care se poate constata că acesta se poate prevala de un "bun", provenind din dreptul recunoscut prin decizia civilă nr. 321/Ap din 18 februarie 2016 a Tribunalului Brașov, pronunțată în dosar nr. x/2010 de a beneficia de despăgubiri.

Cu toate că raportul dintre legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul, într-o atare acțiune, se prevalează de un bun, în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Prin urmare, se impune să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Ca atare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, ceea ce obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și la compararea titlurilor opuse.

În lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanților un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

În speță, contrar celor reținute de instanța de apel, reclamantul este titularul unui "bun actual", în sensul jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, întrucât dreptul la restituire "în echivalent" a fost recunoscut prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2012 și dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Brașov, respectiv al Tribunalului Brașov.

La data de 31 mai 2021, intimatul Municipiul Brașov a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 11 iunie 2021, intimata Compania de Apă Brașov S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat, arătând că în niciunul dintre litigiile anterioare nu a fost pusă în discuție admisibilitatea acțiunii formulate reclamant, prin prisma incidenței legii speciale, astfel că nu se poate aprecia că există putere de lucru judecat sub acest aspect.

Mai mult, dosarul nr. x/2012 s-a soluționat în calea de atac luându-sc act de tranzacția părților, or, în atare situație nu se mai poate vorbi de puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 120/S/20.06.2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția Civilă decât cu privire la .dispozițiile neschimbate ale sentinței, respectiv de anulare a cererii reconvenționale și de respingere a excepției lipsei calității procesual pasive a RAT Brașov.

Tot astfel, în dosarul x/2010, a fost respinsă pe fond acțiunea în revendicare a reclamantului, reținându-se că acesta a formulat o acțiune în revendicarea unei suprafețe de teren pe care au fost edificate, în mod legal, anterior dobândirii de către acesta a calității de proprietar, construcții atestate în domeniul public Brașov și că nu a formulat în acel dosar o cerere de despăgubire, iar mențiunea din considerentele deciziei civile 32I/AP/2016, potrivit cu care "apelantul nu este lipsit de posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru porțiunea de teren afectată de lucrările de interes public" nu stabilește cu putere de lucru judecat dreptul reclamantului la acordarea de despăgubiri pentru terenul în litigiu.

Se mai arată că în mod corect instanța de fond și cea de apel au reținut că prin decizia nr. 466/Ap/04.04.2019 a Curții de Apel Brașov au fost analizate strict soluțiile instanței de fond cu privire la soluționarea aspectelor ce au fost puse până în acel moment în discuția părților, respectiv calitatea activă, calitatea pasivă și calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, iar instanța de control judiciar a statuat doar împrejurarea că Municipiul Brașov justifică calitate procesual pasivă .

De vreme ce, în primul ciclu procesual, nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au pus în discuție și nici nu au analizat aspectele referitoare la admisibilitatea acțiunii invocate de pârât prin întâmpinare, nu se poate aprecia că odată cu trimiterea cauzei spre rejudecare judecătorul fondului trebuia să se pronunța asupra temeiniciei pretențiilor recurentului-reclamant.

Se susține, totodată, că excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de Municipiul Brașov prin primar a fost în mod corect admisă, raportat la obiectul cauzei de față, astfel cum a fost acesta precizat prin nota de ședință depusă la dosarul cauzei la data de 04.06.2020, rezultând cu certitudine, din întreg materialul probator al cauzei, nu doar că proprietarii tabulari, respectiv cei care i-au vândut reclamantului imobilul teren în litigiu, nu au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în sensul de a solicita să le fie restituit în natură sau prin echivalent terenul cu privire la care se solicita despăgubiri bănești în prezenta cauză, ci dimpotrivă rezultă că aceștia nu au pretins această restituire în condițiile legislației speciale, ci s-au rezumat la parcurgerea unor proceduri de drept comun de apropriere a bunului. Așadar, faptul că acțiunea prezentă este formulată de recurentul-reclamant, care a cumpărat prin contractul de vânzare cumpărare din anul 2007 imobilul cu privire Ia care se solicită despăgubiri în prezentul litigiu, nu are nicio relevanță câtă vreme autorul reclamantului, respectiv vânzătorul nu a înțeles să urmeze la rândul său procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

Aceasta întrucât câtă vreme autorul său avea deschisă doar calea legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001 pentru a solicita despăgubiri privind bunul imobil teren, nici reclamantul din prezenta cauză nu se poate prevala de normele de drept comun în materie. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant de a uza de dreptul comun în materia revendicării, respectiv, în detrimentul legilor speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

Apărarea recurentului referitoare la faptul că acțiunea sa este admisibilă ca urmare a împrejurării că în cartea funciară este atestată calitatea sa de proprietar tabular, este nefondată, dat fiind că potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv, în sensul acestei legi, se înțeleg și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Or, pe terenul ce a fost cumpărat de reclamant a fost finalizată edificarea sistemului de alimentare cu apă în luna noiembrie 1987, astfel că în cauză își găsesc aplicabilitatea dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind procedura de urmat în vederea obținerii de despăgubiri de către reclamant.

Opinează intimații că recurentul susține în mod nefondat că soluția de admitere a cererii sale, nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității circuitului civil, întrucât a considera admisibilă acțiunea acestuia ar conduce la aplicarea unui tratament juridic diferit în situații identice, față de împrejurarea că legea specială instituie anumite termene și proceduri care trebuie urmate în vederea obținerii de despăgubiri pentru imobilele ce sunt supuse regimului instituit de normele speciale.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1046/Ap/2020 din 05 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 23 martie 2022, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Critica vizând nesocotirea puterii de lucru judecat și a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive, pronunțate în dosarele nr. x/2012 al Tribunalului Brașov și, respectiv, nr. x/2010, al Judecătoriei Brașov, circumscrisă motivului de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., este nefondată.

În esență, în argumentarea acestui motiv de recurs, reclamantul a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a respins critica vizând soluția dată de prima instanță excepției inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care prin decizia civilă nr. 321/AP/2016, pronunțată în dosarul nr. x/2010, s-a stabilit caracterul admisibil al acțiunii în revendicare, sub forma restituirii prin echivalent, fiind recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu, iar, în urma pronunțării deciziei civile nr. 337/AP din 16.06.2014, prin care Curtea de Apel Brașov a luat act și a consfințit tranzacția încheiată de părți în data de 05 iunie 2014, în dosarul nr. x/2012, prin care reclamantul a fost de acord să primească, în compensare, pentru imobilul ce a făcut obiectul dosarului mai sus menționat, imobile în valoare totală de 404.406 euro, iar pentru diferența de 41.562 euro, pârâtul Municipiul Brașov, prin Primar s-a obligat să identifice un alt imobil și să îl ofere în compensare.

Aceste afirmații vor fi verificate prin prisma dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ., potrivit cu care:

"hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", iar potrivit alin. (2)"autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Prin norma evocată, legiuitorul a consacrat în mod explicit, în plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental, dezlegată în cadrul unui proces și a cărei rezolvare nu se regăsește în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat. Aceasta presupune că dezlegarea dată nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus că exprimă adevărul în ceea ce privește raporturile juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

În prezența efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, instanța nou învestită nu procedează la o altă reevaluare jurisdicțională, ci doar valorifică ceea ce a statuat instanța anterioară. Sub acest aspect, funcția lucrului judecat este și aceea de a ușura sarcina probațiunii (dezlegările anterioare ale instanței având, în relația dintre părți, o valoare normativă, în înțeles de normă particulară, aplicabilă cauzei concrete deduse judecății) și respectiv, de a se impune noii judecăți, care, în justificarea soluției trebuie doar să facă referire la ceea ce s-a statuat anterior.

În speță, invocând nesocotirea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Brașov, recurentul omite faptul că litigiul care a făcut obiectul acestui dosar nu a vizat același teren, ci, așa cum corect s-a reținut prin decizia civilă recurată, obiectul acelei cereri de chemare în judecată l-a reprezentat o altă suprafață de teren, anume cea de 10067 mp din terenul înscris în CF x Brașov top x, ocupată de Regia Autonomă de Transport Brașov.

Împrejurarea că terenul revendicat în speță, poartă în prezent același număr topo și e intabulat în aceeași carte funciară, constituind o parte din imobilul dobândit de reclamant prin actul de vânzare autentificat sub nr. x/22.12.2007 de către BNP C. și actul de partaj autentificat sub nr. x/26.05.2009 de BNP D. nu are semnificația juridică invocată de recurent, anume a identității de obiect a celor două litigii, o atare concluzie rezultând chiar din modul de învestire a instanțelor și situației specifice, și în același timp distincte a celor două porțiuni de teren, ocupate de lucrări sau construcții edificate în momente diferite, cu utilități diferite.

Or, impunerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu trebuie confundată cu situația în care, între spețe, există o similitudine, ceea ce ar presupune adoptarea aceleiași soluții, în ideea asigurării coerenței jurisprudenței.

În plus, este corectă constatarea instanței de apel în sensul că sentința civilă nr. 120/S/20.06.2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, în dosarul nr. x/2012 a fost schimbată în parte prin decizia civilă nr. 337/AP/16.05.2014 a Curții de Apel Brașov, fiind păstrate numai dispozițiile cu privire la anularea cererii reconvenționale și la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a RAT Brașov.

Întrucât prin decizia civilă nr. 337/AP/2014 Curtea de Apel Brașov a luat act de tranzacția părților, astfel că nu a procedat la o judecare a fondului și nu a rezolvat probleme de drept privind litigiul părților, instanța anterioară limitându-se la a verifica dacă tranzacția este rezultatul voinței neviciate a părților, în mod judicios nu a fost reținută susținerea recurentului în sensul existenței puterii de lucru judecat ori a efectelor obligatorii a hotărârii de expedient, atât timp cât prin consfințirea tranzacției, instanța anterioară nu a dat nicio dezlegare obligatorie vreunei chestiuni litigioase, nefiind analizată nici admisibilitatea acțiunii în revendicare și nici fondul procesului de revendicare, în sensul art. 430 din C. proc. civ., litigiul fiind stins pe cale amiabilă.

Tot astfel, contrar susținerilor din recurs, puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 120/S/20.06.2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă operează doar cu privire la dispozițiile neschimbate, în calea de atac, ale sentinței, respectiv cele care au vizat anularea cererii reconvenționale și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a RAT Brașov.

Or, aceste statuări nu au vizat admisibilitatea acțiunii în despăgubire formulată de reclamant în prezenta pricină.

În consecință, aceste dezlegări jurisdicționale, care trebuie raportate în mod necesar la situația premisă care a permis concluzia regăsită în mod expres fie în considerentele cu valoare decizorie, fie în dispozitivul hotărârii și care nu includ o apreciere a instanței anterioare asupra admisibilității acțiunii de față, nu pot fi invocate în prezenta pricină cu autoritate de lucru judecat.

Ca urmare, în mod eronat se pretinde în recurs că, prin aceste hotărâri judecătorești a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu și s-a statuat asupra îndreptățirii acestuia la obținerea de despăgubiri.

Nici critica vizând încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Brașov nu poate fi validată.

Astfel, prin sentința civilă nr. 3600/07.04.2015 Judecătoria Brașov a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. Compania Apa S.A. Brașov, s-a respins cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtă în contradictoriu cu Consiliul Județean Brașov, s-a admis cererea formulată de pârâtă de arătare a titularului dreptului în contradictoriu cu Municipiul Brașov prin primar și s-a constatat că Municipiul Brașov beneficiază de un drept de servitute legală cu titlu gratuit asupra terenului din CF x Brașov, nr. top x.

Această hotărâre a devenit definitivă ca urmare a respingerii apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 3600/2015 pronunțată de Judecătoria Brașov, prin decizia civilă nr. 321/AP/2016 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, respectiv prin respingerea recursului declarat împotriva acestei decizii, prin decizia civilă nr. 252/R/2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Or, deși recurentul face trimitere la statuările din cuprinsul deciziei civile nr. 321/AP/2016 a Tribunalului Brașov, susținând că prin această hotărâre s-a stabilit caracterul admisibil al acțiunii în revendicare, sub forma îndestulării sale prin echivalent, nu se poate ignora faptul că prin decizia civilă nr. 252/R/2016, Curtea de Apel Brașov a înlăturat considerentele de care se prevalează reclamantul, reținând că "faptul că terenul pe care au fost edificate construcțiile a fost sau nu expropriat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată nu are relevanță în cauză, cererea de chemare în judecată neavând ca petit acordarea unor despăgubiri pentru terenul afectat de construcțiile aparținând domeniului public al municipiului Brașov".

Prin urmare, este corectă aprecierea din cuprinsul deciziei civile recurate în sensul că, prin hotărârile definitive pronunțate în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Brașov, a fost respinsă pe fond acțiunea în revendicare a reclamantului cu privire la terenul în litigiu, reținându-se că acesta a formulat o acțiune în revendicare cu privire la o suprafață de teren pe care au fost edificate, în mod legal, anterior dobândirii de către acesta a calității de proprietar, construcții atestate în domeniul public al Municipiului Brașov și nu o cerere de despăgubire, astfel că, hotărârile judecătorești pronunțate în acest litigiu au putere de lucru judecat exclusiv asupra chestiunilor litigioase cu privire la care instanțele anterioare au fost legal învestite și care se regăsesc tranșate în cuprinsul acestora, fiind validate de către instanțele de control judiciar.

Ca atare, solicitarea recurentului vizând înlăturarea concluziei instanței de apel - în sensul că mențiunea din considerentele deciziei civile nr. 321/AP/2016 a Tribunalului Brașov, potrivit cu care "apelantul nu este lipsit de posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru porțiunea de teren afectată de lucrările de interes public" nu stabilește cu putere de lucru judecat dreptul reclamantului la acordarea de despăgubiri pentru terenul în litigiu sau admisibilitatea prezentei acțiuni, întrucât, chiar reținerea existenței unei opțiuni a reclamantului de a solicita despăgubiri nu echivalează cu a conferi și garanta acest drept la despăgubiri - nu poate fi primită, aceasta având suport în considerentele actelor jurisdicționale analizate.

În consecință, în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii de față și îndreptățirea reclamantului A. la acordarea de despăgubiri nu operează prezumția lucrului judecat a sus menționatelor hotărâri, așa cum nefondat se susține în recurs.

Tot astfel, împrejurarea că în acel litigiu a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamant, cererea de chemare în judecată fiind soluționată pe fond și nu pe calea unei excepții de procedură, nu are relevanță sub aspectul incidenței puterii de lucru judecat a statuărilor din litigiul anterior asupra admisibilității acțiunii de față.

Astfel, trebuie observat că puterea de lucru judecat a considerentelor trebuie raportată la aspectele litigioase care au făcut obiect al analizei instanțelor anterioare și care își găsesc, în concret, dezlegarea în cuprinsul silogismului judiciar care sprijină soluția din dispozitiv. În alți termeni, puterea de lucru judecat privește manifestarea autorității de lucru judecat ca prezumție legală absolută de a exprima adevărul judiciar și are în vedere valoarea probatorie a unei hotărâri judecătorești anterioare în litigiul consecutiv, aducându-se în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia unei judecăți anterioare, raporturi juridice care nu pot fi nici ignorate și nici contrazise.

Ca atare, deși de principiu, autoritatea de lucru judecat privește și hotărârile prin care s-au soluționat excepții peremptorii, precum excepția inadmisibilității acțiunii, puterea de lucru judecat nu poate avea ca suport interpretarea subiectivă dată de parte considerentelor unei hotărâri.

Câtă vreme în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, al Judecătoriei Brașov nu s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii reclamantului, iar instanțele anterioare nu au înțeles să tranșeze o atare chestiune litigioasă, recurentul nu poate pretinde nici din această perspectivă încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive, pronunțate în cauza menționată.

Nici critica recurentului vizând faptul că prin decizia civilă nr. 466/Ap din 04 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, s-a trasat în sarcina instanței de fond obligația soluționării pe fond a cererii de chemare în judecată, fiind astfel depășită excepția inadmisibilității acțiunii nu poate fi validată.

Astfel, așa cum corect s-a reținut prin decizia civilă recurată, excepția inadmisibilității cererii este o excepție absolută, care poate fi invocată, potrivit art. 246-248 din C. proc. civ. în orice stare a pricinii.

Ca atare, de vreme ce în primul ciclu procesual, această excepție nu a fost tranșată jurisdicțional (pentru se putea reține, eventual, puterea de lucru judecat a actelor de procedură prin care instanțele de fond s-ar fi pronunțat asupra excepției), ci pricina a fost soluționată în temeiul unei alte excepții de fond, absolute (lipsa calității procesuale pasive a Municipiului Brașov) - dezlegare jurisdicțională care a făcut obiect de analiză în apelul soluționat prin decizia civilă nr. 466/Ap din 04 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov- împrejurarea că prin această hotărâre ulterioară s-a trasat în sarcina instanței de fond, în limitele devoluțiunii stabilite prin cererea de apel, obligația soluționării pe fond a cererii de chemare în judecată, nu excludea posibilitatea analizării, în rejudecare, a unui atare incident procedural, invocat de către pârât, prin întâmpinare și neanalizat anterior.

În argumentarea incidenței motivului de casare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul a învederat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 563 din C. civ., raportat la decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin argumentele subsumate acestui motiv de recurs se critică, în esență, soluția instanțelor anterioare cu privire la caracterul inadmisibil al acțiunii în despăgubire de drept comun, întemeiată pe art. 563 C. civ., având ca obiect un imobil preluat abuziv de stat în anul 1987, cerere formulată fără ca anterior să fi fost parcursă procedura Legii nr. 10/2001, din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și a dispozițiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurentul apreciază că, urmare a respingerii a demersului său jurisdicțional anterior întemeiat pe acțiunea în revendicare a aceluiași teren, prin decizia civilă nr. 252/R/2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, calitatea acestuia de proprietar a fost recunoscută, existând, deci, o privare de un "bun" ce constituie o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenție, situație ce se circumscrie excepției instituite de Înalta Curte de la regula aplicării cu prioritate a legii speciale, prin decizia în interesul legii menționată.

Apreciază recurentul că această modalitate de abordare, reprezintă o aplicare greșită a situației descrisă în Decizia în interesul legii nr. 33/2008, cu consecința încălcării unor principii fundamentale privind stabilitatea și securitatea raporturilor juridice, accesul la justiție și a dreptului la un proces echitabil.

Contrar susținerilor părții reclamante, raționamentul logico-judiciar pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția este corect și în concordanță atât cu normele din dreptul intern și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocate, cât și cu dezlegările date acestora prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și prin hotărârea-pilot din din Cauza Maria Atanasiu și alții contra României.

Situația de fapt reținută, în speță, de instanța de fond, în rejudecare, și confirmată de instanța de apel este aceea că terenul cu privire la care reclamantul recurent solicită despăgubiri a fost ocupat, în fapt, în anul 1987, de către stat fiind afectat edificării unor lucrări de interes public, respectiv, respectiv dezvoltării sistemului de canalizare și apă al orașului Brașov, pe suprafața de teren ce face obiect al prezentului litigiu, fiind amplasate: două rezervoare cu apă, clădirea administrativă, centrală, garaj, atelier, stație clorinare și instalații aferente.

Or, o atare măsură, a reprezentat, neîndoielnic, așa cum chiar reclamantul afirmă, o formă de preluare, abuzivă, în proprietatea statului, a bunului imobil în raport de care reclamantul pretinde că este îndreptățit la restituire în echivalent, preluare care a avut loc, potrivit situației de fapt a cauzei și care nu constituie obiect de critică în recurs, în intervalul de timp ce constituie perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Este real că pentru acest imobil, este deschisă carte funciară în care se menționează calitatea recurentului reclamant de titular al dreptului de proprietate, însă nu se poate ignora faptul că această înscriere nu este concordantă cu starea de fapt a terenului, care atestă o preluare a acestui bun, de către stat, începând cu anul 1987. În realitate, situația existență în speță, care relevă că statul - care a deposedat, în modalitatea sus menționată, pe autorii reclamantului, iar ulterior, s-a comportat ca un adevărat proprietar - semnifică, așa cum stipulează legea specială, a cărei aplicare se impune în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, preluarea bunului cu nerespectarea dispozițiilor legale, situație ce este circumscrisă prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora sunt cuprinse în câmpul de aplicațiune al acestei legi "orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

În acest context, se impune a se observa că dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică imobilelor preluate de statul comunist în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a realizat în baza unui titlu (a cărui valabilitate se verifică sau nu în raport de cerințele legii în vigoare la data deposedării) sau, dimpotrivă, în afara oricărui titlu, prin simpla deposedare a proprietarului.

Or, dacă o preluare a unui imobil de către stat, urmată de înscrierea în cartea funciară, constituie o preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult preluarea de la o persoană care era proprietarul bunului, urmată de manifestarea statului ca proprietar, fără ca dreptul acestuia să fi fost înscris în cartea funciară are un atare caracter, de preluare abuzivă, înscriindu-se în ipoteza legii speciale susmenționate.

De altfel, tocmai acest context factual a justificat promovarea atât a acțiunii în revendicare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, cât și a acțiunii civile de față, fiind din această perspectivă, corectă, reținerea instanței de apel în sensul că, în litigiile anterioare s-a statuat deja că, la momentul dobândirii imobilului teren, recurentul, care a dobândit terenul ulterior edificării construcțiilor și evidențierii acestora în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Brașov, nu poate invoca necunoașterea situației reale a terenului cumpărat, anume a existenței construcțiilor edificate care reprezintă părți componente ale sistemului de alimentare cu apă a orașului Brașov.

Așadar, în mod corect au reținut instanțele de fond, în rejudecare, că acțiunea recurentului-reclamant are ca obiect despăgubirea acestuia cu echivalentul valoric al unui imobil care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adică în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, fără ca acesta sau autorii săi să fi parcurs, procedura reglementată de legea specială de reparație.

Ca atare, în raport de constatarea instanțelor de apel și de fond, în rejudecare, referitoare la intervenirea unei astfel de preluări (de către stat) a imobilului, realizată în anul 1987, dar și de existența în cadrul legislativ național a actelor normative speciale edictate cu scopul de a se acorda foștilor proprietari/succesorilor acestora, măsuri reparatorii (aceste măsuri putând avea forma restituirii în natură, dar și forme diferite reparație prin echivalent), se impunea a se acorda prevalență reglementărilor din legile speciale în puterea principiului general de drept specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea generală).

Or, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 și fondată pe dreptul comun (art. 535 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

În privința acestei din urmă condiții, contrar afirmațiilor din recurs, este corectă statuarea instanței de apel în sensul că recurentul nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat, definitiv, în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu deține un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului pe acest aspect, întrucât acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, inițiată de acesta a fost respinsă în mod irevocabil și nu deține nici speranța legitimă a redobândirii acestui bun, posibilă doar prin aplicarea cadrului normativ adecvat.

Față de cele arătate, recurentul se regăsește în situația expusă prin decizia în interesul legii pe care acesta o invocă în favoarea sa, dar care îi închide accesul către acțiunea în despăgubire de drept comun, constând în echivalentul valoric al imobilului preluat abuziv, respectiv nu beneficiază de o "confirmare în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate"asupra terenului în litigiu, care să determine incidența excepției reglementate de aceasta.

Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, în legătură cu acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că acest concurs dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Or, decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanțele judecătorești de la data publicării, 23 februarie 2009, se aplică tuturor acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, cum partea reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare la data de 07.03.2017, în mod corect instanța de apel a constatat că ea cade sub incidența deciziei în interesul legii menționate și, în consecință, a analizat pretenția de restituire în echivalent a imobilului pe temeiul normelor civile de drept comun în aceste coordonate.

Ca atare, în mod judicios a apreciat instanța de apel că fiind învestită cu judecata unei acțiuni în despăgubire în legătură cu preluarea abuzivă de statul comunist, anterior momentului ratificării Convenției, a unui imobil, are a verifica, cu prioritate, dacă partea reclamantă deține un "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În examinarea acestei condiții, în mod corect instanțele de fond au observat că în ceea ce privește acest tip de acțiuni, noțiunea de "bun" a fost lămurită de Curtea Europeană prin hotărârea pilot dată în cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României .

Or, în hotărârea menționată, Curtea Europeană a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Concluzia s-a impus deoarece art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat, în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui, în natură sau în echivalent, bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.

Cum partea reclamantă nu a obținut recunoașterea unui drept actual de proprietate, cu efect retroactiv asupra imobilului în litigiu preluat de statul comunist, în mod corect instanțele de fond au statuat că recurentul nu deține un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Mai mult, partea reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare ulterior pronunțării hotărârii din 12.10.2010 în cauza M. Atanasiu ș.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecțiuni, de pronunțarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin hotărârea menționată, Curtea Europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare întemeiate pe prevederile civile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

Or, în lipsa unor argumente care să fie invocate de către recurent și care să aibă aptitudinea a de a justifica, eventual, fie lipsa caracterului efectiv al acestei proceduri speciale, fie incidența unor alte motive obiective care să fi împiedicat autorii reclamantului să uzeze de aceasta procedură, aceste statuări nu pot fi înlăturate de la aplicare în procesul pendinte, sub motiv că pentru imobilul în litigiu nu s-a dovedit că există declanșată de partea reclamantă sau de către autorii acestuia, în prealabil sau concomitent, o altă procedură administrativă dintr-o lege specială, astfel cum aveau părțile din hotărârea instanței europene.

Aceasta întrucât Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Ca atare, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale (ceea ce nu reprezintă situația din prezenta cauză, în privința reclamantului reținându-se cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 252/R/2016 Curtea de Apel Brașov, că "nu poate invoca necunoașterea situației reale asupra terenului cumpărat, respectiv a existenței construcțiilor edificate reprezentând părți componente ale sistemului de alimentare cu apă a municipiului Brașov), au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea în antură sau în echivalent a unor bunuri preluate abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor/succesorilor acestora deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, în natură sau în echivalent, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice."

Or, această ipoteză nu este incidentă în speță, iar împrejurarea că recurentul a promovat prezenta acțiune în despăgubire întrucât în anul 2016 i-a fost respinsă acțiunea în revendicarea aceluiași ter