ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1584/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 aprilie 2019 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților B. și C. la plata sumei de 45.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la data efectuării plății, ce reprezintă contravaloarea imobilului înscris în CF nr. x Brașov, sub numărul topografic x, identificat drept apartamentul nr. 2/g, situat în municipiul Brașov, strada x, nr. 58, județul Brașov.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin încheierea de ședință din 29 mai 2020, Tribunalul Brașov a respins excepțiile autorității de lucru judecat și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâți. Prin sentința civilă nr. 75/S din 5 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și, în consecință, au fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantului suma de 26.076 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume de bani la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri. Au fost respinse restul pretențiilor formulate de reclamant. Au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantului suma de 7.137,84 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu avocațial și onorariu expert.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 1159/AP din 7 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a fost respins apelul formulat de apelanții-pârâți B. și C. împotriva încheierii de ședință din 29 mai 2020 și a sentinței civile nr. 75/S din 5 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul Brașov. Au fost obligați apelanții, în solidar, să plătească intimatului-reclamant A. suma de 2380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1159/AP din 7 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, pârâții au declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. Primul motiv de recurs, subsumat pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., face referire la faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor actio de in rem verso. Referitor la primul aspect - modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenții-pârâți au arătat că, analizând argumentele instanței de apel relative la această excepție și soluția efectiv pronunțată, se observă că există contradictorialitate atât între considerente, cât și între considerente și soluția efectiv pronunțată. În mod corect, Curtea a reținut că acțiunea ce face obiectul dosarului a fost înregistrată la 19 aprilie 2019, că în cauză sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 67/1958, termenul de prescripție extinctivă fiind de 3 ani și că, în ceea ce privește curgerea termenului de prescripție, acesta începe să curgă cel mai târziu la data rămânerii definitive a sentinței nr. 10960/2015 pronunțate în dosar nr. x/2011, respectiv 12 noiembrie 2015, întrucât de la acea dată reclamantul a cunoscut că a eșuat definitiv demersul său în vederea obținerii dreptul de proprietate asupra unității locative 2/G. Deși a prezentat acest raționament just, într-un mod cu totul surprinzător, instanța de apel a reținut că: "prin urmare, acțiunea înregistrată la 19 aprilie 2019 a fost inițiată înainte de împlinirea termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, astfel că sunt neîntemeiate și motivele de apel ce vizează modul de soluționare al excepției prescripției." Considerentul potrivit căruia "acțiunea înregistrată la 19 aprilie 2019 a fost inițiată înainte de împlinirea termenului de prescripție extinctivă de 3 ani" este contradictoriu cu totalitatea celorlalte considerente referitoare la termenul de prescripție și momentul de început al cursului prescripției. Totodată, față de aceleași aspecte, există neconcordanță între considerente și soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune. Față de momentul de început al cursului prescripției, respectiv 12 noiembrie 2015, termenul de prescripție de 3 ani pentru valorificarea de către reclamant a creanțelor provenite din investițiile despre care susține că le-a efectuat în imobilul în litigiu s-a împlinit la 12 noiembrie 2018 și, prin urmare, acțiunea înregistrată la 19 aprilie 2019 a fost inițiată ulterior împlinirii termenului de prescripție extinctivă. Așadar, soluția ce se impunea a fi pronunțată de către Curtea de Apel Brașov cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune era aceea de admitere a excepției, și, pe cale de consecință, de respingere a cererii de chemare în judecată, ca fiind formulată cu nerespectarea termenelor de prescripție prevăzute de lege. Un alt aspect contradictoriu evidențiat de recurenții-pârâți vizează argumentele instanței referitoare la neîndeplinirea condițiilor actio de in rem verso. Prin considerentele sale, curtea de apel a admis teza susținută de pârâți, în sensul că reclamantul a avut la îndemână alte mijloace legale în scopul satisfacerii pretențiilor sale în legătură cu imobilul din litigiu. În concret, la fila x paragraful 6 din decizie, instanța de apel a reținut expres că nu poate fi calculat termenul de la data desființării contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20 octombrie 1997, respectiv de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2803 din 5 martie 2010, prin decizia Tribunalului Brașov nr. 400/R din 8 aprilie 2011, întrucât la acel moment nu erau epuizate toate căile judiciare ce puteau fi exercitate de către reclamant în vederea obținerii dreptului invocat. Cu alte cuvinte, ceea ce susține Curtea de Apel Brașov este că, ulterior desființării contractului de vânzare indicat, reclamantului i s-a deschis calea valorificării drepturilor în legătură cu apartamentul 2/G, existând la acel moment (la nivelul anului 2011), mijlocele juridice la care reclamantul să acceadă în scopul fructificării pretinselor sale drepturi. Altfel spus, din considerente rezultă că instanța de apel, în acord cu poziția exprimată de către pârâți, a admis faptul că, deși a formulat cerere de chemare în judecată întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, reclamantul a avut la îndemână alte mijloace juridice spre a-și satisface ipoteticele drepturi în legătură cu imobilul în litigiu, mijloace juridice la care de altfel a și accesat ulterior. Cu toate că statuează în maniera arătată, cu ocazia analizei îndeplinii condițiilor actio de in rem verso, într-un mod contrar acestor rețineri, cu privire la caracterul subsidiar al acestei acțiuni, instanța de apel a arătat că această condiție este îndeplinită, reclamantul neavând anterior la îndemână alte mijloace (căi) juridice spre satisfacerea pretinselor sale drepturi. Recurenții-pârâți concluzionează că o atare abordare este în mod evident contradictorie, fiind incompatibile aceste statuări cu cele prin care instanța motivează poziția sa relativ la inadmisibilitatea actio de in rem verso. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanța de apel autorității de lucru judecat. Așa cum rezultă din actele de procedură existente la dosar, încă din fața primei instanțe pârâții au invocat atât autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 10960/2015 pronunțată de Judecătoria Brașov, cât și autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 12016 din 19 decembrie 2018 pronunțată de Judecătoria Brașov, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, prevalându-se, în ambele situații, de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (puterea de lucru judecat) a dispozitivului și considerentelor fiecăreia dintre respectivele soluții. a) Cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 10960/2015 a Judecătoriei Brașov, Curtea a arătat că cererea dedusă judecății în cauză a fost fundamentată pe faptul licit al îmbogățirii fără justă cauză, pretențiile solicitate de către reclamant fiind în legătură cu unitatea locativă identificată ca fiind apartamentul 2/g. În continuare, instanța de apel a preluat constatările primei instanțe, în sensul că reclamantul nu a mai învestit anterior o altă instanță cu o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, nefiind astfel îndeplinite condițiile triplei identități de părți, obiect și cauză între procesele soluționate definitiv și cel declanșat ulterior. Recurenții-pârâți subliniază că nu au susținut și nu susțin că există triplă identitate de părți, obiect si cauză între respectivele cauze. Ceea au invocat ca apărare este efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 10960 din 12 noiembrie 2015 și a sentinței civile nr. 12016 din 19 decembrie 2018. Curtea a reținut că, în ipoteza efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu este necesară tripla identitate, însă, dacă instanța a dezlegat într-un proces anterior anumite aspecte litigioase dintre părți, acestea nu mai pot fi reanalizate de către o instanță de judecată, investită ulterior cu soluționarea unor chestiuni litigioase. Plecând de la acest raționament corect, concluzia Curții nu este însă la fel de justă și legală. În acest sens, instanța de apel a reținut că statuările instanței din dosarul civil nr. x/2011, chiar cele în legătură cu edificarea apartamentului 2/g, "nu pot fi scoase din contextul strict al instituției juridice analizate, respectiv al accesiunii imobiliare artificiale, pentru a li se atribui, prin efectul pozitiv al lucrului judecat, valențe în cadrul altei instituții juridice." Recurenții-pârâți apreciază ca fiind criticabilă această abordare a instanței de apel, de vreme ce, în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ceea ce s-a statuat anterior cu privire la actele, faptele și raporturile juridice dintre părți nu poate fi contrazis, indiferent dacă cele statuate se regăsesc în considerentele sau în dispozitivul hotărârii judecătorești. Contrar opticii primei instanțe, preluate și de instanța de apel, argumentele și statuările reținute de către instanțele ce au soluționat cauzele anterioare pot și trebuie impuse în prezenta cauză, pentru că, deși au fost redactate în contextul analizării unor alte chestiuni de drept (accesiune imobiliară, și nu îmbogățire iară justă cauză), ele au legătură cu solicitările formulate în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât aspectele de fapt ce constituie premisa formulării acțiunii sunt similare cu cele pe care reclamantul le-a avut în vedere la promovarea litigiilor similare. Considerentele și dezlegările date de instanța de judecată în dosarul civil nr. x/2011, ce conduc la concluzia neechivocă a needificării de către reclamant a apartamentului 2/g, nu pot fi calificate sub nicio formă ca fiind supraabundente, în sensul celor reținute de către Curtea de Apel Brașov, în contextul în care, prin cererea incidentală formulată de către A. în respectiva cauză, acesta a susținut că imobilul a cărui contravaloare se solicită a fost edificat în întregime de el în cursul anilor 1997 și 1998, conform autorizației de construire nr. x din 19 mai 1997. Prin aceeași cerere, reclamantul a arătat că procedat, prin supraetajare, la edificarea noii unități locative. În tot acest context, având în vedere cererile și susținerile formulate chiar de reclamant în respectivul dosar, considerentele referitoare la needificarea de către acesta a apartamentului 2/G sunt decisive ori cel puțin decizorii, întrucât acestea susțin dispozitivul hotărârii și, totodată, constituie dezlegări ale unor chestiuni invocate de părți și care sunt de natura să influențeze raporturile juridice dintre acestea. Mai mult, cu privire la petitul din cererea reconvențională formulată de către A. privind constatarea dreptului său de proprietate cu privire la apartamentul 2/G, instanța a reținut că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă faptul că apartamentul 2/G a fost construit de către A.. Prin sentința civilă nr. 10960 din 12 noiembrie 2015 a Judecătoriei Brașov s-a statuat cu putere de lucru judecat că numitul A. nu a construit imobilul a cărui contravaloare o solicită. Așadar, aspectele de fapt și cvasi-maioritatea aspectelor de drept ce fac obiectul prezentului litigiu, au fost dezbătute și tranșate în dosare anterioare, și astfel, considerentele și dispozitivul respectivelor hotărâri, intrate sub autoritate (putere) de lucru judecat, produc efecte și în prezenta cauză. Ceea ce s-a statuat anterior, cu privire la actele, faptele și atitudinea culpabilă (de rea-credință) a reclamantului nu poate fi contrazis, indiferent dacă cele statuate se regăsesc în considerente sau în dispozitiv. Argumentele și statuările reținute de către instanțele care au soluționat cauzele anterioare pot și trebuie impuse în prezenta cauză, pentru că, deși au fost redactate în contextul analizării unor altor chestiuni de drept (accesiune imobiliară, și nu îmbogățire tară justă cauză), ele au legătură cu solicitările formulate în cauză, cu atât mai mult cu cât aspectele de fapt ce constituie premisa formulării acțiunii sunt similare cu cele pe care reclamantul le-a avut în vedere la promovarea litigiilor similare. Prin sentința civilă nr. 10960/2015, Judecătoria Brașov a respins cererea reconvențională. Prin această hotărâre, Judecătoria Brașov a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamantul nu are niciun drept, real sau de creanță, asupra imobilului înscris în CF nr. x Brașov, sub nr. top x totul per VII, identificat ca apartament nr. 2/g, ce face obiectul prezentei acțiuni. Având în vedere că argumentele din prezenta cauză sunt identice cu cele de care reclamantul s-a folosit în dosarul civil nr. x/2011, este evident că dezlegările de fapt și de drept și, în general, sentința civilă nr. 10960/12.11.2015 prin care dosarul civil nr. x/2011 a fost soluționat, se opun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. b) Autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 12016 din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Judecătoria Brașov, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la 5 iulie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la achitarea contravalorii prețului achitat în considerarea Contractului de vânzare cumpărare nr. 23152 încheiat la data de 20.10.1997. Prin sentința civilă nr. 12016 din 19 decembrie 2018, Judecătoria Brașov a respins acțiunea ca prescrisă. Astfel, s-a statuat cu putere de lucru judecat că dreptul material la acțiunea în pretenții în legătură ori decurgând din situația imobilului a cărui contravaloare se solicită prin prezenta acțiune, este prescris. Încălcarea autorității de lucru judecat se materializează nu doar atunci când vin în contradicție dispozitivele hotărârilor judecătorești, dar și când contradicția operează în ceea ce privește considerentele acestora în sensul negării unui lucru afirmat sau afirmării unui lucru negat asupra unor chestiuni litigioase ce au făcut obiectul dezbaterilor și verificărilor jurisdicționale. Astfel, și în respectivul litigiu instanțele investite au reținut aplicabilitatea prevederilor Decretului nr. 167/1958, sub imperiul căruia cursul prescripției a început să curgă, făcând referire expresă la art. 7 din Decretul 167/1958. Nu poate fi fixat un alt moment de început al termenului de prescripție, al acțiunii având ca obiect valorificarea drepturilor în legătură cu același bun, cu atât mai mult cu cât, argumentele factuale ce stau la baza ambelor cereri sunt aceleași, adică izvorul faptic ce dă naște dreptului la acțiune este același. Termenul de prescripție a început să curgă la data desființării contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20 octombrie 1997 încheiat între reclamant și Statul Român, adică, la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2803 din 05 martie 2010, pronunțată de Judecătoria Brașov, prin decizia civilă nr. 400/R din 08 aprilie 2011 a Tribunalului Brașov. Calculând termenul general de prescripție de 3 ani, de la data de 8 aprilie 2011 rezultă că acesta s-a împlinit la data de 8 aprilie 2014. Prin sentința civilă nr. 2803 din 2010, rămasă definitivă la 8 aprilie 2011, Judecătoria Brașov a dispus admiterea în parte a acțiunii formulată de autoarea pârâților - D. și continuată de pârâții B. și C. și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x încheiat la data de 20 octombrie 1997, între Statul Român prin RA Rial Brașov și A., cu privire la imobilul ce face obiectul prezentului dosar. Având în vedere că, atât pârâții, cât și reclamantul au avut calitatea de părți în dosarul civil nr. x/2009, este evident că reclamantul a cunoscut atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire încă din data de 08 aprilie 2011 când s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu Statul Român. Recurenții-pârâți arată că anul 2011 a reprezentat momentul în care reclamantul a realizat că s-a însărăcit pierzând, ca efect al nulității, proprietatea asupra apartamentului. De la această dată și până la evacuare, posesia reclamantului a devenit o simplă detenție precară, prin prisma lipsei unui titlu de proprietate asupra imobilului. Astfel, este lipsit de importanță faptul că din 8 aprilie 2011, de când a rămas definitivă sentința civilă nr. 2803 din 2010, și până la evacuarea sa în data de 31 octombrie 2016, în baza sentinței civile nr. 10960/2015 din 12 noiembrie 2015, reclamantul a folosit bunul a cărui contravaloare o solicită. Acesta avea deschisă calea acțiunii încă din 8 aprilie 2011, faptul că nu a exercitat-o în termenul defipt de lege fiind consecința propriei culpe în alegerea momentului și mijlocului de urmat pentru obținerea contravalorii imobilului ce face obiectul prezentei acțiuni. Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți arată că prin considerentele hotărârii Curtea de Apel admite teza în sensul că, reclamantul a avut la îndemână alte mijloace legale în scopul satisfacerii pretențiilor sale. Totuși, cu ocazia analizei îndeplinii condițiilor actio de in rem verso, instanța de apel reține, cu privire la caracterul subsidiar al acestei acțiuni, că acesta ar fi îndeplinit în speță, motivând că reclamantul nu ar fi avut la îndemână alte mijlocare juridice. Cum în speță, reclamantul a avut la dispoziție și a uzat de alte mijloacele juridice pentru a-și satisface aceleași pretenții, nu se justifică folosirea acțiunii în restituire fundamentată pe îmbogățirea fără justă cauză, aceasta fiind inadmisibilă, potrivit art. 1348 C. civ. Titlul în baza căruia a cumpărat bunul a fost desființat prin sentința civilă nr. 2803 din 2010 a Judecătoriei Brașov. Corelativ, în speță, nu există o însărăcire a patrimoniului reclamantului, deoarece asupra bunului a cărui contravaloare se solicită nu are și nu a avut niciodată un drept real, recurenții fiind proprietarii acestuia și, anterior, această calitate aparținând autoarei acestora. De asemenea, având în vedere faptul că prin sentința civilă nr. 10960 din 12 noiembrie 2015 Judecătoria Brașov a reținut cu putere de lucru judecat că, apartamentul 2/g nu fost construit de către A., este evident că acesta nu poate avea calitatea de însărărcit, fiind statuat definitiv că nu este nici titularul vreunui drept de creanță față de recurenți relativ la acest imobil.

Apărările formulate în cauză: Intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondată, a căii de atac, cu consecința menținerii hotărârii recurate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive contradictorii relative la dezlegarea dată chestiunii prescripției dreptului material la acțiune. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților B. și C. la contravaloarea apartamentului nr. 2/g, situat în Brașov, județ Brașov, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. În legătură cu acest apartament, a fost pronunțată sentința civilă nr. 10960 din 12 noiembrie 2015, prin care a fost admisă acțiunea pârâților din prezentul litigiu și a fost obligat actualul reclamant să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul. A fost respinsă, totodată, cererea reconvențională prin care A. solicita să i se constate dreptul de proprietate asupra aceluiași apartament. Contrar susținerilor recurenților, sentința nu a rămas definitivă la 12 noiembrie 2015, data pronunțării, ci, așa cum rezultă de pe ultima filă a acesteia, la data expirării termenului de recurs - 1 iunie 2016, niciuna dintre părți neexercitând recursul. Prin urmare, de la 1 iunie 2016 a început să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, acesta fiind reperul temporal în raport cu care A. trebuia să aibă reprezentarea faptului că în patrimoniul său nu există dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2/g, situat în Brașov, ci doar un drept de creanță având ca obiect contravaloarea apartamentului pe care l-a edificat din propriile resurse, dar a intrat în patrimoniul lui B. și C.. Același sunt și considerentele instanței de apel în privința criticii referitoare la prescripția dreptului la acțiune. Curtea de apel nu a spus că se raportează în determinarea debutului prescripției extinctive la sentința civilă nr. 2803 din 5 martie 2010, ci a arătat că aceasta a fost pronunțată în litigiul având ca obiect anularea contractului de vânzare nr. x/20.10.1997 și că "la momentul pronunțării acestei sentințe nu erau epuizate toate căile judiciare ce puteau fi exercitate de către reclamant în vederea obținerii dreptului invocat." Or, epuizarea acestor căi judiciare de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 2/g, situat în Brașov, va avea loc la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 10960 pronunțate de Judecătoria Brașov, prin care pârâții B. și C. au fost considerați titulari ai dreptului de proprietate asupra acestui apartament. Înalta Curte observă că sentința civilă nr. 2803 din 5 martie 2010 a Judecătoriei Brașov a fost pronunțată într-un litigiu având ca obiect apartamentul nr. 2/d situat în Brașov, pe când sentința de la a cărei rămânere definitivă s-a verificat termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a fost pronunțată într-un litigiu privitor la apartamentul nr. 2g, de la aceeași adresă, iar cu privire la acest apartament s-au formulat pretenții bănești prin prezenta acțiune. Mai mult, prin sentința civilă nr. 2803/2010 s-a constatat nulitatea contractului de vânzare încheiat de A. în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la apartamentul nr. 2/d, pe când sentința civilă nr. 10960/2015 a fost pronunțată în legătură cu cererea prin care A. solicita să i se constate dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2/g. Față de cele ce preced, critica recurenților nu este întemeiată, cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 aprilie 2019 fiind formulată înăuntrul termenului de prescripție a dreptului la acțiune, iar considerentele din decizia recurată nu sunt contradictorii în analiza acestui aspect, motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 2. Sentința civilă nr. 12016/2018 a Judecătoriei Brașov nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, sub aspectul prescripției dreptului la acțiune. Astfel, în litigiul finalizat prin această sentință, A. a chemat în judecată Statul Român pentru ca, urmare a anulării contractului de vânzare nr. x/20.10.1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, să fie obligat pârâtul să-i restituie contravaloarea apartamentului nr. 2/d pentru care se încheiase contractul. Drept urmare, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată l-a constituit răspunderea contractuală pe temeiul evicțiunii. În schimb, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îndreptate împotriva pârâților B. și C. îl reprezintă faptul ilicit decurgând din îmbogățirea fără justă cauză a pârâților în legătură cu apartamentul nr. 2/g edificat de reclamant, și cu privire la care li s-a recunoscut dreptul de proprietate. În acest condiții, împrejurarea că prin sentința civilă nr. 12016/2018 s-a reținut că pretențiile reclamantului A. împotriva Statului Român, privitor la contravaloarea apartamentului nr. 2/d, sunt prescrise, nu este de natură să se impună cu autoritate de lucru judecat în analiza unui alt raport juridic, respectiv al celui dintre A. și pârâții B. și C. în legătură cu apartamentul nr. 2/g, situat în același imobil. Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. 3. Acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, astfel cum a fost formulată de către reclamantul A. este admisibilă. În analiza caracterului subsidiar în cauză al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, prezintă relevanță faptul că, într-adevăr cu putere de lucru judecat, prin sentințele invocate de către recurenți s-a reținut că reclamantul, care a edificat din fonduri proprii apartamentul nr. 2/g situat în Brașov, nu poate fi recunoscut drept proprietar al acestuia. În condițiile în care, între reclamant și pârâți nu există niciun raport juridic contractual sau delictual cu privire la acest apartament, reclamantul nu are împotriva acestora niciun alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii patrimoniale suferite prin faptul edificării unui imobil cu privire la care nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate. Împrejurarea că, în legătură cu apartamentul din prezentul litigiu, A. s-a îndreptat împotriva altor pârâți, dar în baza altor temeiuri de drept, nu este de natură să extindă și asupra pârâților B. și C. considerentele prezentate de instanțe cu privire la acele temeiuri de drept. Prin urmare, este îndeplinită condiția de admisibilitate a acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, vizând caracterul subsidiar al acesteia, astfel cum este reglementată de art. 1348 C. civ. În aceste condiții, criticile formulate de recurenți nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 4. În cauză sunt îndeplinite cerințele art. 1345 C. civ. conform căruia, cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri. Înalta Curte reține că, de vreme ce s-a stabilit că apartamentul nr. 2/g nu exista la momentul la care imobilul situat la adresa din Brașov, a fost preluat de stat de la autoarea pârâților, și nici la nivelul anului 1994, când aceasta a exercitat acțiunea de revendicare a imobilului, fiind edificat de către reclamant în cursul anului 1997, faptul că în prezent apartamentul este în patrimoniul pârâților, neimputabil acestora în raport cu reclamantul, conduce la concluzia că a avut loc o mărire a patrimoniului pârâților cu acest apartament, corelativ cu însărăcirea reclamantului. Prin urmare, în mod corect instanțele de fond i-au obligat la despăgubiri către reclamant. Susținerea recurenților, în sensul că nu există o însărăcire a patrimoniului reclamantului, deoarece acesta nu a avut niciodată un drept real asupra apartamentului nr. 2/g nu poate fi primită, ea constituind în realitate chiar un argument împotriva criticilor formulate de aceștia în privința îndeplinirii cerinței caracterului subsidiar al acțiunii pe care reclamantul o are împotriva pârâților. În condițiile în care recurenții nu au probat că apartamentul nr. 2/g ar fi fost preluat de stat de la autoarea lor, edificarea acestuia de către o altă persoană și existența apartamentului în patrimoniul lor fiind certitudini, înseamnă că patrimoniul lor a cunoscut o sporire în dauna patrimoniului celui care a edificat apartamentul. Și cum s-a dovedit că A. este cel care a construit acest apartament, acestuia trebuie să i se acopere pierderea patrimonială suferită. Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat În condițiile art. 453 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați la cheltuieli de judecată către intimat.